Marea evanghelie după ioan

(Domnul:) „Noi am fi simţit acum într-adevăr cu siguranţă destul de limpede din acest exemplu sper aşa destul de evident, de ce o existenţă făra o contra existenţă ar fi atât de mult ca un nonsens, aşa, deci şi puterea uriaşului nostru în spaţiul liber al aerului ar fi aşa de bine ca absolut niciuna în privinţa unui efect corespunzător; de aceea trebuie fiecare existenţă să aibă o oarecare contra exitenţă, ca să fie ea însăşi înfăptuitoare.

Această relaţie trebuie de aceea în toate ce este aici să existe în măsura potrivită, altfel ar fi ea atât de mult ca absolut de loc existentă.

Şi astfel trebuie deci şi cea mai desăvârşită existenţă a lui Dumnezeu să cuprindă în sine însăşi în fiecare privinţă şi opoziţiile cele mai perfecţionate, fără care ar fi ea tocmai de asemenea aşa de bine ca absolut nici o fiinţă. Aceste opoziţii sunt cuprinse într-o luptă fără întrerupere, dar mereu astfel, ca victoria permanentă a unei puteri să folosească de asemenea mereu ca suport al puterii oarecum înfrânte, cum am văzut un asemenea lucru la victoria permanentă a solului tare asupra forţei în mişcare a uriaşului nostru.

Dacă vroia aşadar Dumnezeu să creeze o dată din Sine fiinţe libere Lui asemănătoare, atunci trebuia El doară să le şi înzestreze cu tocmai aceste opoziţii care se ceartă, pe care le-a posedat şi trebuia să le posede în Sine însuşi din toată veşnicia în realţiile bineînţeles cele mai bune şi cele mai curat echilibrate, altfel n-ar fi existat El desigur niciodată înfăptuind.

Deci, fiinţele au fost aşadar înfăţişate pe deplin după asemănarea Lui şi le era de aceea la sfârşit şi o capacitate necesar proprie de a se consolida din lupta opoziţiilor lor luptătoare puse din Dumnezeu în ele.

Fiecărei fiinţe i-a fost dată liniştea şi mişcarea, trândăvia şi simţul de activitate, întunericul şi lumina, dragostea şi mânia, duritatea şi blândeţea şi mii de alte proprietăţi pe deplin ca însuşire; numai că era o diferenţă în măsură acestora.

În Dumnezeu erau toate opoziţiile deja din veşnicie în cea mai bună ordine. La fiinţele create au trebuit ele să ajungă de-abia prin lupta liberă în ordinea bună ca din sine însăşi, deci prin cunoscuta activitate proprie.

Deci, aici s-au dezvoltat atunci victorii diferite. Intr-o parte era liniştea dură un învingător preponderent şi mişcarea a fost prin aceasta prea tare subordonată, de aceea îşi şi dă ea deci mereu continuu silinţa cea mai mare şi înfocată de a înmoia piatra şi să şi-o facă mai asemănătoare şi mai corespunzătoare; pe de-altă parte, a învins iarăşi mişcarea prea mult în toate părţile ei şi este războită de aceea mereu de liniştea mai slabă din ea, pentru a păşi cu ea într-o relaţie corespunzătoare.

La multe fiinţe, însă, au dobândit părţile opozante o măsură potrivită după ordinea lui Dumnezeu şi existenţa lor este prin aceasta una desăvârşită, pentru că prin aceasta se susţin ele continuu cel mai bine prin capacităţile lor de inteligenţă de acelaşi fel şi de fel contrar.

Acum vedeţi, unde prin urmare vrea să aducă şi şi aduce în cea mai mare parte o oarecare putere într-o fiinţă pe sine liber consolidândă prin râvna ei preponderent înverşunată toate celelalte puteri opozante la tăcerea inactivă în sfera ei, în acest caz se omoară oarecum o asemenea putere pe sine însăşi, prin aceea că îşi îndepărtează toate ocaziile, la care ar fi putut să-şi exprime ea puterea ei. O putere însă fără o putere opozantă corespunzătoare este, cum am spus deja, aşa de mult ca absolut nici o putere şi cum am putut vedea un asemenea lucru desigur limpede tocmai deja din exemplul mai înainte arătat al uriaşului nostru.

O asemenea putere în sine însuşi făcută prizonieră în toate trebuie atunci doară însă să şi aibă întotdeauna râvna, ca să facă prizoniere în sine încă mai multe puteri, pentru a se face pe sine însăşi mai liberă în starea ei dureroasă de prizonierat. Şi vedeţi acum, asta este tocmai aceea ce se numeşte ‘satana’ şi ‘diavol’!

Satana este o personalitate mare şi corespunde liniştei şi lenei prea rigide; pentru că această primă personalitate mare creată vroia să unească toate celelalte puteri în unitatea ei de esenţă şi a devenit însă de aceea moartă şi incapabilă de acţiune în sine însăşi. Dar celelalte puteri înfrânte în ea nu se odihnesc totuşi pe deplin, ci se află într-o activitate continuă şi se personifică prin aceasta ca pe cont propiu. Printr-o asemenea activitate însă însufleţesc ele esenţa de fond cu o viaţă aparentă şi această viaţă este atunci evident numai o viaţă de iluzie faţă de o viaţă adevărată liberă.

