Slujitorii au spus însă: „Nu ne este permis să vă dăm voie un asemenea lucru; dar noi vrem să trimitem un mesager acolo. Dacă El permite acest lucru, atunci puteţi să mergeţi acolo şi să-L vedeţi şi să-I vorbiţi; iar dacă El nu permite aceasta, atunci puteţi să vă îndepărtaţi de aici foarte liniştiţi şi bine dispuşi, conform cuvântului Său, - pentru că El nu este întotdeauna în starea de a accepta vizite şi mai puţin să lase să se vorbească cu El.“ - Cu acest răspuns vine un slujitor la Mine şi Mă întreabă de aceasta.
Eu spun însă: „Eu v-am spus doară, ca ei toţi să plece acasă liniştiţi şi bine dispuşi şi astfel să rămână aşa! Ceea ce au căutat, au dobândit şi pentru ceva mai înalt n-au ei nici înţelegere, nici o minte îndeajunsă şi aşa lăsaţ-i deci să plece acasă!“
Cu acest răspuns s-a reântors iarăşi mesagerul şi le-a spus aceasta celor tămăduiţi. Dar aceştia au spus: „Căruia vrei să-i aduci cinste şi laudă, într-un asemenea caz este stângaci să întrebi dinainte! Să ne ducem acolo şi să-i aducem lauda lui cuvenită şi mulţumirea cuvenită, potrivit cu tot adevărul şi buna-cuviinţă şi ni se va da bine drumul! Să mergem de aceea numai foarte curajoşi acolo şi el nu ne va interzice accesul, deoarece venim la el cu cea mai bună intenţie din lume!“
Cu aceste cuvinte se duc acum toţi la Mine în casă. Ei bat la uşa sălii noastre mari de mese, dar nimeni nu spune: „Veniţi înăuntru!“ Dar ei bat într-un mod repetat şi Eu îi spun lui Ebahl: „Lasă-i înăuntru din cauza credinţei lor insistente!“ - şi Ebahl s-a dus şi le-a deschis uşa şi ei au intrat în încăpere, atâţa câţi aveau loc dintre ei şi au început să Mă laude tare acolo şi Şi-au rostit mulţumirea lor.
Eu, însă, le-am spus să tacă şi le-am zis: „O laudă a gurii şi o mulţumire a buzelor nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu, deci nici la Mine! Cine vrea să se apropie de Mine, acela să se apropie de Mine cu inima lui, căci atunci voi privi la el; dar un plâns gol al gurii, la care inima nici nu gândeşte ceva şi încă mai puţin simte ceva, este în faţa ochilor Mei ceea ce este aici un hoit putred în faţa nărilor nasului. Ceea ce aţi căutat voi, aceasta v-a fost împărtăşit; altceva nu cunoaşteţi şi lauda voastră goală nu-Mi place! De aceea mergeţi acasă şi nu faceţi acestei case oarecare deranjări! Păziţi-vă însă de destrăbălare, desfrâu, bulimie şi de viaţă de excese, - căci, altfel, cădeţi cel mai repede iarăşi în boli încă mai rele, decât de care aţi fost până acum atinşi şi chinuiţi!“
Aceste cuvinte le-au mers la inimă celor vindecaţi şi ei s-au întrebat între ei, cum am putut şti faptul că bolile lor li s-ar datora mai ales pornirii lor spre desfrâu. I-a atacat prin surprindere o teamă faţă de Mine, pentru că au început să se gândească: ‘El poate să aducă la lumina zilei încă mai multe dintre faptele noastre tocmai nu foarte lăudabile! Noi mergem de aceea!’ - Apoi au părăsit încăperea şi s-au dus acolo, de unde veniseră.
Acest lucru l-a remarcat căpitanul şi el M-a întrebat şi a spus: „Cum se face aceasta, că aceştia au dispărut acum aşa deodată? Tu de-abia că ai pomenit păcatele lor şi un asemenea lucru i-a mânat pe uşă afară ca printr-o putere mare!“
Spun Eu: „Aceştia sunt nişte laşi de desfrâu aşa adevăraţi! Ei se ocupă cu desfrâul de tot felul şi un adulter a devenit la ei deja un lucru cu totul normal; la ei sunt femeile comune (bun obştesc) şi o fecioară s-o violenteze, este la ei o glumă pură de viaţă! Dar între ei sunt şi pângăritori de băieţi şi asemenea oameni, care se distrează cu fecioare într-un fel anormal, tăcut sodomist, pentru că vor să se apere prin aceasta de îmbolnăviri rele, dar de aceea cad în alte boli, încă mai rele. De aceea, deci, i-am întâmpinat şi le-am dat acestor oameni drumu într-un mod aşa de dur; pentru că pe aceştia poate numai un cuvânt dur să-i mai aducă încă la vreo oarecare îndreptare.“
Spune căpitanul: „Din ce împrejurimi vin ei?“
Spun Eu: „Din împrejurimea gadarenilor. Mai mult spre nord sunt câteva sălaşe şi patru sate. Locuitorii sunt un amalgam de evrei, egipteni, greci şi romani. Ei au o puţină - şi de fapt absolut nici o religie şi ocupaţia lor constă mai ales în creşterea porcilor şi în negoţul cu aceştia către Grecia şi Europa, unde carnea acestor animale este mâncată şi grăsimea lor este savurată ca un condiment al mâncării. Aceştia sunt de aceea deja după ocupaţia lor nişte oameni cu totul necuraţi; dar necurăţia lor extremă n-a fost tocmai un păcat, dacă n-ar fi în faptele lor însăşi cu mult mai răi decât porcii lor. Faptele lor îi pune adânc sub porci şi cu ei va fi greu de realizat ceva!“
Spune căpitanul: „Păi, este foarte bine, că ştiu asta. Acele comunităţi se mai află încă sub jurisdicţia mea şi nu voi lăsa cu siguranţă să lipsească faptul de a le pune un protector al moravurilor, care va şti să le bată foarte tare peste degete, la cea mai neânsemnată necuviinţă, după instrucţiunea dată. Ei, aşteptaţi, viaţa voastră desfrânată să vă fie făcută deja mâine nesuferită într-un mod, că niciodată să nu vă mai placă a lăsa să iasă la suprafaţă pofte dintre cele mai necurate şi apoi, să le încununaţi pe acestea fără conştiinţă!
