Marea cameră Hotărârea (fond)

2) „Control efectiv”

Majoritatea concluzionează că guvernul azer îşi exercită deplina jurisdicţie asupra Golestanului, „chiar dacă poate întâlni dificultăţi în practică în exercitarea autorităţii sale asupra regiunii” (pct. 150 din hotărâre).

În afară de problema sus-menţionată a răspunderii comune, se pune întrebarea cum poate fi înţeleasă noţiunea „jurisdicţie” aplicată unui teren gol sau pur şi simplu unui teritoriu nelocuit. Nu putem să nu-l cităm pe domnul judecător Loucaides, care a dat următoarea definiţie, în opinia sa concordantă anexată la hotărârea Assanidzé¹⁴:

„În opinia noastră, «jurisdicţia» semnifică autoritatea reală – adică posibilitatea de a impune oricărei persoane voinţa statului – care se exercită pe teritoriul unei înalte părţi contractante sau în afara acestuia.” (s.n.)
Prin urmare, existenţa unei posibilităţi, fie şi teoretică, de a impune oricărei persoane voinţa statului este esenţială pentru stabilirea jurisdicţiei. În acest sens, din perspectiva controlului jurisdicţional, prezenta cauză este unică. Aşa cum am afirmat mai sus, este prima dată când Curtea abordează problema controlului efectiv asupra unui teritoriu în care nu există o persoană căreia să-i fie impusă voinţa statului. Aşa cum a spus şi domnul judecător Bonello în opinia sa citată anterior, anexată la hotărârea Al-Skeini, „[j]urisdicţia nu este nici mai mult nici mai puţin decât exercitarea «unei autorităţi» sau «a unui control» asupra altcuiva. În contextul obligaţiilor ce revin în temeiul Convenţiei [...] trebuie să fie funcţională”.

În timp ce, în cauza Chiragov, Curtea a examinat o situaţie destul de clasică, în care un raion populat (Lachin) este ocupat ilegal de regimul separatist susţinut de Armenia (acesta este exact motivul pentru care Curtea a făcut referire în respectiva cauză la regulamentele de la Haga şi de la Geneva privind ocupaţia beligerantă), nu putem discuta în speţă despre „control efectiv asupra teritoriului relevant şi a locuitorilor săi” al vreunui stat, deoarece nu mai există niciun locuitor în Golestan încă din 1994; prin urmare, nu există posibilitatea unei jurisdicţii „funcţionale”.

Este posibil să se exercite autoritatea, indiferent de sensul pe care îl dăm acestui termen, într-un teritoriu minat care se află de o parte şi de alta a unei linii de front şi care este înconjurat de forţe armate ale celor două tabere şi în care, în consecinţă, nimeni nu poate pătrunde?

Instrumentele de apărare a drepturilor omului sunt, prin definiţie, centrate pe persoane: trebuie să existe o persoană care să se bucure de drepturile garantate de Convenţie, iar înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor aceste drepturi şi libertăţi.

Jurisprudenţa anterioară citată în prezenta hotărâre –în special Ilaşcu şi Assanidzé – nu se aplică, în opinia noastră, în mod automat situaţiei din cauză: un teren gol poate avea acelaşi nivel de control efectiv ca şi o zonă populată care nu are nevoie de acesta. Hotărârea recunoaşte, în principiu, că prezenta cauză diferă de cele precedente (prima frază de la pct. 142), dar, cu toate acestea, indică faptul că guvernul pârât are obligaţia de a demonstra că un alt stat exercită un „control efectiv”. Regretăm faptul că Marea Cameră nu a avut curajul să admită că ne aflăm în faţa unei situaţii sui generis în care lipsa unui „control efectiv” din partea unei puteri ocupante asupra Golestanului nu înseamnă neapărat că Azerbaidjanul exercită un astfel de control asupra zonei în litigiu. Din cunoştinţele noastre, jurisprudenţa Curţii nu conţine niciun precedent de acest fel.

Nimeni nu contestă faptul că Azerbaidjanul are jurisdicţie asupra teritoriului său internaţional recunoscut, din care face parte Golestanul; dezacordul se referă, în speţă, la întinderea acestei jurisdicţii. La pct. 144, hotărârea face trimitere la art. 42 din Regulamentul de la Haga, potrivit căruia un teritoriu este considerat ocupat atunci când este în fapt plasat sub autoritatea unei armate inamice şi această autoritate este stabilită şi în măsură să fie exercitată. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea concluzionează că Golestanul nu este nici ocupat de forţe străine, nici nu se află sub controlul efectiv al unor astfel de forţe. Putem subscrie la această constatare, dar ar trebui în acest caz să se aplice acelaşi criteriu – şi anume dacă autoritatea este sau nu în măsură să fie exercitată – pentru a stabili dacă Azerbaidjanul exercită o jurisdicţie operaţională şi totală asupra acestui teritoriu.

Conceptul „control efectiv” a fost elaborat în dreptul internaţional pentru a descrie circumstanţele şi condiţiile care permit să se determine dacă există ocupaţie. El se raportează la exercitarea autorităţii asupra unui teritoriu. Este aşadar necesar un criteriu pentru a se atribui un comportament.

O serie de hotărâri ale instanţelor internaţionale subliniază (în contextul ocupaţiei) această legătură între „controlul efectiv” şi posibilitatea de a exercita o autoritate de facto într-o anumită regiune. Totodată, literatura juridică subliniază faptul că „gradul de control efectiv necesar poate depinde de teren, densitatea populaţiei şi un mare număr de alte considerente¹⁵. În mod evident, nu se poate vorbi despre acelaşi grad de „control efectiv”, în zonele locuite şi în zonele nelocuite, şi nicio autoritate de facto nu este şi nici nu poate fi exercitată asupra Golestanului de către Azerbaidjan, în absenţa populaţiei.

După cum sugerează Lordul Brown în cauza Al-Skeini¹⁶, „[...] cu excepţia cazului în care exercită într-adevăr un control efectiv, un stat nu poate spera să recunoască într-un teritoriu drepturile definite în Convenţia [...]. În această optică, criteriul de a judeca controlul teritorial trebuie să includă capacitatea de a exercita autoritatea publică, întrucât numai în aceste condiţii statul este în realitate în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile ce îi revin în temeiul Convenţiei. Cu alte cuvinte, Convenţia nu se aplică într-un sens generalizat în cazul în care statul nu se bucură de o astfel de autoritate, întrucât obligaţiile pe care le conţine presupun parţial o astfel de posibilitate”.Acesta este motivul pentru care ni se pare dificil, având în vedere circumstanţele specifice speţei, să se procedeze astfel cum este descrisă la pct. 148 din hotărâre jurisprudenţa anterioară în hotărârile Ilaşcu şi Catan, potrivit căreia Azerbaidjanul exercită un control complet asupra Golestanului, din moment ce nu s-a stabilit că acest teritoriu este ocupat de către un alt stat.