Asemenea puteri înfrânte şi totuşi nevoind să accepte victoria sunt atunci ceea ce se numeşte faţă de satana ‘diavoli’, sau ‘duhuri rele’. - şi aşa vezi tu, dragul Meu Cireniu, că ţi-am dat acum şi o aşa mică informare despre satana şi diavol, cum ai şi cerut, deci, numai aşa o informare mică! Iar dacă vrei mai mult, atunci vorbeşte şi Eu vreau să-ţi dau lucruri mai amănunţite!“
230. Invăţarea duhurilor din începuturi.
Spune Cireniu: „Eu am primit acum într-adevăr aşa o idee şi mi se pare, de parcă aş înţelege aşa ceva din aceasta, dar de o anumită claritate nu este aici încă nici pe departe vorba. Treaba pare să vrea să treacă într-o asemenea subtilitate duhovnicească, cu a cărei clarităţi se are o cu totul altă înţelegere, decât cum se poate aproximativ înţelege, că două pere şi încă o dată două pere fac împreună patru pere. La mine nu este în această privinţă încă nici pe departe vorba de o înţelegere clară; pentru că cumpănirea puterilor între ele este astfel înfăţişat subtilă, că ele în o fiinţe ca mine pot păşi cu greu într-o relaţie bună ordonată şi între ele în una şi aceeaşi fiinţă se comportă aşa, că din aceasta se face o fiinţă pe deplin asemănătoare cu Dumnezeu în toate acţiunile.

Aceasta, sunt eu de părere, poate, deci, totuşi, o fiinţă nou creată, cum noi toţi suntem una asemănătoare, în sine şi din sine însăşi imposibil vreodată înfăptui şi nici nu poate în consecinţă să poarte vina doară oarecum cu totul singură, dacă s-a dezvoltat cu totul în ordinea bună sau parţial, dacă nu pe deplin, împotriva ordinii bune; pentru că cine i-ar putea atribui unui om vina deplină a necioplirii sale, dacă n-a avut începând de la naştere niciodată ocazia plină să se dezvolte în obiceiurile fine, cum sunt ele foarte obişnuite între oamenii bine educaţi?

Dar cum se poate gândi, că fiinţele spirituale primitive, care şi-au format existenţa doar după gândurile şi ideile veşnice ale lui Dumnezeu, au putut să aibă acea cunoştiinţă, prin a căruia ajutor au putut de îndată să se formeze după ordinea Creatorului? Fiinţa de veci a lui Satan i-a fost imposibil să aibă tot aceeaşi cunoştiinţă ca cea a lui Mihail, căci altfel ar fi trebuit să fie el la fel ca şi Mihail. Pe scurt, Domnul meu, eu mă mişc între lumină şi întuneric şi nu ştiu, cum să pricep mai bine această lumină! Unde mă apropi prea tare de aceasta, atunci mi se pare, că începe să mă ardă, la fel ca şi un foc deschis; şi dacă eu mă îndepărtez, deci, atunci începe întunericul şi eu mă aflu din nou la acel puct, de unde am pornit eu mai devreme.

De aceea va fi necesar, cel puţin pentru mine, să se pună puţin mai mult ulei în lampa înţelegerii mele, ca acest lucru, să se lumineze măcar puţin pentru mine. Căci eu în clipa de faţă mă simt ca şi unul care încă doarme pe jumătate dimineaţa. Pe o parte apasă ochii somnul fără lumină, dar pe de altă parte lucră lumina strălucitoare a zilei pleoapele ochilor în aşa fel, că aceştia nu mai pot ajunge la somnul deplin. De aceea trezeşte Tu, o Doamne, ochii mei cu totul, căci altfel mi se va putea întâmpla cu uşurinţă, să adorm mai încă o dată la această lumină strălucitoare în recunoaşterea deplină a ordinii dumnezeieşti cu toată înţelepciunea şi dragostea!“

Spun Eu: „ Da, drag prieten, Eu ţi-am spus deja din-ainte, că aceste lucruri se înţeleg cu greu în întregime! Dar pentru că te preocupă aşa de mult, să cunoşti acest lucru mai în profunzime, vreau Eu să încerc totuşi, să-ţi luminez acest lucru prin imagini şi prin anumite pilde.

Dar acum te afli tu pe un drumn cu totul greşit dacă eşti de părerea, că Dumnezeu a lăsat fiinţele să se formeze de la sine, mai înainte chiar şi de faptul, ca acestea să recunoască şi să înţeleagă în profunzime ordinea dumnezeiască. Mai înainte a fost nevoie de multe învăţături şi mult timp a trecut între prima înfiinţare a ordinii dumnezeişti în primele fiinţe şi între perioada, în care astfel de spirite au început să se formeze de la sine.

Gândeşte-te la timpul între Adam şi între tine şi iată, acest spaţiu de timp şi până la ora actuală este umplut de învăţături din toate părţile!

Şi după atâtea pregătiri am venit în sfârşit Eu Însumi şi le arăt limpede oamenilor drumul, pe care aceştia trebuie să-l parcurgă din propria lor putere, care până acum a fost condus de formarea pro şi contra. Cu prezenţa Mea aici i se dă omului libertatea deplină a mişcării spre desăvârşirea totală şi cu aceasta o nouă lege a dragostei, care în măsura cea dreaptă şi dumnezeiască cuprinde în sine toate celelalte legi şi toată înţelepciunea din Dumnezeu.

Dacă omul de acum înainte va trăi după o astfel de lege nouă, atunci acesta îşi va forma fără vreo greşeală viaţa după ordinea dumnezeiască şi după aceasta el va trece de îndată în belşugul vieţii libere, adevărate şi eterne. Dar dacă nu va accepta o astfel de lege a vieţii noi şi nu se va ghida în fapte după aceasta, atunci cu siguranţă că acesta nu-şi va termina adevăratul scop al desăvârşirii.

Dar nimeni nu va putea spune atunci: ‘Eu nu am ştiut, ce trebuie să fac!’ şi dacă un om care ar fi la o depărtare mare de aici, ar spune: ‘Până la urechea mea nu a ajuns strigarea dumnezeiască!’, atunci i se va răspunde: ‘Din această oră nu mai există vreun om pe pământ, care să nu fi primit în inima sa, ceea ce este într-u totul adevărat printre oameni.’