Doamne, eu sunt într-adevăr numai un om, am ajuns însă în cursă ascendentă până acolo prin viaţa mea mereu activă în treburi ale guvernării şi am aflat numai prea înmulţit, pentru a admite acum limpede, că pentru omul simplu este cel mai bine, dacă este guvernat cu un sceptru de fier şi dacă este din când în când biciut cu nuiele spre bine. Unde acesta nu este cazul într-o comunitate mare de oameni, acolo iasă cel mai repede totul din cusătură!“
Spun Eu: „Da, da, în acest caz ai dreptate, - dar numai în comunitatea ţie menţionată; dacă vei folosi, însă, peste tot ceea ce ţi-ai propus, atunci vei face mai multă pagubă decât folos! Leacul trebuie mereu să se îndrepte după boală şi nu invers. Dar, cum am spus, la comunitatea arătată va bate ea, acesta este leacul tău, cel puţin binele în ţinte, ca acestor oameni să le fie tăiată foarte pofta de desfrâu. Dar nuiaua de educare nu trebuie să fie purtată în mâna mâniei, ci în mâna dragostei adevărate!“
155. Râvna dragostei.
Spune căpitanul: „Doamne, acest lucru îl accept foarte bine, dar ştiu totuşi din viaţa mea un caz deosebit, unde toată dragostea nu putea să înfăptuiască nimic; şi cazul a fost următorul: Slujeau printre cei mulţi soldaţi, care stau sub comanda mea, un ilian tânăr, mare ca un uriaş. Sabia lui cântărea douăzeci şi cinci de kilograme şi el o mânuia, totuşi, cu o uşurinţă, de parcă ar avea o pană în mână. Acest războinic plătit, purtând o platoşă şi un scut, înfăptuia într-o bătălie mai mult decât o sută de alţi războinici. În război era prin urmare bine de folosit, - dar nu tot aşa în pace; atunci era el lacom de a face scandal şi nu trecea o săptămână, în care n-ar fi adus la iveală vreun oarecare conflict nou furios. Eu m-am purtat cu el mereu plin de dragoste, i-am arătat răul şi mârşăvia conflictelor sale comise aşa de clar pe cum este posibil şi i-am interzis o asemenea producere neastâmpărată de scandal din partea lui. Atunci îmi promitea tot timpul solemn o îndreptare şi se şi purta apoi câteva zile foarte treaz şi modest; dar aşa ceva nu dura niciodată mai mult de zece zile, căci veneau deja iarăşi plângeri din toate părţile şi noi eram nevoiţi apoi, bineînţeles, să dăm despăgubiri. Dacă îl întrebai, de ce ar face pentru numele lui Dumnezeu, deci, totuşi aşa ceva, atunci dădea el tot timpul acelaşi răspuns şi spunea: ‘Eu mă antrenez în arta de război şi făcând aceasta, nu cruţ nimic în afară de oameni şi sabia mea trebuie încercată la obiecte diferite!’
Asemenea exerciţii de război ale lui nu-l îndemnau însă arareori, să facă o vizită unei oarecare cirede de boi, tauri, vaci şi văcuţe şi să le taie capetele cu o singură lovitură. O dată tăiase el capetele unei cirede de complet o sută de tauri şi s-a lăudat apoi cu o asemenea faptă de erou, care ne-a costat o mie de monede grele de argint, ca despăgubire! Atunci am devenit, deci, totuşi aşa de plin de mânie asupra acestui om, că aş fi vrut eu însumi de furie să-l rup imediat în bucăţi.
Eu, însă, am rânduit să fie legat cu lanţuri grele de un pom, să-i fie legate încă pe deasupra mâinile şi picioarele, cu funii tari şi să fie biciuit o oră întreagă, că a căzut de aceea într-o slăbiciune mare. Atunci am rânduit să fie dus la îngrijiri, la care a fost iarăşi pe delin vindecat în douăzeci de zile. Şi iată, aceasta l-a schimbat total pe acest om, cu care mai înainte toată dragoste nu putea să înfăptuiască nimic; el a fost apoi omul cel mai modest şi cel mai liniştit, pe care l-am făcut subconducător după un an şi el îmi mulţumeşte acum încă şi astăzi pentru acea pedepsire exemplară cu bătaie, fără care n-ar fi devenit niciodată un subconducător. Dar spre o asemenea pedeapsă cu bătaia, n-ar fi fost niciodată dragostea în stare să mă determine, ci numai furia dreaptă asupra acelui om; şi astfel, sunt eu de părere, că o mânie dreaptă este faţă de om adeseori mai vindecătoare, decât prea multă dragoste, încă cât se poate de curată!“
Spun Eu: „O da, dar aceasta nu este atunci mânie în sensul propriu zis, ci numai o râvnă deosebită de dragoste în inimă, care posedă o putere vindecătoare. Cu aceasta acţionez şi Eu, dacă este nevoie, pe undeva. Dacă dragostea n-ar avea o asemenea râvnă, atunci ar fi nemărginirea încă până acum pe deplin lipsită de fiinţă; numai râvnei mari de dragoste a lui Dumnezeu îi datorează toată făptura existenţa ei.
Şi astfel, n-a fost, mânie şi sete de răzbunare care rezultă din ea ceea ce a determinat inima ta spre pedeapsa dreaptă a acelui războinic plătit neastâmpărat, ci o râvnă deosebită a dragostei tale către acel soldat plătit, care îţi era foarte aproape de inimă, din cauza eficienţei lui. Pentru că, dacă ai fi avut o mânie straşnică asupra acelui om, atunci rânduiai să fie ucis; dar râvna dragostei număra loviturile de bici necesare şi tu ai lăsat atunci să fie numai atâta timp biciuit, cât ai putut socoti, că va suporta o asemenea biciuire.
Astfel poţi tu să te porţi într-adevăr şi cu acele comunităţi în caz de nevoie; dar prima încercare să se întâmple totuşi prin dragostea curată şi printr-o învăţătură potrivită. Pentru că, dacă îi cuprinde pe oameni înţelegerea, că li se dau legi aspre numai din cauza mântuirii lor şi se adaugă un post de judecător nemilos, atunci vor îngădui ei toate aceste lucruri; dacă apar însă legile aspre numai ca un bun plac tiranic al deţinătorului de putere, atunci ele nu îndreaptă pe nimeni şi transformă, la sfârşit, în diavoli încă şi îngerii comunităţii, care nu vor căuta nimic altceva, decât cum s-ar putea răzbuna faţă de acela, care îi chinuie tot timpul pentru nimic şi iarăşi nimic şi fără un oarecare motiv vizibil?“
Spune căpitanul: „Da, Doamne, asta îmi este acum deja iarăşi limpede ca soarele şi eu voi rândui încă astăzi să meargă un mesager cu un ordin la subconducătorii de acolo şi mâine li se va pune acesta deja în faţă acelor comunităţi, spre conformare. Eu mă voi duce de aceea, aşadar, acum şi pentru câteva clipe la oamenii mei şi voi rândui să fie de îndată redectat un asemenea lucru.“
