Marea evanghelie după ioan

(Domnul:) „Daca vreţi să analizaţi aceste spuse acum ale Mele către voi numai aşa puţin mai adânc şi mai matur decât oamenii obişnuiţi ai acestui timp, atunci veţi găsi şi admite uşor, cu toată că tocmai nu în toată adâncimea adâncimei, că Moise a înţeles cu istorisirea lui a creaţiei într-adevăr numai singura adevărată iscare şi formare mai departe a toate lucrurile şi concordantă cu desăvârşire cu toată ordinea înţelepciunii veşnice din al ei început al începutului până la cea mai înaltă desăvârşire, prin imaginile sale excelente.

Cine nu-l înţelege însă pe Moise astfel, acela să nici nu-l citească de loc; pentru că, dacă îl citeşte şi îl înţelege însă astfel pe dos, atunci trebuie să se facă în sfârşit cu totul nebun la numai puţină reflectare şi el ajunge într-o furie adevărată despre prostia ilogică a lui Moise şi despre prostia la sfârşit chiar rău voitoare a tuturor acelora, care dau o asemenea învăţătură ilogică foarte proastă, ca fiind chiar de la Duhul lui Dumnezeu, o impun oamenilor cu foc şi sabie fără toată consideraţia asupra faptului, dacă şi lor însăşi li se pare ea ca o prostie foarte grosolană.

Cine citeşte îl însă pe Moise cu înţelegerea corectă acum arătată, acela va recunoaşte în el nu numai proorocul cel mai cuprinzător de înţelept, ci şi acel foarte adevărat, întrepătruns foarte compact de Duhul lui Dumnezeu, care a avut capacitatea cea mai lărgită şi pe lângă aceasta voinţa cea mai tare să le dea tuturor oamenilor toate adâncimile adâncimilor despre Dumnezeu şi despre toate lucrurile create mărturia cea mai pe deplin adevărată în aşa fel, cum o primise în duhul lui uriaş de la însuşi Duhul lui Dumnezeu!

Aşa s-au format sorile toate pentru sine, pământurile pentru sine şi toate lucrurile distincte pe sori şi pe pământuri pentru sine şi astfel şi în corelaţia lor generală. Şi astfel s-a format omul în sensul cel mai îngust pentru sine şi tot aşa în sensul cel mai general, pentru că făptura întreagă în toată universalitatea ei se aseamănă şi corespunde pe deplin cu un om şi pentru că fiecare lucru distinct, de la cel mai mare până la cel mai mic, a întregii făpturi duhovniceşti şi materiale corespunde şi trebuie să corespundă de asemenea cu omul, pentru că omul este motivul proriu zis şi scopul final al întregii creaţii. El este produsul în sfârşit de câştigat a toate ostenelile de dinainte ale lui Dumnezeu.

Şi pentru că tocmai omul este ceea ce Dumnezeu a vrut să obţină prin toate creaţile de dinainte şi a şi obţinut, despre care lucru voi staţi aici ca dovezi de necontestat, atunci corespunde de asemenea totul în ceruri şi pe toate corpurile lumeşti în toate omului, cum a înfăţişat Moise aceasta şi în istorisirea lui a creaţiei şi cum şi alţi învăţători de popor au înfăţişat aceasta, chiar dacă mai învăluit. Examinaţi însă acum totul şi voi veţi găsi, că acest lucru stă numai astfel şi trebuie să stea astfel şi imposibil altfel! - Tu, Cireniu, spune-Mi însă, cum eşti acum mulţumit cu Moise!“
223. Mărturie a lui Cireniu despre istorisirea creaţiei.
Spune Cireniu: „Domnule şi Invăţătorule, cu adevărat, înţelepciunea Ta merge mai presus de toate, ce a binecuvântat vreodată pământul ca fiind lucrul cel mai înţelept, nemărginit de sus şi departe în afară peste acestea! Pentru că este deja mult a fi un mare înţelept, aşa este însă totuşi cu nemărginit mai mult de a înfăţişa astfel înţelepciunea cea mai adâncă şi cea mai tăinuită a lui Dumnezeu cu o cuvântare raţională, ca oamenii, fără a poseda o oarecare educaţie deosebită de înţelept, cum suntem noi aici, s-o poată înţelege uşor şi limpede. Aceasta poate să-I fie posibil după opinia mea numai lui Dumnezeu singur; pentru că un om încă cât se poate de înţelept poate la sfârşit asemenea lui Moise să-şi încadreze înţelepciunea lui primită de la Duhul lui Dumnezeu numai în imagini corespunzătoare, sau acestea îi sunt date deja ca seminţe de răsad, pe care le pune atunci imediat asemenea unui semănător în solul pământesc al inimii omului. Din asemenea seminţe rezultă atunci într-adevăr aşa unele roade corespunzătoare; dar oamenii recunosc roadele adesea tot aşa de puţin, precum au recunoscut seminţele de răsad împrăştiate în inimile lor şi o asemenea semănătură ajută la sfârşit puţin în acest caz. Dacă recoltează oamenii roadele acesteia devenite coapte, atunci ştiu ei însă atunci cel mai adesea totuşi de-abia, ce să facă din acestea şi la ce ar fi ele, de fapt, de utilizat.

