Marea cameră Hotărârea (fond)

VI. Concluzie finală

41. Statul westfalian este un model depăşit. Suveranitatea nu mai este ceea ce era în secolul al XVII-lea. După un secol de crime în masă comise de lideri politici împotriva propriului popor (armenii sub Talat Paşa, ucrainenii sub Stalin, evreii sub Hitler, cambodgieni sub Pol Pot, tutsi masacraţi de hutu), comunitatea internaţională a dat la această problemă un dublu răspuns: pe de o parte, a impus la Roma reguli privind răspunderea penală internaţională a liderilor politici şi militari şi, pe de altă parte, a afirmat la Viena că suveranitatea este legată de responsabilitatea de a proteja drepturile omului şi că, în cazuri de nerespectare manifestă din partea autorităţilor naţionale a obligaţiei de a asigura protecţia populaţiilor, ea, comunitatea internaţională, are responsabilitatea subsidiară de a proteja aceste populaţii împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice şi crimelor împotriva umanităţii. Situată la intersecţia dintre dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul penal internaţional şi dreptul umanitar internaţional, responsabilitatea de a proteja nu este un simplu catalizator politic al acţiunii internaţionale. Este o regulă de drept internaţional cutumiar, care impune statelor obligaţii în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului. Acţiunile menite să asigure respectarea acestor drepturi sunt aşadar, de asemenea, supuse obligaţiei de a respecta regulile de drept internaţional, inclusiv Convenţia. Prin urmare, atunci când este pusă în aplicare de către părţile contractante la Convenţie, responsabilitatea de a proteja se supune puterii de control a Curţii Europene. Cei care încearcă să pună în aplicare dreptul internaţional trebuie să fie pe deplin responsabili pentru acţiunile lor.

42. În cauza Chiragov şi alţii, majoritatea nu a precizat dacă guvernul azer nu şi-a îndeplinit obligaţia de a proteja drepturile omului ale populaţiei sale de origine armeană şi dacă a creat astfel circumstanţele care să justifice secesiunea-remediu a „Republicii Nagorno-Karabah” şi, în final intervenţia unei naţiuni străine în vederea deschiderii unui coridor umanitar în Lachin, cu consecinţe negative de durată pentru reclamanţi. În speţă, majoritatea nu a reuşit nici să examineze obligaţia internaţională a statului pârât de a preveni şi de a pune capăt încălcărilor drepturilor omului împotriva populaţiei armene din regiunea Shahumyan şi restricţiilor continue în ceea ce priveşte drepturile produse făcute după încheierea oficială a ostilităţilor pe linia de armistiţiu care separă propria armată de cea a „Republicii Nagorno-Karabah”. Regretăm că, în ambele cauze, majoritatea nu a oferit un răspuns de principiu la întrebări de o asemenea amploare.

1. A se vedea, de exemplu, E. Benvenisti, The international law of occupation (Oxford, Oxford University Press, 2012), pag. 43; Y. Arai-Takahashi, The law of occupation: continuity and change of international humanitarian law, and its interaction with international human rights law (Leyde, Martinus Nijhoff Publishers, 2009), pag. 5-8; Y. Dinstein, The international law of belligerent occupation (Cambridge, Cambridge University Press, 2009), pag. 42-45, par. 96-102, şi A. Roberts, Transformative military occupation; applying the laws of war and human rights, American Journal of International Law nr. 100 (2006), pag. 580, a se vedea pag. 585-586.

2. Majoritatea experţilor pe care CICR i-a consultat în cadrul proiectului său referitor la ocupaţie şi alte forme de administrare a unui teritoriu străin sunt de acord în a afirma că este necesară o prezenţă militară în teren pentru a exista o ocupaţie – a se vedea T. Ferraro, Occupation and other forms of administration of foreign territory (Geneva, CICR, 2012), pag. 10, 17 şi 33; E. Benvenisti, op. cit., pag. 43 şi urm., şi V. Koutroulis, Le début et la fin de l’application du droit de l’occupation (Paris, editura Pedone, 2010), pag. 35 41.