156. Despre relaţiile de gen ale îngerilor creaţi din începuturi.
După aceste cuvinte se duce căpitanul acasă; dar Ebahl îl roagă să nu rămână plecat mult timp, deoarece mâncarea de prânz va fi acuşi pregătită. Şi căpitanul vorbeşte în mers: „Eu voi fi de îndată iarăşi aici, dacă nu s-a ivit ceva de o importanţă deosebită; şi dacă s-a întâmplat ceva de importanţă, atunci voi trimite un mesager încoace.“
Apoi aleargă căpitanul în grabă imediat de aici şi nu se miră puţin, când ajunge acasă şi îşi lasă totul povestit de subconducătorii săi, ce s-a întâmplat între timp, cum găseşte el ordinul lui pentru comunităţile mai sus menţionate scris pe pergament, cu scrisul mâinii lui, aflându-se pe masa lui de lucru. El îl citeşte repede şi găseşte totul exact aşa, cum se gândise el. El trimite atunci de îndată după un mesager rapid pe picioare şi iată, vine în haine de soldat romane tocmai îngerul nostru Rafael şi îi oferă căpitanului slujirile lui.
Căpitanul nu-l recunoaşte la început pe înger şi este de părere, că ar fi un războinic tânăr, care i-ar fi fost repartizat cumva din Capernaum de către Corneliu. El l-a întrebat de aceea, dacă s-ar încumeta într-adevăr, să preia această trimitere destul de peste mână către subcomandantul din Gadarenum.
Spune îngerul: „Domn al puterii tale, dă-mi-o numai şi eu o voi duce la faţa locului cu rapiditatea unei săgeţi trase cu arcul şi în clipe puţine o să ai răspunsul înapoi în mâinile tale!“
Aici de-abia s-a uitat bine căpitanul la omul lui, a recunoscut în persoana lui îngerul Rafael şi a spus apoi: „Da, da, ţie îţi este aşa ceva într-adevăr posibil; pentru că abia acum te-am recunoscut!“
După aceea i-a înmânat căpitanul lui Rafael ordinul şi acesta a şi fost deja înapoi cu răspunsul într-o mică jumătate de oră, în care comandantul din Gadarenum confirma, că a primit corect ordinul de la un războinic tânăr politicos şi el îl va şi pune de îndată în aplicare conform intenţiei lui.
Căpitanul nu s-a mai mirat acum de rapiditatea lui Rafael, ci numai despre faptul, cum Rafael putuse folosi acum totuşi un sfert de oră la acest mesaj.
Spune Rafael: „Acesta a fost timpul de scris al subcomandantului tău din Gadarenum. Să nu te mire de aceea acest lucru; pentru că eu n-am avut nevoie de nici un timp. - Dar, să mergem acum amândoi la Ebahl; pentru că mâncarea de prânz este pregătită şi oaspeţilor le este foame de la călătoria straşnică în jos, de pe munte.“
Căpitanul merge atunci de îndată cu îngerul, care apare însă iarăşi în straiele lui ghenizaritene adoptate în faţa casei lui Ebahl; şi căpitanul îl întreabă, unde a dus el acum aşa de rapid îmbrăcămintea de soldat.
Ingerul zâmbi însă şi spuse: „Vezi, nouă ne este mai uşor decât vouă; pentru că noi purtăm în voinţa noastră, dulapul nostru de haine foarte bogat înzestrat; ceea ce vrem să îmbrăcăm, cu aceea şi suntem deci pe deplin îmbrăcaţi. Dacă m-ai vedea tu însă în îmbrăcămintea mea de lumină, atunci ai orbi şi carnea ta s-ar evapora în faţa mea; pentru că faţă de strălucirea îmbrăcăminţii mele este strălucirea soarelui pământesc un veritabil întuneric.“
Spune căpitanul: „Prietene al oamenilor acestui pământ! Prima capacitate, să te poţi îmbrăca aşa cum vrei, fără material, doar din voinţa ta, îmi place foarte mult şi oamenii săraci ar putea-o folosi foarte bine, mai ales în timpul iernii; dar strălucirea tot aşa posibilă peste măsură de tare a îmbrăcăminţii tale de lumină, în faţă căruia n-ar putea dăinui nici o viaţă de om, nu-mi place, cel puţin acum nu, pe această lume. De aceea, nici nu mai vrem să facem alte cercetări despre acest lucru. Dar un lucru aş mai vrea încă să aflu de la tine; deoarece suntem tocmai acum aşa singuri împreună şi nu trebuie să ne jenăm faţă de nimeni, de aceea ai putea, totuşi, să-mi dezvălui un asemenea lucru şi acest un lucru constă în aceasta: Există între voi şi o diferenţă de gen?“
Spune îngerul: „Aceasta este, ce-i drept, o întrebare puţin neândemânatică; dar, fiindcă ea îşi are obârşia curat din îndemnul tău de cunoaştere, de aceea vreau eu să-ţi şi răspund cu Nu la aceasta! Ce suntem noi duhuri create din începuturi, astfel domneşte la noi, nenumăraţii, singură numai fiinţa masculin- pozitivă, ca fiind pe deplin fără excepţie; dar este totuşi pe deplin prezent şi principiul feminin- negativ în fiecare dintre noi şi astfel reprezintă fiecare înger în sine cununia cea mai desăvârşită a cerurilor lui Dumnezeu. Depinde într-u totul de noi, dacă vrem să ne arătăm în forma masculină sau în cea feminină şi toate acestea într-una şi aceeaşi piele.
În aceasta însă, că suntem în noi înşine două fiinţe, constă şi motivul, că nu putem să îmbătrânim niciodată, pentru că, în noi, se ajută veşnic continuu cele două poluri; dar la voi, oamenii, sunt polurile separate într-o personalitate separată sexual şi n-au de aceea, ca fiind fiecare existent pentru sine, nici o întărire în sine.