De obicei nu se face niciodată o aplicare cu totul corectă deja la prima împrăştiere a seminţelor de germeni de înţelepciune şi cu atât mai puţin abia după aceea de către urmaşii lor mai târzii; pentru că, dacă cei mai dintâi semănători ale seminţelor de înţelepciune ar fi făcut o folosire pe deplin corectă şi adevărată cu roadele lor, atunci ar trebui toţi urmaşii lor să înfăptuiască de asemenea imposibil o altă folosire din aceasta decât numai una potrivită şi adevărată. Dar fiindcă sigur dintr-o înţelegere incorectă au făcut deja proorocii greşeli împotriva învăţăturii lor slab înţelese, de aceea au fost asemenea greşeli mici cu totul sigur motivul ale celor mari de după aceea în urmaşi mai târzii.

Moise şi Aaron au trăit într-adevăr foarte curat potrivit cu învăţătura relevată lor de către Duhul lui Dumnezeu; dacă au înţeles însă învăţătura lor venind de la Dumnezeu tot aşa, cum Tu ne-ai descoperit-o nouă, este o întrebare mare şi este foarte de pus la îndoială. Pentru că se poate transcrie o limbă străină şi scrierea ei într-adevăr destul de bine şi cu totul corect pe o foaie, fără să înţelegi din aceasta ceva în temelie.

Dar aşa cum Tu, o, Doamne, ne-ai explicat acum Cartea facerii a lui Moise, nu mai poate rămâne de prisos nici un dubiu ulterior în inima omului şi urmarea unei asemenea învăţături, atât în înţelegerea corectă, cât şi în înfăptuirea potrivită nu poate fi atunci doară evident nici o alta decât de asemenea numai una corectă.

Dar deoarece Tu, o, Doamne, Te-ai făcut acum deja aşa de darnic cu destăinuirea adevărului cel mai adânc şi mai tăinuit, atunci dă-ne nouă tuturor încă o aşa mică explicaţie despre aşa numita ‘cădere a îngerilor’, ca fiind primele fiinţe create, atunci despre ‘căderea lui Adam’ şi, în sfârşit, despre aşa numitul ‘păcăt strămoşesc’, care a trecut ca o moştenire rea la toţi oamenii mai târzii. Dacă nu este prea târziu şi dacă suntem în stare să înţelegem asemenea lucruri numai întrucâtva, atunci mai deschide încă o dată gura Ta într-adevăr cea mai sfântă şi dă-ne despre acestea numai aşa câteva aluzii puternice, ca să ne pricepem şi în aceasta numai aşa puţin peste obişnuinţa zilnică!“

Spun Eu: „Da, prietenul Meu foarte drag, aceasta este într-adevăr o nucă încă mai tare decât însuşi istoria creaţiei mozaice, cu toate că ea este, de fapt, în aceasta pe deplin în conţinut şi se află pentru cercetătorul harnic acum deja ca un aur la ziua senină. Dacă însetezi însă numai după o aluzie simplă puternică şi nu după o învăţătură realizată, atunci pot să-ţi fac o asemenea plăcere chiar cu destul drag; fiindcă pentru o aşezare a unei învaţături realizate despre aceasta, am avea într-adevăr toţi prea puţin timp, deoarece s-a făcut acum deja în jurul a a treia străji din noapte. - Cine are urechi să audă!“

224. Despre căderea duhurilor, căderea lui Adam şi despre păcatul strămoşesc.
(Domnul:) „Căderea duhurilor celor mai întâi create sau a ideilor libere şi însufleţite ale lui Dumnezeu în spaţul nemărginit este marea despărţire, despre care Moise spune: ‘Atunci a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric!’ Cum este însă un asemenea lucru de înţeles în adevăratul sens al corespunderii adevărate şi pe deplin corecte, v-am arătat vouă tuturor deja îndeajuns; succesul de la aceasta - lumea necesară materială, părţile acesteia mari şi mici ca sori, pământuri şi luni şi toate ce sunt pe şi în aceleaşi - este împrăştiat prin spaţiul nemărginit.

Iar ce are de-a face aici cu ‘căderea lui Adam’, astfel are o asemenea cădere deja fireşte mai multă obiectivitate decât aşa numita ‘cădere a îngerilor’; numai că la el vine la vedere deja într-adevăr o lege pozitivă, în timp ce la căderea îngerilor nu putea să fie vorba încă nici pe departe de o asemenea lege, pentru că de-abia atunci cu marea dezvoltare a fiinţelor de făcut libere a fost făcut începutul şi, prin urmare, în afară de Dumnezeu nu se afla aici încă nici o asemenea inteligenţă, căreia s-ar fi putut da o oarecare lege pozitivă.

De aceea s-a întâmplat cu aşa numita ‘cădere a duhurilor’ şi o despărţire necesară şi silită, în timp ce cea adamatică, ca reieşind deja de la el însuşi, a fost una liberă şi prin urmare nici o silire, ci o acţiune liberă a primului om din carne deja liber în toate sferele sufleteşti. Per total este ea, însă, totuşi şi un act prevăzut din ordinea secretă a lui Dumnezeu, care, ce-i drept, nu i se dă niciodată ca o constrângere absolută, dar, totuşi, ca o îngăduire cu ‘să faci’ şi ‘să nu faci’ a voinţei libere a omului din pricina consolidării de câştigat din acţiunea proprie.

