Marea cameră Hotărârea (fond)

II. Angajamentul comun al Armeniei şi al Azerbaidjanului

76. Înainte de a adera la Consiliul Europei, Armenia şi Azerbaidjan s-au angajat în faţa Comitetului de Miniştri şi a Adunării Parlamentare să reglementeze în mod paşnic conflictul din Nagorno-Karabah [a se vedea avizele nr. 221 (2000) şi nr. 222 (2000) ale Adunării Parlamentare şi rezoluţiile Res(2000)13 şi Res(2000)14 ale Comitetului de Miniştri].

Paragrafele relevante ale Avizului 222 (2000) al Adunării Parlamentare privind cererea de aderare a Azerbaidjanului la Consiliul Europei sunt următoarele:

„11. Adunarea ia notă de scrisoarea Preşedintelui Azerbaidjanului prin care acesta reiterează angajamentul ţării sale de a soluţiona în mod paşnic conflictul din Nagorno-Karabah şi subliniază că aderarea Azerbaidjanului la Consiliul Europei ar contribui în mod semnificativ la procesul de negociere şi stabilitatea în regiune.

[...]

14. Adunarea parlamentară ia notă de scrisoarea Preşedintelui Azerbaidjanului, a Preşedintelui Parlamentului, a Primului-ministru, precum şi a preşedinţilor partidelor politice reprezentate în Parlament, şi notează că Azerbaidjanul se angajează să respecte angajamentele enumerate anterior:

[...]

ii. în ceea ce priveşte soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah:

a. să continue eforturile de soluţionare a acestui conflict exclusiv prin mijloace paşnice;

b. să soluţioneze litigiile internaţionale şi interne prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile de drept internaţional (obligaţie ce revine tuturor statelor membre ale Consiliului Europei), respingând în mod hotărât orice ameninţare de folosire a forţei împotriva vecinilor săi.”
Rezoluţia Res(2000)14 a Comitetului de Miniştri care invită Azerbaidjanului să devină membru al Consiliului Europei face trimitere la angajamentele asumate de această ţară, astfel cum figurează în Avizul nr. 222 (2000) al Adunării Parlamentare şi în asigurările privind punere în aplicare a acestora oferite de guvernul azer.

III. Dreptul intern relevant

A. Legile RSS Azerbaidjan

77. Legile RSS Azerbaidjan relevante pentru a stabili dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor revendicate sunt Constituţia din 1978, Codul funciar din 1970 şi Codul locuinţei din 1983.

1. Constituţia din 1978

78. Constituţia din 1978 prevedea următoarele:
Art. 13

„Baza bunurilor personale ale cetăţenilor RSS Azerbaidjan este formată din veniturile muncii acestora. Bunurile personale pot include bunuri de uz casnic, de consum personal, confort şi utilitate, o casă, şi venituri din muncă economisite. Statul protejează bunurile personale ale cetăţenilor şi dreptul la moştenire.

Cetăţenilor li se pot atribui parcele de teren conform legii pentru practicarea agriculturii de subzistenţă (inclusiv creşterea de animale şi păsări), grădinărit şi construirea unei locuinţe individuale. Aceştia au obligaţia de a folosi terenul în mod raţional. Fermele de stat şi ferme colective oferă asistenţă cetăţenilor pentru exploatarea parcelelor.

Cetăţenii nu se pot folosi, în detrimentul interesului public, de bunurile personale sau de cele asupra căruia au drept de uzufruct pentru a obţine venituri care nu provin din muncă.”

2. Codul funciar din 1970

79. Dispoziţiile relevante din Codul funciar prevedeau următoarele:
Art. 4 – Proprietatea publică (a poporului) asupra pământului

„În temeiul Constituţiei URSS şi al Constituţiei RSS Azerbaidjan, pământul aparţine statului – este bunul comun al întregului popor sovietic.

În URSS, pământul aparţine în exclusivitate statului, care nu permite decât darea sa în folosinţă. Este interzisă orice acţiune care încalcă direct sau indirect dreptul de proprietate al statului asupra pământului.”
Art. 24 – Documente care certifică dreptul de folosinţă asupra terenurilor

„Dreptul de folosinţă pe care îl au fermele colective, fermele de stat [şi alte persoane juridice sau fizice] asupra parcelor de teren se atestă printr-un certificat de stat.

Forma certificatului este stabilită de Sovietul de Miniştri al URSS conform legislaţiei funciare a URSS şi a republicilor Uniunii.

Dreptul de folosinţă temporară asupra unui teren este atestat printr-un certificat al cărui formular este stabilit de Sovietul de Miniştri al RSS Azerbaidjan.”

Art. 25 – Norme privind eliberarea certificatelor care atestă
dreptul de folosinţă asupra terenului

„Certificatele de stat privind dreptul de folosinţă pe perioadă nedeterminată asupra unui lot de pământ şi certificatele privind dreptul de folosinţă pe perioadă temporară asupra unui lot de pământ sunt acordate fermelor colective, fermelor de stat şi altor instituţii, agenţii şi organisme publice, de stat sau cooperatiste sau cetăţenilor de către Comitetul Executiv al Sovietului Reprezentanţilor Poporului din raionul sau oraşul de pe teritoriul căruia se află la parcela de pământ care urmează a fi atribuită (sub autoritatea republicii).”

Art. 27 – Utilizarea terenurilor în scopurile indicate

„Utilizatorii de terenuri au dreptul şi obligaţia de a utiliza parcelele de teren care le sunt atribuite în scopul pentru care le-au fost alocate.”

