Marea evanghelie după ioan

Unii spun: „Acest vin este un vin regesc egiptean.“ Alţii cred că este din Persia. Un altul este de părere că acesta este un vin roman.

Dar Marcu spune: „Nimic nu este adevărat, ci vinul a crescut aici.“ - La aceste cuvinte s-au mirat toţi foarte tare; căci în toată ţara evreiască era bine cunoscut faptul, că în Galilea se făcea cel mai prost vin.

După savurarea vinului au început cei nou veniţi să se bine-dispună şi au început - cum se spune aşa de frumos -, să cânte tot adevărul, fără ca ei să se jeneze de noi, cei care ne aflam în apropierea lor.

Iuliu, care se afla lângă masa lor, a întrebat un fariseu tânăr, mai mult în glumă decât cu seriozitate, dacă el - adică fariseul - nu avea ceva treabă în Ghenizaret.

Spune cel care a fost întrebat: Stăpânule, orcine ai fi tu, un cezarian sau un ghenezaritean, îmi este tot una; dar această gaură întunecată de oraş este chiar şi pentru diavol prea rea, dar să nu mai vorbim de un om cinstit, aşa cum sunt eu! Acest cuib cu siguranţă că nu mă va vedea pentru a doua oară în toată viaţa mea. Acolo se află un anumit comandant Iuliu. Acest lucru este îndeajuns; căci cu acest nume s-a spus totul, ce poate fi a lui Satana. Cine s-a apropiat din rândul celor muritori de acesta, acela l-a cunoscut şi pe Satana în persoană. Persoana sa nu am văzut-o vreodată; dar poruncile sale le-am gustat şi acum sunt de părerea, că personalitatea se aseamănă perfect cu ordinele sale neomeneşti.

Acel anumit Iuliu pare să fie un duşman declarat al locuitorilor din Ierusalim, căci, altfel, ar fi imposibil să se comporte atât de barbar şi atât de satanic cu oameni de felul nostru!

Este într-adevăr adevărat că prea multă încredere nu poţi avea în cei din templu, dacă o dată ştii trucurile, şiretenile şi toate înşelătoriile lor; dar peste tot trebuie făcută o exepţie şi doar după aceea trebuie dată sentinţa, dacă mai înainte au fost privite toate motivele, pentru care un om face parte dintr-o instituţie anume. Dacă omul a ales aceasta de la sine, deci, atunci se poate spune pe bună dreptate: VOLENTI NON FIT INIURIA. (Cine vrea să fie aşa, aceluia nu i se întâmplă o nedreptate). Dar cât de mulţi oameni există care sunt membri unei asemenea instituţii şi acest lucru s-a întâmplat fără voia lor.

Dacă cineva este un judecător drept, care îşi are capul şi inima la locul potrivit, atunci se analizează prima oară, dacă acel om acuzat a devenit membur unei astfel de instituţii din propria voinţă, sau dacă a fost forţat să acţioneze astfel! Dacă acest lucru s-a întâmplat din propria voinţă, atunci pedeapsa nu este ne la locul ei dintr-o parte sau alta. Dar dacă a fost forţat, aşa cum am fost noi, cum se spune, cu fierul roşu, pentru a îndeplini anumite lucrări în favoarea acelei instituţii, atunci ar trebui, totuşi, ca un astfel de om să fie altfel tratat decât o cârpă veche.

De exemplu, un om tânăr, drept şi puternic, este răpit de hoţi şi de ucigaşi şi este adus în peştera acelor hoţi. Acolo i se arată toate felurile chinuitoare de moarte, dacă acesta nu accepta să devină şi el un hoţ şi un ucigaş. Dar cea mai mică încercare de scăpare este pedepsită cu moartea plină de chinuri.

Dar se întâmplă, că aceşti oameni răi sunt prinşi de braţul pedepsitor al deptăţii şi sunt traşi de acela la răspundere. Este acum drept, dacă acel om tânăr trebuie să împartă destinul celorlalţi, care au făcut din el un hoţ prin folosirea fierului roşu? Un astfel de nenorocit ar trebui ca să fie salvat din toate părţile, nu la sfârşit fără milă să fie agăţat de cruce şi să i se sfarme picioarele, la fel ca acelor delicvenţi. Judecata şi blestemul este cât se poate de uşor pentru acela, care are sabia puterii în mână; dar cum judecă, - este o cu totul altă întrebare!

După sentimentele mele ar fi cu mult mai bine, dacă ar fi lăsaţi liberi zece delicvenţi, a căror vinovăţie nu se poate dovedi concret, decât dacă aceştia ar fi pedepsiţi, aşa cum am spus eu în exemplul meu; căci o astfel de sentinţă pare să fie cel mai mare păcat al Celui sfânt şi drept al omenirii! Dacă se pedepseşte deja faptul, că îl faci pe un om fericit să devină puţin mai nefericit, cu cât mai mult faptul, acolo unde fără nici o vină îl faci pe un om necăjit să devină şi mai necăjit, în loc, ca un om, să încerci tot posibilul, să salvezi nenorocuri din acestea după posibilităţi!

Şi iată, prietene, cu nimic nu ne este nouă mai bine, celor tineri din templu. Şi noi, ca fiind fii unor părinţi bogaţi, am fost târâţi cu forţa în slujbele templului, fără ca noi să provenim de la naştere din neamul lui Levi; dar o astfel de naştere se poate cumpăra ori de câte ori vrea cineva în schimbul banilor.

Noi suntem leviţi şi cu cea mai bună voinţă din lume noi nu putem să scăpăm de poziţia noastră. Da, noi putem să fugim şi să intrăm în milităria romană; dar atunci am rupe toiagul nenorocirii asupra părinţilor şi a fraţilor noştri şi pe aceia nu i-ar mai salva nici un Dumnezeu de la savurarea apei blestemate. Dar cine a băut acea apă otrăvită, a murit tot timpul şi acest lucru s-a întâmplat în cel mai dureros şi chinuitor fel de pe pământ.

Ni se povesteşte că, în urmă cu treizeci de ani, o familie din Galileea nu a murit după savurarea acelei ape satanice. Se poate - dar noi nu am fost prezenţi!