Este aici o diferenţă ca între un copil de om, care nu poate încă să-şi folosească propriile lui picioare şi trebuie de aceea cărat de la un loc la altul şi a unui bărbat sănătos, care deja de mult poate merge adesea numai deja prea bine şi prea temeinic.

Cine poate merge însă o dată singur, pe acela doară nu mai trebuie totuşi asemenea unui copil nou născut să-l cari la un loc, la care vrei să ajungi cu copilul şi pentru copil, ci să i se arate drumul cel mai drept şi cel mai sigur până la locul de destinaţie. Dacă vrea apoi omul sănătos pe picioare şi tare pe picoare să meargă acolo, atunci va şi ajunge sigur şi fără primejdie la ţintă; dacă face el însă de bună voie înconjururi şi căi ocolite, deci, atunci trebuie însă şi lui însuşi să-şi atribuie, dacă ajunge la ţinta propusă adesea cu mult mai târziu, mai greu şi mai plin de osteneală.

Şi aceasta o vedem, deci şi la Adam. Dacă ar fi respectat porunca pozitivă, atunci n-ar fi ajuns omenirea, respectiv sufletul desăvârşit al omului, la trupul de carne foarte dur, greu şi neputincios, care este acum împovărat cu foarte multe neputinţe şi lipsuri.

Dar neascultarea împotriva legii pozitive la adus pe primul om într-un mod necesar pe o cale lungă de ocol, pe care ajunge acum cu mult mai greu şi cu mult mai târziu la ţintă.

Tu eşti fireşte de părere şi îţi spui în sine: ‘Ei, cum poate, deci, avea o lege mică, doar moralică, dacă este ea respectată sau nu este respectată, o aşa de foarte însemnată influenţă asupra naturii întregi a omului? Adam ar fi rămas fără savurarea proastă desigur tot aşa Adam-ul de carne, precum a rămas prin mâncatul mărului şi ar fi trebuit să moară cândva, după trup, desigur tot aşa de bine cum acum încă toţi oamenii!’

Tu ai pe de-o parte într-adevăr dreaptate; dar pe de-altă parte şi nedreptate. Nu este savurarea mărului, care este un fruct sănătos şi dulce, desigur aducător de moarte; pentru că altfel ar trebui acum toţi oamenii, care mănâncă mere, să moară acuşi după aceea. Aşa că mărul însuşi este puţin important sau şi de loc. Dar dacă este interzisă savurarea lui pe un timp nedeterminat şi acest lucru doar numai din pricina consolidării mai mari a sufletului, sufletul însă, conştient de voinţa lui liberă, nu respectă legea şi o încalcă, atunci face el oarecum o surpare în interior a fiinţei sale şi aceasta se aseamănă atunci cu o rană dschisă, care este greu de vindecat vreodată pe deplin, pentru că, dacă rana se şi cicatricizează, prin cicatrice sunt îngustate un număr de vase în aşa fel că prin ea nu pot circula bine mai departe sucurile de viaţă ale sufletului şi exercită de aceea în locul cicatricei mereu o presiune neconfortabil de dureroasă.

Prin aceasta însă este atunci sufletul tras în jos, mai ales numai pentru dezvoltarea liberă a duhului de a se îngriji în el şi el foloseşte acum înfăptuirea lui în cea mai mare parte numai asupra faptului, ca cicatricea să se treacă iarăşi. - şi vedeţi, această cicatrice se numeşte ‘lume’!

Sufletul vrea, ce-i drept, să se scape continuu de această cicatrice; pentru că ea îndurerează sufletul în simţul grijii respectiv grijii lumeşti. Dar cu cât mai mult sufletul se osteneşte în acest caz, cu atât mai dură se face cicatricea şi cu cât mai dură se face ea, cu atât mai multă grijă produce ea; şi sufletul nu are la sfârşit nimic altceva de lucru, decât să se ocupe numai cu vindecarea acestei cicatrice vechi, asta înseamnă, să se facă fără grijă, trece la sfârşit el însuşi aproape pe deplin în această cicatrice şi se îngrijeşte numai puţin de duhul lui. - Şi vedeţi, acesta este aşa numitul ‘păcat strămoşesc’!“
225. Puterea moştenirii.
(Domnul:) „‘Cum însă se poate aşa ceva într-adevăr moşteni?’ - se va întreba. Oh, foarte uşor, mai ales în înfăţişarea organică a sufletului. Ce a preluat însă acesta o dată, aceea poate să-i rămână mii de ani, dacă un asemenea lucru nu va fi iarăşi adus la ordinea deplină prin duhul din el. Priviţi la caracterul unui popor! Dacă vă arăt astăzi înfăţişarea strămoşului său din începuturi, atunci veţi recunoaşte toţi acuşi, că o asemănare însemnată s-a transmis asupra tuturor urmaşilor lui. Dacă strămoşul a fost un om bun şi blând şi astfel şi soţia acestuia, atunci va fi la sfârşit cu puţine excepţii întregul popor unul mai mult bun şi blând decât un popor, care a avut aici un strămoş irascibil, trufaş şi lacom de domnie.

