Marea evanghelie după ioan

Eu însă am spus: „Incă n-a venit timpul de a face un asemenea lucru cunoscut de pe acoperiş; când va veni însă timpul, atunci vă veţi aminti bine de aceste cuvinte ale Mele. Cine dintre voi are însă acum o oarecare bănuială, acela s-o reţină în inima lui; pentru că nici un pom să nu fie tăiat înainte de vreme!“

După asemenea cuvinte au înţeles bine ucenicii, că M-am referit la Iuda Iscarioteanul; dar ei au tăcut şi n-au mărturisit prin nici un semn bănuiala lor întemeiată.

M-a întrebat însă Matei şi Ioan, dacă ar avea voie să noteze într-adevăr o asemenea învăţătură minunată, spre binele oamenilor.

Spun Eu: „Voi puteţi să notaţi într-adevăr deocamdată pe o foaie proprie învăţătura dragostei, blândeţii şi a răbdării, - dar nu la acele scrise deja în cartea principală; pentru că voi mai vorbi despre aceasta încă de mai multe ori şi vă voi spune într-adevăr, când aveţi de notat aceasta. - Acum însă, vrem să ne odihnim şi să ne exersăm din nou în privirea interioară spre sine, care este aici o adevărată sărbătorire a zilei de odihnă în Dumnezeu!“

La aceste cuvinte din gura Mea, au fost toţi tăcuţi în casă şi noi am şezut astfel timp de trei ore.

După acest răstimp, însă, am spus Eu: „Acum este înfăptuită ziua de odihnă şi noi putem acum să le acordăm şi membrelor noastre o odihnă necesară!“ - Apoi s-au dus toţi la odihna trupului şi fusese deja destul de târziu în dimineaţă, când am părăsit aşternutul.

167. Luarea de rămas bun a Domnului şi plecarea la Sidon şi Tir.

Ev. Matei 15, 21.

După un mic dejun servit, ne ocupăm cu tot felul de lucruri şi Eu i-am dat lui Ebahl aşa felurite reguli de agricultură, cum să-Şi lucreze ogoarele sale şi cum să-Şi trateze livezile cu pomi şi viile sale, ca să-i dea mereu o recoltă bogată, pe care o va folosi cu siguranţă mereu cel ma bine. Eu i-am arătat lui Ebahl, cum poate să altoiască şi să înmulţească fructele şi l-am învăţat să cunoască mai multe ierburi folositoare, care au fost de atunci preluate în bucătărie. Astfel i-am arătat şi mai multe fructe de rădăcină, care pot fi de asemenea tot timpul folosite ca mijloace bune de hrană şi i-am arătat şi prepararea a toate acestea, atât a ierburilor, cât şi a rădăcinilor. Pe scurt, în cele două zile încă care au mai urmat, pe care le-am mai petrecut în Ghenizaret, l-am mai învăţat pe Ebahl să cunoască încă aşa felurite lucruri din agricultură, ceea ce mai înainte nu cunoscuse încă nici un evreu. În acelaşi mod l-am mai învăţat de asemenea, că poate să mănânce şi carnea iepurilor, a iepuraşilor, a căprioarelor şi cerbilor, aşa şi aşa pregătită, întotdeauna ca o friptură curată şi bună la gust, fără să devină necurat prin aceasta, i-am arătat însă în acelaşi timp şi vremea, în care asemenea animale sunt de prins şi de omorât. Şi astfel i-am mai arătat încă aşa felurite şi felurite lucruri, despre care bunul Ebahl a fost foarte bucuros.

În acelaşi timp am făcut cu ucenicii Mei o grădină mică de bucătărie pentru Jarah, am plantat în ea tot felul de plante, ierburi şi plante de rădăcină şi i-am recomandat să îngrijească foarte grijulie această grădină. Ea Mi-a şi promis aceasta cu însoţirea a multe lacrimi de bucurie şi dacă aş reveni de curând, atunci o să găsesc deja această grădină în starea cea mai înfloritoare. Şi aşa a fost atunci în casa lui Ebahl totul în cea mai bună ordine.

Astfel trecuse duminica, lunea şi marţea cu însoţirea a tot felul de ocupaţii folositoare şi Eu am făcut pregătiri pentru călătoria mai departe. Dar căpitanul, Ebahl împreună cu soţiile sale şi copiii săi şi printre aceştia mai ales Jarah, M-au rugat foarte insistent, de a petrece în decursul nopţii încă în casa lor; şi Eu am şi rămas, deci, până miercuri dimineaţă.

Dimineaţă au venit însă câţiva dintre slujitorii corabiei şi au spus, cum fariseii din Iesaira ar fi venit într-adevăr la ei, în ziua de dinainte, dar n-au mai menţionat de psalmul 46 nici măcar o silabă, s-ar fi interesat însă pe lângă aceasta cu atât mai stăruitor de Mine, pentru a Mă trage la răspundere, din cauză că aş înstrăinat întreaga Iesaira de Ierusalim. Dar ei (slujitorii corabiei) nu le-ar fi dat absolut nici un răspuns la asemenea întrebări, ar fi luat însă într-adevăr de la ei cei câţiva bănuţi de argint, pe care fariseii le-ar fi plătit cu multă înverşunare şi înjurături, - după care ar fi urcat ei atunci iarăşi în corabia lor şi şi-ar fi îndreptat călătoria lor, după spusele corăbierilor, către Capernaum, probabil pentru a Mă spiona acolo mai îndeaproape, pentru care lucru ar fi fost de fapt tocmiţi de către templu precum şi de Irod.

Când am auzit asemenea lucruri povestite sincer de slujitorii corabiei, le-am poruncit atunci corăbierilor, să ţină corabia în pregătire, spre plecarea deplină, în decurs de o oră şi corăbieirii s-au dus acolo şi au pregătit bine corabia.

Atunci când însă Jarah, care se dusese dimineaţa în grădinişoară, a venit în încăpere şi a şi auzit de îndată, că voi pleca de asemenea imediat, a început ea atunci să plângă amarnic şi M-a rugat, dacă n-aş putea, deci, să rămân încă o oră mai mult. Ii apăsa de-a dreptul pe inimă, dacă ar trebui să-şi închipuie, că nu Mă va revedea acum, Dumnezeu ştie pentru cât timp.