Cine priveşte situaţia noastră dintr-un asemenea punct şi pe lângă aceasta ne tratează ca pe nişte bestii umane, acela are prea puţin dreptul să se numească om! Aici nu pare chiar aşa de greşită propoziţia romană ‘FIAT IUSTITIA, PEREAT MUNDUS! (Să se facă dreptate, chiar dacă lumea se va prăbuşi!)

Eu şi mai încă câţiva din compania mea săracă am fost trataţi fără a încălca vreo lege în Ghenizaret, de comandantul Iuliu într-un fel, cum mai rău nu se poate trata nici o fiară periculoasă şi din această pricină se poate înţelege cu uşurinţă, de ce vom ocoli noi de acum încolo acea regiune, acolo unde domneşte Iuliu, aşa de parcă ar fi o zonă plină de ciumă.

237. Decizia fariseilor.
Spune Iuliu între timp: „Hm, ciudat din partea acelui bărbat, care posedă altfel, totuşi, în general, renumele meritat al unui bărbat de deplin sever drept şi cu totul cinstit!? Dar poţi tu să-mi spui, deci, aşa într-un mod presupus cel puţin, ce motiv ar putea avea Iuliu, că s-a arătat faţă de voi atât de sever? Pentru că o treabă nedreaptă trebuie, deci, totuşi, încă să se mai îndrepte iarăşi cumva, altfel ar avea toate legăturile de societate pentru totdeauna un sfârşit pe acest pământ!“

Spune tânărul fariseu: „Oh, motive poate el să fi avut mai multe; dar ele se reduc la sfârşit toate la faptul că poţi fi în faţa lumii, prin constrângere, foarte uşor un nelegiuit sau cel puţin un om suspect de o oarecare fărădelege, fără să fii aceasta de bună voie din sine! Spuneţi chiar voi în legile voastre că, la o oarecare faptă rea şi de aceea pedepsibilă, ar fi nevoie de o voinţă hotărât liberă rea, ceea ce trebuie dovedit; altfel ar trebui la sfârşit să-l spânzuri şi pe acela pe cruce care, printr-o întâmplare, a căzut de pe acoperiş şi prin această cădere a lovit şi a omorât un copil care se odihnea sub acoperiş!

Noi fariseii şi leviţii tineri suntem acum tot timpul trimişi de templu dintr-o intenţie sigur abia vreodată de respectat faţă de toată lumea cinstită; da, noi purtăm adesea, în secret, în afară în lume la oameni inofensivi intenţii atât de mizerabile ale templului, că noi înşine trebuie să le dispreţuim foarte evident în temelia cea mai adâncă a inimii noastre! Dar la ce folosesc toate acestea?

Noi ne asemănăm în acest caz cu războinici care, obligaţi de conducătorul lor de oşti, atacă o ţară ca duşmani ai unui popor în sine cu totul paşnic şi distrug totul, doar din pricina unui scop oarecare secret de tactică de război, despre care nu primeşte războinicul obişnuit nici o cunoştinţa probabil în decursul a întregii perioade a vieţii sale; el trebuie să acţioneze ca o maşinărie, care cel mult, dacă s-a făcut ea incapabilă pentru acţionarea mai departe, este pusă într-o oarecare stare mută de odihnă.

Eu sunt însă de părere, dacă templul cu intenţiile sale neruşinate, secrete îi este unui roman o instituţie desigur deja prea bine cunoscută, de către care sunt comise nelegiuiri peste nelegiuiri, făţă de stat tot aşa de bine ca faţă de toată omenirea, atunci ar trebui asemenea Iulii drepţi să piardă răul imediat mai degrabă de la rădăcină şi să nu se lege mereu de rămurele, care, pe Dumnezeu, nu pot fi devină, că au fost împinşi spre existenţă de un trunchi atât de rău! - Aceasta este aşa opinia mea şi a noastră a tuturor, cum suntem aici. Fă tu acum din aceasta ce vrei tu; dar eu am dreptate în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor oamenilor care gândesc bine şi drept!“

Întreabă încă o dată Iuliu, spunând: „Asta e totul bine şi adevărat şi vi s-a întâmplat în Ghenizaret evident o nedreptate, care vă va fi îndreptată. Dar nici nu vi s-ar fi întâmplat aşa de dur, dacă n-aţi fi pătruns în casa birtaşului Ebahl de acolo, într-un mod chiar atât de dictatorial! Dar, să lăsăm acum asta; pentru că şi pentru un asemenea comportament aţi fi putut voi avea instrucţiunile cele mai straşnice din partea templului. Dar eu aş dori acum, deci, totuşi, aşa ca prieten al fiecărei treburi bune să aflu de la tine, în ce scop aţi fost, deci, aşa cu totul de fapt trimişi de către templu la Nazaret şi Capernaum.“

Spune cel întrebat: „Intrucât vei fi văzut tu acum, prin mărturisirea mea desigur foarte sinceră, că nu suntem în inimile noastre nici în cel mai neânsemnat mod, ca ceea ce suntem priviţi, mai ales de către romani, atunci pot eu să-ţi numesc doară şi motivul secret mai îndeaproape ţie, care pari să fii un prieten a tot ce este bine şi adevărat. Vezi, este în Ierusalim şi mai ales în templu foarte cunoscut, că hoinăreşte în Galilea un bărbat, care răspândeşte o învăţătură nouă, antievreiască, de fapt antitemplieră, înfăptuieşte multe semne mari spre confirmarea învăţăturii Lui, aşa încât deja într-un mod bine cunoscut se declară chiar farisei bătrâni şi altfel dogmatici ca adepţi ai învăţăturii Lui!

Că un asemenea om nu este văzut cu ochi prietenoşi, de către templu, din motive foarte înţelepte, poţi tu să-ţi închipui, într-adevăr. Numai că am fost doar luaţi spre acest scop sub jurământ şi atunci trimişi, pentru a afla (a descoperi), dacă şi ce natură are treaba, deci, aşa cu totul de fapt cu omul în cauză. Dacă l-am găsi, atunci să căutăm să-l câştigăm ori pentru templu sau, în caz de împotrivire, să-l trimitem, aşa (pe ascuns), din această lume în cealaltă. - Aşadar, aceasta a fost aşa cu totul înfăţişat pe scurt intenţia înaltă a templului, ai cărui purtători inofensivi şi total nevinovaţi am fost noi.

