Marea evanghelie după ioan

(Jarah:) „Cu adevărat, se întâmplă grozăvii nemaiauzite la iniţiativa desigur de tot timpul a aşa numiţilor slujitori ai lui Dumnezeu! Dar oamenii, care primesc cu siguranţă ştire despre aceasta şi nu sunt totuşi neştiutori nici măcar în însuşi scriptura lui Dumnezeu, se întreabă, deci, totuşi, atunci încetul cu încetul între ei şi acest lucru din zi în zi mai mult:’Ce să fie aceasta? Ce este cuvântul lui Dumnezeu? Poate fi acesta voia lui Dumnezeu din sensul cuvântului Său, că propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu, a voinţei Sale de dragoste, a milostivirii Sale, a blândeţii Sale şi a păcii Sale se fac o sumedenie dintre dracii cei mai lacomi, lacomi de domnie, mândri, fără dragoste şi cei mai neruşinaţi faţă de semenii lor?’

Şi iată, asemenea întrebări sunt bune; pentru că ele sunt primele îndemnuri, prin care omenirea ajunge la adevărata acţiune proprie, fără care ea nu se poate transforma vreodată nici dintr-un îndemn bun şi mai puţin dintr-unul rău, oarecum al iadului, într-o libertate duhovnicească adevărată, fără care nu există nici o viaţă veşnică pentru suflet şi pentru duhul lui.

Este adevărat că eşti adesea sfâşiat şi aproape pe deplin desfiinţat de o mânie dreaptă la privirea asupra răutăţilor preoţimii şi ai dori adesea să urli în gura mare: ‘Doamne! Nu mai ai Tu aşadar fulgere, pietre, pucioasă şi foc, pentru a-i pedepsi pe aceşti tigri de oameni cu cel mai tare ascuţiş al mâinei Tale dumnezeieşti?’ Dar aici vorbeşte o voce blândă din interiorul cel mai profund al inimii şi spune: ‘Fii deştept şi înţelept şi uită-te unde calci? Dacă vezi o viperă stând la pândă pe drum, atunci evit-o; pentru că întreaga suprafaţă a pământului nu este încă nici pe departe acoperită cu o droaie de vipere!’

Trebuie doară să fie şi noaptea, aşa de bine ca ziua, ca omul să recunoască valoarea luminii. Ziua n-are într-adevăr nici un om vreo oarecare necesitate de o lumină a lămpii; dacă vine însă noaptea, atunci simte fiecare om foarte dureros lipsa luminii şi aprinde, aşa de bine pe cum poate el avea, o oarecare lumină şi o iluminare slabă îi face încăperea lui deja mai prietenoasă decât lipsa adesea pe deplin de lumină.

Vedeţi, dacă Domnul înzestrează oamenii acestui pământ aşa de potrivit cu tot felul de posesii pământeşti, atunci se fac ei acuşi încrezuţi şi încep să se îngrijească prea mult de trupul lor şi sufletul lor, în care locuieşte Duhul dumnezeiesc, se mistuie acuşi, asemenea unei boabe de sămânţă alese de solul prea lacom de săturare care o înconjoară pe aceasta, în loc să fi primit întărirea din trup, spre răsărire a Duhului dumnezeiesc în ea în măsură potrivită, spre viaţa veşnică, cum este un asemenea lucru rânduit de către Dumnezeu şi spre care scop final i-a dat Dumnezeu sufletului, deci şi aşa pe deplin de fapt trupul. Acolo însă unde sufletul este atunci mistuit de trupul său, acolo ies atunci însă la iveală bineînţeles, în loc de roadele alese, de asemenea numai spini, mărăcini şi tot felul de alte buruieni rele, de la care nu se poate atunci recolta într-adevăr nici struguri şi nici smochine!

Un asemenea om este însă atunci şi aşa de bine ca mort duhovniceşte! El nu mai ştie nimic din ceea ce este numai a duhului. El neagă tot ce este duhovnicesc şi materializează totul. În afară de materia dură nu mai există nimic pentru un asemenea om; stomacul lui şi pielea lui cea mai senzorială sunt cele două singure dumnezeităţi ale sale, cărora le este zi şi noapte dispus de a le aduce orice jertfă. Pentru asemenea oameni nu mai există atunci nici un Dumnezeu şi când în sfârşit asemenea oameni, cum este cazul acum din păcate numai prea des, se fac chiar încă preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu, atunci sper că nu trebuie totuşi să întrebi prea mult şi să spui: ‘De ce s-au făcut, oare, aceşti slujitori puri ai cărnii preoţi şi slujitori ai lui Dumnezeu, pentru care în motivul motivului sufletul, duhul, Dumnezeu şi cerurile Sale nu sunt nimic altceva, decât imagini de limbaj învechite, poetic fantastice?’ Să se privească numai la burţile lor peste măsură de grase şi şi ai viu în faţă răspunsul deplin!