Iar dacă polurile personale separate se ating în exterior, atunci ele pierd şi se aseamănă cu un burduf de vin, care devine tot mai zbârcit, cu atât mai mult cu cât l-ai furat de conţinutul lui duhovnicesc. Dacă, însă, ţi-ai putea imagina un burduf de vin, care ar putea în sine să producă mereu încontinuare, ce scoţi din el, atunci n-ai descoperi pe suprafaţa lui niciodată zbârceli şi cute făcând forma lui să arate bătrână. - Inţelegi tu bine un asemenea lucru?“
Spune căpitanul: „Cu totul limpede nu-mi este încă treaba; dar aşa puţin o pricepere am acum, într-adevăr. Noi vom vorbi despre această treabă totuşi încă mai multe lucruri unul cu celălalt la o ocazie prielnică. Acum însă, vrem noi să mergem în casă; pentru că ne vor aştepta deja!“
Spune îngerul: „Da, da, aceasta într-adevăr şi eu şi simt deja în mine, ceea ce voi numiţi foame!“
Spune căpitanul: „Oho, tu eşti totuşi un cel mai curat duh!? Cum vei putea tu mânca o gustare materială?“
Spune Rafael, zâmbind: „Mai bine decât tine! La mine este totul, ce primesc în mine, pe deplin mistuit şi transformat în viaţa reculesă, - la tine numai ceea ce corespunde cu polaritatea ta izolată de viaţă, iar ceea ce nu corespunde, este atunci dat de tine afară pe calea naturală; şi aşa am eu doară o situaţie mult mai bună decât tine, în privinţa măncării şi băuturii!“
Spune căpitanul: „Se mănâncă şi se bea, deci şi în ceruri?“
Spune îngerul: „O da, dar nu în acea formă, ca pe pământ, ci într-un mod duhovnicesc! Noi avem cuvântul lui Dumnezeu din veşnicie şi în noi, cum există din tocmai acest cuvânt cerul şi toată făptura şi sunt pline cu acelaşi peste tot; şi acest cuvânt este deocamdată existenţa noastră esenţială şi pentru o asemenea existenţă este şi singura şi cea mai adevărată pâine a vieţii şi adevăratul vin al vieţii. În arterele noastre se mişcă el ca sângele în cele ale voastre şi mădularele noastre sunt pline de pâinea lui Dumnezeu.“
Spune căpitanul: „Oh, aceasta este rostit extrem de înţelept; asta n-o înţeleg, într-adevăr, asta trebuie Domnul Insuşi să mi-o descopere mai îndeaproape! - Dar, acum, avem cumva într-adevăr timpul cel mai ultim de a păşi în casă şi nu mai vrem de aceea să ne băgăm în alte discuţii următoare.“
157. Despre dăruirea de pomană şi sărbătorirea aniversării.
În timp ce căpitanul mai vorbeşte încă asemenea lucruri, îi vine în întâmpinare Jarah a noastră evlavioasă şi spune: „Dar voi aţi rămas mult timp plecaţi! Tu, dragul meu Rafael, pari că vrei să te orientezi de asemenea deja după timpul lumesc leneş! Cu adevărat, aceasta n-a mers atât de repede ca călătoria noastră la acel soare depărtat! Veniţi acum numai repede înăuntru; pentru că mâncărurile sunt deja pe masă!“ - Amândoi merg acum repede înăuntru şi Mă salută în cel mai prietenos mod.
Căpitanul vroia să-Mi aducă mulţumirea lui pentru grija Mea, dar Eu i-am spus: „Prietene, Mie Imi ajunge inima ta! Mâncărurile v-au aşteptat deja, de aceea, deviza este acum, să-i dai trupului tău întărirea necesară înainte de toate şi abia apoi să te îndrepţi iarăşi către partea duhovnicească.“
Toţi mulţumesc acum şi încep cu totul energic să mănânce şi să bea şi căpitanul se uită atent mereu la înger, cum acesta bagă mâna aşa de bine energic în blid şi adaugă destul de harnic la socoteală şi paharul său cu vin.
Căpitanul nu se mai poate abţine la sfârşit şi spune aşa pe jumătate într-un mod ironic: „Aşadar, deci, duhurile curate au, cu adevărat, o poftă de mâncare sănătoasă! Bunul meu Rafael mănâncă aici pentru trei; nu, aşa ceva încă n-a trăit pământul, într-adevăr!“
Spune Ebahl: „Mă minunează acum aceasta şi pe mine peste măsură de mult; dar eu văd încă ceva, ce mă miră încă mai mult decât mâncatul lui destul de puternic. Vezi, în blidul lui nu se împuţinează nimic! Aici este într-adevăr valabil proverbul înţelepciunii: ‘Ce ia cerul, aceea o dă el iarăşi în următoarea clipă!’ Această masă să fie păstrată de mine în toată cinstea ca o sfinţenie permanentă pentru toate timpurile la urmaşii mei şi în fiecare an să fie ţinută aici o sărbătoare, ca la această masă să fie hrăniţi şi adăpaţi toţi săracii locului!“
Spun Eu: „Lasă deoparte masa şi rămâi tu, aşa cum ai fost! şi când vine un sărac la tine şi ai ceva, atunci dăi ajutor în orice zi; dar o mâncare de sărbătoare anuală, nu le foloseşte nici săracilor, nici ţie la ceva şi Eu nu am nici o bucurie la aceasta. Cine îşi aduce aminte de Mine, acela să facă aceasta în toate orele zilei; de o aniversare anuală, însă, nu pot avea nevoie!
Dacă ai stabili o asemenea sărbătoare, atunci te-ai asemănă doară templierilor din Ierusalim, care sărbătoresc de asemenea de trei ori în an serbări comemorative şi la aceleaşi, din pricina datinii, rânduiesc să le fie împărţit săracilor pâine, de parcă ar putea atunci săracul să trăiască dintr-o asemenea bucăţică de pâine de la o serbare până la cealaltă, fără altă hrană! O prostiei unor asemenea serbări ridicole! Fariseii încasează într-adevăr aşa de multe jertfe bogate în asemenea zile de sărbătoare, că ar putea trăi foarte bine o sută de ani următori din venitul a numai unei sărbători; dar săracul să se mulţumească, dacă primeşte pe an de trei ori o bucată de pâine grea de abia o şaisprezecime de kilogram. O mari nebunii, prostii, orbiri şi răutăţi egoiste! - De aceea, lasă tu să fie această masă ceea ce este ea şi tu vei sărbători apoi cea mai plăcută sărbătoare pentru Mine, dacă îl saturi zilnic după puterile tale dintre săraci unul sau altul la această masă, sau şi la o alta!
Şi dacă ar veni unul şi acelaşi sărac în fiecare zi la tine, atunci să nu cumva să-l întrebi, dacă n-ar primi nimic altundeva; pentru că un asemenea lucru i-ar face săracului o inimă fricoasă, că nu va îndrăzni atunci mult timp să vină iarăşi la tine şi fapta ta bună ar pierde prin aceasta toată valoarea în faţa Mea!