Se înţelege însă, de altfel, de la sine, că acel anumit om bun, sigur foarte sincer, n-ar fi avut niciodată nimic de ce să se teme din partea noastră; pentru că şi dacă l-am fi găsit, nu i-ar fi fost atunci nici un păr îndoit din partea noastră.

Cum am aflat din multe părţi, ar fi el în serios un om deosebit, plin de adevăr, sinceritate, bunătate şi bună-credinţă, - porprietăţi pe care înţlegem încă mereu să le apreciem şi să le respectăm mai presus de toate la orice om. Pe scurt, dacă l-a fi şi întâlnit sau găsit pe undeva, atunci n-ar fi aflat templierii despre aceasta de la noi sigur nici o silabă infimă; pentru că la aşa numita tăcere din gură ne pricepem. Nici pentru templu n-am fi căutat niciodată să-l câştigăm; pentru că templul şi nelegiuirile lui le cunoaştem ca nu uşor altcineva. Dacă am fi, însă, în inimile noastre de asemenea din adunătura templului propriu zis, atunci n-am vorbi aici aşa de deschis cu tine, în ciuda vinului puţin savurat.

Noi, însă, avem o intenţie secretă, făcând abstracţie de toate ce vor avea de aşteptat de aceea rudele noastre lumeşti din cauza noastră, să scăpăm acum de templu; pentru că în acelaşi nu mai este absolut de loc de răzbit. Noi am şi venit de aceea mai ales pe timp de noapte peste apă în această regiune, pentru a ajunge de aici cumva la Tir sau Sidon şi să ne prezentăm acolo la Cireniu şi lui, care se spune că este unul dintre cei mai înţelepţi oameni, să-i înfăţişăm starea noastră jalnică. Este, însă, părerea a celei mai mari părţi dintre noi, ca să ajungem mai înainte totuşi la Ierusalim pe o cale cât se poate cea mai scurtă şi liberă de neplăcere şi să vedem acolo cum să primim nişte bani de la rudele noastre, din pricina unei călătorii de afaceri dată ca fiind evlavioasă, în interesul templului bineînţeles, cu care bani am putea inteprinde atunci uşor o călătorie la Tir şi Sidon, sau la sfârşit chiar la Roma însăşi, spre obţinerea scopului nostru. În acelaşi timp, însă, trebuie să ne procurăm pentru acest scop şi acte de călătorie în ordine, fără care ajungi în acest timp cu greu nedificil mai departe. Asemenea acte costă însă bani.

Ar fi de aceea pe de-o parte într-adevăr bine şi necesar, să ne procurăm de acasă bani îndeajunşi; dar eu şi o parte gândim în acest sens iarăşi altfel şi spunem: Dacă scăpăm de templu, atunci vor primi de aceea de îndurat bătrânii noştri, asta înseamnă părinţii şi fraţii noştri, oricum toată neplăcerea posibilă, poate chiar apa blestemată. Ar fi de aceea prea strigător la cer de nedrept, dacă am vrea mai înainte să le furăm încă oarecum banii lor, prin care lucru ar fi ei atunci, la sfârşit, de-abia în stare să se debareseze în cazul cel mai extrem de la faptul de a bea apa anumită, ceea ce se întâmplă des în templu, că celor împovăraţi (încărcaţi) le este pusă liberă alegerea între - fireşte - mulţi bani şi a apei blestemate şi este acum şi aproape continuu schimbată una cu alta cu bani ca ispăşire.

Deci, aici este greu de decis, ce să faci în acest caz. Eu pe partea mea sunt o dată pentru a nu merge acasă şi aceasta din motivele deja cunoscute şi din încă un motiv, pe care îl consider un motiv principal. Pentru că, dacă ne luăm atunci din Ierusalim mai înainte încă nişte bani sub un pretext inventat templier evlavios şi dacă povestea se află atunci, deci, totuşi, cu siguranţă, atunci ne şi loveşte pe noi toţi de necurmat blestemul templului în măsura cea mai măreaţă şi cu acesta blestemul bătrânilor noştri şi norocul nostru în lume este ca şi făcut, că Dumnezeu să aibă milă! Dacă mergem, însă, acum, în secret, atunci vor gândi templul şi bătrânii noştri, că am fi murit cumva pe undeva din nenoroc. Sub asemenea considerente ne vor deplânge atunci templul şi bătrânii noştri şi amândoi se vor ruga atunci pentru noi şi ne vor binecuvânta pentru întreaga, lunga veşnicie. - Ce părere ai tu, care pari să fii un prieten al dreptăţii şi al adevărului, ce este cel mai bine şi ce este aici pe deplin drept?“
238. Sfatul şi trimiterea Domnului la dragostea practică către aproapele.
Spune Iuliu: „Mie îmi place într-adevăr hotărârea voastră; dar mijloacele spre aducerea acesteia adecvat la capăt la îndeplinire nu pot să-mi placă, pentru că nu le stă la bază nici un adevăr. Fireşte că aici este cazul, că nu puteţi ajunge, de fapt, absolut de loc la ţinta voastră propusă cu urmărirea adevărului deplin în mijloc tot aşa ca în scopul de obţinut. O cale de mijloc nu se lasă însă aici nici aşa de uşor de găsită. Lăsaţi-mă să mă gândesc aici puţin, poate că găsesc aşa o cale, pe care apăreţi, la sfârşit, ca îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii!