La asemenea dăruitori ai cuvântului lui Dumnezeu le este atunci într-adevăr fireşte tot una, dacă satură comunităţile încredinţate lor cu pâine din ceruri sau cu mizerie din bălţile cele mai scârboase; dacă sunt ei numai pentru aceasta plătiţi cu totul formidabil de bine! Nu are voie însă tocmai de aceea să ne şi mire absolut de loc prea mult, dacă nu arareori auzim lucruri din partea templului despre care nu rar ne înmărmurim şi ne înţepenim aproape cu totul de îngrozire.

Dacă omul pur trupesc a ajuns o dată la acel punct, că simte despre cinstea de a fi un om abia mai mult decât o ciupercă de pădure, care crescuse dintr-un oarecare putregai al pământului, - ce fapt ales omenesc să aşteptaţi atunci în acest caz de la un asemenea om de putregai? Trebuie să-l laşi pe drum ca pe o viperă scârboasă să se ciuciască şi să-şi mişte repede limba şi să-ţi cauţi atunci un oarecare loc lipsit de vipere pe mama tera largă. Pentru că Domnul este cu fiecare, care îl caută cu adevărat şi nu-l părăseşte pe acela niciodată, care se întoarce în sărăcia lui spre El!

Noi toţi care locuim la ţărmurile mării noastre închise, am fost deja de mult o jucărie a templului. Iudea a fost cruţată aşa de mult pe cât posibil; dar pentru aceasta am fost nevoiţi noi galileenii să le slujim templierilor deja de mult ca cei mai veritabili ţapi ispăşitori pe de-o parte şi pe de-altă parte ca vaci de muls, - dar la aceasta avem binele, că ne-a răsărit mult mai devreme lumina cea mai minunată în toate şi mai presus de toate, în timp ce Iudea se mai află încă în noaptea cea mai adâncă.

Noi am simţit mai întâi lăcomia foarte trufaşă a pământului templier, prin care înţeleg eu fireşte preoţimea şi ne-am eliberat de ei aşa de mult pe cât posibil. Şi noi, ca de asemenea un rod ales al lui Dumnezeu, n-am irosit puterea noastră de înrodire interioară a vieţii pe umplerea stomacului mare al templului, ci noi ne-am întors la ordinea lui Dumnezeu pe care am recunoscut-o mereu mai mult în noi înşine şi ne aflăm de aceea acum deja liberi, ca rod binecuvântat multiplu pe ogorul mare şi frumos al lui Dumnezeu. Iudeii, cei din Mesopotamia şi cei care locuiesc către miazăzi, nu vor fi însă încă mult timp aduşi la acel punct, ca să accepte cum sunt ei acum nebunii continuu cei mai înşelaţi de către templu!

În răspunsul acesta al meu aşa cam lungit la întrebarea mea, va recunoaşte sper desigur fiecare dintre oaspeţii aici prezenţi, că fata din Ghenizaret ştie deja destul de bine, ce are ea de făcut din ascultările şi îngăduirile lui Dumnezeu! Tu, o, Doamne, iartă-mă însă foarte milostiv, că am vorbit în faţa Ta şi la aceasta alături de partea Ta cea mai sfântă chiar un timp aşa de îndelungat şi aşa de mult, câteodată probabil şi lucruri nefolositoare! Eu n-am vrut însă prin aceasta să arăt doară absolut deloc puterea recunoaşterii mele, ci, pentru că s-a ivit, aşadar, astfel ocazia, să spun totul numai aşa pe faţă, cum mi-a fost cu totul sincer şi adevărat în jurul inimii!“
204. Josoe şi Jarah despre Iuda.
Spun Eu: „Fiica cea mai dragă a inimii Mele, Eu îţi spun: N-ai vorbit nici un cuvânt prea mult sau prea puţin! De aceea v-o spun însă şi vouă tuturor şi vă sfătuiesc, ca tot ce a spus acum aceasta fată, să reţineţi, să respectaţi şi să acţionaţi potrivit cu aceasta. Dacă vrea însă cineva să facă vreo oarecare afirmaţie contrarie, atunci să se ridice şi să grăiască!“

La acest îndemn al Meu, a ieşit Iuda Iscarioteaunul al nostru la iveală şi a spus: „Cu absolut tot nu sunt de acord, cu toate că admir, de altfel, adânc înţelepciunea acestei fete; pentru că ea vorbeşte chiar ca o carte scrisă cel mai bine.“ - Apoi tăcu el.