Fiecăruia i se va aşeza o voce de avertizare în inimă, care îi va arăta, ceea ce este bine şi adevărat. Cine va auzi acea voce şi se va ghida după aceasta, acela va ajunge la lumina cea mare şi aceasta îi va lumina toate căile spre ordinea dumnezeiască.“
231. Urmările căderii lui Lucifer.

(Domnul:) „Dar ce scurtă este perioada între Adam şi noi, în comparaţie cu formarea primului spirit de la Adam încoace şi de abia de atunci de când aceştia au putut să se folosească de voinţa lor liberă; şi iarăşi, ce spaţiu de timp nemăsurat de la cădere şi până la Adam şi de la Adam la noi!

Iată, în nemărginitul spaţiu de creare există anumite sori principale de veci, care din pricina distanţei mari, cu toate că sunt de nespus de multe ori mai mari decât acest pământ, de abia se pot vedea ca un puct strălucitor pe cer - şi acest lucru doar de acei oameni, care au ochii cât se poate de buni! Sorile străvechi există, cam cum se poate socoti perioada de la căderea spiritelor străveche până în aceste timpuri ale noastre. Şi iată, dacă am vrea să spunem vârsta acestor sori după măsurile pământeşti, atunci nu ar fi posibil, să se scrie peste tot pământul un număr, care să ajungă pentru timpul anilor pământeşti! Şi dacă ai lua pentru o mie ori o mie de ani ai acestui pământ o mică piatră şi ai pune acestea una lângă alta şi ca spaţiu şi ca mărime ar fi aşa de mare ca acest pământ, cu tot cu mările, nu ar ajunge nici pe departe să aibă timpul unui astfel de soare.

O astfel de perioadă durează destul de mult şi, totuşi, nu este aproape nimic în comparaţie cu timpul străvechi, în care Dumnezeu din gândurile şi ideile Sale a început să formeze şi a început să le facă independente pe primele spirite. Dar cât de multe s-au întâmplat în această perioadă spre formarea completă a voinţei libere unor asemenea spirite străvechi!

Şi totuşi, la sfârşitul unor astfel de perioade de formare a spiritelor au mai existat încă nenumăraţi, cu toate că au înţeles mult prea bine felul de formare a lui Dumnezeu, dar la sfârşit din pricina purtării libere nu au vrut să ştie nimic de acest drum şi l-au urmat pe acela care era împotriva lui Dumnezeu, din pricina unor favoruri scurte şi aşa au păşit ei pe drumul propriei lor stricăciuni.

Căci spiritul de bază al luminii, în care trăiau nenumărate spirite, fiecare înzestrat cu nenumărate inteligenţe, a început să vorbească la sine: ‘De ce altceva mai poate fi nevoie? În mine se află toate caracterele ca şi în Dumnezeu şi Dumnezeu a aşezat toată puterea Sa în mine. Acum sunt puternic şi plin de forţă peste toate. Tot ce a avut El, a dat de la Sine şi eu am luat totul. Acum nu mai are Dumnezeu nimic, eu însă am totul; şi noi vrem să vedem acum, dacă la încălcarea a acestei porunci, avantajul evident este într-adevăr doar de o durată scurtă. Noi suntem de părerea: cu forţa noastră actuală şi atotputernică vom fi noi în stare acum avantajul acela de scurtă durată să-l prelungim cel puţin o veşnicie. Cine va putea oare să ne împiedice? În afară de noi acest spaţiu nemărginit nu poartă o putere sau o inteligenţă mai înaltă, decât este a noastră; cine va fi atunci în stare să ne răpească acel avantaj?’

Vedeţi, aşa a gândit şi aşa a vorbit acel spirit de lumină în sine şi prin aceasta la nenumăratele spirite care îl înconjurau. Spus şi făcut şi urmarea a fost prinderea proprie în comoditate, în care s-a obişnuit din ce în ce mai mult şi iarăşi prin aceasta crearea materiei, tot aşa pe drumul ordinii dumnezeieşti; căci succesul sigur al încălcării poruncii lui Dumnezeu a fost dat cu precizie, ca şi starea precisă a acelor spirite, care de la sine au respectat legea lui Dumnezeu.

Şi aşa prin această cădere a spiritului principal şi cu el toate celelalte spirite înrudite au fost prinse cu tărie şi cu amăriciune. Dar cât de mult îi va plăcea, să rămână într-o astfel de închisoare, acest lucru nu îl ştie nimeni în afară de Dumnezeu în tot spaţiul nemărginit, nici chiar îngerii nu ştiu aceasta.

Dar acest lucru este sigur, că din acest fiu pierdut al luminii, spiritele speciale vor fi trezite prin puterea lui Dumnezeu şi vor fi aşezate în carne ca nişte copii ai lumii şi lor li se va îngădui, ca şi acelora de sus, să ajungă până la desăvârşirea totală şi până sus la Dumnezeu.

Toată materia este prin urmare un spirit special, care ca fiind un suflet poate în fiecare om să se renască în spiritul său spre viaţa veşnică. Dar dacă din materia unei lumi sunt scoase toate spiritele speciale, atunci a început sfârşitul unei astfel de lumi.

Dar acest lucru merge la un pământ, cum este acesta, un timp destul de îndelungat, dar o dată şi o dată vine totuşi sfârşitul.“

232. Învelişul şi sufletul.

(Domnul:) „Dar mai există unele părţi în materie, care nu se vor găsi vreodată cu totul într-un suflet şi acest lucru constă în binecunoscutul înveliş, în care, de obicei, sunt închise unele potenţe speciale sufleteşti până când acestea ajung la o independenţă totală. Dacă potenţa special sufletească a ajuns la o independenţă, atunci rupe într-o clipă acel înveliş şi se uneşte cu tot astfel de potenţe sau cel puţin cu unele asemănătoare şi din elementele necesare de apă, de aer şi a pămânului îşi crează de îndată un alt înveliş, cum aţi putut voi vedea la sâmburii plantelor, a pomilor şi a tufişurilor, cât şi pentru fiecare vizibil la ouăle insectelor, a păsărilor şi, în sfârşit, la animalele din apă.