Eu nu vreau, însă, de asemenea, ca să le împărţi pâinea săracilor trândavilor încă puternici, care sunt în stare să înfăptuiască munci; acelora, dacă vin, dă-le o muncă potrivită puterilor lor! Dacă îţi vor îndeplini una sau cealaltă muncă, atunci dă-le şi lor de mâncare şi de băut; iar dacă nu vor accepta munca, atunci nici nu le da nimic de mâncare! Pentru că cine are aici puteri, dar nu vrea să muncească, acela să nici nu mănânce!
Vezi, dacă îţi vei coordona acţiunile tale potrivit cu aceasta, atunci Imi vei pricinui tot timpul o cea mai plăcuta sărbătorire comemorativă; dar cu sărbătorirea ta anuală intenţionată, rămâi tu tot timpul departe de Mine! Pentru că o asemenea sărbătorire anuală este cel mai mare nonsens, pe care poate să-l comită un om, pentru că cu aceasta nu-i slujit nimănui cu ceva, - exceptând organizatorului aniversării, care la o asemenea sărbătorire anuală poate să-Şi procure un oarecare folos de jertfă!
Cu ce este, deci, mai bun timpul unui an decât acela al unei zi? Cine, de exemplu, cinsteşte ziua onomastică a tatălui său, o dată pe an, acela ar trebui doară să cinstească şi în fiecare zi ora de naştere, ce ar fi cu siguranţă mai bine decât ziua de naştere anuală!
Eu ţi-o spun, toate asemenea sărbătoriri comemorative ale oamenilor n-au în faţa Mea nici o valoare, exceptând faptul că ele sunt petrecute zilnic, ba chiar oră de oră viu, în inimă. Astfel sunt lucruri goale lunile noi, anii jubileu, sărbătoarea eliberării Ierusalimului din stăpânirea Babilonului, sărbătoarea reconstrucţiei oraşului şi a templului, sărbătoarea lui Moise, Aaron, Samuel, David şi a lui Solomon, la care în privinţa adevărului se interesează de-aproape încă de-abia atâta, ca în privinţa ploii, care a căzut în mare, cu o mie de ani în urmă.
La început sunt petrecute aceste sărbătoriri într-adevăr într-o formă de ascensiune religioasă şi spectatorii (participanţii) îşi amintesc la aceasta încă foarte viu de o persoană sau de o oarecare acţiune însemnată, pe care au trăit-o ei înşişi. În a doua, a treia, a patra sau chiar în a zecea generaţie devine ea o ceremonie inutilă la care mii de-abia mai ştiu, de ce este ea sărbătorită, - şi mai târziu se transformă toată treabă în păgânism înfumurat.
De altfel, nu vreau să anulez cu aceasta sărbătoriri comemorative adevărate; dar ele trebuie să poarte în inimă pe lângă treaba anuală a problemei şi cea zilnică, căci, altfel, sunt ele de privit ca fiind moarte şi cu aceasta fără efect. Dar aici cu masa să rămână aşa, cum Eu ţi-am spus-o şi ţi-am arătat-o!“
Spune Ebahl: „Să fie totul cel mai exact luat în consideraţie, ce Tu, o, Doamne, ne-ai arătat în modul cel mai bun şi cel mai devărat; dar la aceasta vrem noi să petrecem sărbătoririle zilei cu atât mai sârguincios în inimile noastre şi vrem la aceasta să ne exersăm în dragostea faţă de aproapele după toate puterile noastre şi prin ea, să petrecem cele mai minunate sărbătoriri comemorative!“
Spun Eu: „Dacă veţi rămâne în aceasta, atunci voi rămâne şi Eu în voi şi se va recunoaşte din aceasta, că sunteţi cu adevărat ucenicii Mei!
Acum însă am mâncat şi am băut în măsură îndeajunsă; să ne ridicăm de aceea de la masă şi să ne ducem afară la corăbierii noştri şi ei vor şti să vă povestească aşa de multe rarităţi! Aici am avea puţină linişte, deoarece, într-o oră va ajunge iarăşi o caravană din Betleem aici, printre care câţiva farisei tineri dogmatici, cu care nu vreau absolut de loc să ajung la o tangenţialitate; vedeţi, ca ei să fie astăzi încă îndepărtaţi până la Siberah!“
Spune căpitanul: „Pentru aceasta se va îngriji! Pentru că acum nu-mi este pe pământ nici un om mai dezgustător, decât un fariseu dogmatic!“ - La aceste cuvinte, ne ridicăm noi toţi şi mergem în grabă afară, la corăbierii noştri de la mare.
158. Psalmul 46 al lui David.
Noi îi întâlnim pe cei opt corăbieri tocmai la citirea psalmilor lui David. Când ne văd, se ridică ei atunci de pe jos, ne salută şi maistrul lor vine înspre Mine şi spune: „Doamne, Tu singur ne-ai putea salva dintr-o încurcătură! Ieri, către seară, au venit la noi câţiva farisei şi cărturari şi au cerut o trecere dincolo către Zebulon şi Horazine şi noi le-am refuzat un asemenea lucru cu lămurirea că nu suntem domnii, ci numai slujitorii corabiei şi am avea acum de lucru în ziua de dinaintea celei de odihnă cu citirea psalmilor. Atunci ceru un cărturar tânăr pergamentul psaltirei şi l-a deschis la psalmul 46. Şi a citit:
‘Toate popoarele bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie. Că Domnul este Preaînalt, înfricoşător, Impărat mare peste tot pământul. Supusu-ne-a nouă popoare şi neamuri sub picioarele noastre; Alesu-ne-a nouă moştenirea Sa, frumuseţea lui Iacob, pe care a iubit-o. Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă. Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi; cântaţi Impăratului nostru, cântaţi. Că Impărat a tot pământul este Dumnezeu; cântaţi cu înţelegere. Impărăţit-a Dumnezeu peste neamuri, Dumnezeu şade pe tronul cel sfânt al Său. Mai-marii popoarelor s-au adunat cu poporul Dumnezeului lui Avraam, că ai lui Dumnezeu sunt puternicii pământului; El S-a înălţat foarte!’