3. T. Ferraro, op. cit., pag. 17 şi 137, şi Y. Dinstein, op. cit., pag. 44, par. 100.

4. J.-M. Henckaerts şi L. Doswald-Beck, Étude sur le droit international humanitaire coutumier (Geneva/Cambridge, CICR/Cambridge University Press, 2005).

5. A se vedea „Principles of Shared Responsibility in International Law – An Appraisal of the State of the Art”, André Nollkaemper şi Ilias Plakokefalos, Cambridge University Press 2014, pag. 278.

6. (MC), nr. 30696/09, CEDO 2011.

7. nr. 36378/02, CEDO 2005 III.

8. nr. 16608/09, 5 februarie 2015.

9. nr. 25965/04, CEDO 2010.

10. (dec.), nr. 50514/06, 13 decembrie 2011.

11. Cauza Anumite terenuri cu fosfaţi din Nauru (Nauru împotriva Australiei), excepţii preliminare, C.I.J. Culegere 1992, pag. 240.

12. Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, CEDO 2011.

13. Judecătorul Elaraby, opinie individuală, Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 2004, pag. 136.

14. Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, CEDO 2004 II.

15. Yoram Dinstein, „The International Law of Belligerent Occupation”, Cambridge University Press, 2009, pag. 44.

16. Al-Skeini şi alţii (pârâţi) împotriva Secretarului de Stat al Apărării (reclamant); Al Skeini şi alţii (reclamanţi) împotriva Secretarului de Stat al Apărării (pârât) (recursuri consolidate), [2007] UKHL 26 (Regatul Unit: Camera Lorzilor - Comisia Juridică), 13 iunie 2007.

17. A se vedea trimiterea la propunerea de recomandare intitulată „Zone de non-drept pe teritoriul statelor membre ale Consiliului Europei” elaborată de APCE, citată de domnul judecător Kovler în cauza Ilaşcu.

18. Azemi împotriva Serbiei (dec.), nr. 11209/09, 5 noiembrie 2013.

19. Stephens împotriva Ciprului, Turciei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite (dec.), nr. 45267/06, 11 decembrie 2008.

20. Ne referim aici la „responsabilitatea de a proteja”, enunţată pentru prima dată în raportul Comisiei internaţionale pentru intervenţie şi suveranitate a statelor (CIISE), intitulat Responsabilitatea de a proteja (Ottawa*, 2001).

21. Ne referim aici la cea mai recentă versiune a principiilor de bază prezentate la Madrid, în noiembrie 2007, de către copreşedinţii Grupului de la Minsk din cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

22. Am prezentat deja acest mod criticabil de a proceda într-o cauză în care persoanele care puteau fi interesate de rezultatul procedurii erau mai puţin numeroase [a se vedea opinia noastră separată în cauza Vallianatos şi alţii împotriva Greciei (MC), nr. 29381/09 şi 32684/09, CEDO 2013].

23. A se vedea Pad şi alţii împotriva Turciei (dec.), nr. 60617/00, pct. 69, 28 iunie 2007, precum şi Al treilea raport privind protecţia diplomatică al Comisiei de Drept Internaţional (A/CN.4/523, 2002, pct. 82 83).

24. Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 324. De asemenea, Curtea a concluzionat încălcarea art. 13 din Convenţie ca urmare a faptului că nu le-au fost oferite ciprioţilor greci care nu aveau reşedinţa în partea de nord a Ciprului căi de atac care să le permită să conteste atingeri aduse drepturilor lor garantate de art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a efectuat o analiză aprofundată a cadrului constituţional al „RTCN”. O astfel de analiză nu a avut loc în speţă. Aşa cum s-a demonstrat mai sus, ar fi arătat, în cazul de faţă, că nu există niciun impediment constituţional pentru restituirea bunurilor revendicate de cetăţenii de origine armeană.

25. A se vedea, de exemplu, Sardinas Albo împotriva Italiei (dec.), nr. 56271/00, CEDO 2004 I, şi Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001 IX.

26. A se vedea anexa 10 la observaţiile reclamantului din 31 mai 2010, care conţine declaraţia reclamantului din data de 10 iulie 2006.

