Marea cameră Hotărârea (fond)

IV. Declaraţia emisă de guvernul pârât la momentul ratificării Convenţiei

93. Instrumentul de ratificare depus de Republica Azerbaidjan la 15 aprilie 2002 conţine următoarea declaraţie:
„Republica Azerbaidjan declară că nu este în măsură să garanteze aplicarea prevederilor Convenţiei în teritoriile ocupate de Republica Armenia decât în momentul în care teritoriile respective sunt eliberate de sub ocupaţie.”

V. Dreptul internaţional relevant

94. Art. 42 din Regulamentul privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907, denumit în continuare „Regulamentul de la Haga din 1907”) defineşte ocupaţia beligerantă după cum urmează:
„Un teritoriu este socotit ocupat când se găseşte de fapt sub autoritatea armatei inamice. Ocupaţia nu se întinde decât asupra teritoriilor unde această autoritate este stabilită şi în măsură să se exercite.”

Prin urmare, se poate vorbi despre ocupaţie în sensul Regulamentului de la Haga din 1907 atunci când un stat îşi exercită autoritatea de fapt asupra teritoriului sau asupra unei părţi din teritoriul unui stat inamic¹. Opinia majoritară este că, prin „autoritate de fapt”, se înţelege un control efectiv.

Se consideră că un teritoriu sau o parte a unui teritoriu se află sub ocupaţie militară atunci când se poate demonstra că trupele străine sunt prezente în locul respectiv şi că aceste trupe sunt în măsură să exercite un control efectiv, fără acordul autorităţii suverane. Majoritatea experţilor consideră că prezenţa fizică a trupelor străine este o condiţie sine qua non a ocupaţiei², cu alte cuvinte, că ocupaţia nu este de conceput în absenţa prezenţei militare pe teren; astfel, exercitarea unui control naval sau aerian de către forţele străine care instituie o blocadă nu este suficientă³.

95. Normele de drept umanitar internaţional nu tratează în mod expres problema imposibilităţii ca persoanele să aibă acces la domiciliul sau la bunurile lor, dar art. 49 din Convenţia (IV) de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război („A patra Convenţie de la Geneva”) reglementează situaţiile de strămutare forţată în teritoriile ocupate sau din aceste teritorii. Acesta este redactat după cum urmează:
„Transferările forţate, în masă sau individuale, precum şi deportările de persoane protejate din teritoriul ocupat în teritoriul puterii ocupante sau în cel al oricărui alt stat, ocupat sau nu, sunt interzise, oricare ar fi motivul.

Totuşi, puterea ocupantă va putea proceda la evacuarea totală sau parţială a unei anumite regiuni ocupate, dacă securitatea populaţiei sau motive imperioase militare o cer. Evacuările nu vor putea duce la deplasarea persoanelor protejate peste hotarele teritoriului ocupat decât dacă, din motive materiale, este imposibilă evacuarea unui asemenea deplasări. Populaţia astfel evacuată va fi readusă la cămine, de îndată ce ostilităţile în acest sector vor lua sfârşit.

Puterea ocupantă, procedând la aceste transferări sau evacuări, va trebui să asigure, în măsura posibilului, cazarea convenabilă a persoanelor protejate, ca deplasările să fie făcute în condiţii satisfăcătoare de salubritate, de igienă, de securitate şi de hrană şi ca membrii aceleiaşi familii să nu fie despărţiţi unii de alţii.

Puterea protectoare va fi informată de orice transferări şi evacuări, de îndată ce acestea vor avea loc.

Puterea ocupantă nu va putea să reţină persoanele protejate într-o regiune deosebit de expusă pericolelor războiului, decât dacă securitatea populaţiei sau motive imperioase o cer.

Puterea ocupantă nu va putea proceda la deportarea sau la transferarea unei părţi din propria sa populaţie civilă în teritoriul ocupat de ea.”

Art. 49 din A patra Convenţie de la Geneva a patra este aplicabil într-un teritoriu ocupat în lipsa unor norme specifice referitoare la strămutarea forţată pe teritoriul unei părţi la conflict. Totuşi, dreptul persoanelor strămutate „de a se reîntoarce voluntar şi în siguranţă la casele sau la locul de reşedinţă obişnuită de îndată ce cauzele strămutării încetează să mai existe” este considerat o normă de drept internaţional cutumiar (a se vedea norma 132 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar⁴), care se aplică oricărui tip de teritoriu.

VI. Documentele relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei

A. Organizaţia Naţiunilor Unite

96. „Principii referitoare la restituirea de locuinţe şi de bunuri în cazul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate” (Organizaţia Naţiunilor Unite, Comisia pentru Drepturile Omului, Subcomisia pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, 28 iunie 2005, E/CN.4/Sub.2/2005/17, Anexă), cunoscute, de asemenea, ca „Principiile Pinheiro”, sunt normele cele mai complete existente pe această temă. Aceste principii, care se bazează pe nomele existente de drept internaţional pentru drepturile omului şi de drept internaţional umanitar, au scopul de a oferi statelor, instituţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comunităţii internaţionale în ansamblu norme internaţionale şi orientări practice cu privire la modul de a aborda eficient problemele complexe juridice şi tehnice ridicate de restituirea de locuinţe şi bunuri.