Dacă o trăsătură psihică sau morală uşoară a unui strămoş se mai poate observa foarte bine câteva sute de ani în urmaşii săi, cu cât mai mult se vede trăsătura a primului om de pe pământ în urmaşii săi, deoarece sufletul său a fost la început cu mult mai receptibil şi prin aceasta s-a lăsat cu mult mai uşor ispitit decât sufletele care au urmat, cărăroa le-a fost întipărită trăsătura tatălui în fluviul vieţii a sămânţei de viaţă şi prin urmare aceasta nu s-a mai putut şterge şi nici nu s-a mai putut stârpi în vreun fel. Din păcate, o astfel de cicatrice deformează enorm de tare sufletul şi Dumnezeu a încercat tot timpul toate posibilităţile, ca să-i fie unui suflet posibil de la sine, să repare o astfel de tăietură pentru toate timpurile; dar până acum nu a vrut prea bine să iasă acest lucru şi de aceea am venit Eu Însumi pe acest pământ, pentru a stârpi o astfel de cicatrice urâtă.

Şi Eu o voi stârpi; dar acest lucru se va întâmpla prin nenumăratele răni, care vor fi bătute în carnea Mea. Dar acest lucru voi încă nu-l puteţi înţelege acum; dar când va veni acea vreme, atunci voi veţi înţelege totul şi Duhul sfânt al întregului adevăr vă va ghida pe voi toţi în toate înţelepciunile.

Dar voi aţi citit în Moise, cum el vorbeşte despre blestemul lui Iehova peste pământ şi cum scrie acolo: ‘Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!’ şi după aceea scrie imediat după blestemul de pământ: ‘Spini şi pălămidă îţi va rodi el.’

Vedeţi, dacă aceasta vreţi voi ca să înţelegeţi material după cuvintele rostite, atunci aţi avea voi pe deplin dreptate, dacă aţi privi acest lucru cu seriozitatea materială, să-L acuzaţi pe Dumnezeu de o neânţelepciune totală! Dar pentru că o astfel de rostire trebuie înţeleasă doar sufleteşte şi trebuie înţeleasă doar spiritual, cade de la sine această acuzare şi omul are singura vină dacă ceva se înrăutăţeşte în fiinţa sa, aşa cum doar el singur poartă vina atunci când recolta într-o ţară este mai slabă decât este aceasta de regulă; căci în simţuri nu depinde totul de Dumnezeu, ci şi de om.

Dacă un suflet este întru totul conştient şi se foloseşte de înţelegerea sa, că poate vedea în sine foarte bine şi poate observa ordinea lui Dumnezeu şi mai departe trebuie să devină independent pentru consolidarea sa, bineînţeles acest lucru întâmplându-se doar după recunoaşterea ordinii lui Dumnezeu. Dar dacă acest lucru nu îl desăvârşeşte într-un anumit punct, ci trece peste aceasta, sau face ceva contrar, atunci bineînţeles că îşi dăunează şi rana pe care a provocat-o, nu o mai poate vindeca de la sine, pentru că lucrul sufletului devine unul neordonat, din care, cu timpul, încep să se formeze din ce în ce mai mult bariere sufleteşti: nevăzul, prostia, neânţelegerea, capacitatea redusă de înţelegere, descurajarea, tristeţea, frica, supărarea, furia, neliniştea şi la sfârşit apare chiar şi disperarea.

Şi vedeţi, aceştia sunt ‘spinii’ şi ‘pălămida’, care cresc din ‘pământ’, adică, ceea ce creşte din inteligenţa scăzută a sufletului, la fel ca şi plantele parazite de pe ramurile de obicei sănătoase ale pomilor!

‘Belestemul lui Dumnezeu’ nu este nimic altceva decât recunoaşterea sufletului, că acesta s-a stricat împotriva ordinii lui Dumnezeu şi din această pricină trebuie ca din propria vină să-şi caute hrana cu sudoarea pe chip.

Şi ‘sudoarea pe chip’ este rana, amintită mai sus, a sufletului, care şi-a pricinuit-o singur prin mâncarea mărului, iar acest lucru ar fi putut să-l ocolească foarte bine.“
226. Grijile lumeşti şi urmările grave ale acestora pentru suflet.

(Domnul:) „şi Eu vă spun acum vouă acest lucru, ca voi să alungaţi orice grije de la voi; căci ficare grijă din pricina lumii este un legământ material, prin care sufletul se leagă cu materia din cauza rănii dintâi! Dar cu cât mai mult sufletul se leagă cu materia cărnii, cu atât mai mult începe să se strice în el imaginea unui adevărat Duh dumnezeiesc; şi atunci cu cât mai mult sufletul se leagă prin griji cu trupul, care în sine este doar o judecată, o necesitate dureroasă şi prin urmare moartea în sine, cu atât mai mult începe să uite sufletul de viaţa veşnică şi de nestârpit din interiorul său. Dar cu cât mai mult se distanţează de acest legământ, cu atât mai liber devine şi cu cât mai mult se leagă de Duhul dumnezeiesc din el, cu atât mai vie şi din ce în ce mai luminată apare recunoaşterea vieţii veşnice în suflet.