Eu însă i-am dat o alintare şi asigurarea cea mai deplină, că Mă va vedea iarăşi foarte acuşi, chiar trupeşte; duhovnicesc însă să vorbească cu Mine, numai oricând ar dori ea şi Eu îi voi rosti răspunsul cel mai desăvârşit clar şi limpede în inima ei. Pe lângă aceasta, îi va fi în locul Meu lăsat vizibil îngerul Rafael, care o va conduce pe calea cea dreaptă. - Cu aceasta a fost liniştită cea care plângea.

Apoi am binecuvântat întreaga casă a lui Ebahl şi M-am dus atunci afară, la mare, unde ne aştepta corabia. Că casa întreagă a lui Ebahl, căpitanul şi încă o mare grămadă de alt popor, M-a însoţit afară, se înţelege de la sine.

Cei doi eseeni şi cei câţiva farisei şi cărturari convertiţi, M-au rugat însă, de a avea voie să Mă însoţească acolo, unde M-aş duce.

Eu însă le-am spus: „Rămâneţi voi, ca lumii să nu-i devină treaba prea pestriţă înainte de vreme! Pentru că păsarile îşi au cuiburile lor şi vulpile vizuinile lor; dar Fiul omului nu are nici o piatră în aşa fel, că să şi-o pună sub căpătâi, ca proprietatea lui deplină. Deoarece n-am Eu însă nici o proprietate pământească şi iau totuşi o mare grămadă de oameni cu Mine, atunci ar începe să se spună: ‘De unde îi hrăneşte El? N-are totuşi ogoare, câmpuri şi cirezi! El este ori un hoţ, sau un altfel de înşelător!’ Pentru a evita asemenea lucruri, rămâneţi voi aici şi voi, eseenilor, mergeţi la fraţii voştri şi povestiţi-le toate, ce aţi văzut şi aţi auzit; ei toţi se vor schimba şi vor deveni de un cuget mai bun!

Dacă voi, fariseilor şi cărturarilor, veţi fi însă cumva chemaţi înapoi de templu, pentru a da acelora lămuriri despre Mine, care tânjesc după viaţa Mea, atunci nu vorbiţi nimic despre toate aceste înfăptuiri, dar cu atât mai mult şi mai deschis despre învăţătura Mea! Nu vă temeţi de ei, care omoară într-adevăr trupul vostru, în cazul cel mai extrem, dar nu pot să-i pricinuiască sufletului veşnic dăinuitor nici o altă pagubă! Ei nu vă vor ataca însă. Iar dacă vă alungă, atunci mergeţi la eseeni; aceştia vă vor primi cu braţele deschise!“

Spune căpitanul: „Oh, voi puteţi rămâne şi la mine; eu vă fac romani, vă dau îmbrăcăminte romană şi o sabie şi veţi avea atunci desigur linişte deplină faţă de templu şi faţă de slujitorii foarte răi ai acestuia.“

Spun Eu la asta: „Da, da şi aceasta o puteţi face! Fiţi mereu înţelepţi asemenea şerpilor şi blânzi asemenea porumbeilor, căci aşa veţi ieşi cu lumea cel mai bine la socoteală!“

După aceste cuvinte, M-am urcat cu cei câţiva, în total douăzeci de ucenici, în corabie şi deoarece venea un vânt bun, a mers ea cu o mare viteză la celălalt ţărm al mării, în direcţia către Tir şi Sidon (Matei 15, 21), care oraşe se aflau însă fireşte încă frumuşel departe de Marea Galileii, la Marea de Mijloc (Marea Mediterană).

168. Intâmplare cu femeia cananeancă la Tir.a

Ev. Matei 15, 22-29.
Atunci când am părăsit corabia la celălalt ţărm, am mai avut de făcut pe teritoriu grecesc încă un drum lung pe jos, pentru a ajunge numai în regiunea celor două oraşe. Atunci când am ajuns la graniţa regiunii Tirului şi am trecut de aceeaşi deja tare către miazănoapte, a fugit după noi o femeie, care era născută în Cana din Galilea, dar se căsătorise în această regiune cu un grec deja înainte cu cincisprezece ani şi M-a recunoscut pe cale şi a ţipat: „Doamne, Tu Fiul lui David, milostiveşte-Te de mine! Fiica mea este rău chinuită de un diavol!“ (Matei 15, 22) - Eu am lăsat-o însă să strige, nu i-am spus nici un cuvânt şi M-am dus mai departe pe cale.

Deoarece însă femeia striga prea puternic, că ucenicilor le era deja supărătoare, au venit aceştia la Mine, M-au oprit şi au spus: „Slobozeşte-o totuşi de la Tine! Pentru că acum strigă ea deja de o jumătate de oră, ceea ce este foarte supărător urechilor noastre! (Matei. 15, 23) Dacă nu vrei sau nu poţi s-o ajuţi, atunci fă totuşi, ca ea să ne părăsească, căci altfel ar mai putea încă crede ceilalţi oameni, care călătoresc pe această cale, că i-am fi făcut ceva femeii şi ne vor opri şi ne vor supăra cu tot felul de întrebări!“

Le spun Eu după aceea ucenicilor: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.“ (Matei 15, 24)

Ucenicii s-au uitat stupefiaţi unul la celălalt din pricina acestui răspuns al Meu şi nu ştiau ce ar fi trebuit să înţeleagă din acesta; şi Iuda Iscarioteanul M-a învinuit de o inconsecvenţă în cea mai înaltă măsură, întrucât i-a spus lui Toma: „Ai dori însă, câteodată, să-ţi ieşi totuşi din fire de furie din cauza a aşa multe contraziceri grosolane în cuvântarea şi în acţionarea Lui! Pentru această femeie, care caută la el ajutor, este el trimis doar şi numai către oile casei lui Israel; dar când a rânduit să li se dea romanilor tot ajutorul posibil, care sunt totuşi încă mai mult păgâni decât această femeie săracă, pe jumătate grecoiacă şi pe jumătate evreică, atunci nu s-a gândit la faptul că este trimis doar către oile casei lui Israel!“

Ii spune Toma: „Eu fireşte că nu pot să-ţi spun pe deplin de această dată că nu ai dreptate; dar totuşi rămân la aceea, că va avea El aici un motiv întemeiat, în consecinţa căruia nu vrea să-i ajute acestei femei absolut de loc!“

