Marea evanghelie după ioan

(Cireniu:) „Eu am reflectat adesea şi tot timpul în zadar în viaţa mea pământească care a durat până acum deja destul de mult, cum, deci, aşa cu totul de fapt şi, spune, bineînţeles adevărat a ajuns prima omenire a acestui pământ la recunoaşterea unei fiinţe celei mai înalte a duhului şi la recunoaşterea părţii sale proprii sufletesc-duhovnicească. Eu am citit despre acest lucru cărţile Egiptului, scripturile grecilor şi cărţile lui Moise al vostru, de asemenea, mi-a ajuns o dată în mâini o capodoperă pământească, pe care mi-am lăsat-o citită şi tălmăcită de un bărbat, în Roma, care era indian; dar am găsit peste tot o anumită limbă de imagini mistică, din care nici un om deştept nu poate să devină cumva încă mai deştept şi astfel şi eu cu atât mai puţin, deoarece mi-am închipuit deja întotdeauna în tinereţea mea, că toţi ceilalţi oameni ar fi cu mult mai deştepţi decât mine. Peste tot apar neconcordanţe logice, care, considerate literalmente, sunt o prostie.

Aşa, de exemplu, se spune în Moise al vostru: ‘La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi pământul era netocmit şi gol. Intuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.’

Apoi, sunt amintite în teze foarte scurte despărţirea apei, facerea uscată a solului pământesc şi creerea ierbii, a tufelor şi a pomilor. Cu această creere trec trei zile şi astfel şi nopţi. Pentru că ziua şi noaptea reies însă deja din facerea primei lumini în adâncul întunecat al pământului, atunci nu înţeleg într-adevăr după aceea de ce i-a fost lui Dumnezeu a patra zi iarăşi necesar de a crea încă două lumini mari şi să le pună pe cer, dintre care cea mai mare să domnească peste ziuă şi cealaltă, mai mică peste noapte.

Dacă luăm aceasta acum împreună cu substanţa pământul şi dacă luăm în considerare, ce sunt după explicaţia Ta soarele, luna şi toate stelele, atunci este doară toată istoria creaţiei a lui Moise o prostie atât de temeinică, cum nu există desigur niciunde pe pământul drag una mai mare şi nici nu poate fi! Cine poate desluşi vreodată aceasta? Noi cei puţini ştim, că pământul nu este un cerc nemărginit, ci numai un glob foarte mare, cum mi-ai arătat foarte concret şi adevărat Tu Insuţi deja ca copil gingaş în Egipt, precum acum mai târziu nouă celor mulţi. Pe pământ nu se face de fapt niciodată noapte, pentru că o parte din pământ este întotdeauna iluminată de soare. Pe de-altă parte, este luna un astru foarte nestatornic şi se îngrijeşte cu totul foarte puţin de conducerea nopţii, cel mult câteva zile pe lună.

Aşa este şi aceasta o nebunie de a spune, că din seară şi dimineaţă este alcătuită o zi, în timp ce totuşi oricine ştie din experienţa întregii lui vieţi, că ziua se face mereu numai între dimineaţă şi seară, niciodată însă între seară şi dimineaţă; pentru că serii îi urmează totuşi tot timpul cu siguranţă noaptea până către dimineaţă şi dimineţii îi urmează ziua până către seară şi în consecinţă se află totuşi logic corect ziua între dimineaţă şi seară şi între seară şi dimineaţă evident noaptea.

Cu toate, însă, că asta trebuie deja socotit de fapt ca aparţinând la nebunie, aşa este însă totuşi încă stilul, că Dumnezeu a admis de-abia atunci, când a creat lumina, că ea era bună, o nebunie fără asemănare! Pentru că înţelepciunea cea mai înaltă a lui Dumnezeu trebuie, ca fiind El Insuşi lumină, să fii văzut şi observat toată lumina totuşi deja din veşnicie, că lumina era bună!?

În cartea indienilor se află creaţia duhurilor curate înainte de creaţia materială, pe care cândva mai târziu şi Moise o pomeneşte. Aceştia erau lumină pură şi primul creat s-ar fi numit pe nume ‘Purtător de lumină’.

Dacă Dumnezeu a putut deja proba valoarea luminii la creaţia spiritelor de lumină, dacă cumva El a rămas înainte în cel mai deplin întuneric - iar acest lucru nu se prea aseamănă cu El -, atunci este totuşi cât se poate de caraghios, că Dumnezeu atunci când a creat lumina pe acest pământ a înţeles din nou că lumina este bună!

Tu Însuţi poţi vedea că povestea creaţiei, în vresiunea lui Moise, este o poveste caraghioasă, da, este chiar enervantă, dacă priveşti acest lucru doar puţin mai natural; şi din această pricină nu este chiar de mirat faptul deoarece cărturarii evrei a unei astfel de învăţături, care este de fapt o aberaţie, nu dau creazare acesteia, dar o menţin totuşi din cauza poporului şi se mai lasă şi bine plătiţi pentru aceasta. Acest lucru îl observă şi cei mari de la Roma, dar lasă acest lucru aşa, cu toate că este o aberaţie extraordinară, deoarece poporul îi dă crezare şi se comportă bine şi liniştit în întreaga ţară.