Sunt prevăzute, în special, următoarele norme:

2. Dreptul la restituirea locuinţelor şi bunurilor

„2.1 Refugiaţii şi persoanele strămutate au dreptul de a le fi restituite orice locuinţă, teren şi/sau bunuri de care au fost în mod arbitrar sau în mod ilegal private, sau să primească o despăgubire pentru orice locuinţă, teren şi/sau bunuri care este fizic imposibil să le fie restituite, după cum se stabileşte de către o instanţă independentă şi imparţială.

2.2 Statele favorizează dreptul la restituire drept cale de atac în cazul strămutării şi drept element-cheie al justiţiei reparatorii. Dreptul la restituire există ca un drept distinct, fără a aduce atingere revenirii efective sau nerevenirii refugiaţilor sau persoanelor strămutate care au dreptul la restituirea locuinţei, terenului şi bunurilor.”
3. Dreptul de a nu face obiectul discriminării

„3.1 Orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva discriminării bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, sărăcie, handicap, naştere sau orice altă situaţie.

3.2 Statele se asigură că discriminarea din motivele sus-menţionate este interzisă în drept şi în fapt şi că toate persoanele, inclusiv refugiaţii şi persoanele strămutate, sunt egale în faţa legii.”
12. Proceduri, instituţii şi mecanisme naţionale

„12.1 Statele au obligaţia să pună în aplicare în timp util şi să sprijine proceduri, instituţii şi mecanisme echitabile, independente, transparente şi nediscriminatorii pentru a evalua cererile de restituire a locuinţelor, terenurilor şi bunurilor şi să le dea curs.

[...]

12.5 În cazul prăbuşirii generale a statului de drept sau în cazul în care statele nu sunt capabile să pună în aplicare procedurile, instituţiile şi mecanismele necesare pentru a facilita procesul de restituire a locuinţelor, pământului şi a bunurilor în mod echitabil şi în timp util, statele au obligaţia să solicite asistenţă tehnică şi cooperarea organizaţiilor internaţionale relevante pentru a institui dispoziţii tranzitorii care să permită refugiaţilor şi persoanelor strămutate să dispună de căi de atac efective în vederea restituirii.

12.6 Statele au obligaţia să includă proceduri, instituţii şi mecanisme de restituire a locuinţelor, terenurilor şi bunurilor în acordurile de pace şi în acordurile de repatriere liber consimţită. [...]”
13. Acces facil la procesele care soluţionează
cererile de restituire

„13.1 Orice persoană care a fost privată în mod arbitrar sau ilegal de locuinţa, de terenul şi/sau de bunurile sale trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta o cerere de restituire şi/sau de despăgubire în faţa unui organism independent şi imparţial, care se va pronunţa asupra cererii şi va notifica decizia părţii interesate. Statele au obligaţia de a nu subordona depunerea unei cereri de restituire unor condiţii prealabile.

[...]

13.5 Statele au obligaţia de a face eforturi să înfiinţeze centre şi birouri de examinare a cererilor de restituire în toate regiunile afectate sau în care au reşedinţa potenţiali reclamanţi. Cererile trebuie depuse personal însă, pentru ca procesul să fie accesibil cât mai multor persoane, este necesar să poată fi, de asemenea, depuse prin poştă sau prin procură.

[...]

13.7 Statele trebuie să se asigure că formularele de cerere sunt simple şi uşor de înţeles.

[...]

13.11 Statele trebuie să se asigure că este furnizată asistenţă juridică adecvată, dacă este posibil, în mod gratuit [...]”

15. Registrul locuinţelor, terenurilor şi bunurilor şi
documentaţie în domeniu

„[...]

15.7 În cazurile de strămutare masivă, în cazul în care există puţine dovezi ale drepturilor de proprietate sau de folosinţă, statele pot presupune că oamenii care şi-au părăsit căminele într-o perioadă marcată de violenţe sau de o catastrofă au făcut acest lucru din motive care au avut legătură cu evenimentele respective şi, prin urmare, au dreptul la restituirea locuinţelor, terenurilor şi bunurilor lor. În astfel de cazuri, autorităţile administrative şi judiciare pot stabili, în mod independent, faptele în raport cu cererile de restituire neînsoţite de documente justificative.

[...]”
21. Despăgubiri

„21.1 Refugiaţii şi persoanele strămutate au dreptul la o despăgubire integrală şi efectivă ca parte integrantă a procesului de restituire. Despăgubirea se poate acorda în numerar sau în natură. Pentru a respecta principiul justiţiei reparatorii, statele trebuie să se asigure că nu se acordă despăgubiri drept motiv de recurs decât atunci când restituirea nu este posibilă în fapt sau atunci când partea vătămată acceptă despăgubirea în locul restituirii, în cunoştinţă de cauză şi în mod voluntar, sau atunci când condiţiile unui acord de pace negociat prevăd asocierea restituirii cu despăgubirea. [...]”