Băiatul Josoe însă s-a răstit de-a dreptul la el şi a spus: „O tu om îngrozitor de nebun şi peste toate măsurile de prost! N-ai auzit tu, aşadar, ce mărturie i-a dat Domnul însuşi celei mai minunate Jarah şi tu nu vrei să fii de acord cu toate punctele cuvântării ei de răspuns? Oh, atunci grăieşte, deci, prostia ta nesatisfăcută şi peste măsură de mare şi noi vom vedea de ce fel de murdărie este ea umplută! Aici deschideţi ochii tăi cei mai proşti, tu bou bătrân şi vezi, aici lângă mine stă aşezat un înger al lui Dumnezeu din cerul cel mai înalt; fiinţa lui este lumină pură. Aici vezi tu cuvântătoarea tânără şi înţeleaptă din inima lui Dumnezeu şi lângă ea sper pe Domnul însuşi, a Cărui Duh a creat cerul şi pământul şi totul ce există aici şi tu vrei să fii totuşi peste mărturia lui Dumnezeu cu ceva nu cu totul de acord din cuvântarea celei mai minunate Jarah?! Spune-mi cine eşti tu, că vrei acum să te judeci chiar aşa de obraznic cu Dumnezeu!“

Acesta cuvinte foarte energice ale lui Josoe l-au intimidat pe Iuda foarte şi el s-a retras de îndată iarăşi înapoi şi s-a aşezat foarte liniştit pe banca lui; pentru că îl cuprinsese o frică mare de fiul acum, oarecum, al înaltului Cireniu şi el nu se mişca pe locul de şezut al lui.

Josoe însă vorbi mai departe şi spuse: „Nu este acesta unul dintre ucenicii de bază? Mie mi se pare cunoscut chipul lui, eu l-am văzut în Nazaret! Da, da, el este acela şi anume acelaşi, care s-a sfădit mereu deja în Nazaret, dacă nu mă înşel, cu un anumit ucenic Toma!“

Spune Jarah: „Lasă asta, înaltule Josoe! Vezi, dacă ar avea acel ucenic o aşa de uşoară capacitate de înţelegere ca tine şi, Domnului singur toată lauda şi ca mine, atunci ar tăcea el, asemenea celorlalţi fraţi şi companioni şi ar reflecta în inima lui foarte tare asupra acestor lucruri; deoarece posedă el însă desigur o inimă foarte împietrită, de aceea înţelege el greu orice adevăr care se află mai sus şi mai adânc! Şi dacă şi acceptă el ceva, atunci nu poate să pună aceasta de obicei la loc sigur, pentru că în inima lui zbârcită nu poate avea niciodată pe deplin un loc ceva dumnezeiesc de mare şi măreţ! De aceea, lasă omul şi nu te mai îngriji de el niciodată!“

Spune Josoe: „Ai din nou iarăşi dreptate pe deplin! Dar ştii tu, aşa o dojană mică nu-i strică cu siguranţă, de altfel, nici în cel mai neânsemnat mod; pentru că eu ştiu, că acest om este obraznic în mare măsură. El doreşte mereu să fie aşa unul dintâi între însoţitorii săi şi toţi să-şi ia sfatul de la el. Aceasta nu se întâmplă bineînţeles niciodată, pentru că ceilalţi sunt cu mult mai înţelepţi şi mai plini de raţiune decât este el şi asta îl supără în secret şi este de aceea aşa pe lângă mereu puţin astfel lacom de răzbunare, ceea ce nu-i foloseşte însă la nimic; pentru că el este dojenit într-un mod tocmai nu prea blândă, precum atunci mai ales de ucenicul Toma, care este un om foarte înţelept!“