Învelişul este doar o fixare de voinţă din ordinea dumnezeiască şi nu are nimic pe lângă sau în sine inteligent, ci este doar un mijloc necesar, prin care o inteligenţă sufletească dintr-o astfel de izolaţie poate şi trebuie să devină cu timpul o fiinţă liberă şi independentă.

Lumea materială este pe trei sferturi suflet şi pe un sfert este un inveliş neânsufleţit mai întâi pentru viaţa specială şi după aceea în sfârşit pentru viaţa concretă în sine. Materia de înveliş sau voinţa întărită a voinţei lui Dumnezeu este şi de aceea o instituţie de scăpare, prin care şi acele spirite speciale, care au căzut împreună cu Satana şi pot intra în ordinea stabilită şi pot ajunge prin urmare la o libertate independentă, - chiar dacă acest lucru se întâmplă pe un drum mai lung, decât cum ar fi fost acela din prima perioadă.

Dar pentru că timpul nu-L încurcă niciodată pe Dumnezeu şi nici nu-L supără, pentru că realizarea şi capătul ideilor Sale mari le are tot timpul în faţa ochilor Săi atotvăzători - este tot una, dacă timpul este scurt sau lung - , aşa sunt în faţa lui Dumnezeu o mie de ani ca şi o zi sau ca şi o clipă; şi un sfârşit poate atunci să dureze mai mulţi ani până la dezlegarea materiei de înveliş a spiritelor închise şi un astfel de timp de nepronunţat este de fapt în faţa lui Dumnezeu la sfârşit nimic mai mult de cât o scurtă clipă.

Da, Eu vă spun vouă, în nemărginitul spaţiu de creaţie există câteva lumi, care şi-au terminat deja menirea. Însă mai există ca nişte corpuri stelare şi vor rămâne ca purtători a fiinţelor libere, doar că sunt mult mai curate şi nici nu se pot schimba în menirea lor, tot aşa ca şi voinţa de neclintit a lui Dumnezeu, care se aseamănă cu înţelepciunea şi cu ordinea Sa veşnică şi care nu poate fi schimbată în veci, pentru că fără această tărie nu ar putea exista vreo fiinţă.

Căci chiar dacă acela fiinţe au o existenţă liberă după desăvârşirea lor, care nu depinde de fapt de existenţa lui Dumnezeu, atunci nu ar avea această independenţă un răstimp îndelungat, dacă acest lucru nu ar fi fost stabilit de Dumnezeu cu o veşnicie înainte în ordinea Sa de neclintit. Dar această ordine din veci este pentru fiecare fiinţă creată, prin care oricărei fiinţe îi este asigurată durata veşnică.

Dar din acest lucru reiese ca de la sine, că nici un lucru, care a fost chemat prin Dumnezeu în viaţă, nu poate vreodată să se stârpească sau să se strice în vreun fel. Îşi poate schimba forma şi dintr-una mai puţin nobilă, poate să se preschimbe în una cu mult mai nobilă, dar se poate şi invers, cum a fost cazul la primele spirite create; dar nimic nu se mai poate nimici din ceea ce a trezit o dată Dumnezeu spre a exista. - Spune-Mi acum Cireniu, îţi este puţin mai limpede acum acest lucru?“
233. Despre ştiinţă.
Spune Cireniu: „Da, Domnul şi Învăţătorul meu, acum înţeleg eu mai bine acest lucru, aşa cum un spirit prost poate înţelege acest lucru mai bine în existenţa sa lumească. Mai există unele lucru de care eu aş întreba, de acest lucru poţi fi sigur; dar eu înţeleg şi pricep acum, că ştiinţa prea înaltă nu este bună pentru oameni, căci prin aceasta un om înţelept, nu devine un om extraordinar de înterprinzător.

Mie mi se pare un om, care posedă prea multă înţelepciune, ca şi un om căruia îi merge bine şi este bogat pe acest pământ. Pentru ce mai trebuie să lucre pământul, pentru ce mai trebuie să lege boii în jug? Cămările şi hambarele sunt ticsit de pline, beciul lui este plin de cel mai bun soi de vin şi odăile sale sunt pline până la refuz de aur, argint, perle mari şi cele mai preţioase pietre. El vede, că continuarea lucrării pământului din greu este o nebunie şi el ar fi un prost dacă ar face aceasta; din această pricină el se pune să se odihnească şi se bucură fără vreo grijă de bogăţiile sale.

Şi cum am mai spus, o astfel de mină face la sfârşit şi unul care este peste măsură de înţelept. Acela care încă nu cunoaşte totul caută şi încearcă şi are o bucurie mare, atunci când el găseşte un adevăr nou; dar cel mult prea înţelept nu poate găsi aşa de multe şi prin urmare devine leneş, în vreme ce ucenicul caută şi experimentează un nou drum al adevărului zi şi noapte şi încearcă cu hărnicie să aducă acel lucru mai mult în raza luminii. Eu ştiu deja acum suficiente pentru această sferă. Ceea ce îmi mai lipseşte, acel lucru mă va menţine pe picioare şi atunci când voi deveni leneş - Am sau nu am eu dreptate acum?“

Spun Eu: „Prea mult şi prea puţin nu-i foarte util, dar totuşi mai bine, puţin prea mult decât ceva prea puţin; pentru că acela care are o abundenţă, acela poate atunci dintr-un asemenea fapt să le destăinuie aceasta foarte uşor acelora, care au o oarecare lipsă, ceea ce le va veni mereu bine unor asemenea oameni. Cine are însă prea puţin, la acela va avea atunci informarea într-adevăr desigur căile ei foarte întortochiate. De aceea este mereu mai bine ceva prea mult în adevărata înţelepciune decât ceva prea puţin. Dar aceasta o spun şi Eu: N-ar fi chiar nici unui înger bine, dacă ar fi atotştiutor asemenea lui Dumnezeu!