Că toate principiile, care au rezultat din învăţăturile străvechi, nu sunt nimic mai mult decât poveşti goale şi fabule - privind acest lucru din partea naturală - , este cât se poate de evident; căci în toate acestea nu poate fi din această parte naturală nici măcar o silabă adevărată. Dar dacă aşa stau lucrurile cu certitudine, atunci mare şi importanta întrebare vine de la sine şi aceasta sună aşa, cum eu am spus-o mai înainte pe lângă impaginaţia mea: Cum a apărut omul pe acest pământ? Cum a ajuns el la recunoaşterea unui Dumnezeu şi cum a ajuns să se recunoască pe sine însuşi şi cine l-a învăţat să deosebească binele de rău? - La aceasta luminează-ne, o Doamne şi atunci noi vom fi ocrotiţi!“

215. Formarea primului om.

Spun Eu: „Dragă prietene, despre aceasta Eu ţi-am făcut o aluzie cât se poate de mare, atunci când Eu ţi-am explicat urmările unei strâmtori a oamenilor şi a popoarelor; dar că povestea creaţiei a lui Moise este o adevărată aberaţie, privind natura, acest lucru poate vedea de departe un om căruia îi este cunoscută natura şi din această pricină îl declară pe bătrânul Moise un prostănac, iar acest lucru nu se poate contesta.

Dar cine priveşte mai cu atenţie cărţile lui Moise decât cum priveşte o fabulă a poetului Äsop, acela trebuie să observe de îndată, că Moise se exprima doar într-un limbaj figurat şi se ocupa doar cu formarea primului om şi prin aceasta nu cu povestea creaţiei a pământului şi a cerului şi a tuturor fiinţelor de pe acest pământ, ci el s-a ocupat doar cu formarea inimii şi a înţelegerii primului om; de aceea leagă el imediat la aceasta ce este omenesc-istoric.

Dar această poveste a putut să fie doar un rezultat al formării inteligente a omului şi niciodată a naturii mute, care a rămas la fel până în aceste timpuri şi care va rămâne aşa pâna la sfârşitul tuturor vremurilor.

Tot aşa stau lucrurile şi cu cărţile indiene, în care se vorbeşte mai întâi de creaţia spiritelor pure, după aceea de căderea a unuia dintre aceştia sub titlul de ‘războaiele lui Iehova’ şi, în sfârşit, după aceea se vorbeşte de crearea lumii şi a animalelor şi la afârşit de abia este vorba de om.

Toate acestea trebuie privite doar spiritual şi trebuie explicate doar prin formarea moralităţii omului.

Dar cine ştie să facă legătura între lumea simţurilor şi cea spirituală, ghidat de duh, aceluia îi este bineînţeles şi posibil, să vadă, cum de fapt a reieşit din lumea spirituală cea naturală, cum şi de unde au apărut sorile şi la sfârşit planetele şi planetele alăturate şi cum s-au format pe acestea tot felul de creaţii.

Dar acest lucru nu merge prea uşor; căci prima oară trebuie: să fii trezit întru totul în spirit. Căci doar martorul cel mai bătrân al infiinţării poate să-ţi lumineze aceste labirinturi, în spatele cărora nu a privit vreodată un ochi omenesc.

Dar aşa cum este acum omenirea şi cum sunt calculele lui Moise făcute după timp şi materie, coincid perfect, iar de acest lucru tu poţi fi sigur.

Cu mult timp înainte de Adam au existat animale măreţe, care nu s-au asemănat în formă, ci mai mult în instinct şi în inteligenţă cu omenirea. Elefantul este o specie din acestea, cu toate că a devenit cu mult mai imperfect.

Acele animale mari au trăit pe acest pământ şi prin urmare au fost înaintea oamenilor. Pământul a fost ocupat de ele mii şi mii de ani înainte ca să apară primul om.

Prin aceste animale foarte mari a trebuit să se înmoaie pământul pietros al pământului şi a trebuit să fie pregătit pentru creşterea nobilă a fructelor şi a animalelor, înainte ca să fie pregătit, să primească natura fină a omului după planul veşnic dumnezeiesc al ordinii, care se afla atunci încă fără materie, dar care era aşezat în aerul pământului în sufletele vii şi naturale.

Când pământul acestei lumi a fost pregătit, a fost chemat un suflet liber din natura aerului, să-şi ia un trup din humusul gras al pământului după ordinea şi forma de veci a lui Dumnezeu. Şi primul suflet copt şi puternic a făcut acest lucru, cum a fost împins din interior de forţa dumnezeiască şi prin aceasta a intrat primul suflet într-un corp bine organizat şi putea vedea întru totul toată lumea şi nenumăratele fiinţe, care se aflau pe pământ înaintea sa.

Dar animalele acelea mari împreună cu creaţia dinainte au dispărut în mare parte deja înainte de pe pământ, înainte ca omul să vină cu majestatea sa asemănătoare lui Dumnezeu să salute acest pământ. Dar lăsând toate deoparte se vor găsi în toate timpurile resturile acestor animale pe pământ; dar oamenii nu vor ştii ce să înceapă cu ele.

Cei înţelepţi însă vor fi conduşi spre drumul cel bun, că pământul este cu mult mai bătrân decât calculul scurt al lui Moise şi prin acest lucru Moise va fi pentru un anumit timp aşezat într-o lumină cât se poate de nefavorabilă. Dar din partea Mea se vor trezi alţi înţelepţi, prin care Moise va fi aşezat în lumina cea dreaptă; şi de atunci încolo nu va mai dura mult, până când împărăţia lui Dumnezeu îşi va face loc pe pământ şi moartea va dispărea pentru totdeauna de pe acest pământ. Dar multe nenorocire se vor năpusti până atunci peste pământul lumii.

Da, pământul acestei lumi se va îngrăşa de mai multe ori prin sângele şi prin carnea oamenilor şi de abia din această humă spirituală va începe epoca nouă şi spirituală pentru această lume, aşa cum pe vremea lui Adam a început epoca, în care din humusul gras de lut s-a format un trup pentru un suflet care se putea modela în apropierea formei dumnezeieşti.