Spune Jarah: „Da, da, tu gândeşti foarte corect şi drept; pentru că imi amintesc şi eu acum de o ceartă aşa mică în Ghenizaret! Domnul ştie cu siguranţă mai bine decât noi doi, de cel îl tolerează pe acest ucenic în compania Lui; eu i-aş fi arătat deja de mult uşa! Omul acesta are pentru mine ceva cu totul deosebit de respingător şi eu n-aş vrea să mizez foarte mult pe faptul, dacă întreaga companie nu va ajunge o dată prin el în foarte mari neplăceri; pentru că eu nu am niciodată încredere în asemenea oameni, care nu se pot uita în ochii căruia cu care vorbesc! Ei par să se teme mereu, de parcă ochiul lor rătăcitor ar putea să se facă un trădător al inimii lor rele. Şi această proprietate rea, care nu poate să-mi placă absolut de loc, o posedă tocmai acel ucenic! Aşadar, dar Domnul îl tolerează totuşi şi trebuie să aibă pentru aceasta desigur un oarecare motiv foarte înţelept!

Spun Eu către Jarah: „Fiica Mea! Vezi, tu însuţi ai înfăţişat motivul destul de foarte minunat doară tocmai mai înainte în cuvântarea ta, din care reiese pentru fiecare peste măsură de limpede, de ce este tolerată din partea Mea pe lângă grâu şi neghina. Şi vezi, aceasta este de asemenea aşa o bucată de neghină în ogorul Meu bun; când va fi însă adunat grâul bun în jitniţele Mele, atunci va ramâne el ca neghină pe câmp şi va fi ars spre îngrăşământ al pământului greu şi spre uşurarea aceluiaşi!

Trebuie să fie pământul, ce-i drept, destins, ca rodul ales să se dezvolte bine în acelaşi, - dar, ştii tu, nici prea destins nu are voie să fie el, într-adevăr; pentru că într-un pământ prea destins nu pot rădăcinele să ajungă în nici un oarecare sol stabil. Dacă vine atunci zăpuşeală şi după aceea, ca de obicei, furtuni mari, atunci se uscă cu drag rădăcinele împreună cu băţul fructului. Şi dacă vine apoi o furtună, atunci sunt asemenea cozi de fruct dezrădăcinate uşor, se uscă atunci pe câmp şi nu aduc nici un rod! De aceea are nevoie educarea unui copil al lui Dumnezeu mereu de un sol şi pământ mai mult greu decât destins; şi pentru că este astfel, trebuie să accepţi, deci, totuşi, dacă pe undeva lângă grâul din pământul greu, se arată şi o neghină! Pentru că ea nu este adunată pentru o recoltă, ci ea rămâne spre îngrăşarea pământului, ca o semănătură următoare să se coacă spre o recoltă încă mai înbelşugată, decât a fost acesta până acum cazul. - Inţelesu-M-ai tu pe mine?“

205. Popoarele diferite necesită o conducere diferită.

Spune Jarah: „O da, Doamne, Tu singura mea dragoste, adevăraţii copii necesită o educaţie mai severă decât copiii sclavilor; căci copiii casei sunt crescuţi după părinţi, sau ei sunt învăţaţi să se ocupe de întreaga casă, în vreme ce copiii sclavilor trebuie să ştie doar atât, cât necesită munca lor monotonă! Bineînţeles se mai poate întreba, de ce Dumnezeu, Domnul, lasă ca aşa ceva să se întâmple, că un om de pe acest pământ trebuie să-i fie celuilalt un sclav şi stăpânul său are chiar dreptul de la împărat ca acesta să se servească de viaţa sau de moartea sclavului cum doreşte el.“

Spun Eu: „Da, draga Mea fiică, pentru a explica toate acestea, ne-ar conduce pe noi toţi mult prea departe; dar câteva pilde îţi voi spune ţie şi tuturor celora care sunt prezenţi. Cine le va înţelege pe acestea, va înţelege şi multe altele cât se poate de limpede; şi de aceea ţineţi minte şi ascultaţi-Mă cu atenţie:

Există mai multe soiuri de cereale, în afară de grâul drept şi cu barbă, orzul, secara, ovăzul şi porumbul înalt; căci mai există şi lintele şi mai multe feluri de fasole; şi iată, diferitele soiuri au nevoie de pământuri diferite, căci fără aceasta ele nu ar creşte. Un soi de cereale are nevoie de un pământ lutos puternic, celelalte au nevoie şi ele de un pământ lutos, care însă trebuie să fie tot timpul gras, căci altfel cerealele nu cresc. Iarăşi un alt soi de cereale necesită un pământ nisipos şi pietros şi un alt soi are nevoie de un pământ nisipos. Unele soiuri necesită un pământ umed iar altele unul uscat. Toate acestea învaţă experienţa omului.