Când citise el astfel un asemenea psalm, a întrebat cu totul plin de seriozitate: ‘Inţelegeţi voi acest psalm?’ şi noi am fost nevoiţi, din păcate, să răspundem cu nu la întrebarea lui. Astăzi însă ne-am pus de devreme capetele la contribuţie, nu ştim, însă, în ciuda acestui fapt, mai mult decât ieri. De mii de ori ne-am gândit la Tine; dacă Tu, o Doamne, ai vrea, atunci ne-ai putea da într-adevăr o luminiţă mică despre aceasta!“
Spune Eu: „Uitaţi-vă la această fetiţă, pe care o duc de mână! Intrebaţi-o despre asta, ea vă va da cu siguranţă o lumină bună despre asta!“
Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Această fetiţă poate avea abia paisprezece veri! De unde i-ar veni înţelepciunea lui Solomon?“
Spun Eu: „Da, da! Nu numai înţelepciunea lui Solomon, ci înţelepciunea înţelepţilor pământului şi mult mai multe peste aceasta sălăşluieşte în inima ei cea mai curată! Până acum nu i-a reuşit încă nici unui om să privească în spatele stelelor; întrebaţi-o şi ea v-o va face cunoscut! Faimoasa ‘piatră a înţelepţilor’ o poartă ea în rochia ei; de aceea va fi în stare să vă descopere într-adevăr psalmul scurt, dar totuşi bogat în conţinut. Incercaţi numai şi vă veţi convinge!“
Spune maistrul slujitorilor de pe corabie către tovarăşii săi: „Ea arată însă în serios deja cu totul îngrozitor de deşteaptă! Numai că ea este la aceasta de o înfăţişare într-adevăr îngeresc de frumoasă, ceea ce nu vorbeşte tocmai în favoarea înţelepciunii ei! Pentru că până acum am aflat încă întotdeauna, că cele mai frumoase fetiţe erau totdeauna cele mai proaste, ceea ce este ceva foarte natural. Cei mai frumoşi copii sunt prea tare răsfăţaţi şi făcuţi înfumuraţi şi învăţa de aceea puţin sau nimic; cu un copil mai puţin frumos însă nu se face de obicei multă zarvă. Se pedepseşte uşor la orice obrăznicie, copilul devine prin aceasta smerit şi modest, el ascultă, îndură şi învaţă la aceasta destul de multe. Dar noi vrem să vedem ce va fi în stare să ne dea această fetiţă în cea mai plină seriozitate ceresc de frumoasă despre psalmul nostru.“
Aici i se adresează maistrul slujitorilor de pe corabie Jarahei şi o întreabă despre asta şi ea spune cu mina cea mai prietenos drăgălaşă din lume: „Dragi prieteni, nu este cazul de parcă aş fi învăţat aşa ceva cândva şi aş şti acum despre aceasta ca un cărturar, ci eu simt foarte viu în mine, că, ceea ce duhul profetic al lui David a proorocit înainte, cu mai multe sute de ani, a ajuns acum în faţa ochilor noştri în cea mai desăvârşită împlinire. Un asemenea fapt ar fi trebuit doară şi voi să-l simţiţi în voi în primul moment!
N-aţi văzut, cum El, despre care vorbeşte David şi care se află acum aici, între noi cu trupul, a mers pe mare, de parcă ar fi fost pământ uscat şi n-aţi văzut, cum a însănătoşit acum, în puţine zile, mii tot felul de bolnavi doar cu cuvântul Său? Orbii Şi-au căpătat vederea, surzii auzirea, leproşii s-au făcut curaţi, ciungii şi şchiopii s-au făcut drepţi! Şi aici, priviţi la acest munte, aflându-se în faţa noastră; cât de mult l-a schimbat o noapte! Cine poate să mute munţii şi să ridice marea din temelie? Cine este Acela, pe care îl ascultă toţi îngerii şi toate elementele?! Vedeţi, aici, în faţă noastră, se află El în trup; Despre acesta a vorbit David!
Pe acesta să-L jubilăm prin fapte de dragoste pură şi adevărată faţă de aproapele şi Lui să-I jubilăm în întâmpinare, cu vocea curată a adevărului, fără înşelăciune, fără falsitate şi fără viclenie! Pentru că vai fiecăruia, care ar dori să-I manifeste zgomotos bucuria în întâmpinare cu sunetul necurat al minciunii! Pentru că aşa de drăgăstos şi blând şi este El faţă de drepţi, tot aşa îngrozitor este El acelora, care ascund în inimile lor minciună, falsitate şi viclenie, precum şi este scris: ‘Ingrozitor este să cazi în mâinile lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este un rege atotputernic peste întreaga suprafaţă a pământului, de El nu se poate nimeni ascunde pe undeva!’
El este acum aici, pentru a sili toate popoarele, prin puterea învăţăturii Lui, să păşească între noi, pentru a deveni părtaşi la mântuirea noastră şi pe oameni, cu aceasta se înţelege copiii lumii, să-i pună sub picioarele noastre, spre judecată! Pentru că numai pe noi ne-a făcut moştenitori ai vieţii veşnice; da, noi suntem partea Lui de moştenire! El este acela, despre care Iacob a spus: ‘O Doamne, Tu singur eşti măreţia mea!’ şi pentru că Iacob a mărturisit un asemenea fapt în inimă, de aceea a fost el un îndrăgit al lui Dumnezeu, un îndrăgit al Aceluia, care se află aici, între noi!
Dar El nu va rămâne întotdeauna astfel între noi, ci se va duce acuşi iarăşi în sus, în cerurile Sale veşnice şi anume cu vocea vioaie a adevărului veşnic, prin care a creat El un pământ nou şi un cer nou, pentru toate veşniciile veşniciilor; şi El este şi va fi Domnul şi sunetul curat al trâmbiţei Sale, care este aici cuvântul vorbit către noi, va propovădui întregii făpturi un asemenea fapt pe şi în pământ şi pe şi peste toate stelele, într-un mod duhovnicesc şi material.
Acestuia deci, să-i cântăm laude după îndemnul lui David; pentru că Acesta este Dumnezeul nostru şi singurul nostru rege, în veci!
Deoarece ştim însă, ce este El, de aceea să-L cinstim şi să-I cântăm laude cu inimă curată şi înţeleaptă şi nu după felul fariseilor făţarnici, care se apropie cu buzele lor de un Iehova mincinos, dar la aceasta îşi închid inima lor faţă de acest Iehova adevărat şi viu şi se îndepărtează de El.
El nu este însă numai Dumnezeul şi Regele nostru, ci şi acela al păgânilor de pe întreg cuprinsul pământului; pentru că El singur şade peste toţi oamenii şi peste întreaga făptură nemărginită pe scaunul veşnic al puterii şi măreţiei Sale nelimitate. În faţa Lui trebuie să se adune toţi împăraţii pământului, precum popoarele lor în faţa lor; pentru că El este singurul Dumnezeu al lui Avraam, Isaac şi Iacob. El singur este mărit prin Sine deasupra toate şi deasupra a toate scuturile puternicilor acestui pământ larg al nostru!
