Marea cameră Hotărârea (fond)

VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie

275. În cele din urmă, coroborat la capetele de cerere expuse anterior, reclamantul susţine că a suferit o discriminare bazată pe originea sa etnică şi pe apartenenţa sa religioasă. El invocă art. 14 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

A. Argumentele părţilor

1. Reclamantul

276. Reclamantul susţine că tratamentul discriminatoriu pe care consideră că l-au suferit armenii constituie un aspect fundamental al cauzei. Mai susţine că numai persoanele de etnie armeană au fost forţate de armata azeră să fugă, abandonându-şi bunurile şi casele în contextul conflictului din Nagorno-Karabah. Armenii ar fi fost împiedicaţi să revină acasă sau să exercite căi de atac efective. În timp ce azerii strămutaţi în interiorul propriei lor ţări au beneficiat de asistenţă guvernamentală, absolut nimic nu s-a făcut pentru armenii aflaţi într-o situaţie similară.

2. Guvernul pârât

277. Guvernul respinge afirmaţia reclamantului, conform căreia a suferit măsuri discriminatorii din cauza originii sale etnice sau apartenenţei religioase. În ceea ce priveşte posibilitatea pentru persoana în cauză să revină în Golestan, afirmă că nesiguranţa care persistă în regiune nu permite prezenţa la faţa locului a niciunui civil. În cele din urmă, susţine că a demonstrat suficient voinţa sa politică de a rezolva conflictul într-un mod care să permită tuturor refugiaţilor şi tuturor persoanelor strămutate să revină la fostul lor loc de reşedinţă.

3. Guvernul armean, terţ intervenient

278. Guvernul armean susţine teza reclamantului şi consideră că plângerea acestuia trebuie privită în contextul conflictului din Nagorno-Karabah în ansamblu: doar persoanele de etnie armeană au fost forţate să părăsească Azerbaidjanul, iar imposibilitatea reclamantului de a reveni acasă ar fi, de asemenea, legată de originea sa etnică.

B. Motivarea Curţii

279. Curtea consideră că respectivele capete de cerere pe care reclamantul le-a întemeiat pe art. 14 din Convenţie sunt în esenţă aceleaşi cu cele pe care le-a examinat deja din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a art. 8 şi art. 13 din Convenţie. Având în vedere constatarea încălcării pe care a concluzionat-o pentru aceste articole, consideră că nu se pune o problemă distinctă din perspectiva art. 14 (a se vedea, de exemplu, Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 199, Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46347/99, pct. 36, 22 decembrie 2005, şi Catan şi alţii, citată anterior, pct. 160.

VIII. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

280. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
281. Reclamantul solicită, în primul rând, restituirea bunurilor sale, inclusiv dreptul de a reveni în Golestan pentru a-şi regăsi bunurile şi locul de domiciliu. De asemenea, consideră adecvat ca Guvernului să-i fie indicat de către Curte măsurile generale prevăzute de art. 46 din Convenţie. Solicită cu titlu de prejudiciu material o sumă totală de 374 814 de euro (EUR). În plus, solicită cu titlu de prejudiciu moral suma de 190 000 de euro (EUR). În cele din urmă, solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în cadrul procedurii din faţa Curţii.

282. Guvernul se opune acestor cereri.

283. Având în vedere caracterul excepţional al prezentei cauze, Curtea afirmă că problema aplicării art. 41 nu se află în stare de judecată. Prin urmare, decide să amâne pronunţarea şi să stabilească procedura ulterioară, ţinând seama, după caz, de orice acord la care ar putea ajunge, între timp, Guvernul şi reclamantul.
Pentru aceste motive,

CURTEA
1. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne formulată de Guvern;

2. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că faptele denunţate de reclamant ţin de jurisdicţia Republicii Azerbaidjan şi că răspunderea guvernului pârât este angajată în temeiul Convenţiei şi respinge excepţia preliminară formulată de guvernul pârât în acest sens;

3. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară ridicată de guvernul pârât cu privire la lipsa de competenţă ratione temporis a Curţii referitoare la capetele de cerere privind casa reclamantului;

4. Respinge, cu cincisprezece voturi la două, excepţia preliminară ridicată de guvernul pârât cu privire la lipsa calităţii de victimă a reclamantului referitoare la capetele de cerere privind mormintele rudelor persoanei în cauză;

5. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

6. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 8 din Convenţie;

7. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că s-a produs încălcarea continuă a art. 13 din Convenţie;

8. Hotărăşte, cu şaisprezece voturi la unu, că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 14 din Convenţie;

9. Hotărăşte, cu cincisprezece voturi la două, că problema aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată;

în consecinţă,

a) amână pronunţarea acesteia;

b) invită guvernul azer şi reclamantul să îi comunice, în termen de douăsprezece luni de la data notificării prezentei hotărâri, observaţiile lor scrise cu privire la această problemă şi, în special, să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge;

c) amână procedura ulterioară şi delegă preşedintelui Curţii sarcina de a o stabili după caz.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 16 iunie 2015.