Dar pentru aceasta s-a îngrijit deja de asemenea din partea lui Dumnezeu; pentru că aşa de puţin cum un duh poate umple vreodată asemenea lui Dumnezeu întreaga nemărginire, tot aşa de puţin va şi fi vreodată în stare înţelepciunea unui duh încă cât se poate desăvârşit să înţeleagă şi să cuprindă toată adâncimea înţelepciunii dumnezeieşti. - Inţelegi tu şi aceasta?“

Spune Cireniu: „O da, acest lucru îl înţeleg şi era acesta deja din bătrâni o zicală de înţelepciune printre noi romanii şi şi era deja foarte uzuală la greci şi egipteni şi zicala sună cu totul pe scurt: QUOD LICET JOVI, NON LICET BOVI (Ceea ce îi este permis lui Jupiter, nu-i este permis boului; asta înseamnă: Un lucru nu se cuvine pentru toţi.) şi eu sunt de părere, că această zicală, cu toată că o proprietate a păgânilor, cum sunt ei numiţi de israeliţi, se potriveşte foarte bine şi aici.

În faţa lui Dumnezeu vor rămâne omul şi îngerul într-adevăr pe veci dragii bovi şi asta e şi bine aşa; pentru că eu cel puţin n-aş fi de folosibil absolut de loc pentru o înţelepciune prea mare. Se află doară în natura lucrului, că fiecare fiinţă creată ar trebui, la sfârşit, să piardă tot farmecul vieţii, dacă n-ar mai exista nimic în cea mai totală nemărginire, ce nu i-ar fi duhului omenesc tot aşa de limpede şi cunoscut, ca unui stăpân de casă încăperile casei sale de locuit.

De aceea este asta într-adevăr foarte bine şi foarte înţelept rânduit de către Iehova, că şi un duh, ce-i drept, extrem de desăvârşit, dar, totuşi, creat nu va ajunge niciodată în toată înţelepciunea lui nici cu un fir de păr mai aproape şi nu poate ajunge mai aproape de înţelepciunea lui Dumnezeu; pentru că ce este nemărginit, nu poate veşnic niciodată ajuns de mărginire!

Dar să lăsăm acum asta; pentru că a pierde despre asta înca mai multe cuvinte, ar fi într-adevăr foarte nefolositor, deoarece există însă o sumedenie de alte lucruri, a căror desluşire ne este mai necesară decât confecţionarea unei rigle, cu care duhul omenesc slab ar putea măsură înţelepciunea dumnezeiască. Dragostea se află evident mai sus decât toată înţelepciunea încă cât se poate de înaltă a oamenilor şi a duhurilor.

Tu ai spus înainte de aceasta, că cicatricea sufletului s-ar putea vindeca pe deplin prin legea nouă a dragostei faţă de aproapele şi prin aceasta s-ar putea elibera cu totul de răul vechi de moştenire şi s-ar întoarce atunci iarăşi în om conştienţa deplină a vieţii adevărate, veşnice cu toată puterea şi claritatea. Acesta ar fi într-adevăr cel mai mare câştig pentru omul de pe acest pământ; pentru că de-abia prin aceasta ar fi omul cu totul om şi ar fi în stare să înfăptuiască deja în viaţa pământească lucruri hotărât mari şi minunate.

Cu simţul mereu chinuitor al omenirii sărace în privinţa dispariţiei şi muririi sigure de pe locul de acţiune al vieţii, trebuie omul să piardă la sfârşit tot curajul pentru o faptă mai înaltă, sau trebuie să se azvârle, la sfârşit, în toate idolatriile nebune ale lumii, pentru a alunga prin aceasta gândul de la moartea sigură de cândva din viitor şi să savureze astfel viaţa trecătoare, de parcă ar fi una veşnică. Este în consecinţă de cea de mai înaltă importanţă, ca omului să-i fie dată o asemenea poruncă, prin a cărei respectări poate să-şi găsească iarăşi în sine şi să conserve pe veci paradisul pierdut de odinioară prin Adam. Porunca dragostei adevărate şi reale faţă de aproapele, să ne readucă ceea ce am pierdut.

Dar aici se pune foarte tare întrebarea, cum ai de respectat o asemenea poruncă foarte importantă potrivit cu ordinea lui Dumnezeu, pentru a obţine prin aceasta scopul mare promis de Tine - spune - sigur nu pe jumătate, ci pe deplin.“

Spun Eu: „Aceasta este din partea ta într-adevăr o afirmaţie bună şi adevărată şi eu îţi voi da despre aceasta un răspuns adevărat; dar pentru moment vrem noi să-l ascultăm de asemenea o dată pe bătrânul nostru om al casei Marcu, ce noţiuni are el despre aproapele, căruia trebuie să-i dedici toată dragostea. De-abia apoi vă voi da atunci răspunsul deplin şi adevărat cu explicaţia potrivită despre asta. Şi aşa spune-ne, tu dragă Marcu, cine, după opinia ta, trebuie privit ca fiind aşa cu totul într-adevăr aproapele nostru şi trebuie să-i arăţi toată dragostea în faptă!“
234. Opinia lui Marcu despre aproapele lui.
Spune bătrânul Marcu: „Doamne, eu sunt aşa cu totul emoţionat de toate acestea ce le-am auzit acum cu casa mea, că n-aş fi acum în stare cu cea mai bună bunăvoinţă să scot însă nici măcar un cuvinţel rezonabil, nici vorbă de a preciza, cine este faţă de mine un adevărat semen.