Dar oamenii, care sunt renăscuţi cu totul în trupurile lor, vor domni în această epocă pe veci ca spirite pure şi îngeri şi totul li se va da spre conducerea lor. În schimb, oamenii din aceste vremuri, care nu au ajuns la capătul desăvârşit spiritual al dezvoltării, vor fi aşezaţi în corpuri nemuritoare pe pământ, dar în sărăcie mare şi deseori vor trebui să servească, ceea ce pentru ei va fi foarte amar, pentru că îşi vor aduce mult prea bine aminte de starea lor fericită în trupurile muritoare. Această epocă va dura foarte mult, până când în sfârşit va trece totul în ceea ce este curat spiritual după planul etern al lui Dumnezeu. Şi iată, aceasta este calea ordinii lui Dumnezeu, a tuturor lucrurilor, a întregii faceri şi a existenţei!“
216. Procesul de dezvoltare a unui bob de grâu.

(Domnul:) „Uită-te la bobul de grâu! Atunci când este aşezat în pământ trebuie ca mai întâi să putrezească şi de abia din mucegai se ridică germenele fin. Dar ce are acest lucru de-a face cu natura omului?

Vedeţi, aşezarea bobului frumos şi sănătos se aseamănă cu primul om! Este la fel ca şi intrarea în carne a unui suflet învăţat, a cărui şedere este în aer, dar mai ales în regiunile de mijloc ale munţilor, unde, de obicei, regiunea pomilor se termină şi se întinde până la regiunile cu zăpadă şi gheaţă.

Când un astfel de suflet a ajuns la alcătuirea sa planificată, atunci se coboară din ce în ce mai jos până la locuinţa oamenilor, primeşte un fel de hrană de la cercurile din afara trupului omenesc, care posedă orice om şi rămâne acolo unde este atras de omogenitatea fiinţei sale.

Dacă atunci soţii se simt nevoiţi printr-o genă natrurală, să înfăptuiască o însămânţare, atunci află un astfel de suflet viu acest lucru, sau este atras de cercul în afara trupului a soţului, intră cu o anumită forţare în timpul însămânţării în fluviul bărbatului şi prin acesta se aşează într-un mic ou, ceea ce se numeşte de fapt însămânţarea. Şi iată, din acel punct se aseamănă viaţa cu un bob de grâu, care este plantat undeva în pământ şi trece prin toate stadiile în corpul mamei până la ieşirea în lume, aşa cum bobul trece prin toate stadiile, până când germenul răsare peste pământ!

De acolo începând încep stadiile formării, mai întâi cele exterioare şi după aceea se formează cele interioare.

La plantă rămân rădăcinile în pământ, în vechiul mormânt mucegăit al bobului şi de acolo îşi trag hrana materială. Dar aceasta hrană ar aduce imediat moartea acestei plante, dacă nu ar fi ajutată de influenţa luminii şi a soarelui.

Prima parte a firului are sucuri încă cât se poate de materiale. Dacă acesta este terminat ca bază, atunci firul acela se separă într-un fel de un anumit inel. Prin acest inel trec ţevi cu mult mai fine, prin care pot trece doar sucuri subţiri şi fine.

Din acestea se formează un al doilea nivel al firului. Dar pentru că sucurile din al doilea nivel sunt încă dure şi materiale şi cu timpul devin acestea şi mai dure, se formează mai încă o dată un inel şi acest de-al doilea inel este dotat cu ţevi şi mai subţiri, prin care pot trece doar sucuri cât se poate de fine spre hrănirea duhului de viaţă care pluteşte peste, asemănător spuselor lui Moise: ‘şi Duhul lui Dumnezeu plutea asupra apelor.’

Dar, cu timpul, devin şi aceste sucuri sau lichide pentru viaţa care pluteşte deasupra plantei mult prea dure şi pot înăbuşi viaţa acesteia; şi de aceea se formează un al treilea inel, care este dotat cu ţevi cât se poate de înguste şi este tras de duhul plutitor de peste ape. Printr-un astfel de inel pot intra sucuri doar foarte asemănătoare cu duhul plutitor de deasupra apelor. Dar spiritul de viaţă observă de îndată, dacă sucurile sau lichidele din cel de-al treilea inel îl ajută spre formarea mai departe sau nu-l ajută. Dacă i se pare cu timpul că încă mai conţine urme de judecată şi de moarte, atunci se formează un al patrulea inel, un al cincelea, un al şaselea, un al şaptelea, până când lichidul este atât de pur, ca să nu mai se găsească vreo urmă a morţii.

De abia de aici se trece la un alt stadiu. Sucul care trece prin ţevile cât se poate de fine se formează spre a deveni un mugur şi după aceea spre a deveni o floare, care sunt dotate cu tot felul de organe, care au posibilitate, să primească viaţă mai înaltă din ceruri.

Dacă floarea a făcut această lucrare, atunci este separată ca fiind un puct al înţelepciunii, prin a cărui frumuseţe este atras eterul dragostei, care de fapt în sine este totul şi nu necesită vreo influenţă de afară. Deoarece iată, fiecare floare este o mireasă plăcut împodobită, care doreşte ca să-şi atragă mirele şi care mai înainte se împodobeşte pe bună dreptate! Dar dacă mirele şi-a prins mireasa şi a numit-o o dată a sa, atunci se pune deoparte podoabele de mireasă şi seriozitatea vieţii umilitoare îşi începe activitatea.