Dar cine prin urmare mai are încă o frică mare de moartea trupului, sufletul aceluia este încă strâns legat cu carnea şi are un spirit cât se poate de slab; căci o mare dragoste pentru această lume este un semn sigur, că sufletul în sine nu s-a ocupat încă prea mult de viaţa veşnică din interior şi motivul acestei probleme este vechea rană, care a desăvârşit-o Adam şi prin el tuturor sufletelor care au intrat în carne.

Dar, totuşi, poate oricare suflet să se vindece de o astfel de rană groaznică, dacă vrea acest lucru cu adevărat. Căci pentru aceasta a înfiinţat Dumnezeu deja de pe vremea lui Adam metode şi chiar Adam a fost la sfârşit iarăşi aproape pur. Enoh a fost vindecat întru totul; de aceea a fost el şi schimbat în trup, aşa cum s-a mai întâmplat încă cu unii strămoşi de pe acest pământ. Dar pentru că urmaşii lor s-au amestecat cu copiii părinţilor nevindecaţi, a rămas rana cea străveche, apare în unele părţi mai mult, în altele mai puţin, dar toate acestea spre chinul oamenilor.

De aceea sunt şi naşterile dureroase la femei şi din această pricină există aşa multe feluri chinuitoare de moarte la oameni. Căci un suflet natural prin fluviul bărbatului de sămânţă se uneşte cu tărie mai întâi cu carnea mamei şi la naştere trebuie să iasă acesta pe lume prin ruperea forţată a mai multor legăminte. Dar copii, cum este Isaac şi încă mulţi alţii, s-au născut din pântecele mamei lor fără nici cea mai mică durere.

Tot aşa este situaţia şi la moarte. Oameni, care ţin foarte mult la viaţa lumească şi a căror griji sunt doar pentru aceasta, au deja mult prea multe de suferit în viaţa lor scurtă pământească, se îmbolnăvesc deseori sufleteşte şi începe şi trupul să se înbolnăvească şi înaintea separării din trup trebuie ca el să se lupte cu multe dureri, care deseori după desprindere se află într-un întuneric deplin şi mai ales acele suflete, care au dus-o foarte bine şi plăcut în trupurile lor. Dar, în schimb, acele suflete, care pe pământ au ajuns la convingerea totală, că toate comorile lumii nu-i folosesc nimic sufletului, pentru că acesta se va prăbuşi în moarte ca şi trupul şi aceştia s-au curăţat cât au putut mai bine de rana veche a lui Adam, dar, în schimb, au găsit în sine răsuflarea lui Dumnezeu şi au avut grijă de aceasta -, nu trebuie să se lupte prea mult cu orice fel de boală a trupului.

Dacă viaţa sufletului este o dată legat cu spiritul, atunci, pe parcurs, începe trupul să se îndrepte spre calea spirituală şi de aceea începe să nu mai prea aibă simţuri din pricina lumii materiale din exterior; căci orice boală începe de obicei printr-o rupere de legătură cu lumea. Pe scurt, trupul este forţat de sufletul plin de viaţă cu tot felul de necesităţi diferite. Dacă nu poate să fie mulţumit din pricina climei sau a nenumărate alte motive, atunci trebuie să se întrerupă o legătură sau alta şi trupul începe să se îmbolnăvească şi să sufere şi împreună cu el şi sufletul, care, la sfârşit, este de fapt purtătorul principal al durerii.

Dar, dacă sufletul îşi obişnuieşte trupul cu mai multe neajunsuri şi chiar pe sine, atunci la sfârşit nu vor mai fi de rupt prea multe legături între bunurile moarte ale acestei lumi şi a trupului şi din această pricină nu va mai durea prea tare ruperea aceasta de legături. Dar, dacă toate motivele spre îmbolnăvire au fost ridicate, atunci la sfârşit aş vrea să ştiu Eu Însumi, de unde ar putea veni acestea în trup şi de acolo în sufletul sensibil.

Da, la astfel de oameni nu simte corpul dureri nici măcar atunci, când este torturat şi chinuit prin cele mai groaznice metode.

Uitaţi-vă la ucenicii binecunoscuţi în soba de foc! Ei cântau plini de viaţă şi îl lăudau pe Dumnezeu. Şi când au început ca trupurile lor să fie devorate de forţa exterioară cea rea, nu au simţit totuşi nici un fel de durere; căci deja de mult timp ei au întrerupt orice fel de legătură cu lumea şi au fost deja una cu Duhul dumnezeiesc. Şi, în al doilea rând, un astfel de suflet unit cu spiritul său la separarea trupului, cu care a fost legat nu printr-o legătură materială, ci prin una cât se poate de fină şi pur spirituală, nu a simţit nici un fel de durere, ci doar o fericire minunată şi la separare nu pierde în nici într-un caz memoria, nici lumina văzului spiritual şi nici auzul, simţul, gustul şi minunatul şi nobilul pipăit, aşa cum le posedă îngerul nostru Rafael.

