Marea cameră Hotărârea (fond)

1) Răspunderea concomitentă a două state membre

În speţă, paradoxul ţine de faptul că, la pct. 186 din hotărârea Chiragov, Curtea a concluzionat că Armenia „exercită un control efectiv asupra Nagorno-Karabah şi asupra teritoriilor învecinate”, inclusiv, în mod evident, asupra teritoriului adiacent liniei frontului. Astfel, Armenia ar trebui, de asemenea, să fie considerată răspunzătoare pentru rezultatul negativ al cauzei Sargsyan şi, prin urmare, ar trebui la rându-i să-şi asume o parte din responsabilitate.

Problema răspunderii comune nu este nouă pentru Curte, deşi nu a oferit încă directive suficient de clare în acest sens⁵. În cauze precedente, numeroşi reclamanţi au considerat că drepturile ce le revin în temeiul Convenţiei au fost încălcate de diferite state şi au formulat cereri în consecinţă. Curtea a adresat ulterior întrebări părţilor şi a putut astfel stabili gradul răspunderii fiecărei părţi contractante. Curtea a procedat astfel în diferite contexte, cum ar fi expulzarea şi extrădarea (a se vedea, printre altele, M.S.S. împotriva Belgiei şi Greciei⁶, precum şi Shamayev şi alţii împotriva Georgiei şi Rusiei⁷), încredinţarea copilului (a se vedea, cel mai recent, Furman împotriva Sloveniei şi Austriei⁸) sau protecţia împotriva traficului de fiinţe umane (Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei⁹).

Situaţiile postconflictuale dau în mod clar naştere unei răspunderi comune, hotărârea de principiu pronunţată de Curte în acest sens fiind Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 48787/99, CEDO 2004 VII]. În această cauză, care a servit drept referinţă pentru cele două cauze în discuţie, teritoriul Transnistriei era de facto controlat de regimul separatist susţinut de Rusia, în timp ce continua să facă parte de jure din teritoriul Moldovei. Această situaţie a dus la repartizarea răspunderii între Rusia şi Moldova.

Alte cauze care au rezultat din conflictul din Transnistria [Ivanţoc şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei, nr. 23687/05, 15 noiembrie 2011, şi Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012] au fost examinate folosind aceeaşi metodă, adică din perspectiva unei răspunderi comune a celor două state părţi (chiar dacă, în aceste cauze, Curtea a concluzionat că Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive). Ulterior Curtea a fost invitată să determine nivelul răspunderii Georgiei şi Rusiei în ceea ce priveşte detenţia, prezentată ca ilegală, a unui reclamant din Osetia de Sud, guvernată de un regim separatist prezumat subordonat autorităţilor ruse, în cauza Parastayev împotriva Rusiei şi Georgiei¹⁰. Cererea a fost comunicată celor două guvernelor pârâte, dar a fost ulterior retrasă la cererea reclamantului.

Astfel, în cazul în care un reclamant depune o cerere împotriva tuturor statelor pe care le consideră răspunzătoare, Curtea are posibilitatea de a examina întinderea răspunderii fiecăreia dintre ele. În cauza Ilaşcu, Curtea a indicat în mod clar că existenţa unui regim separatist reducea întinderea jurisdicţiei Moldovei (care era aşadar limitată la obligaţiile pozitive); a ajuns însă la această concluzie deoarece a constatat în continuare că Federaţia Rusă îşi exercita jurisdicţia asupra acestei părţi a Moldovei. În speţă, privată de posibilitatea de a examina răspunderea Armeniei cu privire la pretinsele încălcări, Curtea a atribuit Azerbaidjanului întreaga responsabilitate „având în vedere necesitatea de a evita apariţia unui vid în protecţia drepturilor omului garantate de Convenţie” (pct. 148 din hotărâre).

Credem că, în circumstanţele prezentei cauze, niciun capăt de cerere nu este îndreptat împotriva Armeniei, această formă juridică este artificială şi a condus la concluzii eronate şi injuste: Azerbaidjanul, care face eforturi de peste 20 de ani să-şi recâştige controlul asupra întregului său teritoriu situat în cadrul graniţelor sale recunoscute, a fost declarat pe deplin vinovat de imposibilitatea de a reveni la o viaţă normală în Golestan, care se află sub focul forţelor „RNK”, subordonate Armeniei. A fost atribuită deplina responsabilitate fără o deplină atribuire a comportamentului.

Simplul fapt că reclamantul, din motive evidente, a decis să-şi direcţioneze cererea doar împotriva uneia dintre înaltele părţi contractante implicate în conflict, şi nu împotriva amândurora (la fel ca în Ilaşcu sau Parastayev) nu ar trebui să conducă în mod automat la angajarea răspunderii depline a Azerbaidjanului, care este un stat-victimă care face obiectul ocupării unei părţi importante a teritoriului său (astfel cum reiese cu claritate din hotărârea Chiragov).

Cu titlu subsidiar, deşi în mod evident Curtea nu este în măsură să examineze din oficiu problema răspunderii unui stat care nu este parte la respectiva cauză, însăşi existenţa unui vechi conflict interstatal ar trebui să declanşeze partajarea răspunderii. În mod evident, nu există niciun mecanism în temeiul Convenţiei care să permită identificarea înaltei părţi contractante care este răspunzătoare – parţial sau total – pentru încălcări ale drepturilor omului denunţate, în situaţia în care reclamantul îşi îndreaptă cererea împotriva unei părţi care nu este răspunzătoare sau este doar parţial răspunzătoare. Cu toate acestea, ar fi greşit să ignorăm că, în fapt, răspunderea statului pârât este în mod clar limitată; nu trebuie ca obstacolele procedurale să se transforme în erori materiale.