Că El a venit la noi, aceasta este o milostivire necuprinsă nici îngerilor înşişi! Dar când a venit El, n-a venit neanunţat; fiindcă acest fapt l-au proorocit toţi proorocii. Dar multe dintre proorociri n-au putut fi înţelese de către oameni, din cauza împietririi continuu crescânde a inimii lor. Acum însă a venit El Insuşi despre care au proorocit proorocii şi El Insuşi se vădeşte tuturor oamenilor, care sunt aici de o voinţă bună.
Acelora însă, care au o inimă rea şi înfumurată, nu le poate fi altcumva decât îngrozitor! Pentru că răutatea are peste sine continuu dreptatea atotputernică şi veşnică ca un cel mai nemilos şi incoruptibil judecător! Asemenea cum un cântar bun, simţitor arată deja o bătaie perceptibilă, dacă se pune ca adăugire doar un păr pe una din părţi, tot aşa nu poate în faţa Lui, care este aici, să dăinuiască nici o cât se poate de neânsemnată falsitate, sucitate, răutate, nedreptate şi orice altă necioplire a inimii! De aceea trebuie să fie El îngrozitor fiecărui păcătos, în a cărui piept sălăşluieşte o inimă împietrită, insensibilă şi rea. - Inţelegeţi voi acum psalmul 46 al lui David?“
159. Despre dragostea faţă de duşman.
Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Cea mai minunată fată! Cine ţi-a dat o asemenea înţelepciune? Cu adevărat, tu eşti mai înţeleaptă decât Avraam, Isaac şi Iacob!“
Spune Jarah: „V-am arătat totuşi mai înainte, cine este Acela, care se află acum printre noi; dacă lucrurile stau incontestabil astfel, cum mai puteţi voi întreba şi spune, de unde mi-a venit o asemenea înţelepciune, sau cine mi-a dat-o? Aici, în faţă noastră a tuturor, stă dăruitorul mare şi sfânt al tuturor darurilor bune! El singur este înţelept şi El singur este bun pe deplin! Cine îl iubeşte şi crede în inima lui, că El este din Sine înspre afară Domnul Iehova Savaot din veşnicie, în inima aceluia îi va da El o lumină necreată şi veşnică şi se va face atunci lumină în omul întreg; şi un asemenea om va fi atunci plin de adevărata înţelepciune dumnezeiască, pătruns din temelie. - Dacă aveţi o oarecare înţelegere, atunci trebuie să vă fie acum limpede, cum atau lucrurile acum pentru noi toţi!“
Spune maistrul slujitorilor de pe corabie: „Da, da, tu cel mai drag îngeraş! Noi înţelegem acum bine acest fapt şi va fi într-adevăr astfel, cum tu ne-ai explicat aceasta acum; dar cei de ieri-seară ne-au cerut să fie duşi dincolo la Horazine şi Zebulon, aceştia nu vor accepta aceasta şi o vor înţelege de aceea încă mai puţin. Noi suntem oameni cu totul simpli şi la noi este nevoie de-abia de un miracol, ca să credem acest lucru; dar la aceia va produce un miracol roade încă mai rele decât nici o minune.“
Spune Jarah: „De aceea le va şi deveni El însă îngrozitor; pentru că vânturile vor duce afară cuvântul Său peste tot pământul! Vai de acela, care îl va auzi, înţelege şi la sfârşit îl va lepăda totuşi!“
Le spun Eu slujitorilor: „Aşadar, cum vă place mintea acestei fiice la Mele?“
Spun slujitorii: „Doamne şi Invăţătorule! Dacă eşti Tu într-adevăr Acela, Care trebuie să fii după cuvântarea cea mai înţeleaptă al acestui înger cel mai drag de fată, atunci nu mai este chiar nici o minune, că această fetiţă este aşa de înţeleaptă; pentru că Acesta a putut în timpurile lui Bileam să dezlege astfel limba măgarului, că ea i-a putut prooroci lui Bileam, Acestuia trebuie doară să-i fie încă mai uşor să facă pricepută pentru proorocire limba eficace a unei fetiţe de paisprezece ani!
Noi credem toţi acum, că Tu eşti, ceea ce Te-a numit această fetiţă cu voce tare în faţa ochilor şi a urechilor noastre şi nu mai este nevoie pentru asta de nici o minune nouă! Dar, deoarece Tu, o, Doamne, eşti acesta, de aceea uită-te la slăbiciunea noastră mare şi transformă-o într-o putere dreaptă, ca noi să ne putem proteja prin aceasta faţă de duşmanii de tot timpul ai luminii şi ai adevărului! Pentru că este într-adevăr trist, că noi evreii trebuie acum să căutăm la păgâni lumină şi adevăr. In loc să fie Ierusalimul tuturor oamenilor o cea mai strălucitoare lumină, a devenit ea o mizerie a celei mai bădărane nopţi şi întunecimi şi o peşteră de ucigaşi al duhului vechi şi curat al evreilor; şi dacă vrem acum lumină şi adevăr, trebuie să ne ducem să le căutăm în Tir şi Sidon, la greci şi romani! De aceea, Domnule şi Invăţătorule, deoarece îţi sunt toate lucrurile posibile, dă-ne de aceea lumină şi putere, ca să vedem adevărul şi să-l putem apăra atunci de duşmani!“
Spun Eu: „Pacea fie cu voi şi printre voi! Nici unul să nu se creadă mai presus de celălalt! Voi toţi sunteţi la fel fraţi; dar cine se vrea a fi cel mai neânsemnat şi vrea să le fie tuturor celorlalţi slujitor şi servitor, acela să fie între toţi totuşi maistrul şi cel mai mare! Iar dacă vă doresc ca slujitori, atunci sunteţi voi în tot adevărul şi puterea Mea. şi astfel este fiecare slujitor puterea Domnului său, - dar Domnul este de aceea dreptatea slujitorului! Iubiţi-vă între voi, faceţi bine duşmanilor voştri, binecuvântaţi pe aceea care vă blestemă şi rugaţi-vă pentru aceia care vă afurisesc! Răsplătiţi răul cu bine şi nu vă împrumutaţi banii voştri acelora, care vă pot da dobânzi mari, căci aşa veţi avea în voi din belşug binecuvântarea şi milostivirea lui Dumnezeu! Din aceasta vă va fi atunci împărtăşit lumina, adevărul şi toată puterea şi forţa în cel mai scurt timp; pentru că aşa cum măsuraţi, aşa vi se va măsura iarăşi înapoi!“
Spune un subslujitor: „Doamne, noi simţim şi vedem, că învăţătura Ta este adevărată şi pură; dar noi simţim de asemenea, că ea va fi cu greu de îndeplinit! Este desigur foarte lăudabil şi ceresc de frumos să le faci bine acelora, care se ostenesc aici să ne pricinuiască continuu o pagubă; dar cine poate păşi în întâmpinarea răutăţii oamenilor, adesea numai prea mizeră, cu o răbdare mereu egală? Să se pună foarte tare întrebarea dacă prin aceasta nu-i acorzi voinţei rele a oamenilor încă mai mult sprijin, decât dacă îi pedepseşti corporal pentru fapta lor rea: Dacă le-ai mai răsplăti încă hoţilor şi ucigaşilor pentru faptele lor rele, atunci ar mai mai călca acuşi puţini oameni suprafaţa pământului! De aceea trebuie să-i arăţi duşmanului tot timpul o frunte tare şi trebuie să tragi împrejurul casei lui un bastion spinos, ca duşmanului să-i treacă pentru totdeauna plăcerea să-ţi pricinuiască pagubă. Aşa va îndemna acest fapt intenţia duşmanului desigur mai degrabă spre prietenie, decât dacă i-ai arăta încă pe deasupra, ca replică, o binefacere pentru o nelegiuire comisă faţă de tine!“
Spun Eu: „Da, da, aceasta este într-adevăr destul de bine gândit într-un mod omenesc, dar de Dumnezeiere nu este totuşi nici o urmă la aceasta. Prin pedeapsă îl vei speria într-adevăr pe omul care ţi-a făcut rău, că nu va încerca iarăşi aşa de uşor să-ţi pricinuiască un rău, - dar prieten nu-ţi va fi el de aceea niciodată! Dar dacă i-ai acordat o binefacere la timpul potrivit, când a ajuns în strâmtorare, pentru ceva rău, ce îl comisese împotriva ta, atunci va admite el păcatul, pe care îl făcuse împotriva ta, îi va părea foarte rău pentru acesta şi va deveni începând din acea oră cel mai înflăcărat prieten al tău!