În timp ce însă ucenicii îşi destăinuiau între ei astfel părerile lor, vine femeia aproape de Mine, cade în faţa Mea în genunchi şi vorbeşte: „Doamne, ajută-mă!“ (Matei 15, 25)

Eu însă M-am uitat la femeie şi am spus: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor!“(Matei 15, 26)

Dar femeia a zis: „Da, Doamne, - dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor!“ (Matei 15, 27)

Acest răspuns i-a mirat pe toţi ucenicii şi Petru a remarcat în secret: „Nu, asta e prea de tot! Atâta înţelepciune am găsit doar arareori la o evreică; şi femeia este o grecoaică din naştere, deşi născută în Cana Galileii! Eu o cunosc şi i-am vândut deja mult peşte, dar fireşte deja cu cincisprezece până la şaisprezece ani în urmă.“

Eu m-am uitat însă la femeie şi i-am spus: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“

Atunci s-a ridicat femeia, a mulţumit şi a plecat în grabă de acolo la casa ei şi şi-a găsit fiica sănătoasă. (Matei 15, 28) - Oamenii însă, care erau acasă la fetiţă, i-au povestit celei ajunse acasă, cum diavolul ar fi ieşit vizibil, cu însoţirea unei gălăgii şi a unui blestem mare, cu o jumătate de oră în urmă. Atunci a recunoscut femeia, că asta se întâmplase în acelaşi timp, când i-Am spus la graniţa regiunii Tirului: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!“

Se făcuse însă seară şi ucenicii M-au întrebat, dacă voi merge într-adevăr pe deplin până la Tir, sau dacă ar trebui să caute ei aici la graniţa regiunii o casă de oaspeţi, deoarece oraşul Tir s-ar afla la o departare de aici de încă trei ore de drum.

Eu însă le-am spus ucenicilor: „ştiţi ceva? Să ne îndreptăm de aici în loc înspre direcţia către miazănoapte, unde se află Tirul, către miazăzi răsărit (sud est)! Acolo ajungem din nou la Marea Galileii. Imediat de la ţărm se ridică un munte frumos, a cărui vârf pe deplin gol îl putem ajunge uşor în două ore de aici; acolo vrem să petrecem noaptea.“

La aceste cuvinte ale Mele ne-am dus de aici mereu mai departe, am ajuns după o oră la Marea Galileii şi totodată la poalele muntelui, pe a cărui vârf am şi ajuns destul de confortabil într-o oră.

Ajunşi la înălţime, ne-am aşezat pe iarba moale de munte şi ne-am odihnit acolo, fără tocmai să fii adormit imediat. (Matei 15, 29)
169. Despre obsesie.
După un timp de linişte savurată, a spus Petru: „Doamne, eu înţeleg acum deja aşa multe lucruri, dar faptul de a fi obsedat - mai ales la copiii nevinovaţi - de către diavol şi că ei sunt adesea chinuiţi în felul cel mai jalnic, de către asemenea locuitori ai trupului lor, asta n-o înţeleg! Cum poate permite înţelepciunea Ta şi ordinea Ta o asemenea nedreptate! Fiica mică a femeii, care a fugit astăzi după noi, ar putea să fie de-abia de treisprezece până la paisprezece ani şi după afirmaţia mamei a fost ea deja chinuită în decursul a şapte ani întregi de un duh al diavolului, într-o formă de-abia de crezut de rea şi foarte dureroasă, zilnic şapte ore. De ce trebuie, deci, să fie permis aşa ceva?“

Spun Eu: „Acestea sunt lucruri, pe care mintea voastră nu le poate acum încă înţelege din temelie! Dar fiindcă suntem aici cu totul nederanjaţi laolaltă, de aceea vreau să vă dau cu toate acestea unele lămuriri despre asta; şi aşa ascultaţi-Mă!

Pamântul este purtătorul a două feluri de oameni. Unul din feluri şi cel mai bun provine de sus, din începuturi deja, prin care sunt de înţeles copiii lui Dumnezeu. Celălalt fel şi, de fapt, cel rău însă provine pur de pe acest pământ; sufletul lui este oarecum un amalgam de părticele dinstincte de viaţă, care, luate de la satan, sunt ţinute prizoniere ca materie în masa corpului pământesc, trec atunci din aceasta prin lumea plantelor în lumea animalelor, se formează atunci în sfârşit ca o potenţă, constând din nenumărate părticele ale sufletului din începuturi, spre un suflet al omului pământesc prin multele nivele ale lumii animalelor şi mai ales la zămislirile nebinecuvântate se întrupează în carne în pântecele femeilor şi mai departe, asemenea copiilor luminii din sfera duhovnicească a cerului, sunt născute în această lume.

Aşadar, asemenea copii, deoarece întreaga lor fiinţă este luată din satan, sunt atunci de asemenea mereu mai mult sau mai puţin expuşi pericolului, de a fi obsedaţi de un oarecare duh rău, ceea ce înseamnă de sufletul negru al unui drac de om care a trăit odinioară pe acest pământ deja în carne, ceea ce se poate întâmpla cel mai repede mai ales acolo, unde un asemenea suflet tânăr, luat din părţile pământului a lui satan începe să ia o direcţie bună şi cerească. Pentru că prin aceasta o parte de viaţă se smulge din sfera iadului, de aceea un asemenea fapt îi pricinuieşte iadului întreg o durere insuportabilă, din care cauză el şi face atunci tot posibilul, pentru a împiedica o asemenea rănire.

Tu întrebi acum fireşte, cum un asemenea lucru i-ar putea pricinui iadului, aşadar, totuşi o durere; pentru că un asemenea suflet trebuie să fie doară totuşi încă nespus de mult mai mic şi neânsemant faţă de iad, precum este aici un păr mic la om faţă de omul întreg. Şi Eu îţi spun, că aceasta este într-adevăr judecat corect; dar cuprinde tu la trupul tău cel mai mic păr şi smulge-l şi vei fi la aceasta conştient, că la acţiunea smulgerii părului nu vei simţi o durere de împungere insuportabilă numai în locul părului mic, ci într-adevăr în trupul întreg, care te-ar duce la disperare, dacă ar dăinui continuu numai o oră.

Din această explicaţie acordată acum ţie, poţi să înţelegi acum deja puţin mai adâncit, de ce apare pe pământ starea de a fi obsedat şi va apărea până la sfârşitul acestui pământ.