De atunci încolo începe să se formeze adevăratul fruct al vieţii. Şi dacă toată atenţia este consumată doar spre coacerea fructului, atunci rămân în fruct toate pericolele anterioare, ca şi în nişte fortăreţe care încă mai au părerea că afară sunt duşmani.

Acolo unde viaţa a început să se formeze şi să înceapă prea repede, este mult prea instabilă. Şi iată, dacă un duşman se apropie de o astfel de viaţă prematură, atunci îl atrage prea mult aceasta; el ia legătura cu aceasta, aşează fructul său în viaţa prea repede pornită a acelei plante! Acesta din urmă sustrage toată viaţa acestei plante, o strică şi o stârpeşte. Fructele pline cu viermi sunt mărturii mult prea evidente.“

217. Formarea spirituală a omului.
(Domnul:) „Cum însă cu plantele, aşa de asemenea cu animalele şi mai ales cu oamenii.

Să presupunem o fată gingaşă, devreme matură, doar numai fizic. Ea numără încă abia cam 12 ani, este însă în toate părţile ale trupului ei deja dezvoltată într-un asemenea fel, că are înfăţişarea unui fete de măritat. O asemenea fată excită atunci fiecare bărbat, care este numai puţin de o natură senzuală, mai puternic decât o sută de desfrânate încă şi aşa de frumoase, dar mature la ani. O asemenea fată maturizată devreme este atunci expusă după trup la o sută de primejdii şi este nevoie la aceasta din partea părinţilor ei de cea mai mare purtare de grijă de a scuti o asemenea fiică devenită devreme matură de toţi duşmanii pânditori ai farmecelor ei mari. Dacă este ea dată prea devreme unui bărbat lasciv, atunci este ea uşor stricată în fertilitatea ei; dacă este ea prea mult închisă şi ferită de tot aerul rău, atunci se face carnea ei, cum se obişnuieşte a se spune, prăsilată. Ea se face palidă, se consumă şi ajunge arareori la o vârsta demnă de menţionat. Dacă primeşte ea puţină mâncare şi aceasta numai o mâncare slabă, atunci se face ea tristă şi se consumă la sfârşit de asemenea devreme; dacă este ea bine hrănită, atunci se face mai grasă şi neajutorată şi prin aceasta greoaie, aşa încât sângele ei se alterează acuşi şi ea primeşte asupră-i acuşi înfăţişarea unui cadavru, ceea ce trebuie să-i aducă atunci trupului ei evident o moarte prematură.

La fel se întâmplă şi cu educarea exagerată sufletească prea timpurie. Dacă de aceea copii cu adesea numai puţine talente sunt obligaţi spre a deveni înţelepţi cu o severitate, de parcă ar fi în joc menţinerea unei lumi, atunci se fac asemenea suflete atunci istovite, pentru că nu avuseseră mai înainte timpul să formeze trupul lor utilizabil pentru toate cazurile!

De aceea are nevoie totul după ordinea lui Dumnezeu de timpul său şi nu se lasă făcut aici niciunde o aşa numită săritură măreaţă.

La naşterea trupului din trupul mamei este pus germenele veşnic al vieţii în inima sufletului ca scânteie a Duhului dumnezeiesc cel mai curat, tot aşa ca la rodul unei plante, când a lepădat ea bobocul şi începe pentru sine să se înarmeze şi să se consolideze (a se întări, asigura). Dacă trupul este o dată dezvoltat, atunci începe dezvoltarea duhului în inima sufletului. Aici trebuie atunci sufletul să-şi pună la contribuţie tot posibilul, ca duhul să înceapă să rasară în el şi trebuie prin urmare să şi-l însuşească.

Sufletul este în acest caz rădăcina şi mlădiţa şi trupul solul pământesc; el nu trebuie să-i dea trupului nici o apă dură spre hrană.

Cercurile, pe care le face duhul, sunt umilirile sufletului. Dacă este ultimul o dată tras, atunci se dezvoltă duhul în sfârşit de la sine şi preia totul, ce este înrudit cu el, din suflet la sine, se consolidează şi preia la sfârşit sufletul întreg la sine şi ce a fost în trup înrudit cu sufletul şi este atunci pe veci pe deplin indestructibil, aşa cum putem observa mai mult sau mai puţin limpede această decurgere iarăşi la aproape fiecare plantă.

Când rodul a ajuns la apropiata maturitate deplină pe calea ordonată, sunt puse în el seminţele, care se odihnesc în el, scântei mici de germene de viaţă, în cojiţe gingaşe, deja pregătite; apoi, se izolează cu totul sămânţa de celălalt rod pentru un timp şi se consolidează ca pentru sine, dar totuşi întotdeauna pe jumătate din eterul de viaţă al rodului care o înconjoară.

Cu timpul începe rodul exterior să se micşoreze şi să se usuce. De ce deci? Pentru că sufletul lui trece cu totul în viaţa duhului de germene în sămânţă. Şi dacă puterea de viaţă a rodului a trecut în sfârşit pe deplin în duhul germenului de viaţă, atunci firul mai înainte viu general valabil se face uscat şi mort în toate stadiile sale; dar la aceasta s-a unit atunci toată viaţa plantei cu viaţa germenului spre o aceeaşi viaţă şi ca asemenea nu mai poate fi niciodată distrusă, dacă este ea legată de materia seminţei sau nu.