Înţelegem perfect preocuparea Curţii, care consideră că nu poate fi acceptată nicio zonă de protecţie limitată în spaţiul juridic al Convenţiei. Curtea şi Consiliul Europei consideră de mult timp că nu putem permite existenţa unor găuri negre juridice în Europa.¹⁷ Cu toate acestea, un astfel de raţionament ni se pare artificial şi trebuie să recunoaştem că astfel de „găuri negre” există, fie că este vorba despre Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sau Nagorno-Karabah, pentru a menţiona doar câteva dintre ele. În plus, într-o decizie destul de recentă pronunţată în cauza Azemi împotriva Serbiei¹⁸, Curtea a recunoscut că astfel de zone pot, de asemenea, exista de jure – după ce Kosovo şi-a declarat independenţa, „au existat limitări obiective care au împiedicat Serbia să recunoască drepturile şi libertăţile în ceea ce priveşte Kosovo”. Curtea nu a fost capabilă să „citeze o obligaţie pozitivă a statului pârât în privinţa reclamantului”, care s-a plâns de neexecutarea unei hotărâri pronunţate în favoarea sa. Întrucât Kosovo nu era parte la Convenţie, rezulta că este vorba despre o „zonă cu protecţie limitată” în sensul Convenţiei.

În plus, în decizia în cauza Stephens împotriva Ciprului, Turciei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite¹⁹, unde reclamantul s-a plâns de refuzul continuu de a i se permite accesul la domiciliu, situat în zona tampon din Nicosia, plasată sub controlul forţelor ONU, Curtea a respins fără dificultate capătul de cerere privind incompatibilitatea ratione personae, pe motiv că nici Turcia, nici Cipru nu aveau jurisdicţie asupra zonei tampon, admiţând totodată existenţa unei noi „găuri negre” în Europa (în acest sens, zona era compusă din cinci sate în care trăiau sau lucrau 8000 de persoane).

Golestanul, fără a fi o „zonă tampon” oficială, cu sau fără prezenţa trupelor de menţinere a păcii, rămâne totuşi, pentru a relua termenii hotărârii, „linia frontului dintre forţele azere şi cele ale «RNK»”. Nu ar fi fost nimic în neregulă să se recunoască faptul că era vorba despre o zonă care beneficia de o „protecţie limitată”. În fapt, nu vorbim despre o limitare a drepturilor; pur şi simplu, nicio fiinţă umană nu trăieşte în zonă pentru a beneficia de drepturile garantate de Convenţie, motiv pentru care nu poate exista nicio ingerinţă în exercitarea acestor drepturi. Desigur, persoanele care se află într-o situaţie comparabilă cu cea a reclamantului pot revendica anumite drepturi şi interese, dar aceste drepturi nu se pot raporta decât la obligaţiile pozitive ale statului.

Acesta este motivul pentru care considerăm total falsă concluzia de la pct. 150, potrivit căreia „situaţia în cauză este mai aproape de cea din cauza Assanidzé”. În cauza respectivă, guvernul georgian a întâmpinat dificultăţi practice în exercitarea autorităţii sale asupra Republicii Autonome Adjaria, care era de altfel ocupată şi pe deplin operaţională. Or, în speţă, dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat anterior, Golestan este un teritoriu nelocuit încă din 1994. În consecinţă, deşi din punct de vedere juridic Azerbaidjan avea jurisdicţie asupra acestui teritoriu, în practică această jurisdicţie este extrem de limitată, după cum am afirmat deja, şi nu include decât obligaţii pozitive. În fapt, aceasta este ceea ce implicit confirmă şi Marea Cameră la pct. 226, unde afirmă: „Curtea consideră oportun să examineze dacă guvernul pârât şi-a achitat faţă de reclamant obligaţiile [sale] pozitive”.

Prin urmare, ce i se poate cere în speţă Azerbaidjanului, din punct de vedere al obligaţiilor pozitive?

În cauza Ilaşcu, cu privire la responsabilitatea Moldovei în temeiul Convenţiei, Curtea a declarat următoarele: „[Curtea va trebui] să se asigure că măsurile efectiv adoptate au fost adecvate şi suficiente, în speţă. Confruntându-se cu o omisiune parţială sau completă, sarcina Curţii este de a stabili în ce măsură ar fi trebuit întreprins un efort minim atunci când acest lucru era încă posibil”.

Azerbaidjanul şi Armenia sunt ambele responsabile, credem, pentru imposibilitatea prelungită a reclamantului de a se bucura de drepturile garantate de Convenţie. Atât timp cât negocierile de pace nu au produs un rezultat semnificativ, status quo-ul militar care domneşte în Golestan va continua. În mod ironic, deşi Curtea recunoaşte jurisdicţia deplină a Azerbaidjan asupra Golestanului şi, prin urmare, doreşte ca acest stat să facă ceva pentru a pune capăt încălcărilor continue ale drepturilor reclamantului, este evident că orice activitate a statului pârât în respectivul sat şi orice încercare din partea sa de a restabili controlul asupra satului poate pune în pericol armistiţiul şi negocierile de pace.

Cu toate acestea, din moment ce reclamantul se află de mult timp în imposibilitatea de a avea acces la bunurile sale, se aşteaptă ca Azerbaidjanul să întreprindă un efort minim pentru a acorda o reparaţie. Dat fiind că, după cum reiese din probele de la dosar, statul pârât nu a întreprins niciodată nicio tentativă care să ia în considerare posibilitatea de a-i compensa pe armenii strămutaţi pentru lipsa accesului la bunurile lor, am votat pentru încălcarea obligaţiilor pozitive în cauză.


Opinia parţial separată a doamnei judecător Gyulumyan

(Traducere)
1. Dezaprobăm raţionamentul urmat de Curte în anumite părţi ale hotărârii, dar suntem de acord cu concluzia majorităţii potrivit căreia s-a produs o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, precum şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie. Cu toate acestea, regretăm că trebuie să ne exprimăm dezacordul cu decizia Curţii de a nu examina separat art. 14. Credem cu tărie că ar fi trebuit să fie luată o concluzie opusă de către Curte şi aceasta să concluzioneze că a fost încălcat art. 14, din motivele expuse în continuare.

2. La pct. 279 din hotărâre, Curtea afirmă că acele capete de cerere pe care reclamantul le-a întemeiat pe art. 14 din Convenţie sunt în esenţă aceleaşi cu cele pe care le-a examinat deja din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie şi consideră că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14.

3. La prima vedere, această abordare pare să urmeze jurisprudenţa anterioară a Curţii, în special pe cea expusă în hotărârile Cipru împotriva Turciei, Xenides-Arestis împotriva Turciei şi Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei.

4. Or, problema este că, în timp ce în cauzele citate anterior stabilirea jurisdicţiei statului pârât a fost piatra de temelie a raţionamentului Curţii, problema jurisdicţiei extrateritoriale nu a fost ridicată în speţă. Cu alte cuvinte, Republica Azerbaidjan îşi exercita la momentul faptelor jurisdicţia suverană necondiţionată asupra teritoriilor în cauză, ceea ce diferenţiază prezenta cauză de cauza Cipru împotriva Turciei şi celelalte cauze citate.

5. În condiţiile în care Curtea nu a făcut o distincţie între prezenta cauză şi celelalte şi a considerat în consecinţă că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14 din Convenţie, aceasta provine probabil de la faptul că nu a ţinut seama în mod corespunzător că statul pârât şi-a strămutat cu forţa proprii cetăţeni din aceste teritorii pe baza originii lor etnice. Este relevant de menţionat că statul pârât nu i-a supus pe cetăţenii de origine azeră aceluiaşi tratament.