Această stare de a fi obsedat are însă pentru cel obsedat şi partea ei indiscutabil bună; pentru că un asemenea suflet, al cărui trup este luat în posesie de un oarecare diavol, este evident îndreptat prin chinurile cărnii lui şi ferit de intrarea rea în trupul lui. La timpul potrivit însă vine atunci deja ajutorul de sus şi un suflet lumesc este atunci pe deplin câştigat pentru cer. - Spune, dacă ai înţeles acum puţin treaba!“

Spune Petru: „Da, Doamne, aceasta mi s-a făcut acum foarte limpede; dar atunci ar fi doară aproape mai bine să nu-i ajuţi de loc unui încă cât se poate de greu obsedat!?“

Spun Eu: „Dacă vine cineva şi te roagă după ajutor, atunci să nu i-l reţii fără drept; pentru că atunci are grijă într-adevăr prevederea Mea, ca un oarecare părtaş să nu ajungă în aceste cazuri mai repede la căutarea după ajutor, decât până ce este la cel obsedat tocmai vremea, ca să-i fie un ajutor potrivit. De aceea, deci, nici nu este el de reţinut fără drept vreunui căutător! - Inţelegi tu aşadar acum şi această explicaţie de asemenea foarte importantă?“

Spune Petru: „Da, Doamne, ţie singur toată mulţumirea, toată dragostea şi toată lauda de aceea! Astfel nu există în lume, deci, totuşi nimic, din care n-ar fi de îndată cea mai înaltă dragoste şi înţelepciune a lui Dumnezeu pe deplin vizibilă pentru cel care înţelege lucrurile Dumnezeieşti!“

Spun Eu: „Da, aşa este, de aceea să nu vă descurajaţi deci nici la toate apariţiile încă cât se poate de dezgustătoare de pe acest pământ; pentru că Tatăl din ceruri ştie de acestea şi ştie cel mai bine, din ce cauză El le permite!

Aşa nu sunt cele mai multe boli, pe care oamenii trebuie să le îndure, nimic decât preîntâmpinări, ca sufletul să nu devină una cu carnea, care chiar şi la copiii luminii este luată din satana blestemat; numai că este la copiii luminii o diferenţă în aceea, că suferinţele lor, dacă sufletul vrea să devină trupesc, sunt hotărâte de către cer. Dar şi durerile copiilor lumii sunt acolo permise şi ordonate din ceruri, sunt însă de fapt totuşi dureri ale iadului, pe care trupul copilului lumesc le simte oarecum de asemenea ca o parte deplină a iadului, când iadul este prin aceasta transpus într-o durere mare de junghi, dacă îi este smuls din temelie o parte din viaţa lui întreagă prin influenţa imensă a cerului! - Inţelegi tu acum şi o asemenea explicaţie a Mea?“

Spune Petru: „Da, Doamne şi această explicaţie o înţeleg; ţie precum tot timpul toată dragostea mea, pe veci!“
170. Izvorul minunilor.
Spun Eu: „Aţi remarcat bine, că nu ne-a văzut nimeni urcând pe acest munte şi că ne-am aşezat aici?“

Spun ucenicii: „Doamne, noi n-am văzut nici un om pe drumul întreg, lung de două ceasuri bune, nu vrem însă de aceea chiar să mărturisim, că nu ne-a văzut nimeni!“

Spun Eu: „Femeia ne-a văzut şi ne-a observat totuşi, că ne-am aşezat aici şi asta e îndeauns, ca mâine să fie călcat acest deal de mii!“

Spun ucenicii: „Doamne, noi nu suntem atât de obosiţi; să părăsim de aceea acest munte cumva după miezul nopţii şi să ne ducem altundeva, unde nu ne va găsi poporul mereu supărător şi ne putem astfel atunci odihni câteva zile!“

Spun Eu: „Noi vom rămâne însă totuşi aici! Pentru că aşa este voia Tatălui, ca să vindec aici tot felul de oameni infirmi de bolile lor trupeşti. De aceea voi petrece trei zile întregi pe acest munte. Dimineaţa puteţi merge undeva şi să aduceţi încoace potrivit de multă pâine pentru trei zile determinate!“

Spune Iuda Iscarioteanul: „Atunci vom avea departe de mers; pentru că acesta este un deşert evident şi în sub trei până la patru ore nu găsim niciunde o localitate, unde să găsim un brutar!“

Spune Petru: „Pentru aceasta voi purta într-adevăr eu de grijă; pentru că la ţărmul acestei mări nu-mi este străină nici o localitate şi ştiu, încotro ai de mers, pentru a primi pâine. Două ore de drum cel mult dus şi tot aşa de mult înapoi încoace!“

Spun Eu: „Bine atunci, atunci îngrijeşte-te tu, Simon Iuda, de aceasta! Pe care tu îl chemi, acela să-ţi fie însoţitorul tău!“

Spune Petru: „Doamne, noi suntem vreo douăzeci; dacă merg însă zece cu mine, atunci aducem pâine şi şi peşti deja fripţi într-o măsură prea îndeajunsă pentru trei zile.“

Spun Eu: „Astfel este bine; acum însă să ne odihnim!“

Apoi şi-a căutat fiecare un locşor, care îi oferea cea mai multă comoditate spre odihnă şi aşa a fost acuşi linişte pe munte. Toţi ucenicii au adormit acuşi; numai Eu singur am rămas treaz şi am adormit puţin de-abia către dimineaţă. Atunci când M-am trezit cu răsăritul soarelui, a şi fost Petru deja cu o grămadă de pâine la faţa locului; pentru că el părăsise muntele deja cu în jur de trei ore înaintea răsăritului şi găsise jos la ţărmul mării o corabie încărcată cu pâine, care venea încoace din Magdala şi vroia să navigheze cu aceasta la Iesaira. Petru a luat însă din corabie aproape un sfert din încărcătură şi Matei, vameşul tânăr, a plătit întreaga cumpărare. Totodată ducea corabia şi peşti buni, proaspăt fripţi, dintre care bunul Petru a luat de asemenea o ladă întreagă plină, pe care tot Matei i-a plătit. Cu toate acestea era acum aprovizionată înălţimea acestui munte; dar un lucru lipsea şi acesta era un izvor bun. Apă nu era de găsit însă nici măcar în stropi pe întregul munte, destul de larg şi provizia puţină de vin ajungea de-abia pentru o jumătate de zi.