27. A se vedea anexa 32 la observaţiile guvernului pârât din 3 iulie 2012.

28. A se vedea trimiterea eronată din paşaportul tehnic la „Republica de Stat – RSS Azerbaidjan” în loc de menţiunea corectă „Republica Azerbaidjan”.

29. A se vedea trimiterea eronată din paşaportul tehnic la „raionul Shahumyan” în loc de menţiunea corectă „raionul Goranboy”.

30. A se compara declaraţia domnului Yura din 15 mai 2010 anexată la observaţiile reclamantului din 31 mai 2010 (anexa 13) cu pct. 5 din declaraţia doamnei Kachatryan.

31. A se vedea anexa 34.

32. A se vedea observaţiile reclamantului din 31 mai 2010, anexele 12 (pct. 7) şi 14 (pct. 11).

33. A se vedea anexa 12 la observaţiile reclamantului din 31mai 2010, pct. 8.

34. Elli Poluhas Dödsbo împotriva Suediei, nr. 61564/00, pct. 24, CEDO 2006 I.

35. A se compara pct. 257 din hotărâre cu, a contrario, pct. 66 din hotărârea Loizidou [Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 VI], unde Curtea a afirmat, în cadrul interpretării noţiunii de „domiciliu”, în sensul art. 8: „Acest termen nu poate fi interpretat ca acoperind regiunea unui stat în care a crescut persoana şi unde îşi are rădăcinile familia sa, dar în care persoana nu mai locuieşte”.

36. A se vedea principiul 15.7, citat în hotărâre. Gradul considerabil de flexibilitate aplicat de Curte este vizibil la pct. 140, ultima frază, precum şi la pct. 141.

37. A se vedea diferitele mărturii ale militarilor azeri anexate la comunicarea guvernului pârât din 3 iulie 2012 (anexele 2-8).

38. În cauza Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC, nr. 48787/99, pct. 330 şi 392, CEDO 2004 VII], Curtea a apreciat existenţa unui control efectiv până la data pronunţării hotărârii Marii Camere. Aceasta a procedat similar în cauza Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, pct. 109 şi 111, CEDO 2012].

39. Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 159-163, CEDO 2009. Interpretarea noastră privind competenţa Curţii ratione temporis poate fi găsită în opinia noastră separată în cauza Mocanu şi alţii împotriva României [(MC), nr. 10865/09, 45886/07 şi 32431/08, CEDO 2014].

40. Art. 33 din Regulamentul Curţii oferă posibilitatea de a restricţiona accesul publicului la anumite documente, în interesul ordinii publice sau al securităţii naţionale. Articolul nu conţine nicio dispoziţie care să prevadă restricţii privind probele dezvăluite uneia dintre părţi. Instrucţiunile generale ale Grefei Curţii în ce priveşte tratamentul aplicat documentelor secrete interne, aprobate de preşedintele Curţii în martie 2002, nu se aplică probelor comunicate de părţi. În fine, Instrucţiunile practice privind declaraţiile scrise, emise de preşedintele Curţii în noiembrie 2003 şi modificate în 2008 şi 2014 („Documentele secrete trebuie transmise prin scrisoare recomandată”), sunt în mod clar insuficiente.

41. A se vedea scrisoarea ministrului azer al apărării din 27 august 2013 (anexa 3 şi pct. 18 din Comunicarea statului pârât din 18 septembrie 2013). Din nou, aici, în lipsa unor norme care să prevadă protecţia confidenţialităţii anumitor probe, nu i se poate reproşa statului pârât că nu a comunicat Curţii informaţii sensibile.