6. În aceste condiţii, este rezonabil să se presupună că motivul pentru care Curtea nu a stabilit în mod fundamental o distincţie între aceste două situaţii este reticenţa sa de a lua în considerare în mod corespunzător contextul politic şi istoric al cauzei, care consolidează constatarea unui tratament discriminatoriu din partea statului pârât faţă de mii de persoane pe baza originii lor etnice.

7. Nagorno-Karabah (în armeană, Arţakh) se situează în partea de nord a munţilor armeni. Este încă din Antichitate o provincie a Armeniei, care este populată în principal din persoane de etnie armeană, după cum reiese din prezenţa a mii de monumente creştine armene, unele datând din secolul 4 d.Hr., precum şi din menţionările regiunii în operele lui Strabon, Ptolemeu, Plutarh, Cassius Dio şi ale altora.

8. După anul 387, Armenia a fost împărţită între Imperiul Bizantin şi Persia. Partea orientală a Transcaucaziei, din care Nagorno-Karabah face parte, a trecut sub dominaţia persană. Acest lucru nu a avut niciun efect asupra limitelor etnice ale regiunii, care au rămas identice de-a lungul secolelor. Regiunea a continuat aşadar să fie populată de armeni.

9. În 1805, teritoriul istoric al Arţakhului a fost numit în mod artificial „Hanatul Karabah”. Alături de multe alte regiuni ale Transcaucaziei orientale, a fost anexată de Imperiul Rus prin tratatele de la Golestan (1813) şi Turkmenchay (1828), încheiate între Rusia şi Persia.

10. După căderea Imperiului Rus, care a condus la o nouă aranjare a statelor nou create în Caucaz, în Nagorno-Karabah a izbucnit războiul. Ulterior, biroul responsabil pentru zona Caucazului din cadrul Partidului Comunist rus nu a respectat rezoluţia adoptată în decembrie 1920 de Liga Naţiunilor. Acesta a refuzat un plebiscit, ca mecanism popular, pentru a stabili graniţele dintre Armenia şi Azerbaidjan. Sub presiunea directă a lui Stalin, s-a decis separarea forţată de Armenia a Nagorno-Karabah şi a Nahicevanului, regiuni populate cu armeni. La 5 iulie 1921, Biroul responsabil pentru zona Caucazului din cadrul Partidului Comunist rus a adoptat decizia politică de a anexa Nagorno-Karabah la Azerbaidjanul sovietic.

11. Tratamentul discriminatoriu la care a fost supus reclamantul în speţă poate fi cu greu descris drept fără precedent. Profitând de faptul că situaţia nu a fost soluţionată la sfârşitul Primului Război Mondial şi de căderea Imperiului Rus şi urmând politica lor de genocid al armenilor (1915), forţele turceşti s-au alăturat unităţilor militare azere între 1918 şi 1920 şi au procedat la jefuirea şi distrugerea a sute de sate armene. La 28 martie 1920, oraşul Shushi (capitala regiunii) a fost ars şi jefuit şi populaţia sa armeană a fost anihilată.

12. De-a lungul perioadei sovietice şi în ciuda apelurilor din partea comunităţii internaţionale, Uniunea Sovietică şi Azerbaidjanul au refuzat în mod arbitrar cererea de autodeterminare a Nagorno-Karabahului. Toate încercările de a discuta despre acest conflict într-un mod civilizat a dus la o escaladare a violenţei, la o blocadă economică şi la o desconsiderare masivă a drepturilor populaţiei armene. Masacre şi ucideri în masă ale armenilor au avut loc la sute de kilometri de „Republica Nagorno-Karabah” („RNK”), în timpul atacurilor desfăşurate în diferite oraşe din Azerbaidjan: Sumgait, Baku, Kirovabad şi, mai târziu, în tot Azerbaidjanul. Aceste violenţe au fost urmate de războiul din perioada 1991-1994 dus de Azerbaidjan împotriva „RNK”, care a provocat mii de victime şi a distrus aproximativ 80% din economia Nagorno-Karabahului.

13. Strămutarea şi uciderea persoanelor de etnie armeană de către unităţile militare sovietice şi azere s-au intensificat şi mai mult după 10 decembrie 1991, data referendumului prin care majoritatea covârşitoare a populaţiei Nagorno-Karabahului a votat pentru independenţa faţă de Azerbaidjan. Trebuie precizat faptul că independenţa a fost declarată în conformitate cu legislaţia sovietică în vigoare la momentul respectiv, şi anume „Regulamentul privind aspectele referitoare la secesiunea de URSS a unei Republici a Uniunii” (3 aprilie 1990). Acest document prevedea în cazul regiunilor autonome naţionale dreptul de a decide în mod independent statutul lor juridic, în cazul în care o republică se separa de URSS.

14. Folosind armele şi materialul de război al Armatei a 4-a sovietice staţionate pe teritoriul său, Azerbaidjanul s-a lansat în acţiuni militare la scară largă împotriva populaţiei din Nagorno-Karabah. În cursul operaţiunii „Ring”, desfăşurată de forţele centrale sovietice şi cele azere, populaţia din 24 de sate armene a fost deportată într-o perioadă de 3 săptămâni. În vara anului 1992, la aproximativ 6 luni după referendumul în favoarea independenţei, Azerbaidjanul a plasat aproximativ 50% din teritoriul „RNK” sub ocupaţie militară.

15. În anumite momente, până la 60% din teritoriul Nagorno-Karabah a fost ocupat. Capitala, Stepanakert şi alte zone rezidenţiale au fost supuse aproape fără încetare la semnificative bombardamente aeriene şi atacuri ale artileriei.

16. Încă de la începutul ofensivei militare desfăşurate de Azerbaidjan, numeroase organisme internaţionale, între care Parlamentul European şi Congresul american, au întreprins în mod activ eforturi de a găsi o soluţie la conflictul din Nagorno-Karabah. Documentele adoptate de organizaţiile internaţionale se referă, în cele mai multe cazuri, la strămutări, torturi şi crime săvârşite de forţele azere împotriva etnicilor armeni. Aceste probe demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că acţiunile Azerbaidjanului constituie discriminare şi epurare etnică, vizându-i nu doar pe armenii care trăiau în Nagorno-Karabah, ci şi în alte oraşe mari din Azerbaidjan în care armenii reprezentau istoric un procent ridicat al populaţiei.

17. Astfel, la 7 iulie 1988, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie care condamna masacrele din Sumgait şi menţiona evenimentele tragice din februarie 1988. Această rezoluţie lua act de deteriorarea situaţiei politice care ameninţa securitatea armenilor care trăiau în Azerbaidjan şi condamna folosirea violenţei împotriva demonstranţilor armeni. De asemenea, solicita autorităţilor sovietice să vegheze la securitatea celor 500 000 de armeni care trăiau în Azerbaidjan şi să se asigure că persoanele găsite vinovate de incitare sau care au participat la pogromuri care îi vizau pe armeni sunt pedepsite conform legislaţiei sovietice. La 18 ianuarie 1990, Parlamentul European a adoptat o nouă rezoluţie prin care solicita ridicarea imediată a blocadei impuse Armeniei şi Nagorno-Karabahului.

18. În 1989, Senatul american a adoptat o rezoluţie prin care sublinia sprijinul acordat de Statele Unite ale Americii drepturilor fundamentale şi aspiraţiilor populaţiei din Nagorno-Karabah, în general, şi unei soluţionări paşnice şi echitabile a conflictului din Nagorno-Karabah, în special (S.J. Res. 178).