Bineînţeles ar fi într-adevăr acela aproapele meu, care s-ar afla cel mai aproape de trupul meu şi dacă ar fi să aibă nevoie de un ajutor, ar trebui să i-l acord. Iarăşi ar fi vecinii mei aproapele meu; dacă m-ar ruga pentru ajutor, n-ar trebui să li-l reţin fără drept. Astfel sunt şi soţia mea şi copiii mei aproapele meu şi eu trebuie să mă îngrijesc de binele lor trupesc şi duhovnicesc şi de dezvoltarea lor.

Atunci când am fost încă un războinic, au şi fost atunci camarazii mei aproapele meu şi era datoria mea să le acord un ajutor în cazul pericolului. Pe de-altă parte, este de asemenea iarăşi fiecare om, oricărei relige ar aparţine el, aproapele meu în cazul greutăţii şi eu să nu trec pe lângă el, dacă necesită ajutorul meu sau mă roagă de ajutor.

Da, eu sunt de părere, că chiar unui animal al casei să nu-i reţii ajutorul, dacă aceluiaşi îi lipseşte ceva. Pe scurt şi bine, aşa cum îmi închipui în mintea mea limitată de casă, omul să imite aşa frumos fain conducerea lui Dumnezeu şi în înfăptuirea lui să lase să strălucească, deci, totuşi şi soarele său peste toată făptura, aşa cum şi Dumnezeu lasă să strălucească soarelel Lui peste făptura întreagă.

Fireşte că omul, ca o fiinţă foarte limitată, poate să-L imite pe Dumnezeu, Făcatorul lui, numai tocmai de asemenea foarte limitat; dar pentru că poartă deja asemănărea lui Dumnezeu în sine sau este, de fapt, făcut după asemănarea lui Dumnezeu, atunci să dezvolte şi acest lucru pe deplin sin sine, pentru care i-au fost date toate capacităţile. - Aceasta este aşa părerea mea şi Tu, o, Doamne, ne vei dai însă nouă tuturor o explicaţie corectă; pentru că eu ascult cuvântul Tău cu o mie de ori mai mult drag, decât să vorbesc eu însumi. De aceea grăieşte Tu, o, Doamne, mai departe - cu condiţia, ca să mai vrei să vorbeşti încă ceva în această noapte!“

Spun Eu: „Da, Eu voi vorbi, cu toată că mijlocul nopţii a venit; dar acum să punem un punct mic de odihnă şi să ascultăm, dacă dinspre mare nu se lasă auzit nici un strigăt de ajutor!“

Acuşi după această afirmaţie a Mea, s-a auzit dinspre mare o gălăgie încoace, din care o grămadă de voci omeneşti erau foarter bine receptibile. Marcu şi fiii lui Mă întreabă foarte în grabă, dacă să meargă atunci afară spre a acorda ajutor unor eventuali nefericiţi, care probabil cu ajutorul unui mijloc de transport prost ar avea de înfruntat vântul de miez de noapte, sau un vârtej, care reiasă cu drag din golful mare.

Spun Eu: „Este un mijloc prost de transport plin de leviţi tineri şi farisei. Ei vin din regiunea Capernaumului şi a Nazaretului şi sunt pe drum înspre Ierusalim. Ei au preferat calea pe apă faţă de cea pe uscat, pentru că ea este mai întâi mai aproape şi, în al doilea rând, nu atât de obositoare; dar ei primiseră în Siberah numai o barcă de pescari deja destul de găurită şi le merge acum rău, deoarece s-a ridicat un vânt de miez de noapte destul de puternic, - şi dacă nu li se va sări în ajutor, atunci s-ar scufunda!“

Spune Marcu: „Doamne, cu adevărat, pentru aceştia nu-i nici un bai, dacă se fac hrană pentru peştii dragi! În acest caz aş dori eu aproape să-mi las puţin timp cu sărirea în ajutor. Dar dacă Tu o doreşti, atunci să le fie, totuşi, adus un ajutor.“

Spun Eu: „Ai spus totuşi tu însuţi foarte corect, omul creat după asemănarea lui Dumnezeu să aspire să se facă în toate asemănator cu Dumnezeu în consecinţa capacităţilor lui date şi să lase să strălucească şi soarele lui mic, pe care îl poartă în inimă, peste întreaga făptură şi să-l privească pe acela ca fiind aproapele lui - dacă duşman sau prieten -, care se află într-o mare strâmtorare şi necesită un ajutor!

Vezi, cuvintele tale sunt destul de adevărate, din care cauză să şi înfăptuieşti potrivit cu acestea, altfel n-ar fi adevărul încă mult timp viu în tine acasă! Pentru că adevărul pur îi foloseşte omului puţin sau absolut de loc pentru viaţa veşnică, atâta timp cât nu l-a făcut viu în sine prin faptă. Dacă a făcut însă aceasta, atunci vine lumina vieţii veşnice în fluvii şi iluminează toate colţurile de pierzare ale sufletului omenesc, ca şi cum soarele dă în amiaza luminoasă lumina ei în toate văile şi crăpăturile încă cât se poate de adânci, le încălzeşte şi le umple prin aceasta cu viaţa lui. - Fă de aceea acum ce vrei tu!“

Spune Marcu: „Deci, numai repede spre a le sări în ajutor şi dacă ar purta corabia putrezită numai urşi, tigri, lei şi hiene!“

Indată a fugit bătrânul Marcu cu fiii săi la ţărm şi s-a şi urcat imediat într-o barcă de pescari bună şi destul de mare şi a vâslit în larg până la acel loc, de unde strigătul după ajutor a fost tot mai pătrunzător.
235. Marcu salvează farisei naufragiaţi.
Atunci când Marcu a ajuns în puţine clipe la barca ajunsă deja foarte aproape de scufundare, le-a zis celor ameninţaţi de nenorocire să treacă repede dincoace în barca lui, a pus barca siberahă putrezită în cablu de remorcare şi a ajuns astfel înfăţişat acuşi la ţărm. Cei salvaţi însă erau cam treizeci la număr.