Şi aşa vezi tu peste tot una şi aceeaşi ordine şi în toate lucrurile şi aceleaşi stadii.“

218. Suflet şi trup.
Spune Cireniu: „Doamne, iartă, aici trebuie să pun o întrebare intermediară! Ce se întâmplă, aşadar, cu germenele mic al sămânţei de grâu, dacă este ea sfărâmată, făcută făină, în sfârşit, coaptă ca pâine şi mâncată? Trăieşte şi în aceste stadii germenele de viaţă încă tot mai departe?“

Spun Eu: „Intr-adevăr; pentru că atunci când mănânci pâinea, atunci făina materială este dată acuşi iarăşi afară din trup pe calea naturală, viaţa de germene trece însă atunci ca ceva duhovnicesc imediat în viaţa sufletului şi se face una cu ea, potrivit cu structura corespunzătoare. Partea mai mult materială a germenului de viaţă însă, care i-a servit întotdeauna ca bază solidă, ca apa mozaică Duhului lui Dumnezeu, se face hrană a trupului şi trece în sfârşit ca temeinic purificată de asemenea în suflet şi îi serveşte spre dezvoltarea şi hrănirea organelor sufleteşti, ca pentru mădularele ei, părul ei şi aşa mai departe şi în general spre dezvoltarea şi hrănirea a toate acelea, ce găseşti de la Alfa până la Omega într-un trup omenesc.

Că, un suflet constă din toate aceleaşi părţi ca trupul, de aceasta te poţi convinge mai mult ca evident la îngerul Rafael, care stă aşezat la masa noastră şi discută acum cu Josoe. (Intorcându-Mă înspre înger:) Rafael, vino încoace şi lasă-te pipăit de Cireniu!“

Ingerul vine şi Cireniu îl pipăie şi spune: „Da, da, asta este totul natură şi aşa zis în serios materie! El are într-adevăr tot aşa ca noi toate mădularele şi aceeaşi formă ca unul dintre noi, numai că totul este mai ales, mai moale şi cu mult mai frumos; pentru că graţia chipului său este, se poate spune, de neântrecut strălucind de frumoasă! Acesta nu este, ce-i drept, absolut deloc un chip de fată, ci unul bărbătesc, înzestrat cu toată seriozitatea, dar la aceasta totuşi mai frumos decât cel mai frumoas chip femeiesc! Eu m-am interesat înainte într-adevăr mult prea puţin de acest însoţitor. El se face temeinic tot mai frumos, cu atât mai mult cu cât privesc la el mai mult. Cerul Meu, aceasta este într-adevăr ciudat! (Spunând către înger:) Ascultă, tu înger minunat foarte frumos, simţi şi tu dragoste în pieptul tău foarte frumos?“

Grăieşte îngerul: „O desigur; pentru că trupul meu duhovnicesc este asemenea înţelepciunii dumnezeieşti şi viaţa mea este dragostea veşnică a lui Dumnezeu, Domnul. Şi pentru că viaţa mea este dragoste pură, atunci trebuie eu doară totuşi să simt şi dragostea, fiindcă viaţa mea însăşi nu este nimic altceva decât dragoste foarte pură.

Cum ai putut tu, ca altfel un om aşa de înţelept, să mă întrebi, totuşi, de aşa ceva? Vezi, ceea ce a fost, este şi va rămâne pe veci Dumnezeu Domnul din veşnicie în Sine însuşi, asta trebuie doară şi noi să fim, pentru că noi suntem pe deplin din El şi astfel de asemenea pe deplin în toate fiinţa Sa, tot aşa precum raza soarelui este de asemenea pe deplin şi înfăptuieşte ceea ce este soarele însuşi! Dacă însă astfel, cum atunci o asemenea întrebare?!“

Spune Cireniu: „Da, da, asta este deja cu totul adevărat şi corect şi aş fi ştiut asta şi fără explicaţia ta; dar eu trebuia doară să te întreb totuşi de ceva, ca să primesc auzit tonul vorbei tale. Acum însă şi suntem noi deja gata unul cu celalălt şi te poţi duce iarăşi la locul tău!“

Spune îngerul: „Aceasta nu ai tu, ci numai Domnul singur de a-mi porunci!“

Spune Cireniu: „Prietene, cum mi se pare, aşa eşti tu la toată a ta frumuseţe, înţelepciune şi dragoste însă totuşi aşa frumuşel tare în încăpăţânarea ta îndarătnică!?“

Spune îngerul: „O deloc! Dar de către muritori nu poate şi nu are voie să mi se dea nici un ordin; pentru că la mine însumi sunt eu un domn şi nu-mi las poruncit nimic de nimeni, pentru că Eu-l meu, neţinând seama că sunt pe delin în toate din Dumnezeu, este acum un Eu propriu cu desăvârşire! Pe lângă aceasta, nu trebuie să mă tem de ceva, ca oamenii acestui pământ; pentru că la aceasta am o putere şi o forţă despre care n-ai visat încă niciodată ceva. Dacă vrei însă să le cunoşti pe acestea mai îndeaproape, atunci întreabă-l pe căpitanul Iuliu şi pe ucenica mea Jarah şi şi pe ucenicii Domnului; aceştia vor înţelege să-ţi povestească totuşi ceva despre aceasta!“

Spune Cireniu: „Doamne, spune-i Tu lui, ca să meargă iarăşi la locul lui, altfel încep să mă tem în serios foarte îngrozitor de el; pentru că cu acesta n-aş dori într-adevăr să mănânc cireşe! El se face mereu mai dur şi înfocat şi nu este nimic de făcut cu el la toată frumuseţea lui.“

Ii spun Eu îngerului: „Aşadar, atunci du-te, deci, iarăşi la locul tău!“ - şi îngerul urmează de îndată îndemnul Meu şi se duce iarăşi la locul lui vechi. Şi Cireniu e foarte bucuros de acest lucru; pentru că el începuse să se teamă deja în serios deja foarte de înger.