19. Art. 907 din Legea americană din 24 octombrie 1992 privind sprijinirea libertăţii interzicea ca orice formă de asistenţă directă să fie acordată de Statele Unite ale Americii Guvernului Republicii Azerbaidjan, singura republică din fosta Uniune Sovietică în care asistenţa urma să fie interzisă, până în momentul în care „guvernul azer dovedeşte că a luat măsuri pentru a pune capăt tuturor blocadelor şi alte recursuri ofensive la forţă împotriva Armeniei şi Nagorno-Karabahului”.

20. Azerbaidjanul a ignorat aceste cereri de încetare a asalturilor ofensive şi a continuat bombardamentele şi atacurile asupra Nagorno-Karabahului. Nu există nicio îndoială că a vizat şi vizează în continuare purificarea etnică a teritoriului Nagorno-Karabah. Ne vom limita la a prezenta un citat care ilustrează perfect acest fapt; este vorba despre declaraţia unui fost preşedinte azer: „Pentru a păstra integritatea teritorială a Azerbaidjanului, am acordat o atenţie sporită Karabahului. Unii diletanţi, desigur, mi-au reproşat acest lucru. Am acţionat astfel în primul rând pentru că Nagorno-Karabah trebuie să fie populat cu azeri şi, în al doilea rând, pentru a nu le da armenilor posibilitatea de a ridica această problemă”. Citatul este extras din discursul pronunţat la 24 ianuarie 2001 de H. Aliyev, preşedintele Azerbaidjanului, în timpul dezbaterii parlamentare cu privire la soluţionarea conflictului.

21. Diferite organisme au recunoscut, de asemenea, că Azerbaidjanul a continuat discriminarea etnică îndreptată împotriva etnicilor armeni după ce această ţară a ratificat Convenţia: Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Eliminarea Discriminării Rasiale [observaţii finale privind Azerbaidjan, doc. ONU CERD/C/AZE/CO/4, 14 aprilie 2005), Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) din cadrul Consiliului Europei, în 3 dintre rapoartele sale privind Azerbaidjan (adoptate la 28 iunie 2002, 15 decembrie 2006 şi, respectiv, la 23 martie 2011), şi Comitetul consultativ al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale [aviz privind Azerbaidjan, ACFC/INF/OP/I (2004)001, 22 mai 2003 şi al doilea aviz privind Azerbaidjan, ACFC/OP/II (2007)007, 9 noiembrie 2007]. ECRI a declarat că a „recunoscut în mod repetat legătura dintre comentariile virulente formulate în mod regulat în această ţară cu privire la conflictul din Nagorno-Karabah şi discriminarea la care au fost supuşi armenii aflaţi sub jurisdicţia Azerbaidjanului în viaţa cotidiană” şi că a „considerat că, în prezent, mai mult decât oricând, sunt necesare eforturi considerabile din partea autorităţilor azere pentru a se asigura că aceste persoane nu se simt ameninţate”. Din păcate, Curtea a ignorat acest apel.

22. Faptul că a constatat o încălcare a Convenţiei nu exonerează Curtea în toate cazurile de obligaţia de a examina dacă nu ar putea exista şi altele. Acesta este motivul pentru care credem că a fost comisă o eroare de către Curte, considerând că nu se ridică nicio problemă distinctă din perspectiva art. 14 din Convenţie şi că ar fi trebuit să examineze toate circumstanţele, ceea ce ar fi făcut-o, în cele din urmă, să concluzioneze o încălcare a art. 14 din Convenţie.

Opinia separată a domnului judecător Hajiyev

(Traducere)
Am dori să expunem motivele pentru care nu împărtăşim opinia majorităţii.

În primul rând, precizăm că Golestan reprezintă un loc istoric pentru azeri. Acesta este satul în care Imperiul Rus şi Persia au încheiat în 1813 un tratat care a rămas în istorie drept Tratatul de la Golestan, potrivit căruia hanatele din nordul Azerbaidjanului, între care şi Hanatul Karabah, au fost integrate în Imperiul Rus. În poemul său intitulat „Golestan”, poetul azer Bakhtiyar Vahabzade, care a fost urmărit de autorităţile sovietice în anii ‘60, descrie soarta naţiunii divizate în urma acestui eveniment. Am început cu această scurtă istorie pentru a arăta că Azerbaidjanul nu are niciun interes în a distruge acest loc încărcat de istorie.

Prin urmare, măsurile descrise la pct. 32 din hotărâre nu au fost îndreptate împotriva părţii armene a populaţiei care, în opinia reclamantului, trăia acolo confortabil şi nu în condiţii proaste, dar au fost luate măsuri de către autorităţile sovietice pentru a-i elimina pe insurgenţii care erau concentraţi în acele locuri. Reclamantul, ca mii de alţi locuitori ai Karabahului, a fost o victimă a conflictului. În mod evident, opinia noastră separată nu are drept scop să treacă sub tăcere dificultăţile pe care le-a întâmpinat şi despre care s-a plâns Curţii în august 2006 ca răspuns la plângerile formulate în aprilie 2005 şi comunicate de Curte în cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei.

Deficienţele acestei plângeri sunt vizibile cu ochiul liber încă din stadiul comunicării. Astfel, după cum reiese cu claritate din hotărâre, Curtea a avut dificultăţi enorme în a-şi justifica poziţia. Raţionamentul său nu părea deloc convingător. În plus, însăşi ideea de a examina aceste două cauze diferite în acelaşi timp nu este atractivă, întrucât există riscul de a se crede în mod eronat că, mai mult sau mai puţin, Curtea plasează la acelaşi nivel agresorul şi victima. Această impresie regretabilă ar fi putut să fie evitată dacă Armenia ar fi fost implicată în cauză, dar pentru că nu e cazul, Curtea nu a putut examina răspunderea Armeniei în ceea ce priveşte încălcările denunţate.

Reamintim pentru început că părţile sunt de acord că satul Golestan se află pe teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului. Se pune aşadar întrebarea următoare: ce fac forţele militare armene, pe teritoriul unui stat suveran, împiedicând accesul într-un sat dintr-o parte şi minând zonele învecinate? Armata azeră este situată pe cealaltă parte a satului, astfel încât accesul în sat este controlat de această armată. La prima vedere, prezenta speţă poate părea similară cu alte cauze deja examinate de Curte, dar numai la prima vedere. Este adevărat că au fost dezvoltate de către Curte criterii pentru a stabili dacă există jurisdicţie şi un control efectiv şi, la prima vedere, unele dintre criterii, cum ar fi cele expuse în cauzele în Ilaşcu, Assanidzé şi în altele pot fi utile şi aplicabile în speţă. Dar acest lucru este adevărat doar la prima vedere. În realitate, trebuie făcută o distincţie între prezenta speţă şi cauze anterioare în care Curtea a fost invitată să examineze, din perspectiva art. 1 din Convenţie, problema unui control efectiv asupra zonei în care s-au produs presupusele încălcări. Satul abandonat, înconjurat din ambele părţi de forţe armate combatante, şi ale cărui zone învecinate sunt minate formează, în limbaj diplomatic, o linie de contact sau o linie de armistiţiu, iar reclamantul, care se află în ţara sa, ar putea avea succes sesizând problema autorităţilor armene şi solicitându-le să îi explice ce caută forţele armate armene pe teritoriul unui alt stat suveran, împiedicându-l să revină în ţara sa de origine sau, în orice caz, să denunţe acţiunile ambelor state. Dar ne temem că este vorba despre întrebări retorice...