Michael O’Boyle Dean Spielmann

Grefier adjunct Preşedinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia concordantă a doamnei judecător Ziemele;

– opinia concordantă a doamnei judecător Yudkivska;

– opinia parţial separată a doamnei judecător Gyulumyan;

– opinia separată a domnului judecător Hajiyev;

– opinia separată a domnului judecător Pinto de Albuquerque.

D.S.
M.O’B.

Opinia concordantă a doamnei judecător Ziemele

(Traducere)
1. Suntem de acord cu concluzia care a rezultat în această cauză, precum şi cu metodologia adoptată în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive. Aşa cum am indicat în opinia separată anexată la cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei, am fi preferat să fie examinate, de asemenea, şi obligaţiile pozitive ale Armeniei în temeiul Convenţiei.

2. Cauza de faţă ridică o altă problemă, legată în mod evident de conceptul de atribuire a responsabilităţii. Aspectul principal din litigiu se referă la responsabilitatea, în temeiul Convenţiei, pe care o are Azerbaidjanul faţă de Golestan, un sat aflat la graniţa cu Nagorno-Karabakh, loc în care Azerbaidjanul nu poate asigura respectarea drepturilor omului, întrucât această regiune a devenit un no man’s land, ca urmare a focurilor de armă trase de o parte şi alta a graniţei. Guvernul pârât susţine că nu poate avea decât o responsabilitate limitată în această zonă, întrucât este vorba în mod efectiv despre o zonă de război, şi face trimitere la conceptul „răspundere limitată”, elaborat de Curte în cauza Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 48787/99, CEDO 2004 VII].

3. Acesta este un alt tip de situaţie în care confuzia care există în jurisprudenţa Curţii între criteriile utilizate pentru a stabili jurisdicţia şi răspunderea suscită argumente pertinente din partea guvernului pârât şi plasează Curtea într-o situaţie oarecum dificilă, întrucât faptele cauzei sunt de natură să-i impună să se distanţeze într-o anumită măsură de afirmaţiile din hotărârea Ilaşcu şi alţii, în această privinţă. Nu există nicio îndoială că Golestan se află sub jurisdicţia Azerbaidjanului, la fel cum Transnistria se află sub cea a Republicii Moldova. În schimb, este cu totul altceva dacă Azerbaidjan controlează situaţia sau acţiunile în teren, ceea ce reprezintă o problemă de atribuire a răspunderii, nu de jurisdicţie (a se vedea Ilaşcu şi alţii, pct. 333, în care distincţia este corect expusă). Problema de atribuire este legată de natura obligaţiilor.

4. Credem că a fost corect să se afirme în Ilaşcu şi alţii că Moldova avea obligaţii pozitive. De asemenea, este corect să se afirme şi în speţă că Azerbaidjanul are obligaţii pozitive. În opinia noastră, o astfel de abordare este cea mai potrivită în situaţii de conflict precum aceasta.

5. Curtea a declarat anterior că acţiunile sau omisiunile nu pot fi atribuite unui stat, chiar dacă teritoriul în cauză se află sub jurisdicţia sa, atunci când respectivul teritoriu se află sub ocupaţie militară sau sub controlul insurgenţilor.

Totuşi, chiar şi în acest caz, în ceea ce priveşte atribuirea răspunderii, Curtea trebuie să examineze faptele şi să stabilească dacă faptele denunţate au fost sub controlul statului.

6. În plus, nu ne convinge declaraţia de principiu a Curţii potrivit căreia Azerbaidjanul nu poate fi considerat răspunzător, întrucât niciun alt stat nu poate fi considerat. Acesta nu este un criteriu sau un principiu compatibil cu normele privind răspunderea statului (pct. 142 şi 148 din hotărâre). Nu suntem de acord cu o astfel de afirmaţie categorică. Deşi este cu siguranţă un ultim scop care trebuie atins în Europa, nu reprezintă un criteriu juridic în baza căruia să fie angajată răspunderea. În cauza în discuţie, nu există nicio zonă fără protecţie, întrucât Golestan este un sat aflat sub jurisdicţia Azerbaidjanului, ceea ce înseamnă, în principiu, că acest stat este responsabil pentru satul respectiv. Problema reală este să aflăm despre ce obligaţii este vorba şi dacă lipsa unei acţiuni poate fi atribuită Azerbaidjanului.