Jurământul vostru depus la templu este în acest caz fireşte după părerea mea cel mai puternic obstacol. Cum este de ocolit acesta? Dacă nu l-aş respecta pe acesta din pricina Dumnezeului vostru, totuşi pe deplin adevărat, atunci m-ar costa numai în cuvânt şi voi aţi fi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa a toată lumea liberi fără vină de la jugul templului vostru. Dar făgăduinţa voastră făcută fastuos templului mă opreşte aici cu totul extrem de la acest lucru şi trebuie să mă sfătuiesc asupra acestui fapt cu înţelepţii cei mulţi, care se odihnesc la masa mea; şi noi vrem să vedem atunci, cum vom fi în stare să ieşim din aceste adevărate Scila şi Caribdis* (În mitologia greacă: balaur al mării respectiv vârtej periculos al mării).“

Spune tânărul fariseu: „Fă aceasta şi tu vei face într-adevăr o faptă bună în privinţa noastră! Spune-mi, însă, totuşi, încă foarte îndurător mai întâi, cine sunt aşa cu totul de fapt oaspeţii de la masa ta, ca să le putem aduce respectul cuvenit! Bătrânul domn trebuie să fie ori un roman chiar foarte distins, sau cel puţin un grec foarte bogat!?“

Spune Iuliu: „Să lăsăm asta astăzi; fiindcă pentru asemenea lămuriri se va lăsa găsit încă mâine un timp mai mult decât îndeajuns! Acum vreau, spre binele vostru, să mă ocup mai degrabă cu faptul principal.“ Cu aceasta a şi fost bărbatul tânăr, deci, mulţumit şi Iuliu Mi s-a adresat apoi Mie cu totul deschis în limba romană, de care eram desigur de asemenea cunoscător şi a spus: „Doamne, ce va fi aici, într-adevăr, drept? Violenţă din partea mea ar desfinţa toate jurămintele şi toate legile templului; dar atunci aş apărea eu ca un distrugător al făgăduinţei împunătoare şi vina încălcării făgăduinţei ar cădea atunci asupra mea. Eu nu numai că nu consider fireşte - vorbit între noi - nimic toate făgăduinţele, care sunt impuse pentru respectarea îndatoririlor rele şi, din păcate, sunt numai prea des lepădate, ci le şi dispreţuiesc adânc, pentru că Dumnezeu este chemat la acestea ca martor şi ajutor spre folosul falsităţii şi răutăţii. Dar templul din Ierusalim este aşa o treabă problematică!

Pe de-o parte, este el, totuşi, ca din străvechi timpuri, pentru toţi evreii o casă sfânţită de rugăciune, de jertfire şi de curăţire şi este sfinţită într-un mod evlavios credincios în această privinţă de mai multe o mie de ori o mie până la această oră; pe de cealaltă parte, însă, sunt comise acum în aceasta numai într-un mod arhicunoscut toate grozăviile grozăviilor într-un mod cu totul fără conştiinţă, precum altfel pe pământul drag nu uşor încă altundeva. Numai începând de aici, aş dori într-adevăr să rup şi să distrug orice făgăduinţă imediat din temelie.

Spune-mi Tu de aceea, ce este aici pe deplin drept în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor?! Pentru că cu adevărat, dacă acolo stau toate lucrurile astfel, cum mi-au făcut aceşti oameni cunoscut acum aceasta într-un mod cu totul naiv, atunci îmi pare foarte rău de aceşti tiner şi eu aş dori să-i ajut.“

Spun Eu: „S-a lămurit doară totuşi mai înainte, cum să exerciţi adevărata dragoste către aproapele. Dacă cer ei aceasta şi şi inima ta vrea asta, atunci ai doară deja întregul sfat laolaltă. Pe lângă aceasta, n-ai depus tu însuţi totuşi niciodată un jurământ pentru faptul că trebuie să cinsteşti făgăduinţele rele ale templului. Iar dacă nu eşti legat cumva faţă de templu prin nici un jurământ, ce te-ar împiedica prin urmare să faci, ce ţi pare că e bine şi folositor?

Ai exercitat, totuşi, deja adeseori forţa împotriva societăţilor omeneşti, care erau de asemenea legate prin jurământ de obiceiurile şi datinile lor vechi şi un asemenea lucru a fost chiar cu totul bine din partea ta; pentru că se ascundeau numai prea des mari grozăvii secrete în asemenea obiceiuri şi datini. Acelaşi lucru poţi face şi aici cu totul potrivit cu simţul tău al dreptăţii.

Forţa din partea romană anulează orice obligaţie de jurământ, valabilă şi în faţa lui Dumnezeu, pe veci, asta înseamnă, dacă acela, care s-a aflat sub jurământ, admite el însuşi pe deplin liber, că în primul rând jurământul său a fost unul obligat împotriva voinţei lui şi că, în al doilea rând, jurământul avea un scop rău general valabil şi care este bine de recunoscut şi că jurământul este mai mult sancţionat prin legi lumeşti decât oarecare dumnezeieşti, în felul cum este el.

Să eliberezi un om prins astfel înfăţişat printr-un jurământ rău dintr-o asemenea captivitate rea a lui satana, este chiar atunci o faptă mare-bună a dragostei adevărate către aproapele, dacă un om, în slăbiciunea recunoaşterii sale, ar mai fi încă ţinut prizonier în inima lui de credinţă de către jurământul său depus, - cu atât mai puţin aici, unde înţelegerea deplină a jurământului foarte rău din întreaga lume este foarte clar adoptată de acei anumiţi bărbaţi tineri. Infăptuieşte tu în consecinţă aici numai cu totul după cum crezi de cuviinţă şi prietenul Meu Cireniu cu siguranţă că nu-ţi va refuza la aceasta ajutorul său superior!“

Spune de îndată Cireniu: „Nu numai că nu refuz, ci, ca Iuliu al meu să mai poată încă respira oarecum pe viitor, voi exercita asupra acestor treizeci de oameni puterea legală şi templul să ceară atunci de la mine socoteală!“

De un asemenea cuvânt al Meu şi al lui Cireniu a fost Iuliu bucuros peste toate măsurile şi toţi jubilau asupra unei asemenea măsuri bune.