Ne vom concentra asupra principalei întrebări care, în opinia noastră, este o întrebare juridică importantă la care trebuie să se răspundă în speţă: are Azerbaidjanul un control efectiv asupra Golestanului? Dreptul internaţional nu conţine nicio regulă specifică aplicabilă zonelor situate pe linia de armistiţiu care separă poziţiile militare ale două armate combatante. Astfel cum a remarcat Curtea în cauza Banković şi alţii împotriva Belgiei (dec.) [(MC), nr. 52207/99, CEDO 2001 XII], din punctul de vedere al dreptului internaţional public expresia „aflate sub jurisdicţia lor” care figurează la art. 1 din Convenţie trebuie să fie înţeleasă în sensul în care competenţa jurisdicţională a unui stat este în principal teritorială, dar şi în sensul că se presupune că se exercită în mod normal pe întregul său teritoriu.

Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special atunci când un stat se află în incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său. Acest fapt se poate datora unei ocupaţii militare de către forţele armate ale altui stat care controlează efectiv respectivul teritoriu (a se vedea hotărârile Loizidou împotriva Turciei şi Cipru împotriva Turciei), unor acte de război sau de rebeliune, sau unor acte ale unui stat străin care sprijină înfiinţarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză. De asemenea, Curtea a afirmat că, pentru a concluziona existenţa unei astfel de situaţii excepţionale, trebuie să examineze, pe de o parte, ansamblul elementelor de fapt obiective de natură să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat asupra teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul acestuia. Într-adevăr, angajamentele asumate de o parte contractantă în temeiul art. 1 din Convenţiei includ, în plus faţă de obligaţia de a se abţine de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsurile adecvate pentru asigurarea respectării acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său [Z şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001–V]. Aceste obligaţii subzistă chiar şi atunci când exercitarea autorităţii statului este limitată. În aplicarea acestor principii, Curtea a concluzionat că Republica Moldova, chiar dacă nu exercita un control efectiv asupra Transnistriei, continua să aibă o obligaţie pozitivă în temeiul art. 1 din Convenţie.

Am dori totuşi să cităm opinia parţial separată a domnului judecătorului Bratza, la care s-au raliat domnii judecători Rozakis, Hedigan, şi Panţîru, anexată la hotărârea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC, nr. 48787/99, CEDO 2004 VII], în care judecătorii consideră că întrebările-cheie la care a trebuit să se răspundă au fost următoarele: i) această cauză constituie un caz excepţional în care reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia Federaţiei Ruse” în pofida faptului că în permanenţă s-au aflat în afara teritoriului acestui stat? şi ii) reclamanţii, fiind pe teritoriul Republicii Moldova, trebui consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” sa astfel încât este angajată răspunderea acestui stat sau, dimpotrivă, trebuie respinsă prezumţia potrivit căreia au continuat să se afle sub jurisdicţia sa?” Pentru autorul opiniei, cele două întrebări sunt strâns legate şi, astfel cum se menţionează în mod clar în hotărârea Curţii, nu pot fi soluţionate decât printr-o analiză detaliată a situaţiei de fapt care a existat în Transnistria sau a avut legătură cu această regiune. În plus, analizând concluzia majorităţii, autorul consideră că nu poate fi de acord cu opinia majorităţii şi declară că a avut unele dificultăţi în a admite că persoane care trăiesc într-o parte a teritoriului unui stat în care, ca urmare a ocupaţiei ilegale a unui regim separatist, statul nu îşi poate exercita autoritatea sau controlul, pot fi totuşi considerate ca aflându-se sub „jurisdicţia” acestui stat, în sensul autonom pe care îl are acest termen la art. 1 din Convenţie, termen care presupune că statul are puterea de a „recunoaşte oricărei persoane [...] drepturile şi libertăţile” definite în acest text. Domnul judecător Bratza declară în continuare că îi este la fel de dificil „să admită concluzia majorităţii Curţii potrivit căreia, într-o astfel de situaţie de fapt, persoanele care se află pe teritoriul său continuă «să se afle sub jurisdicţia» statului, dar că domeniul acestei «jurisdicţii» este redus, statul continuând să-şi asume obligaţii pozitive cu privire la toate persoanele aflate pe teritoriul său în ceea ce priveşte drepturile garantate de Convenţie”. Autorul indică faptul că însăşi utilizarea expresiei „obligaţii pozitive ale statului” şi trimiterea care este făcută în hotărâre la jurisprudenţa Curţii în temeiul art. 1 în ceea ce priveşte aceste obligaţii îi pare atât inutilă, cât şi eronată în contextul cauzei Ilaşcu şi alţii. Domnul judecător Bratza subliniază în mod întemeiat că „această jurisprudenţă – care ia în considerare echilibrul just care trebuie asigurat între interesul general şi interesele individuale şi alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse – a fost concepută să ia în considerare un context factual în care statul pârât exercita un control deplin şi efectiv pe întreg teritoriul său şi în care persoanele fizice aflate pe acest teritoriu se aflau în mod indiscutabil sub «jurisdicţia» sa, în sensul Convenţiei.ˮ Potrivit acestuia, raţionamentul Curţii nu poate fi transpus ca atare la cauze fundamental diferite în care circumstanţe independente de voinţa sa împiedică un stat să exercite orice autoritate pe teritoriul în cauză şi unde întrebarea centrală este dacă persoanele aflate pe acel teritoriu trebuie considerate ca aflându-se sub „jurisdicţiaˮ sa în sensul Convenţiei.

Să revenim la faptele din prezenta cauză, pe baza cărora Curtea a concluzionat că presupusele încălcări ţin de „jurisdicţia” Azerbaidjanului în sensul art. 1 din Convenţie şi sunt de natură să angajeze răspunderea statului pârât.

Dorim, în primul rând, să observăm că, astfel cum recunoaşte Curtea, Golestan se află pe linia de contact care separă forţele azere şi forţele armene (pct. 142). Geografic, satul este situat la nord de teritoriile azere ocupate de forţele militare armene, chiar pe graniţa liniei de contact, care trece prin mijlocul râului Indzachay, poziţiile militare azere fiind situate pe malul de nord şi trupele armene pe malul de sud. Satul Golestan este complet abandonat şi zonele sale învecinate sunt puternic minate de ambele tabere, în timp ce încălcări ale focului se produc frecvent. Caracteristica acestui cauze, neobişnuită, cu care sunt de acord atât Azerbaidjanul, cât şi Armenia, este aceea că satul Golestan, unde reclamantul afirmă că deţine bunurile, este situat pe linia de contact. Acest fapt este confirmat atât de hărţile azere, cât şi de cele armene. Niciuna dintre părţi nu pretinde contrariul. Singura dispută se referă la poziţia exactă a forţelor în zonă. Acest punct este foarte important pentru a tranşa întrebarea legată de controlul efectiv asupra satului. Înainte de a trece la examinarea acestei întrebări, trebuie reamintite câteva informaţii generale. Linia de contact marchează linia de armistiţiu fixată la sfârşitul războiului din perioada 1992-1994, care a fost îngheţată prin Protocolul de la Bishkek din mai 1994. Prin urmare, Curtea nu se confruntă cu examinarea jurisdicţiei unei zone care ţine în mod clar de competenţa jurisdicţională a unei părţi contractante, nici cu o situaţie în care o zonă care se află în mod clar sub controlul efectiv al altei părţi contractante, precum în cauza Ilaşcu şi alţii sau în alte cauze examinate deja de aceasta, ci mai degrabă este vorba despre o mică bucată de teritoriu care se află chiar pe linia de armistiţiu. În mod concret, linia de contact este păzită de forţele armate ale părţilor care sunt staţionate de o parte şi de alta a acesteia printr-o utilizare masivă a minelor antipersonal. De mult timp nu mai locuieşte niciun civil în sat. Se produc în mod regulat schimburi violente de focuri de armă de o parte şi de alta a liniei de contact, inclusiv în regiunea Golestan.