Imediat după aceea, însă, Mă întreabă Ioan şi Matei, dacă să noteze toate acestea.

Spun Eu: „Asta puteţi face pentru voi, dar pentru popor nu trebuie să le notaţi; pentru că asta este încă prea devreme cu două mii de ani de a o înţelege. Inaintea porcilor să nu arunci însă niciodată mărgăritarele, pentru că nu sunt chiar niciodată în stare să deosebească o asemenea mâncare de cea mai rea mâncare de porci. Dar pentru voi şi pentru alţi puţini, puteţi să notaţi doară aceasta oricum.“

Şi cei doi ucenici şi fac aceasta cu semne corespunzătoare de imagine spre diferenţierea a aceia ce au scris la porunca Mea cu litere ordonate ebraice.
219. Facerea cerului şi a pământului.
Cireniu Mă roagă însă pentru continuarea explicaţiei a istoriei de creaţie mozaice în felul corespunzător.

Şi Eu spun: „Prietene, ceea ce am început, voi şi duce la sfârşit; numai că mai depinde încă deocamdată de timp faptul, dacă veţi înţelege aceasta bine. Pentru că a înţelege bine istoria mozaică de creaţie, trebuie să fii foarte tare în cunoaşterea despre întregul caracter al omului, la care se ajunge însă tot aşa de greu, ca la recunoaşterea corectă şi deplină a lui Dumnezeu.

Şi aşa ar trebui să vă disec mai întâi construcţia întreagă materială, sufletească şi duhovnicească a omului din fir în fir şi din fibră în fibră şi să arăt în sfârşit, cum partea sufletească s-a dezvoltat şi s-a format mai întâi din partea duhovnicească şi cea materială din cea sufletească şi sub cât de nenumărat de multe corespunderi, care asemenea gradelor de lumină nenumărat de multe corespondează cu tot aşa de multe grade de lipsă de lumină.

Voi vedeţi din aceasta, că acesta nu poate fi cazul atât de uşor şi atât de repede, precum sunteţi voi de părere; dar vă voi spune, totuşi, atât de mult despre asta, cât puteţi deocamdată suporta şi pentru care de a înţelege cu câtva convingere sunteţi deja înzestraţi în sufletul vostru cu experienţe şi cunoaşteri necesare de dinainte. - şi aşa ascultaţi aşadar!

Când Moise vorbeşte aici: ‘La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul’, atunci Moise nu vrea să fie înţeles cu aceasta absolut de loc cerul vizibil şi pământul vizibil, material, pentru că, ca un adevărat înţelept, el nu s-a gândit la aceasta într-adevăr niciodată, pentru că avea în simţul său iluminat mereu numai adevărul cel mai deplin interior. Dar această înţelepciune a lui adâncă a înfăşurat-o în imagini corespunzătoare, astfel, cum trebuia spre mărturia acesteia să-şi acopere chipul lui prea strălucitor cu un văl întreit în faţa poporului.

Prin ‘Cer’ însă, ceea ce Moise pomeneşte ca fiind mai întâi creat, este de înţeles, că Dumnezeu a pus, ca oarecum, odinioară, capacitatea de inteligenţă în afara Sa, precum deja în timpul din afara centrului Lui cel mai veşnic şi cel mai curat duhovnicesc - dar, cum am spus, numai capacitatea de inteligenţă. Aceasta este asemenea unei oglinzi, care în noaptea întunecată posedă într-adevăr şi capacitatea de a prelua şi reda pe deplin corect şi adevărat figurat în sine lucruri exterioare, sau mult mai mult pe suprafaţa ei cea mai netedă. Dar în această noapte foarte plină şi acolo în lipsa tot aşa de plină de obiect, este oglinda, totuşi, foarte evident un lucru pentru nimic şi iarăşi nimic!

Moise, însă, relatează de aceea imediat pe lângă punerea unui cer, sau a capacităţii de inteligenţă în afara centrului de viaţă a lui Dumnezeu, de o aşa zisă creere (facere) concomitentă a pământului. Cine şi ce este însă, într-adevăr, acest pământ mozaic? Voi sunteţi, într-adevăr, de părere: ‘Deci, acesta care ne duce!’ - Oh, mult greşit, dragii Mei!

Vedeţi, cu ‘pământul’ înţelegea Moise doar capacitatea de asimilare şi atracţie (capacitatea de potrivire şi de centripetă) a inteligenţelor între ele înrudite şi puse în afară, care este aproape acelaşi lucru cu ceea ce au numit unii înţelepţi ai lumii egiptenilor şi a grecilor asociere de idei (legătură de gânduri), unde din noţiuni şi idei înrudite trebuie să iasă în sfârşit la iveală o teoremă întreagă plină de adevăr.

Dacă este însă atracţia reciprocă deja ca de la sine împreună condiţionată în capacităţile de inteligenţă puse în afară de către Dumnezeu, ca urmare a înrudirii lor, atunci reiasă şi a treia concluzie ca de la sine, anume că capacităţile de inteligenţă între ele înrudite s-au atras şi cuprins într-adevăr şi reciproc, - pentru care act atunci încă adânc duhovnicesc nu putea Moise evident totuşi să arate nici o imagine mai potrivită şi mai generală, decât tocmai imaginea pământului material, care nu este în fond nimic altceva decât tocmai un conglomerat (compact împreună) de numai particule de substanţă capabile de atracţie şi înrudite între ele, precum în ele.