239. Iuliu le face cunoscut fariseilor cel mai bun sfat al lui.
Apoi, s-a adresat Iuliu din nou fariseului său tânăr şi spuse: „Deci, prietene, am găsit deja un mijloc potrivit, prin care voi împreună cu bătrânii voştri trebuie să apăreţi ca pe deplin justificaţi în faţa templului şi a toate impunerile sale şi bătrânii voştri pot să depună chiar o plângere dreaptă împotriva templului la oficiul roman de administraţie, după care templul va fi sigur pedepsit la despăgubirea către bătrânii voştri pentru pierderea voastră, pentru că, în consecinţa impunerii de către templu a nerespectării legilor romane în privinţa actelor de călătorie în ordine, despre care templul nu vrea să ia cu totul îndărătnic nici o notă încă până la ora asta, aţi fost voi arestaţi de către noi romanii şi aţi fost băgaţi de îndată sub militărie în legiunea străină! Voi sunteţi, prin urmare, acum deja puşi în prizonierat spre binele vostru. Vă este aceasta plăcut?“

Spun toţi: „O domnule, cine ai şi fi tu, acest sfat dumnezeiesc ţi l-a putut da numai un Dumnezeu! Cu adevărat, astfel obţinem scopul bun pentru noi şi nu mai puţin pentru bătrânii noştri. O fericire, cât de dulce eşti tu la gust şi cu cât mai înţeleaptă este acum marea Romă decât Ierusalimul nostru foarte murdar! Birtaşule bătrân şi tată al acestei case, du-te şi adu-ne încă un vin pentru această noutate pentru noi peste măsură de fericită; pentru că acum trebuie totul să trăiască ce se găseşte aici! Noi am fost chiar dintr-o dată ridicaţi din acest iad în toate cerurile. Evreii orbi încă mai aşteaptă un Mesia făgăduit, care să-i elibereze de jugul roman. Şi iată, noi, însă, L-am găsit tocmai acum la şi în voi, voi dragi romani, pe Mesia cel veritabil şi singur adevărat al tuturor oamenilor! Adevărul curat este adevăratul Mesia al tuturor oamenilor. Acesta este, însă, acum în mijlocul vostru şi astfel sunteţi voi, cu adevărul cel mai deplin şi curat între voi şi în voi, singurul Mesia adevărat al tuturor evreilor care gândesc curat şi cinstit, precum şi al tuturor oamenilor, ale căror inimi sunt ţinute prizoniere de tot felul de învăţături vechi, de nimic şi stricate din temelie şi legi încă foarte rele, reieşind din acestea. Bătrânule birtaş, du-te, du-te şi lasă-ne pus pe masă încă un vin pentru binele mântuitorilor şi mesianicilor noştri!“

Marcu rânduieşte de îndată să se aducă încă mai multă pâine şi mai multe burdufuri pline de vin pe masa străinilor; şi cuvântătorul tânăr îl întreabă încă o dată pe Iuliu, cine ar fi toţi care se află, deci, totuşi, în companie şi cine este de fapt el însuşi.

Spune Iuliu: „Eu ţi-am spus aceasta chiar mai înainte, căruia Iuliu din Ghenizaret de tine atât de mult discreditat i-a pricinuit o oarecare nedreptate, fireşte împotriva voinţei sale, aceluia să-i şi îndrepte iarăşi aceasta la timpul potrivit îşi va da sigur toată străduinţa posibilă. Şi acel Iuliu de voi atât de temut sunt eu însumi şi acolo, viza vi de mine, şede onorabilul guvernator superior al întregii Asii şi a Egiptului - Cireniu la care vroiaţi să mergeţi la Sidon. Şi acum, spune-mi, cum eşti mulţumit cu noi romanii duri, nemilostivi!“

Atunci când tânărul fariseu aude un asemenea lucru, se sperie la început foarte tare împreună cu toţi tovarăşii săi; dar el se stăpâneşte acuşi iarăşi şi spune: „Inaltule stăpân, eşti supărat pe noi din pricina cuvântării mele anterioare, care nu putea să-ţi fi apărut, totuşi, evident foarte linguşitoare? Dar eu pot doară aici imposibil să fiu vinovat, cum şi tu n-ai putut evident nimic pentru faptul că ai rânduit să fim transferaţi la Capernaum cu ochi şi urechi smolite de lut. Dacă ne-ai fi cunoscut atunci ca acum, atunci nu ne-ai fi pricinuit un asemenea lucru. Tu ne-ai considerat însă farisei normali de cea mai rea adunătură şi aceasta scuză acum cu desăvârşire acţionarea dură de atuncia faţă de noi. Iartă-ne însă numai acum pe noi şi mai ales pe mine; pentru că tu ştii deja, ce, cum şi de ce!“

Spune Iuliu: „Cu oameni deschişi vorbesc cu drag şi niciodată nu mă va jigni vorbirea liberă din partea oamenilor, care spun din sine liber adevărul fără toată teama şi frica şi fără vreo oarecare intenţie ascunsă; dar vai şi de aceia, care gândesc şi simt altfel şi vorbesc cu totul altfel! Nimic nu-i mai urâtă în faţa mea decât minciuna şi eu condamn chiar o minciună din nevoie; pentru că este în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor oamenilor sinceri mai bine să mori - decât să te salvezi printr-un neadevăr! Dar, cum am spus, la voi îmi place limba voastră deschisă. şi, deoarece îmi sunt împrejurările voastre aşa destul de cunoscute din Ierusalim şi Betleem, ştiu atunci de asemenea, că mi-aţi înfăţişat aici chestiunea voastră aşa destul de fără reproşuri. Se află, ce-i drept, mai încă ceva ascuns în planul de fond la voi; aceasta este totuşi o nimica toată şi voi o veţi şi obţine, dacă ne veţi arăta nouă romanilor o uşă adevărată şi mereu deschisă şi devotament frăţesc!“