Am dori să trecem acum la probele care, potrivit Curţii, îi permit acesteia să concluzioneze că Azerbaidjanul exercită un control efectiv. Observăm că, în acest tip de cauză şi având în vedere circumstanţele speciale care o caracterizează, Curtea ar trebui să acţioneze ca o instanţă de prim grad de jurisdicţie. Acest fapt îi permite Curţii, având în vedere cerinţele sale, cum ar fi cele formulate în Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [(MC), nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005 VII], să examineze probele ţinând seama de credibilitatea şi de caracterul lor convingător.

Astfel, în speţă, lipsa de credibilitate a probelor prezentate de reclamant şi de terţa parte era evidentă: „probele” potrivit cărora un bărbat se plimba printre case în ruină, un bărbat fără uniformă sau însemne ale unei armate sau fumul care se ridica din coşurile unor case, în timp ce nu se ştie cine a aprins focul într-una dintre puţinele case aflate încă în picioare. Din păcate, Curtea a menţionat aceste probe, provenite de pe un DVD transmis în 2008, la pct. 137 din hotărâre. Este evident că aceste probe nu dovedesc nimic; acesta este motivul pentru care ulterior, în hotărâre, Curtea, în speranţa de a găsi ceva care să probeze prezenţa militară azeră în sat, face trimitere la raportul Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei (American Association for the Advancement of Science – „AAPS”). În opinia noastră, nici acesta nu prezintă mai multe probe, deşi Curtea consideră contrariul, la acelaşi punct. Astfel, în opinia noastră, rezultatele raportului AAPS, în special imaginea 12, arată în mod clar prezenţa unor tranşee în sat sau cel puţin foarte aproape de sat. Reprezentanţii AAPS nu afirmă că tranşeele se află în Golestan: se mulţumesc să spună „în sat sau în partea din spate a satului”. Dacă reunim toate elementele din raportul de AAPS, astfel cum sunt prezentate şi interpretate la pct. 137 din hotărâre, ele sunt contradictorii, deoarece afirmă că tranşeele sunt vizibile pe imaginile 2005 şi 2009, dar sunt mai greu de distins pe imaginea din 2012, deoarece nu mai sunt folosite. În plus, raportul indică faptul că zona era în întregime nelocuită. Prin urmare, dacă nu susţin că tranşeele sunt în sat, că există forţe militare în sat sau că tranşeele sunt folosite, se poate afirma că sunt prezenţi în sat soldaţi azeri? Şi, în special, în lumina observaţiei Curţii potrivit căreia „astfel cum rezultă din raportul AAPS [...] întrucât au încetat să fie utilizate între 2009 şi 2012, [tranşeele] sunt mai puţin vizibile pe imaginile din 2012”. Dacă nu mai existau tranşee în 2012, înseamnă că nu erau folosite.

De aceea, în opinia noastră, nu există nicio probă care să demonstreze că Azerbaidjanul exercită un control efectiv asupra Golestanului. Dacă s-ar concluziona contrariul, atunci ar trebui luat în considerare faptul că Armenia, care a ocupat o parte din teritoriul unui alt stat, exercită, de asemenea, un control efectiv asupra zonei respective. Întrucât se confirmă că, din cauza continuării luptelor, niciun civil nu poate intra în sat şi că satul este complet abandonat şi a fost puternic minat de ambele părţi, concluzionăm că nici cele două părţile implicate în conflict nu exercită un control efectiv asupra satului. Probele din dosar indică în mod clar faptul că Golestan este în fapt un no man’s land. Aceasta este, repetăm, caracteristica prezentei speţe care o distinge de alte cauze în care Curtea a examinat problema jurisdicţiei şi a controlului efectiv. Este o situaţie complet nouă şi prima cauză în care Curţii i se solicită să examineze problema controlului efectiv asupra unui no man’s land situat pe o linie de contact între două părţi combatante şi să decidă cu privire la această problemă juridică nouă. Pe de o parte, este vorba despre teritoriul internaţional recunoscut al Azerbaidjanului şi este clar că nu ar trebui să fie admisă nicio zonă cu protecţie limitată în spaţiul juridic din Convenţie. Convenţia impune ca statul să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile pe care le defineşte. Pe de altă parte, concluzia – care contrazice faptele – potrivit căreia controlul efectiv trebuie atribuit uneia dintre părţi nu se poate întemeia pe dreptul internaţional şi se opune însăşi conceptului de control „efectiv”. În realitate, prezenta cauză nu are nicio asemănare cu modelul clasic al jurisdicţiei, iar în absenţa evidentă a unui control efectiv – condiţie prealabilă pentru atribuirea de obligaţii pozitive –, este imposibil să se discute despre vreo obligaţie pozitivă. La pct. 140 din hotărâre, Curtea observă că „nu a admis faptul că răspunderea statului asupra teritoriului său se limitează doar la a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive faţă de regiunile în care un alt stat sau un regim separatist exercită un control efectiv”. Prezenţa forţelor de ocupaţie armene de cealaltă parte a Golestanului nu doar că nu permite accesul în sat, ci exclude totodată un control efectiv şi, de altfel, orice control asupra acestui teritoriu azer şi, prin urmare, exonerează Azerbaidjanul de răspunderea de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive.

În cauza Ilaşcu şi alţii, Curtea, ţinând cont de faptul că, după ratificarea Convenţiei, Moldova a trebuit să intre în contact cu regimul separatist pentru a lua măsuri destinate recunoaşterii faptului că reclamanţii au anumite drepturile garantate de Convenţie, a concluzionat că răspunderea Moldovei putea fi angajată în temeiul Convenţiei, pe motiv că aceasta nu a reuşit să-şi îndeplinească obligaţiile pozitive în ceea ce priveşte actele în litigiu produse după luna mai 2001. De asemenea, Curtea a concluzionat că autorităţile moldoveneşti îşi păstrau obligaţia „de a lua toate măsurile necesare ce le stau în putere, fie [că erau] de ordin politic, diplomatic, economic, juridic sau de alt gen [...] pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie persoanelor aflate sub jurisdicţia lor formală şi, prin urmare, tuturor celor care se găsesc în cadrul frontierelor internaţional recunoscute ale Moldovei”. Dacă aceste cerinţe s-ar aplica Azerbaidjanului, această ţară ar trebui „prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de ţările terţe şi organizaţiile internaţionale, să încerce să continue să garanteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie. După cum s-a indicat la pct. 332 din hotărârea Ilaşcu şi alţii: „Pentru determinarea domeniului obligaţiilor pozitive ce îi revin statului, trebuie să se ţină seama de echilibrul just de menţinut între interesul general şi interesele individuale, diversitatea situaţiilor din statele contractante şi alegerea care trebuie făcută în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină insuportabilă sau disproporţionată.”