Dar, cum am spus, pentru a ajunge la acest punct, trebuie ca omul să se lepede de vechiul păcat al lui Adam şi acest lucru nu merge în alt fel, decât cum vi-am arătat Eu mai înainte: grijile lumii trebuie aruncate departe de la sine, căci altă metodă nu există! Dar, dacă acestea sunt aruncate, atunci se întoarce la om totul în ordinea cea de veci a lui Dumnezeu şi omul este un om desăvârşit după ordinea eternă. Şi iată, acest lucru este acela, care cu drept se numeşte ‘păcatul moştenirii’! În fond şi la urma urmei, este, de fapt, carnea, care pe drept se numeşte păcatul moştenit; dar privind din partea spirituală este aici vorba de nenumăratele griji din pricina trupului a păcatului lui Adam şi a tuturor urmaşilor săi.

Dar rana din suflet nu se poate vindeca altfel decât prin metoda rostită de Mine şi prin mai încă una, care li se va arăta oamenilor doar la terminarea misiunii Mele pe acest pământ şi acest lucru va fi spre binele sufletelor lor. Ioan Botezătorul a făcut începutul acestei metode în deşert.“

227. Despre căderea spiritului.

(Domnul:) „Dar cum a ajuns omul, că el a picat în păcat şi din această pricină s-a stricat în natura sa, tot aşa s-a întâmplat şi la crearea spiritelor curate din Dumnezeu.

Dacă gândurile şi ideile care au reieşit din Dumnezeu s-au unit spre a deveni o fiinţă talentată cu o inteligenţă nemărginită după forma de veci a lui Dumnezeu şi în independenţa lor să înceapă să priceapă, că li s-a dat ocazia spre lucrări libere şi li s-a arătat cum şi în ce fel să acţioneze aceştia.

Dar cum să se întâmple aceasta? Să li se spună într-un fel: Voi sunteţi acum plini de viaţă şi puteţi face acum ceea ce doriţi!? - Aici se pune întrebarea, dacă astfel de fiinţe, a căror viaţă nu are nici un fel de experienţe, vor putea ajunge de la sine la lucrări libere. Da, încep încetul cu încetul să se asemene unor polipi mâncăcioşi, care ser interesează doar de săturarea fiinţei lor şi cu siguranţă că nu vor face altceva, cum puteţi voi vedea natural la unele popoare care încă nu au fost trezite; căci singura lor grijă este burta şi toate lucrările lor se rezumă doar la satisfacerea acestei părţi corporale.

Un altul este de părere: Să li se spună după capacitatea inteligenţei lor, ce au ei de făcut şi aşa vor începe să înfăptuiască! - Bine, spun Eu, dar dacă fiinţa cea veche care încă este obişnuită cu liniştea, pentru că de fapt au reieşit din aceasta, nu le este trezit nici un simţ al lucrării şi dacă începe să domine dragostea spre şederea totală la aceste fiinţe, ce se va întâmpla atunci? Nu-i aşa, mai bine dacă ei ar fi forţaţi prin forţa atotputernică a Creatorului!

Toate ar fi bune şi frumoase; dar unde ar rămâne atunci independenţa deplină, prin care o fiinţă creată poate ajunge la independenţa deplină? Iată, fără această independenţă ar rămâne o astfel de fiinţă doar o maşinărie, care ar acţiona doar după voinţa şi după inteligenţa liberă a maistrului maşinăriei!

Voi puteţi vedea de aici foarte bine că doar cu un ‘trebuie’ nu se poate rezolbva acest lucru; căci sub cuvântul ‘trebuie’ acţionează doar maşinăriile, cu toate că există multe şi nenumărate pe acest pământ şi împreună cu acest pământ. Chiar şi spaţiul nemărginit este umplut cu astfel de maşinării forţate. Căci nenumăratele sori şi pământuri şi luni sunt doar nişte maşinării pure şi toate fiinţele trupeşti de pe ele şi în ele sunt la fel, aşa cum corpul fiecărui om nu este nimic altceva decât o maşinărie plină de artă, care prin voinţa liberă a sufletului este pus în mişcare.

Dar dacă aşa este şi imposibil altfel, cum ar putea spiritele create să ajungă la o mişcare şi iniţiativă proprie şi de acolo spre independenţa totală? Evident că nu se poate în alt fel decât, printr-o poruncă - ‘Să faci’, chiar dăcă nu sunt aşa de pozitive ca la Adam.

Dar o singură poruncă ar fi pe degeaba, dacă împreună cu porunca nu s-ar da ispita sau dorinţa spre încălcarea acesteia acelei fiinţe create. Dar dacă fiinţa are dorinţa ispitei de încălcare a acestei porunci, atunci trebuie ca o urmarea rea să fie pedeapsa şi acelei fiinţe trebuie să i se arate urmările, că sunt adevărate şi de ce şi din ce cauză vor urma şi urmează ele din pricina încălcării unei porunci.