Dar ‘Era încă întuneric în adânc’ spune Moise mai departe. Vroia cumva Moise să indice prin aceasta în serios lipsa de lumină pe pământul nou creat? Eu vi-o spun, despre aceasta n-a visat Moise niciodată ceva, chiar şi la începutul celei mai proaste existenţe ale sale! Pentru că Moise era un adânc cunoscător al naturii lumii şi era prea iniţiat în înţelepciunea şi ştiinţa foarte adâncă egipteană, ca să nu fii ştiut, că pământul - ca un copil al soarelui mai tânăr cu cel puţin un miliard ori un miliard de ori de ani pământeşti decât mama soarele - nu putea să fie întunecat la formarea lui; ci Moise a indicat cu aceasta numai încă o dată în imagini, că capacitatea de inteligenţă şi înrudirea capabilă de atracţie a inteligenţelor nu trebuie încă să condiţioneze nici o recunoaştere, înţelegere şi conştienţă de sine oricum înfăţişate - ceea ce este totul identic cu noţiunea ‘lumină’ -, ci trebuie să condiţioneze contrariul atât de mult timp, până ce acestea încep să se cuprindă, să se împresureze, să se frece şi astfel să se lupte oarecum între ele.

N-aţi remarcat, voi niciodată, ce vine aici la vedere, dacă începi să freci tare pietre sau lemne unele cu celelalte? Vedeţi, aici vine atunci foc şi lumină la vedere! Şi vedeţi, aceasta este lumina, pe care Moise o lasă să se formeze la început!“
220. Pământ şi lumină.

(Domnul:) „Deci ce înseamnă lumina, ştim noi acum; dar se spune mai înainte, că pământul a fost pustiu şi gol! Acest lucru este cert; căci doar cu capacitatea singură, să absorbi ceva, cât şi cu cerinţa umplută pe lângă, nu s-a umplut vreodată un vas. Dar atâta timp cât nu se află nimic în vas, atâta vreme este vasul pustiu şi gol.

Aşa au stat lucrurile şi la creaţia de veci. Au fost din Dumnezeu nenumărate gânduri şi imaginaţii prin forţa atotputernică a dragostei şi a înţelepciunii Sale în întreg spaţiul nemărginit, pe care noi le-am numit mai înainte posibilităţile de inteligenţă separate şi oglindate şi acest lucru este aşa din cauza faptului, pentru că fiecare gând este într-un fel o reflecţie din ceea ce produce de fapt inima.

Dar cum poate fi un gând sau o imaginaţie în sine un vas gol sau ca o oglindă într-un beci întuneric, tot aşa sunt şi toate ideile de legătură pustii şi goale; şi pentru că nu există vreo capacitate de inteligenţă, ci există doar capacitatea de existare şi de lucrare, aşa mai este încă totul, cum am observat şi mai înainte, rece, fără foc şi lumină.

Aceste idei şi gânduri neânfăptuite şi nemişcate ale înţelepciunii dumnezeieşti sunt descrise cât se poate de bine cu cuvântul ‘apă’, în care mai multe elemente specifice sunt împreunate, din care însă întreaga lume trupească îşi începe existenţa cât se poate de diferită.

Dar toate gândurile mari şi ideile care au reieşit din acestea în înţelepciunea lui Dumnezeu şi chiar dacă ele au fost adevărate, nu au putut totuşi să găsească pe undeva o realitate, atât de puţin cum ideile şi gândurile unei fiinţe pământeşti, dacă spre realizarea acestora îi lipsesc mijloacele. Dacă se poate gândi vreo realitate, care să urmeze gândurilor şi a ideilor, atunci trebuie mai întâi să apară mijloacele potrivite şi prin acestea lucrarea cea dreaptă a gândurilor şi a ideilor din interior cât şi din exterior şi trebuie susţinute de o putere şi de o forţă înaltă.

Dacă prin urmare un om vrea să-şi lege gândurile şi ideile şi doreşte realizarea acestora, atunci trebuie, dacă are mijloacele materiale, să combine dragostea cea mare cu gândurile şi cu ideile sale. De o astfel de dragostea sunt îngrijite gândurile şi ideile, exact cum sunt ingrijiţi puii de o cloşcă. Prin aceasta devin gândurile şi noţiunile mai mult decât nişte idei, iar acestea devin mai vii şi mai proeminente. Şi vedeţi, o astfel de dragoste este chiar Duhul lui Dumnezeu în Însuşi Dumnezeul, care, după Moise, a plutit deasupra apei, care de fapt şi în sine nu spune nimic altceva, decât că a fost masa nemărginită a gândurilor şi a ideilor lui Dumnezeu!

Treziţi la viaţă printr-un astfel de Duh, au început gândurile lui Dumnezeu, să se lege în nişte idei mari şi aşa un gând l-a împins pe altul şi o idee pe cealaltă. Şi vedeţi, aşa se întâmplă în ordinea dumnezeiască ca de la sine ‘Să se facă lumină!’ şi ‘A fost lumină!’. Şi prin urmare se explică după Moise actul natural şi măreţ de creare de la bun început în toate lucrurile - cu formarea constantă şi mai ales a procesului de formare spiritual şi duhovnicesc de la copilul nou născut şi până când acesta devine bătrân şi începând de la primul om de pe pământ până în timpurile noastre şi aşa mai departe până la capătul definitiv al acestei lumi!