Prin urmare, măsurile luate pentru a îndeplini obligaţiile pozitive identificate în hotărârea Ilaşcu şi alţii trebuie să fie „adecvate şi suficiente” şi Curtea trebuie să verifice dacă aceasta este situaţia în lumina „efortului minim” necesar. Întrebarea dacă un stat limitat de incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său îşi îndeplineşte obligaţiile pozitive trebuie să fie examinată de Curte de la caz la caz. Cu toate acestea, după cum arată raportul de cercetare, unele dintre aceste obligaţii pozitive au fost identificate de Curte în hotărârea Ilaşcu şi alţii. Unele dintre aceste obligaţii sunt de natură generală, în măsura în care se referă la politicile generale şi comportamentul statului, iar altele au un caracter individual, adică sunt legate de situaţia reclamantului.

După cum s-a indicat la pct. 339 din hotărârea Ilaşcu şi alţii, un stat limitat de incapacitatea de a-şi exercita autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său trebuie să ia măsuri pentru 1) a afirma şi reafirma suveranitatea asupra teritoriului disputat, 2) să se abţină de la susţinerea regimului separatist şi 3) a restabili controlul asupra acelei părţi a teritoriului său suveran. În opinia noastră, statul pârât trebuie să ia toate măsurile pentru a-şi restabili suveranitatea nu doar asupra Golestanului, ci şi asupra tuturor teritoriilor ocupate, să se abţină de la sprijinirea regimului separatist şi, făcând apel la comunitatea internaţională să sprijine la rândul ei această poziţie şi să respecte dreptul suveran al statului, să încerce prin toate mijloacele să-şi restabilească controlul asupra propriului teritoriu.

În acest sens, dorim să facem trimitere la informaţiile deja transmise în stadiul admisibilităţii şi în observaţiile suplimentare ale guvernului pârât. Aceste contribuţii confirmă că Azerbaidjanul continuă să se opună ocupării ilegale a Nagorno-Karabahului şi a teritoriile învecinate de către Armenia. Dovada o reprezintă încercarea Azerbaidjanului de a-şi restabili controlul asupra teritoriului său înstrăinat prin sprijinul pe care îl oferă procesului de la Minsk, plasat sub egida OSCE, precum şi eforturile continue pe care le face în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. În ceea ce priveşte această din urmă organizaţie, Adunarea Generală a decis, în 2004, să adauge în agendă un punct intitulat „Situaţia din teritoriile ocupate ale Azerbaidjanului”. Discuţiile pe această temă au avut loc în mod regulat. Se poate observa în acest sens că Adunarea Generală a adoptat două rezoluţii (60/285 din 7 septembrie 2006 şi 62/243 din 25 aprilie 2008) care reafirmă respectul şi sprijinul continuu pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Azerbaidjan în cadrul graniţelor sale internaţional recunoscute. Procesul se desfăşoară sub egida OSCE. Procesul Minsk a început în 1992 şi Azerbaidjanul a depus eforturi continue şi coerente pentru soluţionarea paşnică a conflictului. Principiile de bază (deopotrivă denumite „principiile de la Madrid”), prezentate de cele trei ţări care asigură copreşedinţia Grupului de la Minsk, au făcut apel la revenirea sub controlul azer a teritoriilor din vecinătatea Nagorno-Karabahului, la instaurarea în Nagorno-Karabah a unui statut interimar care să prevadă garanţii privind securitatea şi autonomia, crearea unui coridor care să lege Armenia la Nagorno-Karabah, definirea ulterioară a statutului definitiv al Nagorno-Karabahului printr-un referendum cu caracter juridic obligatoriu, dreptul tuturor persoanelor strămutate în interiorul ţării şi al tuturor refugiaţilor să revină în locurile unde trăiau, precum şi stabilirea de garanţii de securitate internaţionale, printre care ar trebui să fie inclusă o operaţiune de menţinere a păcii. Azerbaidjanul participă la întâlnirile periodice pe care le organizează copreşedinţii împreună cu miniştrii Afacerilor Externe şi preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului. Azerbaidjanul şi-a oferit sprijinul deplin în acest proces, convins că reprezintă cea mai bună cale de a-şi restabili controlul asupra teritoriilor ocupate. În timpul discuţiilor, Azerbaidjan a declarat cu claritate că este pregătit să acorde Nagorno-Karabahului „cel mai înalt nivel de autonomie” în cadrul Azerbaidjanului.

Azerbaidjanul s-a abţinut întotdeauna de la susţinerea regimului stabilit de forţele separatiste şi a luat, şi continuă să ia, toate măsurile politice, juridice şi de alt gen care sunt în puterea sa pentru a-şi restabili controlul. Spre deosebire de cauza Ilaşcu şi alţii, Azerbaidjanul evită orice contact cu regimul separatist.

În cauza Ilaşcu şi alţii, Curtea a precizat că nu are obligaţia de a defini care sunt măsurile cele mai adecvate care trebuie luate, ci doar să se asigura de voinţa statului suveran, tradusă în acte sau măsuri specifice, de a-şi restabili controlul. În opinia noastră, aceasta înseamnă că respectivele obligaţii trebuie examinate în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Toate elementele citate anterior demonstrează că Azerbaidjanul a luat şi continuă să ia toate măsurile posibile şi, prin urmare, şi-a respectat pe deplin obligaţiile sale pozitive cu caracter general.

În ceea ce priveşte obligaţiile speciale legate de reclamant la nivel individual, acest tip de obligaţii pozitive este definit în jurisprudenţă în cauze cum ar fi Ilaşcu, Ivanţoc şi Catan. Ele constau în încercarea de a rezolva situaţia reclamantului prin 1) mijloace politice şi diplomatice, 2) mijloace practice şi tehnice şi 3) măsurile juridice corespunzătoare având drept scop protejarea drepturilor reclamantului.

În acest sens, trebuie remarcat faptul că, în cauzele destul de similare deja examinate, Curtea nu a concluzionat încălcarea acestui tip de obligaţii pozitive decât în cauza Ilaşcu, în care încălcările se raportau la capete de cerere formulate în temeiul art. 3 şi art. 5. Potrivit jurisprudenţei generale a Curţii în ceea ce priveşte drepturile fundamentale, domeniul obligaţiilor statului în ceea ce priveşte exercitarea efectivă a acestor drepturi este, în principiu, extrem de larg.

Prezenta cauză se referă la dreptul de proprietate, iar măsurile impuse Azerbaidjanului trebuie, potrivit jurisprudenţei generale a Curţii, să fie bazate pe contextul general şi local, precum şi pe un echilibru just între interesul general şi drepturile persoanei. Particularitatea prezentei speţe, aşa cum am mai afirmat, o reprezintă situaţia din vecinătatea satului Golestan care, din nou, se află pe linia de armistiţiu dintre cele două forţe combatante. Măsurile care pot fi luate în mod realist sunt strâns legate de faptul ocupării acestor teritorii de către unul dintre statele părţile la Convenţie care, potrivit naturii Convenţiei, ar trebui să creeze condiţii care să permită reîntoarcerea acasă a persoanelor strămutate şi a refugiaţilor.