42. Acest principiu a fost enunţat în Varnava şi alţii împotriva Turciei [MC), nr. 16064/90, pct. 185, CEDO 2009] în ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie, dar se aplică pentru toate dispoziţiile Convenţiei: „Art. 2 trebuie să fie interpretat pe cât posibil în lumina principiilor dreptului internaţional, în special a normelor de drept internaţional umanitar, care joacă un rol indispensabil şi recunoscut în mod universal în atenuarea cruzimii şi inumanităţii conflictelor armate”. Această interpretare rezultă din necesitatea de a evita fragmentarea dreptului internaţional, întrucât „normele interne” ale Curţii (Convenţia şi protocoalele sale) trebuie aplicate în mod coerent în raport cu „normele externe” (a se vedea opinia noastră separată în cauza Valentin Câmpeanu împotriva României [(MC), nr. 47848/08, CEDO 2014]. În temeiul art. 53 din Convenţie, în cazul în care dreptul internaţional umanitar prevede un grad mai ridicat de protecţie decât Convenţia, statele părţi nu pot invoca Convenţia pentru a se sustrage de la obligaţia respectării dreptului internaţional umanitar. Această dispoziţie, care urmează sensul art. 31 pct. 3 c) din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, oferă Curţii un mare potenţial de aplicare a dreptului internaţional umanitar. Din păcate, în speţă, majoritatea a admis desigur aplicabilitatea dreptului umanitar internaţional, dar a considerat că nu oferă un „răspuns concludent” (pct. 232).

43. Articolul 1 din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi art. 89 din Protocolul I adiţional la Convenţiile de la Geneva. Cu privire la crimele de jus cogens, a se vedea, de asemenea, observaţia generală nr. 29 a Comitetului pentru Drepturile Omului, „Stări de urgenţă (art. 4)”, CCPR/C/21/Rev.1/Add.11 (2001), pct. 11 („Statele părţi nu pot invoca în nicio circumstanţă art. 4 din pact pentru a justifica acte care atentează la dreptul umanitar sau la alte norme imperative de drept internaţional, ca de exemplu luarea de ostatici, pedepse colective, privări arbitrare de libertate sau nerespectarea principiilor fundamentale care garantează un proces echitabil precum prezumţia de nevinovăţie”), Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale ilicite elaborat de Comisia de drept internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi comentariile aferente, art. 26, pag. 223-224 („Normele imperative, în mod clar acceptate şi recunoscute, sunt interzicerea agresiunii, genocidului, sclaviei, discriminării rasiale, a crimelor împotriva umanităţii şi torturii, precum şi dreptul la autodeterminare”) şi Regulile 156-161 din Studiul CICR privind dreptul internaţional umanitar cutumiar.

44. Rezoluţia 103 (I) a Adunării generale, „Persecuţii şi discriminări”, 19 noiembrie 1946.

45. Un exemplu notabil îl reprezintă Rezoluţia ES-8/2 a Adunării generale din 14 septembrie 1981 privind problema Namibiei (A/RES/ES-8/2), în care Adunarea „ a solicitat statelor membre, instituţiilor specializate şi altor organizaţii internaţionale să ofere un sprijin mai mare şi susţinut, precum şi asistenţă materială, financiară, militară şi de alt tip Organizaţiei Poporului din Africa de Sud-Vest, care să-i permită să-şi intensifice lupta pentru eliberarea Namibiei”.

46. CIISS, Responsabilitatea de a proteja, citată anterior, 2001, pct. 2.24 şi 4.19-4.36 („noul principiu director”). În opinia Comisiei, intervenţia militară în vederea protecţiei persoanei umane este justificată pentru a stopa sau preveni „pierderi considerabile de vieţi omeneşti, efective sau suspectate de a se produce, fie că există sau nu o intenţie de genocid, care rezultă fie din acţiuni deliberate ale statului, fie din neglijenţa sau incapacitatea acestuia de a acţiona, fie dintr-o deficienţă pentru care este răspunzător; sau o „purificare etnică” la scară largă, efectivă sau suspectată de a se produce, fie comisă prin ucideri, expulzare forţată, acte de teroare sau viol” (pct. 4.19).

47. „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună”, 2 decembrie 2004, A/59/565, pct. 201-208 („noua normă care prevede obligaţia colectivă internaţională de a proteja”). În opinia Grupului la nivel înalt, [e]ste tot mai mult recunoscut faptul că nu este vorba despre «dreptul de a interveni» al vreunui stat, ci despre «obligaţia de a proteja» a fiecărui stat atunci când este vorba despre persoane care sunt victime ale unei catastrofe evitabile – masacrul şi violul, purificarea etnică prin expulzare forţată şi teroare, înfometare deliberată şi expunere la boli” (pct. 201).