Da, trebuie chiar să i se arate fiinţei, că într-un mod posibil se lasă într-adevăr la început obţinut un oarecare avantaj de scurtă durată pentru acea fiinţă, anume acea fiinţă care încalcă porunca, din care însă mai târziu va reieşi mereu un dezavantaj de lungă durată, contracarerea acestuia costând atunci multă osteneală puternică şi străduinţe dureroase. Prevăzută cu toate acestea, poate de-abia fiinţa nou creată să înceapă să facă un uz adevărat de inteligenţa ei liberă şi a capacităţii de înfăptuire rezultândă din aceasta, să mergă atunci cum o vrea, strâmb sau drept, drept sau nedrept. Scurt şi bine, fiinţa nou creată se face atunci o dată spontană din sine şi începe prin aceasta acţiunea de bază spre înfăptuirea deplină şi adevărată pe cont propriu şi aceasta este despre ceea ce este vorba la sfârşit la toate fiinţele inteligente create; pentru că înfăptuirea pe cont propriu se obţine prin aceasta, aşa sau aşa, ori pe o cale mai scurtă sau mai lungă şi distrugerea deplină a unei fiinţe inteligente o dată create este prin aceasta prevenită.

Dacă însă faptul de a fi pe cont propriu este deocamdată unul fericit sau nefericit, asta este atunci unul şi acelaşi lucru, bineînţeles faţă de creator; pentru că fiecărei fiinţe îi este lăsată poarta deschisă de a merge spre fericire pe calea dinainte arătată. Dacă vrea acest lucru - sănătos şi bine pentru fiiinţă; dacă nu vrea acest lucru - bine de asemenea! Pentru că la acest fapt nu poartă atunci nimeni vina decât fiinţa însăşi. Ea îşi păstează pe veci starea ei de a fi pe cont propriu. Dacă fericită sau nu, asta este atunci tot una; pentru că în motivul motivului trebuie ea să corespundă ca făptură totuşi cu ordinea totală a creatorului.

Dacă ştim însă acum acest fapt, aşadar, atunci nu va mai fi într-adevăr cam prea greu de a formula de la sine ca consecinţă căderea duhurilor curate mai întâi create; pentru că şi lor a fost nevoie de li se da o poruncă şi împreună cu aceasta atracţia necesară spre încălcare, legată cu avantaje pe moment şi pe de-altă parte însă, chiar dacă nu cu atracţiile copleşitoare pentru acţionarea după poruncă, aşa însă totuşi cu privirea limpede arătarea avantajelor veşnicie, care, cu toate că puţin mai târziu, dar totuşi mereu sigur vor urma şi trebuie să urmeze după acţionarea potrivit cu legea dată!

Că, deci, apoi o parte din fiinţe a respectat porunca şi o parte însă nu, aceasta reiasă limpede din creaţia vizibilă materială, care trebuia să urmeze ca o judecată sau ca o pedeapsă ameniţată la nerespectarea poruncii date şi de fapt, privit duhovnicesc, nu este nimic decât calea mai lungă spre exitenţa foarte fericită, pe deplin matură a duhurilor create.

Pe de-altă parte, însă, este îngerul nostru iarăşi de asemenea, ca petrecând acum aici între noi, o dovadă tot aşa de limpede, conform căreia totuşi nenumărate legiuni de duhuri pe atunci create libere au respectat porunca tare pozitivă dată, chiar dacă nu ca la Adam şi acum este toată făptura materială în toate subordonată puterii, forţei şi înţelepciunii lor.

Acest înger însă va putea da pentru generaţiile următoare fireşte într-adevăr o dovadă puţină despre faptul că o foarte mare parte a duhurilor curate mai întâi create n-a căzut prin porunca dată; dar aceasta nici nu este absolut necesar pentru fericirea fiecărui om; mai ales atâta timp cât un oarecare om n-a ajuns încă la cunoaşterea deplină a lui însăşi prin duhul său.

Dacă ajunge însă un oarecare om acolo, atunci îi stau oricum, cum se obişnuieşte a se spune, în fiecare clipă deschise toate cele şapte ceruri şi el îşi poate lua din acestea dovezi, atâtea câte vrea să aibă numai întotdeauna dintre aceleaşi. Şi aşa s-a îngrijit deja pentru toate cu aceasta.

Spune tu, dragul Meu Cireniu, dacă eşti în stare să-ţi faci acum aşa o noţiune suficientă despre căderea în consecinţa păcatului a primelor duhuri create!“
228. Putere şi împotrivire.
Spune Cireniu, cel acum cu totul fericit: „Doamne, Tu vezi doară foarte limpede în inima mea şi pătrunzi cu privirea amplasamentul meu de creier tot aşa de limpede, ca să poţi vedea din aceasta desigur cel mai bine, dacă am înţeles treaba pe deplin sau numai pe jumătate! Eu sunt cel puţin de părere, dacă simt asta, că îmi este acum treaba limpede ca soarele în ziua luminoasă. Dar se mai pot încă ascunde adâncimi ale adâncimilor în spatele acesteia, despre care până acum nu i-a venit poate încă niciodată ceva în gândire chiar şi duhului de înger celui mai desăvârşit. Doar că sunt pe deplin mulţimit cu ceea ce ştiu acum şi voi avea cu aceasta de mestecat în măsură pe deplin îndeajunsă în timpul vieţii mele; pentru că toate acestea trec doară deja oricum nemărginit de mult mai departe peste cel mai înalt orizont al cunoaşterii şi recunoaşterii omeneşti!