Atunci când au ajuns ei salvaţi pe uscat, au şi întrebat leviţii deci repede, ce răsplată cere cârmaciul pentru osteneala lui, deoarece au recunoscut, că este un roman bătrân. Pe un evreu nu l-ar fi întrebat cu siguranţă; pentru că acela ar fi trebuit să-şi considere încă o mare milostivire, că Iehova l-a făcut demn prin aceea, că a lăsat, prin el, să fie salvaţi slujitorii Lui de la un pericol. Pentru că Iehova ar permite un asemenea lucru din când în când doar numai din pricina oamenilor, ca să primească prin aceasta o ocazie să-şi arate statornicia lor în credinţă şi devotamentul lor de nezdruncinat faţă de templu, care ar fi aici o singură locuinţă potrivită a lui Dumnezeu pe pământ, ca altfel niciuna în veşnicie.

Dar Marcu spuse: „Chiar dacă sunt un bătrân roman, îl cunosc totuşi pe adevăratul Dumnezeu mai bine, decât voi toţi împreună; căci“, a vorbit el în contuínuare spre cei salvaţi, „dacă l-aţi cunoaşte pe Dumnezeu în adevăratul sens, atunci voi nu aţi fi nici farisei şi nici leviţi, ci voi aţi fi pur şi simplu oameni! Dar pentru că voi nu îl cunoaşteţi nici măcar puţin pe Acela, a cărui slujitori vă lăudaţi că sunteţi, vă spun eu vouă acum: Blestemat să fie acela, care şi-a ajutat fratele la ananghie şi i-a cerut pe acest motiv vreo răsplată! Căci Dumnezeu nu lasă vreo faptă nerăsplătită în numele Său. Dar dacă Dumnezeu ne răsplăteşte şi doar El poate face acest lucru, de ce şi pe ce motiv ar trebui să aşteptăm unul de la altul răsplata? Din această pricină voi sunteţi cu toţii slujitori răi ai lui Dumnezeu; căci voi spuneţi că îi slujiţi Domnului, dar, în schimb, cereţi de la oamenii săraci o răsplată cât se poate de mare.

De aceea, învăţaţi de la mine, un războinic încărunţit al Romei măreţe, cum îi trebuie slujit adevăratului şi veşnic viului Dumnezeu, atunci când vrea cineva să fie privit şi răsplătit de El!

De aceea eu nu iau niciodată vreo răsplată de la un om, pe care eu l-am ajutat la ananghie. Dar dacă am lucrat eu pentru mine şi pentru casa mea, atunci cer eu o răsplată dreaptă pentru osteneala mea şi la târg îmi vând eu peştii cu drept şi după valoarea lor. Dar, dacă voi vreţi să mâncaţi şi să beţi aici ceva, atunci acest lucru mi-l veţi plăti după drept şi valoare.“

Spun cei salvaţi: „Într-adevăr, din vorbele tale se poate auzi, că tu eşti un evreu şi nu un păgân; căci atât de adevărat noi nu am auzit vreodată să vorbească un păgân. Oh, pentru aceasta noi nu-ţi vom purta pică. Noi nu suntem chiar atât de convinşi, cu ceea ce critici şi vorbeşti de rău despre noi; dar noi ne aflăm acum în acest curent şi cel puţin de faţadă trebuie să înotăm noi în acesta. Dar dacă am avea alte posibilităţi, atunci noi am fi primii care ne-am întoarce spatele spre templu. Dar ce vrem noi şi ce putem noi să face împotriva acestui fapt cert? Oh, noi observăm la fel de bine ca şi tine, că templul din Ierusalim nu este nimic altceva decât un loc imens al înşelătoriei, în spatele căruia nu se află nici măcar o silabă adevărată, dar să nu mai vorbim de vreun cuvânt; dar acest loc este acum sancţionat de puterea Romei şi nici nu se poate înfăptui împotriva acesteia.

Dacă există undeva un adevărat şi atotputernic Dumnezeu, atunci cu siguranţă că va pune în scurt timp capăt acestor lucruri groaznice; dar dacă nu există un adevărat Dumnezeu şi tot, ce noi cunoaştem, nu este nimic altceva decât poezie şi fabule, deci, atunci compunem şi povestim şi noi şi lumea, care şi aşa doreşte mai mult minciuna decât adevărul, este întru totul mulţumită şi prin urmare noi nu putem cere mai mult de la lumea oarbă şi nici de la noi.“

Spune Marcu: „Voi sunteţi frumoşi eroi şi oameni! Epicur este învăţătorul vostru, chiar dacă nu în persoană, deoarece a schimbat deja de mult viaţa pământească cu cea veşnică; dar este cu atât mai mult reală după filozofia sa mâncăcioasă. Spuneţi din această pricină, dacă vreţi să beţi şi să mâncaţi ceva, iar dorinţa voastră se va împlini de îndată!“

Spune unul: „Dar ce fel de oaspeţi mai ai tu lângă casa ta? Căci este aproape miezul nopţii - şi mai ai încă atâţia oaspeţi în faţa casei tale? Şi aceştia sunt oare salvaţi? Deoarece marea este tulbure, fără să bată vreun vânt mai puternic.“

Spune Marcu: „Acei oaspeţi nu vă interesează deloc şi sunt nişte romani mult prea înalţi, ca voi să vă apropiaţi de ei. Pe scurt, caracterul vostru este prea subdezvoltat pentru acei oaspeţi. Printe alţii, se află şi comandantul Iuliu din Ghenizaret şi dacă voi vreţi să vorbiţi ceva cu el, atunci pot să-l chem aici la voi.“

Atunci când leviţii şi feriseii tineri au auzit acel nume, s-au speriat enorm de tare şi l-au rugat pe Marcu, ca el să-i scutească pe ei de acel individ; deoarece el nu era un om, ci un diavol fără conştiinţă. Deoarece mulţi dintrei ei au fost cu câteva zile în urmă în Genezareth şi Iuliu le-a îndesat în ochi şi în urechi lut şi i-a trimis cu însoţire militărească spre Capernaum. Pe ei i-a apucat groaza, pentru că erau de părere, că Iuliu va face tot acelaşi lucru cu ei şi în acel loc.