Atunci au venit la Mine Petru şi Ioan al Meu şi amândoi au vorbit: „Doamne, Tu eşti mai mult decât Moise! Dacă i-ai grăi acestui frumos bloc alb de stâncă, ca el să dea apă, atunci ar ieşi izvorând desigur de îndată apa cea mai curată!“

Spun Eu: „Dacă voi doi aveţi credinţă destulă, atunci puneţi-vă mâinile voastre pe piatră şi porunciţi-i în numele Meu, ca ea să dea apă şi să fie de îndată în acel loc, pe care l-aţi atins cu mâinile voastre, o mare măsură de apa cea mai bună, curată şi cea mai gustoasă!“

Când cei doi au auzit un asemenea lucru, au căutat ei atunci imediat un loc potrivit pe piatră şi şi-au pus mâinile pe acesta. Dar piatra totuşi nu voia să dea apă! Când ţinuseră în jur de o oră mâinile lor pe piatră, a început aceeaşi să se mişte şi s-a mutat acuşi peste zece paşi de la locul de mai înainte; pentru că acest bloc de piatră căzuse o dată acolo, cu mai multe mii de ani în urmă, de la înălţime, ca meteor şi infundase prin aceasta în aşa măsură singurul izvor de apă al acestui munte, că din izvor n-a mai putut însă curge nici măcar o picătură de apă. Deoarece însă piatra era acum ridicată în acest mod de pe locul vechi, de aceea a şi ieşit la iveală, aşadar, de îndată izvorul cel mai bun şi foarte îmbelşugat şi anume asemenea unui bazin de cinci lungimi de picior adâncime, pe care - cum am arătat deja - îl pricinuise piatra cu mai multe mii de ani în urmă prin căderea ei.

Şi astfel a fost deci înzestrat acum acest munte pentru totdeauna şi cu apa cea mai bună (şi mai este încă până în această oră). Dar nici Petru, nici Ioan n-au înţeles, cum a ajuns piatra la mişcarea ca şi cum liberă din loc prin punerea pură a mâinilor lor. Au încercat după aceea şi toţi ceilalţi ucenici să pună mâinile lor pe piatră, pentru a afla, dacă s-ar duce ea mai departe. Dar aceştia n-au izbutit nimic cu piatra.

Dar când Petru şi Ioan şi-au pus din nou mâinile pe acea piatră, a început aceasta să se mişte din nou. Şi aşa m-au întrebat ceilalţi ucenici: „Doamne, de ce nu putem noi să înfăptuim aceasta?“

Spun Eu: „Din pricina faptului că credinţa voastră mai este ici şi colo instabilă. Dar Eu vă spun acum: Dacă aţi avea o credinţă dreaptă şi nu aţi avea dubii în ceea ce voi aţi vrea să înfăptuiţi, într-adevăr, voi aţi putea atunci să puneţi mâinile pe un munte întreg şi aţi putea să-i porunciţi şi acesta s-ar muta din locul său în altă parte, la fel ca şi această piatră din faţa voastră. Dar pentru aceste lucruri este credinţa voastră încă mult prea slabă! Da, Eu vă spun şi alte lucruri! Dacă aţi avea o credinţă adevărată şi stabilă, atunci aţi putea porunci acelui munte înalt, pe care noi am urcat în apropierea Ghenizaretu-lui, de aici: ‘Ridică-te şi cazi în mare!’ şi muntele s-ar ridica şi ar pica în mare după voinţa şi cuvintele voastre! Dar, ceea ce încă nu izbutiţi, veţi putea înfăptui voi în viitor! - Dar acum să mâncăm şi noi mâncarea dimineţii; căci nu va mai dura mult timp şi noi vom fi aproape striviţi de masele de oameni, care vor veni! Proviziile de pâine şi de peşte însă le aşezaţi pe acea piatră, pe care voi aţi mutat-o din loc!“

Noi am mâncat după aceasta pâinea dimineţii şi după ce am mâncat-o pe aceasta cu câţiva peşti, au aşezat ucenicii proviziile încă însemnate pe acea piatră mare şi albă şi noi ne-am uitat la priveliştea frumoasă care se vedea de pe acel munte în toate părţile. Când vremea era frumoasă, se putea vedea de pe acest munte ici şi colo malul mării mediterane şi turnurile din Sidon, Tir şi multe alte localităţi mai mari; pe scurt, priveliştea de pe acest munte era una minunată şi se măsura cu altele de pe alţi munţi mai înalţi, la care era nevoie de mai multe zile pentru a urca pe unul din aceştia. Înalţimea de la malul mării măsura după măsurile din zilele noastre peste patru mii de picioare. Platoul era aşa de întins şi de încăpător, că se putea construi pe acesta un oraş destul de mare; doar drumul era abrupt cam din toate părţile şi în unele locuri era nevoie de mult efort, pentru a putea merge mai departe. În mai multe locuri era acest vârf de munte neaccesibil; dar din partea din care noi am urcat, se putea urca destul de binişor. Şi din această parte am auzit noi după aproximativ o oră de privit împrejurimile frumoase, mai multe voci omeneşti, printre care se auzeau sunete de chinuri din partea tinerilor şi a bătrânilor şi din partea bărbaţilor şi a femeilor.

171. Miracole mari de vindecare pe vârful muntelui.

Ev. Matei. 15, 30-31.