48. În Rezoluţia 1674, Consiliul de Securitate face referire pentru prima dată la responsabilitatea de a proteja într-un document oficial. Era vorba la acel moment despre protecţia civililor în perioadele de conflicte armate. Astfel, dimensiunea juridică a responsabilităţii de a proteja şi cea de protecţie a civililor s-au consolidat reciproc. Protecţia civililor în perioadele de conflicte armate a fost susţinută mai întâi de Consiliul de Securitate în cadrul unui pachet complet de măsuri aprobat prin rezoluţiile 1265 (1999) din 17 septembrie 1999 [S/RES/1265 (1999)] şi 1296 (2000) din 19 aprilie 2000 [S/RES/1296 (2000)]. În Rezoluţia 1296, Consiliul a subliniat pentru prima dată că trebuie luate „măsurile adecvate” pentru protecţia civililor în perioadele de conflicte armate, în măsura în care „practicile care constau în a lua drept ţintă în mod deliberat civilii sau alte persoane protejate şi comiterea de încălcări sistematice, flagrante şi generalizate ale dreptului umanitar internaţional şi ale legislaţiei privind drepturile omului în situaţii de conflict armat [ar putea să] constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale”. Aceeaşi poziţie de principiu a fost reafirmată în Rezoluţia 1894 (2009) din 11 noiembrie 2009 [S/RES/1894 (2009)], în care Consiliul de Securitate a afirmat din nou că este „dispus să intervină, în special preconizând posibilitatea de a lua măsuri adecvate [...], în cazurile de conflict armat în care civilii sunt luaţi drept ţintă sau în care acordarea de ajutoare umanitare civililor este împiedicată în mod deliberat”.

49. Aceste expresii mai puţin incluzive au fost utilizate şi în raportul CIISS (citat anterior), documentul „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună” (citat anterior) şi documentul intitulat „O mai mare libertate: dezvoltare, securitate şi respectarea drepturilor omului pentru toţi”, raport al Secretarului General, A/59/2005, 21 martie 2005. Cuvântul „populaţii” permite ca nu doar civilii să beneficieze de responsabilitatea de a proteja. A face referire la „populaţiile statului” permite să fie incluse toate persoanele care locuiesc permanent sau temporar pe teritoriul naţional şi teritoriile asupra cărora statul exercită un control efectiv.

50. „Aplicarea responsabilităţii de a proteja”, raport al Secretarului General, A/63/677, 12 ianuarie 2009, pct. 3. Despre natura juridică a obligaţiei comunităţii internaţionale, a se vedea raportul ICISS (citat anterior), pct. 2.31, documentul „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră comună” (citat anterior), pct. 201-202, şi Rezoluţia 60/1 a Adunării generale, citată anterior.

51. De exemplu, în Rezoluţia 1706 din 31 august 2006 privind situaţia din Darfur [S/RES/1706 (2006)], Rezoluţia 2014 din 21 octombrie 2011 privind situaţia din Yemen [S/RES/2014 (2011)], Rezoluţia 1970 din 26 februarie 2011 [S/RES/1970 (2011)], Rezoluţia 1973 din 17 martie 2011 [S/RES/1973 (2011)], Rezoluţia 2016 din 27 octombrie 2011 [S/RES/2016 (2011)], Rezoluţia 2040 din 12 martie 2012 [S/RES/2040 (2012)] privind situaţia din Libia, Rezoluţia 1975 din 30 martie 2011 [S/RES/1975 (2011)] privind situaţia din Coasta de Fildeş şi Rezoluţia 2085 din 20 decembrie 2011 privind situaţia din Mali [S/RES/2085 (2011)].

52. De exemplu, în Rezoluţia 66/176 din 23 februarie 2011 (A/RES/66/176) şi Rezoluţia 66/253 din 21 februarie 2012 (A/RES/66/253).