Dar Marcu a vorbit către ei: „Aici nu trebuie să vă temeţi de nimic, în afară de vreo revizuire a hârtiilor de călătorie, căci de obicei la aceasta sunt cât se poate de severi romanii.“

Spune unul dintre acei leviţi prezenţi: „Acest mic lucru este de fapt o problemă mare. Templul nu vrea să se subordoneze acestei legi romane şi noi slujitorii de jos ai templului suntem tot timpul puşi într-o situaţie jenantă, care nu mai are nici o scuză în faţa oamenilor, în faţa templului şi nici în faţa nimeni altuia, şi, totuşi, trebuie ca noi, trimişi din partea templului, să călătorim de la un capăt la celălalt al lumii; şi dacă avem vreo pagubă pe drum, atunci nimeni şi din nici o parte nu remediază aceasta.

Suntem într-adevăr copiii unor părinţi bogaţi, căci altfel cu siguranţă că templul nu ne-ar fi primit în slujbele sale. Dar acum suntem blestemaţi în legile zidurilor şi nu mai putem să scăpăm de acestea. Urmarea este, că noi suntem pentru toată lumea animalele de bătaie. Noi suntem acum în jugul adevăratului blestem lumesc. Desprinde-ne de aceasta, dacă eşti în stare! Pe o parte părinţii şi neamurile noastre credincioase, pe de altă parte obligaţia de fier a templului. Aşa să se mişte cine vrea liber, dar noi nu putem!“

Spune Marcu: „ştiţi ceva? După cuvintele voastre sunteţi totuşi demni pentru acei oaspeţi. Veniţi acum cu mine şi eu voi pune un cuvânt bun în numele vostru! Poate că vă voi salva, totuşi, din ghearele templului, care este după spusele voastre aşa de ‘prietenos’ şi de’grijului’ cu voi, slujitorii săi.“

Spun cei salvaţi: „Toate ar fi bune şi frumoase, dacă nu s-ar afla acolo Iuliu; căci noi nu avem nici unul hârtii de călătorie.“

Spune Marcu: „Deci, atunci, vă va face el acestea.“

Spun cei salvaţi: „Aceasta cu siguranţă; dar de care ne va face el!“

Spune Marcu: „Veniţi şi urmaţi-mă! Hârtiile de călătorie vor fi mai bune, decât aveţi voi părere acum; căci Iuliu este, ca şi mine, un prieten al spiritelor deschise.“

La aceste cuvinte ale bătrânului Marcus şi a fiilor săi se lasă convinşi acei salvaţi şi Marcu îi aduce cu paşi înceţi şi cât se poate de bucuros până acolo unde ne aflam noi.

236. Critica fariseiilor la adresa lui Iuliu.

Când au ajuns cu toţii la noi, li s-a făcut loc, aşa că au avut destul de mult loc la o masă alăturată de a noastră.

Marcu a venit după aceea la Mine şi m-a întrebat, dacă ar trebui să le dea celor salvaţi pâine, sare şi vin.

Spun Eu: „Întreabă-i pe ei şi inima ta, dacă cer ceva şi dacă inima ta este întru totul pregătită să dea ceva! Dacă ei cer şi inima ta vrea să dăruiască, atunci dă-le! Căci iată şi aceasta este o lege importantă pentru dragostea către aproapele! Aproapele trebuie să ceară, ori prin cuvântul rostit, ori prin strigătul de ajutor, sau în cel mai rău caz prin ananghia uşor vizibilă şi tăcută şi inima ta trebuie de îndată să dorească cu tărie, să ajute; atunci a fost desăvârşită dragostea pentru aproapele în ordinea dumnezeiască şi efectul pentru spiritul şi sufletul celui ce a dăruit, nu va întârzia prea mult. - Înţelegi tu aceasta?“

Spune Marcu: „Da, Doamne, eu înţeleg acest lucru foarte bine şi mă voi ghida de îndată după învăţătura Ta.“

Spun Eu: „Du-te, dar să nu spui nimic despre Mine! Prea multă încredere nu trebuie să le dăruieşti; căci în inimile lor încă locuieşte întunericul deplin şi sufletul lor nu pricepe profunzimea adevărului.“

După aceste cuvinte merge repede Marcus la cei salvaţi şi îi întrebă dacă aceştia necesită hrană spre întărirea trupului lor.

Spune unul: „Prietene, noi suntem înfometaţi şi însetaţi; dar toată averea noastră constă doar din nouă bănuţi roşii. Pentru această valoare nu se va putea cere prea multe, în această regiune, care este cât se poate de săracă în pâine. Dar dacă poţi să ne dai ceva de mâncare, atunci dă-ne şi noi îţi vom da acei nouă bănuţi roşii!“

Spune Marcu: „Dacă aşa stau lucrurile cu voi, atunci nu este nevoie de cei nouă bănuţi roşii şi voi o să aveţi destul de mâncare şi de băut.“

La aceasta îşi cheamă Marcu imediat femeia şi copiii săi şi le spune ca să aducă acestor salvaţi imediat pâine, sare şi vin; căci altceva era greu de procurat la această oră în miez de noapte. Dimineaţa vor fi îngrijiţi mai bine. Imediat au fost aduse acestea şi cei salvaţi mănâncă cu poftă şi laudă pâinea şi vinul peste toate măsurile.