Ne putem inspira din practica altor organisme internaţionale. Vom menţiona hotărârea clasică a Curţii Internaţionale de Justiţie („CIJ”) în cauza Anumite terenuri cu fosfaţi din Nauru¹¹, în care această instanţă a examinat o excepţie formulată de Australia, pe motiv că Noua Zeelandă şi Regatul Unit, care la rândul lor erau implicate, nu au fost considerate părţi cadrul procedurii. Statul pârât a susţinut că cererea nu putea fi formulată decât împotriva celor trei state în solidar, nu împotriva unuia dintre ele, în mod individual. C.I.J. a considerat că nu s-a „demonstrat că o reclamaţie formulată împotriva doar a unuia dintre cele trei state trebuie declarată inadmisibilă în limine litis pentru singurul motiv că aceasta ridică probleme legate de administrarea teritoriului la care participă alte două state”. Aceasta a constatat că Australia avea obligaţii în măsura în care era unul din cele trei state implicate şi, prin urmare, a procedat la examinarea răspunderii sale (parţială).

În continuare, C.I.J. şi-a afirmat dezacordul cu afirmaţia statului pârât potrivit căreia orice decizie privind pretinsa încălcare de către Australia a obligaţiilor sale ar implica în mod necesar o hotărâre cu privire la modul în care celelalte două state şi-au îndeplinit obligaţiile în materie (ceea ce s-a întâmplat de fapt în cauza Sargsyan):

„53. Instanţele naţionale, la rândul lor, au de cele mai multe ori autoritatea de a dispune din oficiu audierea părţilor terţe care riscă să fie afectate de hotărârea care urmează să fie pronunţată; această soluţie permite soluţionarea disputelor în prezenţa tuturor părţilor implicate. Însă, în ordinea internaţională, Curtea nu are o astfel de autoritate. Competenţa sa depinde în fapt de acordul statelor şi, prin urmare, nu poate constrânge un stat să se prezinte în faţa sa, fie şi în calitate de intervenient.

54. Totuşi, este posibil ca un stat care nu este parte la o cauză să adreseze Curţii o cerere de intervenţie [...]. Însă lipsa unei astfel de cereri nu interzice Curţii să se pronunţe asupra pretenţiilor care îi sunt transmise în măsura în care interesele juridice ale statului terţ, eventual afectate, nu constituie obiectul deciziei solicitate. [...]”

În mod similar, deşi în speţă nu exista nicio posibilitate procedurală de a stabili răspunderea Armeniei, situaţia de fapt a cauzei împiedică Marea Cameră să plaseze întreaga vină asupra Azerbaidjanului. În schimb, la fel ca în cauza Ilaşcu, ne confruntăm aici cu o jurisdicţie redusă a Azerbaidjanului asupra Golestanului, iar angajamentul asumat în temeiul art. 1 trebuie să fie examinat numai în lumina obligaţiilor sale pozitive.

Suntem de acord fără rezerve cu părerea formulată de domnul judecător Bonello, care a declarat în opinia sa concordantă anexată la hotărârea Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit¹² că „jurisdicţia se naşte din [...] capacitatea de a îndeplini [obligaţiile care decurg din Convenţie] (sau de a nu le îndeplini)”.

În absenţa unor măsuri corespunzătoare din partea Armeniei, în mod clar în afara controlului Azerbaidjanului, acesta din urmă nu are capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile faţă de Golestan. Imposibilitatea în care se află reclamantului de a avea acces la bunurile sale din acest sat provine din acte beligerante ale „RNK”, susţinută de Armenia, şi răspunderile celor două state în materie sunt coexistente şi interdependente.

Pentru a-l cita pe Shakespeare, „trecutul e-un prolog”. Situaţia actuală a reclamantului este rezultatul unei lupte îndelungate între două state membre şi nu a fost încă găsită nicio soluţie la problemele din trecut, pe măsură ce noi probleme apar. Astfel cum a notat domnul judecător Elaraby in opinia sa concordantă anexată la avizul consultativ al C.I.J. privind Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate:

„Oricare ar fi durata sa, o ocupaţie ridică nenumărate probleme umane, juridice şi politice. Pentru a aborda problema unei ocupaţii beligerante prelungite, dreptul internaţional încearcă «să ajungă la o soluţie provizorie în aşteptarea încetării conflictului» [...] [d]reptul fiecărui stat din regiune de a trăi în pace în interiorul unor graniţe sigure şi recunoscute la adăpostul oricăror ameninţări sau acte de forţă [...] [sunt] drepturi sacre şi reciproce care dau naştere unor obligaţii legale la fel de sacre. [...] Niciuna dintre părţi nu poate trăi în siguranţă în detrimentul celeilalte. Potrivit aceluiaşi principiu al drepturilor şi obligaţiilor reciproce, cele două părţi trebuie să respecte pe deplin normele [...]” ¹³
Azerbaidjan nu putea pune capăt în mod unilateral unei încălcări a drepturilor reclamantului, iar cele două state au obligaţia reciprocă de a găsi o soluţie. În fine, a imputa întreaga răspundere unui stat a cărei parte din teritoriu este ocupată ilegal de zeci de ani este fundamental greşit în opinia noastră, atât din punct de vedere juridic, cât şi moral.