Ar constitui o încălcare gravă a obligaţiilor sale şi, probabil, o încălcare a art. 2 din Convenţie dacă Azerbaidjanul ar permite civililor să intre în satul Golestan, un loc periculos ca urmare a faptului că zonele sale învecinate sunt minate, iar forţele armate ale celor două tabere patrulează în zonă. Satul este situat pe linia frontului şi încălcările armistiţiului care se produc în mod regulat ar reprezenta o sursă constantă de pericol pentru vieţile persoanelor care ar putea veni să locuiască în regiune.

Atunci când un stat are teritoriul ocupat de un alt stat, însuşi acest fapt îl împiedică să-şi exercite autoritatea sau controlul asupra teritoriului situat în interiorul graniţelor sale. După cum a afirmat domnul judecător Bratza în opinia separată sus-menţionată, „răspunderea nu poate [...] intra în joc decât în circumstanţe excepţionale, atunci când probele de care dispune Curtea demonstrează în mod clar o astfel de lipsă de angajament sau de efort din partea statului în cauză de a-şi restabili autoritatea sau ordinea constituţională asupra teritoriului astfel încât această atitudine să ajungă să aprobe tacit menţinerea autorităţii sau a «jurisdicţiei» regimului ilegal pe acest teritoriu.”

De altfel, Azerbaidjanul nu a adoptat o lege care să-l priveze de dreptul de proprietate pe reclamant sau pe orice altă persoană care şi-a abandonat bunurile din cauza conflictului din Nagorno-Karabah. Dimpotrivă, dreptul tuturor persoanelor strămutate şi al tuturor refugiaţilor de a reveni unde locuiau anterior a făcut întotdeauna parte din negocieri şi figurează printre principiile de bază (principiile de la Madrid) citate anterior.

După cum a menţionat Curtea, în măsura în care accesul la bunuri nu este posibil, statul are obligaţia de a lua alte măsuri pentru a recunoaşte dreptul de proprietate.

Însă, atunci când examinează problema obligaţiilor pozitive în ceea ce priveşte un reclamant individual, Curtea ar trebui să nu uite că măsurile aşteptate din partea statului nu trebuie să reprezinte o sarcină excesivă pentru acesta din urmă. În acest sens şi pentru a evalua consecinţele economice generale ale conflictului în cazul Azerbaidjanului, trebuie luaţi în considerare următorii factori: în primul rând, 20% din teritoriul Azerbaidjanului este sub ocupaţie armeană şi, în al doilea rând, ca urmare a conflictului din Regiunea Nagorno-Karabah, 800 000 de persoane au devenit refugiate în interiorul ţării, în plus faţă de 200 000 de refugiaţi proveniţi din Armenia; 20 000 de persoane au fost ucise; 50 000 de persoane au fost rănite sau au dobândit un handicap; peste 4 000 de cetăţeni azeri sunt încă daţi dispăruţi. Agresiunea îndreptată împotriva Republicii Azerbaidjan a subminat grav sfera socio-economică a ţării. În teritoriile ocupate, 6 oraşe mari, 12 oraşe mijlocii, 830 sate şi sute de spitale si centre medicale au fost distruse de incendii sau în alt mod. Sute de mii de case şi apartamente şi mii de clădiri comunitare şi medicale au fost distruse sau jefuite. Sute de biblioteci au fost devastate şi milioane de cărţi şi manuscrise valoroase au fost distruse de incendii sau în alt mod. Numeroase teatre de stat, sute de cluburi şi zeci de şcoli muzicale au fost distruse. Mii de fabrici si uzine de prelucrare a alimentelor au fost jefuite. Sistemele de irigare, în lungime de aproape o sută de kilometri, au fost complet distruse. Aproximativ 70% din păşunile azere se află în zona ocupată. Infrastructura regională, din care sute de poduri, sute de kilometri de drumuri şi mii de kilometri de apeducte, mii de kilometri de conducte de gaz şi zeci de staţii de distribuţie a gazelor au fost distruse. Războiul împotriva Azerbaidjanului a avut totodată consecinţe catastrofale pentru patrimoniul său cultural în teritoriile ocupate. Potrivit datelor preliminare, pierderile economice globale cauzate Republicii Azerbaidjan de agresiunea Armeniei sunt estimate la 300 de miliarde de dolari SUA, la care trebuie să se adauge prejudiciul moral, care, în mod natural, este imposibil de cuantificat. În al treilea rând, statul a oferit şi continuă să ofere sprijin financiar tuturor persoanelor strămutate şi refugiate din Armenia, acordându-le alocaţii sociale speciale.

În consecinţă, a impune noi obligaţii pozitive unui stat care este victima ocupaţiei unui stat vecin va constitui o sarcină cu adevărat excesivă. Acesta este motivul pentru care concluzionăm că Azerbaidjanul şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive care îi revin în temeiul Convenţiei, luând toate măsurile realiste aflate în puterea sa. Spre deosebire de situaţia care prevalează în cauza Chiragov, în care foştii locuitori de origine azeră ai raionului ocupat Lachin sunt împiedicaţi să aibă acces la bunurile lor, în speţă, locuitorii armeni, la fel ca şi azerii din Golestan, sunt deopotrivă victime ale agresiunii comise de Armenia.

Pentru toate aceste motive, concluzionăm că plângerile reclamantului nu ţin de jurisdicţia Azerbaidjanului în sensul art. 1 din Convenţie şi că Azerbaidjanul şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin faţă de reclamant rezultate din acest articol şi că, prin urmare, răspunderea Azerbaidjanului nu este angajată în ceea ce priveşte încălcările Convenţiei invocate de reclamant.

Opinia separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque

(Traducere)
Cuprins

I. Introducere (pct. 1)

II. Neepuizarea căilor de atac interne (pct. 2-5)

A. Cadrul constituţional şi legal (pct. 2)

B. Căile de atac interne disponibile (pct. 3)

C. Concluzie preliminară: majoritatea se îndepărtează de jurisprudenţa Cipru împotriva Turciei (pct. 4-5)

III. Lipsa calităţii de victimă (pct. 6-9)

A. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte casa şi terenul reclamantului

(pct. 6-7)

B. Calitatea de victimă în ceea ce priveşte mormintele familiei (pct. 8)

C. Concluzie preliminară: limitele Principiilor Pinheiro (pct. 9)
IV. Jurisdicţia în ceea ce priveşte linia de armistiţiu şi zona învecinată (pct. 10-18)

A. Cadrul temporal al motivării Curţii (pct. 10-11)

B. Aprecierea probelor (pct. 12-15)

C. Concluzie preliminară: majoritatea deformează jurisprudenţa Assanidzé (pct. 16-18)

V. Răspunderea pentru încălcările drepturilor omului care au avut loc pe linia de armistiţiu şi regiunea învecinată

A. Poziţia majorităţii depăşeşte jurisprudenţa Oruk

(pct. 19 40)

B. Responsabilitatea de a proteja în dreptul internaţional (pct. 21-38)

i. Formarea regulii cutumiare (pct. 21-31)

a) Practica Organizaţiei Naţiunilor Unite (pct. 21-24)

b) Practica statelor (pct. 25-26)

c) Opinio juris (pct. 27-31)

ii. Responsabilitatea guvernului pârât (pct. 32-33)

iii. Responsabilitatea comunităţii internaţionale (pct. 34-35)

C. Concluzie preliminară: norma impusă în cauza Doğan şi alţii a fost într-adevăr extinsă? (pct. 36-40)
VI. Concluzie finală (pct. 41-42)