Când a auzit Iuda Iscarioteanul aceasta, a aruncat mâinile peste chip şi a vorbit: „Nu, acest lucru este deja mult prea mult! Acum nu vin doar câteva sute, ci mii de oameni vin şi dintre aceştia cu siguranţă că mai mulţi sunt bolnavi decât sănătoşi! Adio, tu linişte minunată a acestui vârf de munte! Aici va fi din nou agitaţie şi iar agitaţie şi de linişte nici nu va mai putea fi vorba!“

Spun Eu: „Ce treabă ai tu aici? La tine cu siguranţă că nu vine vreun suflet şi pe cei bolnavi tu nu va trebui să-i însănătoşeşti; dacă ţi se pare că în preajma Mea easte prea multă agitaţie şi nelinişte, atunci du-te înapoi la casa ta şi du-te şi vizitează din nou târgurile cu oalele tale! Atâta timp cât tu vrei să fii lângă Mine, trebuie să accepţi cele spuse de Mine, pentru că doar Eu singur sunt un Domn pe drumurile şi în opririle Mele! Dacă Eu voi veni vreodată la tine şi te voi însoţi pe drumurile şi la opririle tale, atunci Eu mă voi subordona spuselor tale şi te voi recunoaşte ca fiind un Domn în treburile tale! Dar aici, cred Eu, că este chiar invers situaţia?!“

Spune Iuda Iscarioteanul, mormăind în sine: „Bine, bine, - eu deschid doar puţin gura şi atunci deja totul este pe dos! Doar pot să rămân atunci pe veci mut ca şi o stâncă!“

Spune în sfârşit şi Natanael, cel înţelept, aceste cuvinte: „Acest lucru ar fi în sfârşit o mişcare înţeleaptă pe care eu am aşteptat-o deja de multă vreme de la tine. Da, să vorbească cineva la timpul potrivit, este un lucru frumos pentru acela, care are ceva de vorbit şi se pricepe să vorbească; dar pentru un prostănac este totuşi cu mult mai frumoasă tăcerea deplină!“

În vreme ce Natanael îi mai spunea lui Iuda Isaroteanul alte vorbe înţelepte, rostite de Solomon, au ajuns deja din toate părţile pe platoul cel mare a acelui munte oameni, care erau însoţiţi de ologi, orbi, muţi, schilozi de tot felul şi alţii chinuiţi de alte boli, care numărau aproape cinci sute de persoane, iar aceştia s-au aşezat într-un cerc mare în jurul Meu şi cât şi la picioarele Mele, iar ei M-au rugat, ca Eu să-i vindec pe toţi. Şi iată, Eu i-am vindecat printr-un cuvânt pe toţi şi am spus aceste cuvinte celor vindecaţi: „Ridicaţi-vă şi umblaţi!“ (Matei 15, 30)

De abia atunci au observat cei orbi, că ei puteau vedea aşa de bine şi aşa de curat, de parcă ar fi nou născuţi. Imediat după aceea au observat şi cei muţi şi aceştia răspundeau la orice întrebare. Doar după aceea au încercat cei schilozi şi ologi, dacă membrele lor paralizate şi în mare parte uscate erau în ordinea lor normală. Nici nunul dintre aceştia nu a putut spune: ‘Eu nu am fost ajutat pe deplin!’ În tot aceeiaşi măsură, au fost ajutaţi şi ceilalţi bolnavi.

Atunci când poporul a văzut că cei muţi vorbeau, cei orbi vedeau, cei ologi mergeau drept şi toţi schilozii de toate felurile şi alţi bolnavi au devenit din nou sănătoşi, au început să se mire toţi peste măsură şi au început cu voce tare să-L laude pe Dumnezeul lui Israel. (Matei 15, 31) şi ei au rămas până în cea de-a trei-a zi la Mine, pe acel vârf de munte, cu toate că deja în cea de-a doua zi ei au mâncat până la ultima fârmitură mâncarea adusă de acasă.

Aici se poate întreba bine ce a făcut acea masă de oameni timp de două zile pe acel munte. - La aceasta se poate răspunde imediat, că aceste mii de oameni de ambele sexe s-au lăsat învăţaţi şi iniţiaţi în învăţătura Mea, de Mine şi de ucenicii Mei. Dar ciudat a fost faptul, că din aceste mii de oameni nu s-a găsit vreunul, care a luat partea fariseiilor şi a cărturarilor. Chiar din contră, ei ştiau să povestească unele poveşti lăudabile, pe care ei le-au trăit la ocazii diferite cu cei din templu, dar pe lângă aceasta, au făcut experienţa amară şi au jelit tare, că s-au apropiat de aceşti fanatici nevăzători.

172. Prezicerile Domnului despre viitorul învăţăturii Sale.
Printe aceşti oameni mulţi se aflau şi o grămadă de greci, care se mirau la cel mai înalt grad de această învăţătură şi unul dintre ei a spus: „Da, această învăţătură se trage din fundamentul naturii! Nu există nimic pozitiv, nimic capricios, care să răsară din mintea unui om, ca el să fie un om al legii între milioanele de oameni, care trebuie să respecte legile sale, la sfârşit s-ar afla cel mai bine dacă aceste legi ar fi respectate, ci această învăţătură conţine legi, pe care se bazează de la bun început viaţa omenească şi prin aceasta este cel mai bine, să se menţină aceasta în cele mai bune şi pure împrejurări pe veci. Aici nu se poate vedea vreun motiv propriu sau o voinţă de conducere, ci pentru fiecare este gândită, adică pentru toţi oamenii nenumăraţi! Într-adevăr, prin această învăţătură, dacă ar fi recunoscută şi ar fi respectată, ar trebui ca acest pământ să devină un cer!

Dar şi acest ‘dar’ este mare, este nevoie de o cu totul altă generaţie!Gunoiul neschimbat de oameni trebuie stârpit de pe acest pământ, căci altfel în veci nu se va schimba în bine acest pământ! Luxul şi comoditatea au ajuns la o treaptă mult prea înaltă, cel puternic ştie să profite din plin de omenirea săracă şi slăbită; şi din această cauză doar puţini oameni trăiesc în fericire şi din această pricină nenumăraţi alţi oameni trebuie să sufere! Şi prin aceasta reiese, că săracul drac se îndoieşte la sfârşit de prezicerile lui Dumnezeu, cel puternic şi bogat de atâta bunăstare şi fericire uită de Dumnezeu şi urmarea este, că la sfârşit devin amândoi proprietatea diavolului!

Dar, Domnul şi Învăţătorul meu, învăţătura Ta este adevărul cel mai pur dumnezeiesc, da, eu aş vrea chiar să spun: este de fapt în sine viaţa pură. Dar, din păcate, probabil că nu va fi adoptată de lumea mai înaltă neâncrezătoare în nimic, pentru că aceasta şi-a dat deja o poziţie pe acest pământ pe drumul celor păgâni, că poate exista pământeşte o vreme îndelungată. Adam ar fi un vagabond sărăcăcios pe lângă un Cezar Augustus sau pe lângă un Lucullus şi alţi mii din aceştia. ‘Aceste lucruri se pot procura doar prin Zeus, Apolon şi Mercur şi aşa mai departe; pe lângă aceşti zei răsăriţi din fantezia omenească, se poate trăi foarte bine! La ce mai este nevoie de adevăr, pentru ce este nevoie de dragoste, bunătate, răbdare şi înţelepciune?’ Aşa vor filozofi cei puternici şi cei măreţi ai pământului şi învăţătura Ta prietenoasă o vor urmări la fiecare, care o adoptă, aşa cum o oaie este urmărită de lupii înfometaţi.