Spune tânărul cuvântător: „Inaltule stăpân, fii şi tu cu totul deschis şi spune-ne direct, ce este aceasta ce am mai avea încă într-un gând ascuns, ce aparţine de această chestiune a noastră! Pentru că fireşte, există într-adevăr încă aşa unele lucruri în noi, ce nu le-am putut destăinui aici, deoarece, în primul rând, timpul a fost prea scurt şi, în al doilea rând, nu poţi să vorbeşti cu totul direct, deci, totuşi, despre aşa unele lucruri într-o societate aşa foarte respectabilă, mai ales dacă un domn foarte înalt ca guvernatorul superior a întregii Asii romane este prezent, a cărui înălţime şi majestate nu îndrăznim nici măcar cu totul deschis să o privim, de când ştim că el este acela. Pe lângă aceasta, se află şi o fetiţă la masa voastră şi un tinerel şi aici este, deci, totuşi, deviza: ţineţi puţin limba în frâu! Când vom fi însă singuri laolaltă, atunci nu vom mai ţine desigur nimic în secret în faţa ta, înaltule domn! Dar, deoarece tu eşti deja o dată aşa milostiv şi îndurător cu noi săraci păcătoşi, atunci spune-ne în taină, ce îţi mai apare încă la noi ca senzaţie neplăcută şi dacă şi acela este cumva un oarecare roman înalt, cu care ai vorbit pentru pricina noastră mai înainte în romană!“

Spune Iuliu: „Deci, ceea ce mi-aţi reţinut a spune din pricina decorului (din pricina buneicuviinţe), nu mai este, oricum, de nici o importanţă, nici pentru mine, nici pentru voi. Dar ar putea fi, într-adevăr, pentru voi de cea mai înaltă însemnătate cunoştinţa cu acel bărabat vouă surprinzător! Dar şi pentru aceasta nu mai este astăzi absolut nici un timp; de aceea, mâine ceea ce urmează!“ - Cu aceasta s-au mulţumit salvaţii cu totul foarte respectuos şi au luat iarăşi pâine şi vin şi au lăsat să trăiască totul în toată buna voie a inimilor lor acum vesele.

240. Jarah dă mărturie despre Domnul.
La sfârşit a mai adus încă unul, care mai avusese ceva vin în burduf, un toast de sănătate cu băutura Nazarineanului înţelept cu următoarele cuvinte: „Dar şi acela, pe care l-am căutat, dar n-am putut să-l găsim, din păcate, niciunde, să trăiască din partea noastră pe veci, dacă mai trăieşte el încă undeva şi este în siguranţă bună. Noi nu vom fi veşnic nicodată duşmani ai vieţii sale, care este o mântuire oamenilor. - Oh, daca s-ar fi lăsat el numai găsit de noi, noi i-am fi explicat starea templul, dacă i-ar mai fi încă important acesta, într-o formă, că nu ar aspira desigur niciodată la el, asemenea nouă! Deoarece nu l-am putut însă găsi, aşa să-i fie lui, doctorului bun al trupului şi al sufletului din Nazaret, adusă această băutură de binecuvântare!“

La această ocazie i-au venit lui Iuliu lacrimi în ochi, aşa cum cu totul emoţionatului Cireniu. Şi Jarahei i-au venit lacrimi în ochii ei şi celor mai mulţi dintre ucenicii Mei. Şi Jarah îmi spuse foarte în taină: „O, Doamne, dacă aş avea voie să vorbesc acum, câte lucruri aş putea şi aş dori să le povestesc, totuşi, despre Tine acestor treizeci de salvaţi!“

Spun Eu: „Da, dacă nu Mă vădeşti, atunci poţi într-adevăr să spui ceva de la tine; pentru că aceşti salvaţi te vor asculta cu atenţia cea mai curioasă!“

Spune Jarah plină de bucurie: „Oh, dacă aşa, atunci voi ruga imediat societatea să-mi acorde atenţie!“

Spun Eu: „Aşadar, atunci fă aceasta, dar trebuie să te ţii tare, ca să nu-Mi începi să plângi!“

Spune Jarah: „O, Doamne, asta voi tinde, într-adevăr, să omit pe cât este posibil!“ - După o asemenea asigurare, s-a ridicat Jarah şi spuse cu o voce foarte limpede şi bine receptibilă: „Ascultaţi, dragii mei prieteni, care aţi adus tocmai acum o urare de băutură de binecuvântare pentru acel Mântuitor din Nazaret de voi căutat dar, totuşi, negăsit! Acest toast l-am împărtăşit cu voi în inima mea din cea mai adâncă adâncime a vieţii mele; pentru că am avut neestimabilul noroc să fi făcut cunoştinţă cu El şi anume chiar în Ghenizaret. Eu sunt de aceea şi în starea cea mai însufleţitoare să vă dau despre El o schiţă, ce-i drept, scurtă, dar foarte exact adevărată, în ceea ce priveşte aici caracterul Său şi aptitudinele Sale nemaiauzite, dacă doriţi să auziţi, de altfel, un asemenea lucru!“

Spun toţi tare: „Da, da, copil foarte minunat din Ghenizaret! Cuprinde-te însă mai degrabă puţin mai lung decât lesne puţin prea scurt, asta înseamnă, numai dacă nu-ţi oboseşte aceasta cumva prea tare pieptul tău gingaş!?“

Spune Jarah: „Oh, faceţi-vă de altceva griji! Pieptul meu este tare şi poate să suporte deja ceva. Vedeţi şi ascultaţi deci! Aşa ca voi, am auzit şi eu deja aşa unele lucruri despre Mântuitorul miraculos nou apărut din Nazaret. Regiunea noastră, însă, a fost mereu una dintre cele mai nesănătoase din întreaga Galilee; pentru că fiecare străin, care venea acolo şi stătea acolo numai câteva zile, se făcea cu siguranţă aşa de bolnav, că nu mai putea absolut de loc să călătorească mai departe. Au fost însă unii, care erau nevoiţi să rămână acolo adesea peste o durată de un an; celor băştinaş le făcea mai puţină neplăcere. Aşa cu totul sănătoşi tun existau, într-adevăr, numai foarte puţini; dar, totuşi, erau, de asemenea, printre băştinaşi puţini, despre care s-ar fi putut spune, că ar fi bolnavi. Toţi călătorii au ocolit de aceea foarte grijuliu această localitate şi pe care nu-l împingea acolo treburi indispensabil de urgente, acela nu venea cu siguranţă la Ghenizaret.