Art. 28 – Drepturile utilizatorilor terenurilor asupra parcelelor care le-au fost atribuite

„În funcţie de scopul precizat pentru utilizarea terenului atribuit, utilizatorii terenurilor au dreptul la următoarele, în conformitate cu normele aplicabile:

– să construiască clădiri de locuit, clădiri industriale sau clădiri publice, precum şi alte tipuri de clădiri şi structuri;

– să planteze specii de plante cultivabile, să planteze sau sădească pomi fructiferi, decorativi sau de altă natură;

– să folosească zonele de culturi şi păşunare şi alte terenuri agricole;

– să folosească resursele naturale subterane abundente, turba şi întinderile de apă în scopuri economice şi să folosească celelalte resurse ale pământului.”

Art. 126-1 – Dreptul de folosinţă asupra terenului în caz de moştenire a dreptului
de proprietate asupra unei clădiri

„În cazul în care proprietatea asupra unui imobil situat într-un sat este transmisă prin succesiune şi moştenitorii nu au dreptul de a cumpăra o parcelă pentru grădinărit în familie în temeiul procedurii aplicabile, li se acordă un drept de folosinţă asupra parcelei de teren, necesar pentru conservarea construcţiei. Dimensiunea acestei parcele este stabilită de Sovietul de Miniştri al RSS Azerbaidjan.”

Art. 131 – Repartizarea parcelelor de teren către cetăţeni
în scopul construirii de locuinţe personale

„Parcelele de teren destinate construcţiei de locuinţe individuale, care devin bunuri personale, sunt atribuite cetăţenilor care locuiesc în zonele populate ale RSS Azerbaidjan unde construirea de locuinţe nu este interzisă de legislaţia în vigoare. Parcelele provin de pe terenurile aparţinând oraşelor şi zonelor populate, de pe terenurile satelor care nu sunt utilizate de fermele colective, de fermele de stat sau de alte întreprinderi agricole, de pe terenurile care aparţin rezervei statului sau de pe terenurile aparţinând fondului forestier de stat care nu sunt incluse în zonele de spaţii verzi din oraşe. Ele sunt acordate cu un anumit scop, în conformitate cu procedura prevăzută de [...] prezentul cod.

Construirea de locuinţe personale în oraşe şi localităţile muncitoreşti se face în zone libere care nu necesită efectuarea de cheltuieli în vederea folosirii acestora sau pregătirea lor tehnică şi, în principiu, în apropierea căilor ferate şi rutiere care permit un tranzit regulat, sub forma de raioane sau zone populate independente.”

3. Codul locuinţei din 1983

80. Art. 10.3 din Codul locuinţei era redactat astfel:
„Cetăţenii au dreptul de a deţine un imobil proprietate personală conform legislaţiei URSS şi RSS Azerbaidjan.”

4. Instrucţiunile din 1985 privind normele de înregistrare a locuinţelor

81. La art. 2, instrucţiunile din 1985, aprobate de Serviciul Central de Statistică al URSS prin Ordinul nr. 380 din 15 iulie 1985, menţionau documentele necesare pentru probarea drepturilor reale asupra unei case de locuit. Art. 2.1 menţiona diferitele tipuri de documente care constituie probă directă a existenţei unui drept de proprietate.

Art. 2.2 prevedea că, în lipsa unor astfel de probe, dreptul de proprietate poate fi demonstrat indirect prin alte documente, inclusiv:

„documente de inventar tehnic, atunci când acestea conţin o trimitere precisă la posesia de către proprietar a unui document autentificat în mod corespunzător care să certifice dreptul asupra casei de locuit”.
Art. 2.3 prevedea următoarele:
„În zonele rurale, precum şi în zonele populate rurale situate în interiorul zonei limitrofe a unui oraş (sat) sau reorganizate sub formă de oraş (sat), constituie baza înregistrării efectuate în temeiul prezentelor instrucţiuni lista gospodăriilor rurale, extrase din această listă, declaraţiile comitetului executiv al reprezentanţilor poporului din sat sau din regiune, precum şi orice alte documente care atestă un drept real asupra construcţiilor prevăzute la articolele 2.1 şi 2.2 din prezentele instrucţiuni”.

5. Carta din 1958 privind consiliile săteşti ale reprezentanţilor muncitorilor din RSS Azerbaidjan

82. Reclamantul susţine că această cartă din 23 aprilie 1958 privind consiliile săteşti ale reprezentanţilor muncitorilor din RSS Azerbaidjan („Carta din 1958 privind consiliile săteşti”) este, de asemenea, relevantă pentru stabilirea drepturilor pe care le putea avea asupra terenului la începutul anilor ‘60. Guvernul a contestat această teză.

Art. 2 alin. (9) din cartă se citea după cum urmează:

„În domeniul agriculturii, consiliul sătesc al reprezentanţilor muncitorilor:

[...]

j) administrează proprietatea publică a satelor, extrag parcelele de teren pe care le atribuie locuitorilor satelor în vederea construcţiilor private, controlează respectarea legislaţiei privind ocuparea terenurilor”.
Art. 2 alin. (19) prevedea următoarele:
„În domeniul menţinerii ordinii publice şi protejării drepturilor locuitorilor, consiliul sătesc al reprezentanţilor muncitorilor:

[...]

e) înregistrează repartizarea activelor de familie în forme colective (cooperative agricole).”