Cum va înţelege învăţătura Ta prietenoasă şi dumnezeiască acela, care are nevoie de sclavia apropiaţilor săi pentru a trăi în bunăstare? Da, Domnul şi Învăţătorul meu şi adevăratul Mântuitor al acestei omeniri sărace, du-te, înfăptuieşte minuni, predică sclavia veşnică şi arată poporului chinuit, că doar Cezar singur are dreptul, să trăiască pe acest pământ şi toate celelalte popoare, doar atât cât îi este pe plac lui Cezar! Mărturiseşte mai departe cu voce tare, că Cezar are dreptul de necontestat, să decidă asupra vieţii şi a morţii fiecăruia, după capriciile sale să strângă toate bunurile şi comorile acestui pământ, iar atunci ţie ţi se vor da haine regeşti şi Tu vei merge peste tot în majestate şi frumuseţi!

Dar pentru că învăţătura Ta predică frăţia în general şi descrie prin fiecare om un copil al lui Dumnezeu, vei fi Tu, drag, pentru mine Învăţător sfânt, împreună cu învăţătura Ta urmărit peste toate măsurile posibile.“

Spun Eu: „Prietene! Ceea ce tu ai grăit acum este din păcate adevărat; pe măreţii păgâni îi va costa o bătălie crâncenă, până când învăţătura Mea îşi va găsi la ei intrarea deplină! Dar când îşi va găsi intrarea o dată, atunci chiar acei Cezari şi regi vor fi apostolii Mei cei mai vrednici! Ei înişişi vor distruge templele de idoli şi în locul acestora vor construi casele Domnului, unde se vor întâlni toţi fraţii şi acolo îl vor cinsti pe unicul şi singurul Dumnezeu şi copiilor lor li se va preda învăţătura în acele case ale lui Dumnezeu, pe care Eu o rostesc acum spre binele actual şi veşnic al oamenilor.

Dar acest lucru bineînţeles că nu se va întâmpla de pe azi pe mâine, ci după vremea şi în timpul cel drept; deoarece mai întâi trebuie împrăştiată sămânţa, ca aceasta să se dezvolte şi, la sfârşit, să aducă multe roade.

Dar faptul că învăţătura Mea, care nu va fi scutită niciodată de lumea în sine, care nu va muri niciodată, de tot felul de atacuri, acest lucru Eu îl ştiu deja cu o veşnicie înainte.

Da, această învăţătură cât se poate de blândă, pe care Eu o rostesc acum, va fi motivul unor bătălii crâncene, dar nici acest lucru nu va fi ocolit; căci viaţa a reieşit dintr-o bătălie profundă în Dumnezeu şi din această pricină rămâne şi este o luptă permanentă şi de aceea doar prin aceasta se poate menţine! - Înţelegi tu aceasta?“

Spune grecul: „Domnul şi Învăţătorul meu, pentru omeni ca noi acest lucru este prea profund! Acest lucru îl înţelegi poate Tu cu elevii Tăi; dar pentru mine este ceva de neconceput, este mult prea adânc!“

Spun Eu: „Da, da, de această părere sunt şi Eu; dar totuşi este şi va rămâne pe veci aşa cum Eu ţi-am prezis acum!“

Chiar şi toţi ceilalţi oameni prezenţi din popor au fost miraţi la aceste cuvinte ale Mele şi mai mulţi au făcut observaţia, spunând: „Bătrânul nostru, grecul cel înţelept, care provine din Patmos, a vorbit cât se poate de inteligent; dar s-a putut observa foarte limpede, că din acest om a vorbit doar un om. Dar atunci când vorbeşte acest Învăţător şi bărbat destul de tânăr, atunci aşa se pare, de parcă nu el, ci chiar Dumnezeu vorbeşte din el; şi fiecare cuvânt rostit de gura sa ajunge în inimă şi o înveseleşte pe aceasta, aşa cum înveseleşte şi un vin bătrân.“ - Astfel de remărci au mai fost rostite de multe ori, dar mai ales în cea de-a trei-a zi, când poporul s-a iniţiat din ce în ce mai mult în învăţătura Mea.

173. Săturarea minunată a celor patru mii

Ev. Matei. 15, 32-39.

Se mai poate menţiona aici, că poporul plin de bucurie şi mirare din pricina bunătăţii şi a învăţăturilor Mele, a uitat, că nu mai are nimic de mâncare şi de băut. Dar, spre seară, s-a anunţat totuşi foamea şi ei au început să se întrebe reciproc, dacă n-ar mai avea nici unul vreo provizie. Dar întrebările au fost în zadar; căci toţi cei prezenţi şi-au mâncat mâncarea până la ultima fârmitură deja cu o zi înainte.

Când Eu am observat acest lucru mult prea bine, am chemat Eu ucenicii şi le-am spus aceste cuvinte: „Ascultaţi! Imi pare rău de acest popor; căci deja de trei zile este în preajma Mea şi acum nu mai au nimic de mâncare. Eu însă nu doresc ca ei să plece flămânzi de la Mine şi să se prăpădească în drumul lor spre casă; (Matei 15, 32) căci unii dintre ei au venit de departe. Daţi-le să mănânce!“

Spun ucenicii: „Doamne, Tu ştii doar că proviziile noastre au scăzut! Doamne, aici este deşert, de unde vom lua noi pâine, pentru a sătura acest popor?“ (Matei 15,33)

După aceasta am spus Eu ucenicilor Mei: „Câte pâini mai aveţi voi în proviziile voastre?“

Şi ucenicii au răspuns: „şapte pâini şi mai mulţi peştişori, care încă mai sunt buni.“ (Matei 15, 34)