Şi astfel îl va îndrepta pentru totdeauna binefacerea acordată lui pentru fapta lui rea; dar pedeapsa îndurată pentru aceasta îl va transforma pentru tine într-un duşman de încă şaizeci de ori mai mare!
Dacă a rezultat primul păcat comis împotriva ta cumva numai mai mult dintr-o formă de zburdălnicie şi bucurie rautăcioasă, atunci ţi se va adăuga ţie al doilea păcat din furie şi răzbunare; de aceea v-o spun încă o dată: Faceţi ceea ce v-am spus înainte, căci atunci veţi fi părtaşi din tot belşugul la milostivirea lui Dumnezeu şi la binecuvântarea Lui!
Pentru că cine vrea să fie într-adevăr binecuvântat de Mine, acela trebuie să şi accepte cu adevărat cuvântul Meu, în care locuieşte toată milostivirea, toată lumina, tot adevărul şi toată puterea, căci altfel ar fi imposibil, să-i acorzi o oarecare milostivire.
Luaţi-vă însă toţi un exemplu de la Mine; pentru că Eu sunt din toată inima blând smerit şi am cu fiecare om cea mai mare răbdare! Nu străluceşte soarele în aceeaşi măsură peste bine şi rău, peste drepţi şi nedrepţi şi nu cade ploaia roditoare pe ţarina păcătosului tot aşa de bine ca pe cea a dreptului? Fiţi în consecinţă desăvârşiţi în toate, cum este aici desăvârşit Tatăl din ceruri şi voi veţi avea în abundenţă milostivirea şi toată binecuvântarea din ceruri!- Inţels-aţi voi bine asemenea lucruri?“
Spun acum toţi: „Da, Doamne, noi toţi înţelegem acum aceasta foarte bine! Este desigur totul astfel adevărat, bine şi cu aceasta în ordinea cea mai deplină şi noi ne vom şi da toţi osteneala cea mai mare posibilă, să respectăm literalmente toate acestea; dar la toate acestea ne va costa cel puţin începutul o osteneală mare!“
Spun Eu: „Da, dragii Mei prieteni, în acest timp are nevoie împărăţia cerurilor de putere! Aceia care n-o vor trage cu putere la ei, n-o vor dobândi! Fiecare însă, care îşi pricinuieşte o luptă din cauza împărăţiei cerurilor, este un înţelept şi un maistru constructor deştept. Iar un constructor deştept şi înţelept nu-Şi clădeşte casa lui pe nisip instabil, ci pe un pământ tare de piatră; şi dacă vin atunci furtuni şi inundaţii, atunci ele nu-i pot face casei nici un rău, pentru că ea se află clădită pe o stâncă.
Aşa este şi la lupta în sine pentru împărăţia cerurilor. Cine Şi-a câştigat-o o dată în sine cu lupta, acela Şi-a tras-o asupra sa, pe veci de nedistrus. Atunci pot veni peste el orice furtuni lumeşti şi ele nu vor fi în stare să-i pricinuiască nici un rău. Dar cine nu Şi-o cucereşte aici în sine prin luptă, cu toată cheltuiala puterii lui şi a curajului lui, acela va fi tras în furtunile lumii şi va şi pierde încă, ceea ce avusese el deja! - Toate acestea reţineţi-le bine; pentru că vor veni vremuri în care veţi avea nevoie foarte mult de toate acestea!“
Spun acum slujitorii corabiei: „Noi nu putem să-ţi aducem ţie, o, Doamne, nimic altceva pentru toate acestea decât numai o simplă mulţumire şi ne dăm acum numai prea clar seama, că omul nu poate să-I dea nimic din sine lui Dumnezeu Domnului, ce n-ar fi primit mai înainte de la El; dar primeşte Tu, o, Doamne, totuşi, astfel mulţumirea aceasta a noastră, de parcă ar fi ea ceva în faţa Ta şi porunceşte, ce trebuie să facem pentru cinstea şi dragostea Ta!“
Spun Eu: „Eu v-am spus-o deja; faceţi asta, - nu mai este nevoie de nimic altceva! - Povestiţi-ne acum toate ce le-aţi văzut în această noapte şi eventual, ce aţi şi auzit; pentru că marinarii văd noaptea adeseori lucruri foarte rare. Dar povestiţi pe scurt şi nu adăugaţi nimic, nici să nu omiteţi ceva intenţionat, despre care ştiţi!“
160. Povestirea corăbierilor despre întâmplările lor din noaptea trecută.
Noi toţi ne aşezăm acum în jurul corăbierilor pe iarba frumoasă. Numai Rafael rămâne în picioare şi un slujitor al corabiei îi spune: „Băiete, aşează-te şi tu, iarba este un bun comun şi aici nu trebuie să plătească nici un om ceva pentru şederea pe ea!“
Dostları ilə paylaş: |