Numai o fiinţă ca sigur existentă îmi este încă un mister şi acesta este satan şi compania lui de diavoli. Numai despre aceasta, Doamne, încă un cuvinţel explicativ şi sufletul meu îmi este atunci săturat pâna la moartea trupului meu! Pentru că, cu aceasta sunt eu încă foarte în nedumerire. Ce şi cine este satan şi ce şi cine sunt complicii acestuia, pe care îi numim ‘draci’?“

Spun Eu: „şi aceasta este puţin prea devreme pentru capacitatea ta de înţelegere, pentru a înţelege această treabă din temelia motivului. Pentru a-ţi crea ţie şi vouă tuturor însă şi în acest punct o luminiţă moderată, vreau să vă dau cu toate acestea şi despre asta o informare mică spre binele minţii voastre. Şi aşa ascultaţi-Mă aşadar!

Vedeţi, totul ce este aici, constă şi are o oarecare existenţă, nu poate altfel consta, fi şi a avea o oarecare existenţă, decât printr-o anume luptă permanentă.

Fiecare existenţă, nefiind exceptată nici cea dumnezeiească, are în sine multe opoziţii, ca negative şi afirmative, care stau împotrivă unele faţă de celelalte mereu în aşa fel ca frigul şi căldura, întunericul şi lumina, tare şi blând, amar şi dulce, greu şi uşor, strâmt şi larg, lat şi îngust, sus şi jos, ură şi dragoste, bine şi rău, fals şi adevărat şi minciună şi adevăr.

Nici o putere nu poate înfăptui ceva, dacă nu s-ar pune ei o putere opozantă împotrivă.

Imaginaţi-vă un om goliatic tare de o mie de ori, a cărui putere ar putea să se pună desigur cu o legiune întreagă de războinici! La ce i-ar folosi însă toată puterea şi forţa lui, dacă l-ai pune asemenea norilor în spaţiul liber de aer? Vedeţi, o adiere mică foarte slabă, care pune aici pe pământ abia o frunzişoară în mişcare, l-ar împinge în ciuda a toată puterea şi forţa lui totuşi de neoprit mai departe înspre direcţia în care adierea mică îşi are cursul!

Ca uriaşul să poată face însă o întrebuinţare eficientă de puterea lui, trebuie să aibă mai întâi un pământ tare, care îl poartă şi îi serveşte ca sprijin puternic. Pământul este deci deja o oponenţă faţă de uriaşul nostru; pentru că uriaşului îi este necesară mişcarea liberă spre exercitarea puterii lui, pe lângă aceasta şi o nemişcare tare ca suport, unde se pune în legătură cu liniştea tare a suportului sau a solului şi atunci cu puterea împreunată de repaos a solului, pe care stă, se opune oricărei mişcări care îl atacă. Aşa poate uriaşul să facă de-abia un uz bun de puterea lui. Dacă solul este o stâncă, atunci nici o mişcare furtunoasă nu va înfăptui nimic împotriva unei asemenea linişti tari, afară dacă ar fi ele furtunoase în tocmai în acea măsură sau într-una mai înaltă, precum cât de concetrată este de fapt liniştea însăşi într-o stâncă. Dacă este însă solul moale şi astfel mai puţin în opoziţie cu capacitatea de mişcare asemănător furtunoasă a uriaşului, atunci, în al doilea rând, va găsi puterea uriaşului prea puţină opoziţie în solul care îi stă împotrivă şi de-abia va putea atunci să se împotrivească unei puteri mult mai mici care îl împresoară pe el.

Imaginaţi-vă încă spre abundenţa înţelegerii, că acest uriaş are, de exemplu, puterea îndeajunsă de a ridica în sus pe un sol tare o greutate de o mie de oameni! Să-l punem însă pe un sol de mlaştină, care are de-abia atât de multă tărie, pentru a purta greutatea uriaşului cu o strâmtorare foarte strânsă! Să lăsăm uriaşul pe un asemenea sol să ridice o greutate de numai o sută sau chiar numai de zece oameni şi el n-o va ridica cu siguranţă de pe sol; pentru că în momentul când va începe el să biruie greutatea, va începe să se scufunde în solul moale şi toată puterea lui va fi una zadarnică, pentru că n-are sub el nici o putere opozantă corespunzătoare.

De aceea nu poate nici o putere să înfăptuiască ceva pentru sine, dacă nu se pune mai înainte cu o putere de opoziţie corespunzătoare într-o legătură oarecum de luptă. La uriaşul nostru se luptă evident liniştea tare a solului împotriva greutăţii sale şi împotriva mişcării sale şi o şi înfrânge pe aceasta până la un anumit grad; şi tocmai această victorie de linişte a solului se face în sfârşit suportul puterii în mişcare şi rigla de măsurat a forţei sale.“

229. Despre esenţa lui satana.