Dar după Moise apare o propoziţie, după care se pare, că Dumnezeu a început să priceapă că după focul dragostei înfăptuitoare, care a redat lumina, este bine totuşi ca să se facă lumină; doar că nu aşa stau lucrurile, ci este pur şi simplu o mărturie veşnică a înţelepciunii nemărginite a lui Dumnezeu, după care această lumină este una liberă, este produsă prin înfăptuirea gândurilor şi a ideilor lui Dumnezeu şi după ordinea înţelepciunii, prin care în acest fel de la Dumnezeu sunt trimise gândurile şi ideile Lui ca fiinţe proprii cu o inteligenţă aparte, bineînţeles după influenţa necesară a lui Dumnezeu şi cât să se poată forma acestea de la sine. Acest lucru trebuie să se înţeleagă din spusele lui Moise, dar nu faptul, că Dumnezeu a ajuns la înţelegerea subiectivă, că lumina în sine ar fi un lucru bun!“
221. Separarea luminii de întuneric.

(Domnul:) „Dar acum vine ceva care în fond şi la urma urmei este cu mult mai greu de înţeles decât ceea ce a fost mai înainte. Căci mai departe scrie: ‘Atunci a separat Dumnezeu lumina de întuneric şi a numit lumina ziuă şi întunericul l-a numit noapte.’ Acest lucru se va înţelege mai uşor, dacă în loc de aceste două cuvinte folosite de Moise luaţi mai degrabă ceea ce este deosebit, adică pentru ziuă, viaţa independentă şi pentru noapte moartea, sau pentru zi libertatea şi pentru noapte judecata, sau pentru zi independenţa şi pentru noapte dependenţa, sau pentru ziuă viaţa de dragoste recunoscută a Duhului dumnezeiesc în creaţia cea nouă şi pentru noapte gândurile şi ideile încă fără suflet din Dumnezeu.

Această ordine o găsiţi din nou pe fiecare plantă, la care nu găsiţi începând de la tulpină şi până la ieşirea fructului decât noaptea sau moartea cea lacomă, unde Duhul lui Dumnezeu înaintea formării vieţii purtătoare de materie a plutit încă deasupra apei în întunericul deplin. Dar dacă fundamentul este o dată stabil, ca la firul de grâu se poate închide ultimul cerc şi viaţa adevărată spirituală îşi ia o viaţă proprie, să simtă şi să fie pe deplin conştientă, să înceapă să recunoască şi să înţeleagă, atunci se înfăptuieşte evident o despărţire sau mai mult o separare a luminii de întuneric, a vieţii libere de cea a vieţii judecate, sau mai mult o separare dintre viaţa de nedistrus şi intre viaţa judecată şi pieritoare, care este de fapt una cu moartea şi se înţelege prin cuvântul larg ‘noapte’.

Şi mai departe se spune: ‘Din seară şi din dimineaţă s-a făcut prima zi.’ Ce este ‘seara’ şi prin urmare ce este aici ‘dimineaţa’? - Seara este aici acea stare, în care condiţiile spre primirea dragostei de la Dumnezeu prin influenţa atotputernică a voinţei dumnezeieşti încep să se constateze şi încep să se prindă, asemenea gândurilor şi noţiunilor distincte spre o idee. Dacă acestea s-au format până la ultimul inel sub fruct, atunci s-a terimnat seara şi începe după aceea libera şi independenta lucrare spre formarea proprie a fructului. Cum numesc oamenii însă dimineaţa trecerea de la noapte la ziuă, aşa a fost de asemenea corespunzător numit dimineaţă trecerea stării făpturii antecedente judecate, nelibere în cea liberă, cea pe cont propriu. Şi iată, aici n-a făcut Moise absolut de loc vreo greşeală logică, dacă lasă să ia naştere din seară şi din dimineaţă prima şi toate zilele următoare!

Că Moise lasă să ia naştere şase asemenea zile din seară şi dimineaţă, are ca temelie, pentru că după priviri şi consideraţii temeinice are de-a trece fiecare lucru acele şase perioade din începutul începutului până la desăvârşirea lui ca ceea ce este el, exact pe calea unei şi aceleaşi ordini dumnezeieşti, până când se află el aici desăvârşit, ca ceea ce trebuie să fie el deocamdată, asemenea unui spic de grâu pe deplin copt pe paiul mort.

Punerea de seminţe în solul pământesc până la încolţire: prima zi; de acolo formarea paiului şi a frunzelor sugative şi de protecţie: a doua zi; de acolo formarea ultimului inel puţin sub prelungirea imediată a primelor plantaţii spre formarea spicului: a treia zi; de acolo formarea şi amenajarea vaselor ca o păstaie asemenea încăperilor de mireasă spre zămislirea vieţii libere şi pe cont propriu, la care este de adăugat şi starea de înflorire: a patra zi; de acolo căderea florii, apariţia rodului propriu zis, deja purtător a vieţii libere şi înfăptuirea liberă a aceluiaşi - cu toate că încă în legătură cu stările de mai înainte nelibere, din care mai este încă luată o parte a hranei spre formarea pieliţelor, cu toate că de aici este luată hrana de bază din cerurile luminii şi a adevăretei călduri de viaţă - până la perfecţionarea deplină a rodului: a cincea zi; în sfârşit debarasarea totală a rodului devenit copt în coajă, unde miezul cere atunci deja cu totul singur mâncarea curată a cerului spre consolidarea (întărirea) lui deplină şi cere tocmai aşa singur şi acum deja pe deplin pe cont propriu, preia această mâncare şi se satură liber cu aceasta pentru viaţa foarte liberă, veşnic de nedistrus: a şasea şi ultima zi pentru formarea şi devenirea pe deplin liberă a vieţii.

În a şaptea zi intervine atunci odihna şi aceasta este starea vieţii acum finite, foarte pe deplin coapte, capabilă de durabilitate, consolidate (întărite) din stările anterioare, înzestrată cu deplina asemănare a lui Dumnezeu.“
222. Scopul final al întregii fapturi.