7. În speţă, este vorba despre reclamanţi care şi-au pierdut casele şi nu pot reveni acasă din cauza unui conflict de lungă durată, între două naţiuni vecine. Nu există nicio îndoială că Azerbaidjanul este la rândul său responsabil pentru faptul că nu se observă nicio îmbunătăţire în acest conflict. Nu există nici o îndoială că această ţară ar putea face mai mult pentru a le permite armenilor să revină acasă sau să le acorde despăgubiri. Astfel de măsuri ar putea să fie luate unilateral şi să constituie o modalitate de a se îndrepta spre o soluţie a conflictului prin alte mijloace. Situaţia e valabilă şi pentru Armenia. Nu e nevoie ca cele două ţări să fie de acord cu cele de mai sus. În virtutea obligaţiilor care le revin în temeiul Convenţiei, ele pot oferi soluţii unilaterale pentru aceste persoane.

8. Acestea fiind spuse, suntem de acord cu constatarea Curţii potrivit căreia s-a produs o încălcare a obligaţiilor pozitive ce revin în temeiul art. 1 din Protocolul 1 şi al art. 8. A constata încălcarea art. 13 poate fi înţeleasă ca semnificând că Azerbaidjanul poate propune propriul său plan de acţiune. Nu putem însă fi de acord că se poate discuta despre o „răspundere limitată”. E posibil ca un stat care îşi exercită jurisdicţia să nu poată controla şi recunoaşte decât foarte puţine aspecte şi, în acest sens, se poate vorbi despre posibilităţi limitate de a atribui acţiuni sau omisiuni unui astfel de stat; dar, în cazul în care i-a fost atribuită o anumită formă de inacţiune (de exemplu, lipsa unei scheme de despăgubire), răspunderea sa va fi angajată dacă nu sunt îndeplinite aceste obligaţii.

Opinia concordantă a doamnei judecător Yudkivska

(Traducere)
Am votat cu o oarecare ezitare pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie şi a art. 8 din Convenţie, deşi dintr-un temei mult mai limitat.

Două cauze care se referă la conflictul din Nagorno-Karabah – Chiragov şi alţii împotriva Armeniei şi Sargsyan împotriva Azerbaidjanului – au fost examinate în paralel de Marea Cameră folosind o metodologie similară. Curtea s-a confruntat cu dificila sarcină de a asigura o interpretare comprehensibilă a art. 1 din Convenţie în situaţii postconflictuale. Totuşi, avem certitudinea că aceste cauze diferă în mod semnificativ în mai multe privinţe şi că a fost un gest destul de artificial să fie examinate simultan, ceea ce a împiedicat Curtea să aibă o perspectivă coerentă asupra „jurisdicţiei” şi, astfel, s-a ajuns la un rezultat care nu poate fi considerat echitabil, şi anume că Azerbaidjanul este pe deplin răspunzător pentru încălcările constatate.

În primul rând, s-a stabilit că Golestanul – sat situat pe malul de nord al râului Indzachay, unde reclamantul deţinea bunurile – se află pe linia de contact (linia de front) dintre forţele militare azere şi cele ale entităţii separatiste „RNK”, acţiunile acesteia din urmă fiind atribuite Armeniei, din perspectiva Convenţiei. Satul şi zonele sale învecinate sunt minate, iar încălcări ale încetării focului se produc regulat, comise probabil de ambele tabere. Deşi negocierile dintre Armenia şi Azerbaidjan nu au produs încă rezultate semnificative şi comunitatea internaţională rămâne incapabilă să rezolve acest vechi conflict între cele două state membre, nu înţelegem cum, în această situaţie clară, atribuim Azerbaidjanului întreaga responsabilitate.

În al doilea rând, aplicând jurisprudenţa pe aspecte legate de jurisdicţie şi control efectiv, Marea Cameră a neglijat faptul că nimeni nu poate locui într-o zonă de armistiţiu care separă două forţe beligerante (este acceptat faptul nu există civili în sat) şi că domeniul de aplicare a garanţiilor Convenţiei este aşadar net diferit. Pentru prima dată în istoria sa, Curtea a trebuit să abordeze problema recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie în ceea ce priveşte un teritoriu complet nelocuit.

Oferim mai jos detalii suplimentare asupra aspectelor cu care suntem în dezacord.