Atunci când am primit mai întâi de ştire despre acel anumit Mântuitor din Nazaret, am început atunci să mă rog la Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov foarte intens, că să dorească El să rânduiască ca să vină Mântuitorul şi la foarte nesănătosul Ghenizaret. Şi iată, eu am fost acuşi ascultată, pentru că Mântuitorul din Nazaret a venit acuşi după aceea la noi la Ghenizaret. Şi s-a văzut un Mântuitor fără leacuri şi se întrebau în secret: ‘Cum va vindeca, deci, acesta bolnavii cei mulţi?’ Dar El ne-a convins numai prea acuşi, că nu trebuie să spună nimic decât numai: ‘Eu voiesc, fii sau fiţi sănătoşi!’ şi iată, într-o clipă s-au insănătoşit toţi cu repeziciunea de fulger, de care boli diferite vindecabile sau într-un mod cunoscut nevindecabile erau ei şi atinşi, într-un asemenea fel, ca nu mai era însă nici o urmă de descoperit de faptul că ar fi fost vreodată bolnavi! şchiopi, orbi, surzi, ciungi, demonizaţi, artritici, leproşi şi încă mulţi alţii atinşi de sute de feluri de alte boli, aceasta i-a fost Mântuitorului tot una; Cuvântul şi voinţa Lui i-a vindecat pe toţi. Iuliu, un roman, a fost martor pe lângă sute la acest lucru.

El n-a vindecat însă numai trupurile oamenilor, ci şi sufletele şi înţelegerea acestora, a măturat superstiţia oarbă din inimile oamenilor neânţelepţi şi pierduţi şi i-a învăţat pe cei neştiutori într-o formă atât de clară şi uşor de înţeles, că toţi se mirau de aceasta adesea mai mult, decât de vindecările Lui prin cuvânt.

În sfârşit, însă, S-a arătat El şi ca un Domn şi Invăţător foarte desăvârşit al naturii; pentru că pe El îl ascultă apa, aerul, focul şi pământul şi eu aş dori să susţin chiar şi acest lucru ca foarte precis, că soarele, luna şi toate stelele nu doresc să se arate neascultătoare faţă de cuvântul Său; pentru că îngerii cerurilor se supun voinţei Lui.

Pe mine mă îndrăgea foarte mult, precum şi eu pe El mai presus de toate, cu toate că în exterior nu este El tocmai un bărbat frumos; pentru că El este mai mult mic de statură şi mâinile Sale sunt dure şi cu batături de la muncă, dar capul Lui este plin de demnitate şi ochiul Lui într-adevăr cel mai frumos, care mi-a venit vreodată la vedere. Şi în jurul gurii are El un contur foarte prietenos, dar, pe lângă aceasta şi plin de demnitate de serios. Vocea gurii Sale, însă, se poate numi una într-adevăr bărbătească încântătoare; pentru că ea suna cel puţin pentru urechea mea mai plăcută decât cântarea cea mai frumoasă şi cea mai curată.

Aici aveţi voi acum o schiţă pe deplin fidelă adevărului, aşa cât se poate de scurtă a Mântuitorului foarte faimos din Nazaret, pentru care, cum am spus deja, pot mărturisi o sută dintre martorii cei mai verificaţi. - Cum vă place acum Mântuitorul, pe care L-aţi căutat, dar nu L-aţi găsit?“
241. Demascarea intenţiilor templului.
Spun fariseii, făcând ochi mari la descrierea Jarahei: „Noutăţi nu ne-ai povestit, ce-i drept, nimic deosebit; pentru că asemenea şi încă mai multe ne-au venit despre el deja de ştire, când am fost încă în Ierusalim; şi pentru că zvonuri tot aşa de ieşite din comun despre el, s-ar putea spune, sunt obişnuite prin întreg Israelul ca aproape pâinea zilnică, aşa au fost deja mai mulţi trimişi de către templu, de a găsi cumva acest om şi de a-l aduce la templu, unde i-ar fi fost atunci făcute din partea templului mai întâi sigur cereri, să-şi dedice cunoaşterile şi capacităţile sale minunate numai avantajelor templului. Şi dacă ar respinge asemenea cereri, ce s-ar lăsa aşteptat de la el cu cea mai deplină certitudine, deoarece ar fi el în acelaşi timp un bărbat foarte bun, plin de dragoste şi foarte înţelept, deci, atunci ar trebui să iasă el în orice caz ca pierzător şi ar fi scăpat cu greu vreodată de o temniţă foarte adâncă şi întărită; ar trebui să fie el, deci, numai în serios atotputernic. Pentru că templul a devenit acum aşa de rău, că acum, în loc de oameni, ar putea merge cu totul bine, într-adevăr, satan în toată răutatea încă zece ani plini la şcoală, pentru a pătrunde pe deplin în toate mârşăviile templului şi să le exerseze practic.

De aceea spunem noi, că mântuitorul din Nazaret nu s-ar amesteca într-adevăr niciodată cu mârşăviile multe ale templului; în caz contrar, ar deveni el însă în orice caz o victimă a templului.

Au fost convertiţi deja foarte mulţi farisei, cei drept, prin puterea cuvintelor şi a faptelor sale; dar ce le-au folosit toate acestea? Ei au avut la sfârşit strâmtorarea lor adevărat draconică cu colegiul templului şi, pentru a putea trăi şi dăinui în colegiu iarăşi cu o câtva tihnă, au mai trebuit încă la aceasta să înceapă să mintă, că turna numai minciună. Pentru că vechiul colegiu al templului este şi rămâne deja o dată curat al diavolului şi nu se lasă început nimic cu acelaşi.