Atunci am spus Eu ucenicilor: „Aduceţi pâinea şi peştii aici!“

Şi ucenicii au mers şi au adus pâinea şi peştii. Eu însă le-am binecuvântat pe ambele, pâinea şi peştii. După aceasta am poruncit Eu, ca poporul să se aşeze pe pământ. (Matei 15,35) După ce s-a aşezat poporul, am luat Eu pâinea şi peştii, i-am mulţumit Tatălui, care locuia în inima Mea din belşug, pentru binecuvântare, am rupt după aceasta ambele în bucăţi şi le-am dat ucenicilor, iar aceştia au împărţit poporului. (Matei 15, 36) şi iată, toţi au mâncat pe săturate şi după necesităţile stomacului lor şi s-au săturat într-adevăr. Nu au putut însă mânca mai mult şi au rămas aşa de multe resturi, că cu acestea s-au mai umplut incă zece coşuri mari. (Matei 15, 37) Aceia însă, care au fost săturaţi, erau patru mii de bărbaţi şi încă pe atâtea femei şi copii, care nu se mai pun la socoteală. (Matei 15, 38)

Dar după ce poporul a fost sătul, le-am poruncit Eu tuturora ca aceştia să se întoarcă din nou acasă. Şi poporul s-a ridicat de indată, deoarece ziua se inclina deja spre seară; cu mic şi mare, bătrânii şi tinerii mi-au mulţumit şi aşa au plecat spre casă.

După ce a trecut jumătate de oră şi poporul a plecat, iar în afară de Mine şi de ucenici nu se mai afla nimeni pe vârful muntelui, ne-am pregătit şi am coborât spre malul mării, unde aştepta o corabie pentru transport. Noi toţi am fost bineprimiţi pe această corabie. Dar când oamenii de pe vas M-au recunoscut, s-au aplecat aceştia adânc în faţa Mea; căci ei Mă cunoşteau din Cana Galileii. Din această pricină ei nu au cerut plata transportului de la Mine, ci M-au rugat pentru ca Eu să le binecuvântez noua lor meserie.

Şi Eu am vorbit către pescari: „Dacă nu înconjuraţi prea mult, atunci îndreptaţi corabia la graniţa din Magdala, unde am cíteva lucruri de rezolvat!“ - şi pescarii i-au dat drumul corabiei şi imediat a început să bată un vânt favorabil care a dus corabia în scurt timp pâna la graniţa regiunii Magdala.(Matei 15, 39)

Iisus în regiunea Cezarea lui Filip.

Ev. Matei. Cap.16

174. Fariseii şi saducheii îl ispitesc pe Domnul.

Ev. Matei. 16, 1-12.

La graniţă se afla însă un mare han, unde se aflau mulţi oameni de toate felurile şi soiurile - evrei, greci, romani, egipteni, samariteni, saduchei, eseeni şi chiar şi mai mulţi farisei şi cărturari - şi când Eu şi ucenicii Mei am ajuns acolo, bineînţeles că mai ales fariseii şi cărturarii erau interesaţi de faptul, că cine eram Eu şi ucenicii Mei. Dar, în seara aceasta, nu a aflat nimeni cine eram noi.

Dar în acest loc se afla o fată, care se aflase mai devreme cu mai mulţi oameni din această regiune, pe acel munte şi ea a fost vindecată de exemele ei. Această fată M-a recunoscut, a căzut în faţa Mea în genunchi şi Mi-a mulţumit din nou pentru vindecarea ei miraculoasă. Acest lucru a fost văzut de mai mulţi farisei şi ei au inceput să bănuiască, că Eu eram acel Iisus vestit din Nazaret.

În seara sosirii Mele ne-au lăsat în pace, pe Mine şi ucenicii Mei; dar ei au vorbit cu saducheii întreaga noapte, cum să Mă prindă cu cuvintele şi cu faptele în ziua următoare, care era chiar o zi de după sabat.

Când de dimineaţă mâncam Eu şi ucenicii Mei în linişte micul dejun şi în acelaşi timp le spuneam că aici nu vor fi prea multe de făcut, au ieşit fariseii şi saducheii din casă, au venit cu neruşinare şi plini de îngâmfare la Mine şi au început să Mă ispitească sub chipurile prietenoase şi au lăudat chiar multe fapte, pe care Eu le-am desăvârşit, pentru ca Eu să pot să-mi dau frâu liber gurii, - dar la acest lucru ei s-au înşelat amarnic. Un saducheu a spus chiar: „Invăţătorule, iată, noi am fi înclinaţi, să te urmăm şi să devenim ucenicii tăi, dacă tu ca, copil şi fiu al lui Dumnezeu, cum deja mulţi oameni te numesc, ne-ai da din această pricină un semn din ceruri! (Matei 16, 1) Infăptuieşte în faţa ochilor noştri un miracol şi tu ne vei putea numi pe noi ai tăi!“

Dar când Eu m-am uitat în inimile lor, nu am văzut nimic altceva decât cea mai înaltă răutate; fiecare cuvânt, care îl rosteau, era o minciună fină şi Eu am răspuns de aceea aşa acestor întrebări şi cereri: „Seara voi spuneţi: ‘Oh, mâine va fi vremea frumoasă; căci soarele este roşu!’ (Matei 16, 2) şi dimineaţa voi spuneţi: ‘Oh, astăzi va fi vremea urâtă; căci soarele este roşu nelimpede!’ O voi mincinoşilor! Păreri proprii puteţi să aveţi la imaginea cerului; de ce atunci nu şi marile semne ale acestor timpuri în sfera vieţii spirituale a oamenilor? (Matei 16, 3) Dacă voi aţi auzit lucruri atât de extraordinare şi voi spuneţi că înţelegeţi scriptura, nu trebuie ca voi să observaţi, că prin Mine s-a întâmplat totul, ce au spus profeţii?! Chipurile voastre le puteţi preschimba în miere şi lapte, dar inimile voastre sunt pline de mânie, pline de ură, adulter şi răutate!“

La aceste cuvinte se întorc ispititorii loviţi şi nu mai au curajul să-Mi adreseze încă mai un cuvânt; căci tot poporul ce s-a adunat în jurul Meu, şi-a întors privirile întrebătoare spre ei, iar lor nu li s-a părut înţelept, să mai înceapă cu Mine o altă discuţie.

Dar după ce ispititorii au plecat, M-a lăudat poporul, că Eu le-am aşezat adevărul gol goluţ acestor derbedei sub nas.