53. „O mai mare libertate: dezvoltare, securitate şi respectarea drepturilor omului pentru toţi”, raport al Secretarului General, citat anterior; „Aplicarea responsabilităţii de a proteja”, raport al Secretarului General, A/63/677, 12 ianuarie 2009; „Alertă rapidă, evaluare şi responsabilitatea de a proteja”, raport al Secretarului General, A/64/864, 14 iulie 2010; „Rolul acordurilor regionale şi subregionale în aplicarea responsabilităţii de a proteja", raport al Secretarului General, A/65/877 S/2011/393, 28 iunie 2011; „Responsabilitatea de a proteja: a acţiona prompt şi decisiv”, raport al Secretarului General, A/66/874 S/2012/578, 25 iulie 2012; „Responsabilitatea de a proteja: responsabilitatea statelor şi prevenirea”, raport al Secretarului General, A/67/929-S/2013/399, 9 iulie 2013; „Ne îndeplinim responsabilitatea colectivă: asistenţa internaţională şi responsabilitatea de a proteja”, raport al Secretarului General, A/68/947-S/2014/449, 11 iulie 2014.

54. În plus, două referinţe arată în mod clar că, potrivit Secretarului General, sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite funcţionează în paralel cu iniţiativele regionale şi individuale de protecţie: „Într-o situaţie de urgenţă care evoluează rapid, ONU, factorii de decizie regionali, subregionali şi naţionali trebuie să aibă întotdeauna ca obiectiv principal salvarea de vieţi omeneşti realizând „în timp util într-o acţiune colectivă şi decisivă” (pct. 50), şi „[acest fapt] va împiedica statele sau grupurile de state să susţină că sunt obligate să acţioneze unilateral sau în afara circuitelor, regulilor şi procedurilor Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru a reacţiona la situaţii de urgenţă care ţin de responsabilitatea de a proteja” (pct. 66).

55. Despre această situaţie specială, a se vedea Evenimentele din Pakistanul de Est, Comisia Internaţională a Juriştilor (CIJ), Geneva, 1972.

56. În această etapă, este important de reţinut că o concepţie modernă a dreptului internaţional cutumiar, în special în domeniile în care nu există în mod real o practică a statelor, cum ar fi domeniul secesiunii statelor, admite că rezoluţii cu caracter neobligatoriu, cum ar fi cele ale Adunării Generale, sunt relevante pentru formarea unei reguli cutumiare [Caracterul licit al ameninţării sau al utilizării de arme nucleare, aviz consultativ, C.I.J. Culegere 1996, pct. 70-73 (pag. 255-256)].

57. Uniunea Africană, „Poziţia comună africană asupra reformei Organizaţiei Naţiunilor Unite (Consensul de la Ezulwini)” Consiliul Executiv, A 7-a sesiune extraordinară, 7-8 martie 2005, Addis Abeba (Etiopia), Ext./EX.CL./2(VII).

58. Despre reacţia Organizaţiei Naţiunilor Unite la evenimentele din Ruanda, a se vedea raportul Carlsson din decembrie 1999 (S/1999/1257).

59. Rezoluţiile Consiliului de Securitate 788 (1992) din 19 noiembrie 1992 [S/RES/788 (1992)] şi 1497 din 1 august 2003 [S/RES/1497 (2003)] privind situaţia din Liberia şi 1132 (1997) din 8 octombrie 1997 [S/RES/1132 (1997)] şi 1315 din 14 august 2000 [S/RES/1315 (2000)] privind situaţia din Sierra Leone.

60. Rezoluţia 1545 (2004) a Consiliului de Securitate [S/RES/1545 (2004)], prin care Consiliul a adus un omagiu intervenţiei Uniunii Africane, a încurajat-o să „menţină o prezenţă puternică în Burundi pentru a sprijini eforturile partidelor burundeze” şi a autorizat, pentru o perioadă iniţială de 6 luni, desfăşurarea unei operaţiuni de menţinere a păcii intitulată „Operaţiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite în Burundi” (ONUB).

61. Rezoluţia 1234 din 9 aprilie 1999 a Consiliului de Securitate [S/RES/1234 (1999)], prin care Consiliul nici nu a aprobat, nici nu a condamnat operaţiunea.

62. Fenwick,