Dacă preotul superior spune o dată: ‘Astăzi nu va străluci soarele pe pământ întreaga zi!’, atunci nu are voie nici un templier inferior să-şi permită numai pe departe o afirmaţie în aceeaşi zi luminoasă de soare, cam numai aşa încet, la care ai da de înţeles, că soarele ar străluci totuşi. Sfârşitul ar fi în acest caz pentru un an întreg! Pe scurt, acolo nu are voie să creadă nimeni altfel decât: Soarele nu străluceşte în acea zi absolut de loc, - şi dacă ar trebui să scape de razele adesea prea calde ale soarelui în umbra cea mai densă! Dacă spune preotul superior: ‘Astăzi nu va curge în decursul a şapte ore nimic altceva decât sânge în pârâul Chedron!’ - vai de acela, care la o asemenea afirmaţie n-ar vedea, cumva, totuşi, nici un sânge curgând! Dacă vine un bolnav la preotul superior şi acesta spune: ‘Fiul meu, tu eşti vindecat, mergi acum, jerfeşte-ţi darul şi întoarce-te atunci liniştit acasă!’; aşadar, cel vindecat este însă apoi tot atât de bolnav şi nenorocit, precum fusese mai înainte. Dacă spune el însă: ‘Prietene, eu mai sunt încă tot atât de bolnav ca înainte şi nu pot de aceea să dau vreo jertfă!’, o, Dumnezeule, o, Dumnezeule, în acest caz i-ar merge atunci rău! Pe scurt, cuvântul preotului superior trebuie să ajute şi pentru ajutor trebuie plătit, chiar dacă nici nu este niciunde de descoperit o urmă de un ajutor adevărat. Şi vai de acela, care ar dori să suspecteze cumva un asemenea ajutor nul numai în cel mai neânsemnat mod; deci, în pielea aceluia n-ar fi, într-adevăr, bine să te afli!

Că la asemenea vindecări, în schimbul a unor jertfe extrem de grase, ar fi mântuitorul tău foarte utilizabil pentru colegiul templului, vei înţelege tu, copil drag, acum într-adevăr, precum şi faptul, de ce templul face mereu o vânătoare asupra bunului mântuitor din Nazaret.

De altfel, îţi mulţumim, că ni l-ai descris mai îndeaproape. Poate că şi nouă ni se va împărtăşi cumva o dată norocul de a ne întâlni o dată pe undeva cu el. Atotputernicului Iehova toată lauda, că ne-a eliberat din ghearele templului! Dacă venim însă cumva o dată ca războinici la Ierusalim, atunci bucură-te, tu colegiu sfânt al templului! Noi vom înţelege deja aşa frumos să-ţi scoatem din cap sfinţenia ta!

Dacă tu, fetiţă foarte dragă şi minunată, mai ştii să povesteşti încă ceva deosebit despre mântuitorul tău foarte ciudat, atunci povesteşte! Noi vrem să te ascultăm cu cea mai mare atenţie din lume până la răsăritul soarelui; pentru că bărbatul ne interesează într-un mod foarte extrem.“
242. Minunea pietrei a arhanghelului Rafael.

Spune Jarah: „Da, dragii mei prieteni, despre Vindecătorul din Nazaret aş putea eu să vă povestesc o mie de ani fără întrerupere cele mai rare lucruri, dacă ar fi posibil din privinţa timpului, să vă povestesc toate, ce am văzut şi ce am trăit; dar El mi-a interzis aceasta din motive cât se poate de înţelepte şi din această pricină eu nu am voie să povestesc tot ce ştiu, ci doar câteva lucruri pentru care eu am primit permisiunea directă de la El.

Dar mai înainte v-am spus eu printre altele, că pe El, Mântuitorul din Nazaret, îl ascultă soarele, luna şi toate stelele, aşa cum îl ascultă acum şi îngerii cerurilor. Şi eu am observat, că la aceasta unii dintre voi au dat din cap zâmbind şi au vrut să spună într-un anume fel: ‘Drag copil, cu acest lucru tu mergi mult prea departe în imaginaţia ta copilărească; căci îngerii curaţi ai cerurilor îl ascultă doar pe Dumnezeu şi pe nimeni altcineva în tot spaţiul nemărginit!’ Dar eu vă spun, că aici aşa stau lucrurile cum eu vi le-am spus mai înainte.

Eu v-aş fi arătat mai devreme dovada de necontestat, dacă voi nu aţi fi zâmbit şi nu aţi fi dat din cap plini de dubii; dar acum vreau eu să vă alung dubiile şi voi nu mă mai veţi privi ca o îndrăgostită prostănacă, care, de abicei, la obiectul iubit al inimii ei, cum este obiceiul pe pământ, face dintr-un ţînţar un adevărat armăsar. Oh, acest lucru poate fi adevărat la majoritatea fetelor lumeşti; dar la mine nu poate fi nici vorbă de aceasta, - iar eu vă voi arăta de îndată dovada vie şi solidă.

Acolo, uitaţi-vă la acel tânăr, care se află al doilea de pe partea mea dreaptă şi care vorbeşte acum cu fiul înaltului Cireniu care se află pe partea mea dreaptă chiar lângă mine, - cine credeţi voi că este acest tânăr?“

Spune unul din cei care au fost întrebaţi: „Deci, el este un om din carne şi oase - la fel ca şi noi!“

Spune Jarah zâmbind la rândul ei şi clătinând din cap: „Departe, mult prea departe de adevăr, dargii mei prieteni! Vedeţi, acesta este un pur arhanghel al lui Dumnezeu, pe care mi l-a dăruit acel Vindecător din Nazaret şi pe care eu mi l-am ales din şirul nesfârşit al îngerilor puri, spre a mă ghida, învăţa şi a mă acompania! Dar, dacă voi acest lucru nu puteţi să-l credeţi pe cuvânt, atunci veniţi aici şi convingeţi-vă cu propriile voastre simţuri; căci el vă va sluji pentru câteva clipe!“

Spune cel care a vorbit: „Da, de acest lucru trebuie ca eu să mă conving de îndată cu propriile mele mâini; căci, altfel, mi se vor părea cele spuse de micuţa fată înţeleaptă, lucruri mult prea exagerate!“

După aceste cuvinte rostite, se ridică fariseul cel tânăr şi merge până la Jarah şi vorbeşte: „Deci, cum mă vei convinge tu pe mine despre adevărul spuselor tale?“

Spune Jarah: „Du-te la acel tânăr, pe nume Rafael, acela te va convinge în cel mai bun fel!“

Fariseul cel tânăr s-a apropiat imediat de Rafael şi Rafael se ridică de îndată, se uită cu tărie la fariseul cel tânăr în ochi şi vorbeşte: „De ce nu crezi tu ceea ce ţi-a spus ucenica mea despre mine? Aici, ia mâna mea şi spune-mi ce simţi tu la atingerea ei!“