Tot aşa au oamenii diferiţi nevoie de o educaţie diferită, precum sunt construite inimile şi sufletele lor. Dar cum se întâmplă la oameni atunci când sunt copii a unui singur tată, tot aşa se întâmplă cu toate comunităţile şi cu popoarele cele mai mari. Este un popor, care are nevoie de o tratare moale şi uşoară şi el se ridică spre marea binecuvântare a celorlalte popoare ale lumii. Un alt popor are însă nevoie de o tratare dură, căci altfel s-ar strica şi s-ar destrăma, spre marele blestem al popoarelor din jur. Tot aşa are un popor înclinaţia spre tiranie şi spre dominarea oamenilor din jur. Pentru sufletele unor astfel de oameni este atunci mai bine, ca ei să pice pentru mai mulţi ani într-o scalavie dreaptă, ca ei să fie umiliţi întru totul. Când ei se regăsesc în acea umilinţă şi îşi poartă destinul cu răbdare şi fără a spune un cuvânt, atunci de abia vor deveni ei cetăţeni liberi pe acest pământ şi vor creşte şi se vor dezvolta ca un fruct bun pe un pământ îngrăşat.

Vedeţi, aceasta este o imagine, care poate fi pricepută de voi toţi, deoarece voi aţi înţeles acum destul de multe!

Dar pentru a explica acest lucru extrem de important, vă explic acum părţile trupului omenesc, a cărui fiecare parte are o altă formă şi necesită bineînţeles un alt leac, atunci când este bolnav, ca să se vindece. Dacă cineva simte o durere în ochi, atunci cu siguranţă necesită alt leac decât atunci când îl doare un picior sau altul. Cine are o durere în burtă, trebuie s-o trateze altfel, decât dacă ar avea o durere la o mână sau la cealaltă şi prin aceasta trebuie avut grijă şi la bolile trupului, ca să se vadă dacă acestea sunt tinere sau bătrâne sau dacă sunt foarte avansate. O boală începătoare se poate deseori vindeca pe o cale uşoară, în vreme ce o boală îndelungată are nevoie de o medicină pe viaţă şi pe moarte, ca să fie înlăturată din trup. Dar oamenii se aseamănă în sufletele lor cu părţile proprii ale trupului. Dar cu cât mai mult se aseamănă sufletul cu o parte a trupului în nobileţe sau nu, cu atât mai mult trebuie ca aceasta să se trateze ca şi partea proprie, cu care se aseamănă.

Aceasta este valabil şi pentru oamenii sferelor lor sufleteşti şi după datinele lor, căci ei trebuie trataţi ca şi părţile propri ale corpului, cu care corespund ei în datină şi sufleteşte. Cu un dinte stricat în gură trebuie ca la sfârşit, atunci când nu mai folosesc alte mijloace, să fie scos şi stârpit, ca să nu cumva să-i strice şi pe ceilalţi dinţi sănătoşi; tot aşa se întâmplă şi cu un om care nu vrea să se îndrepte într-o comunitate. Tot aşa trebuie stârpit un popor întreg în morală, dacă nu chiar fizic, ca, la sfârşit, să nu se strice toate popoarele acestui pământ prin acela singur.

Uitaţi-vă în cronică şi voi veţi găsi, ce popor mare au fost pe vremuri babilonienii, ninivitenii, mederii, persanii, egiptenii, vechii greci şi înaintea lor feniţienii şi troianii! Unde sunt acum toate aceste popoare? Unde sunt gomoriţii şi sosomiţii şi unde sunt celelalte popoare din acele zece cetăţi? Da, psihic mai există ele în urmaşii lor împrăştiaţi, dar care nu mai au nicăieri un nume şi nu mai vor avea pe acest pământ un popor sub tot acel nume; căci nimic nu este mai rău decât un nume vechi, de care este agăţată faima îngâmfată şi fără vreun sens. Astfel de oameni sau popoare se cred cu mult mai nobili şi mai buni decât un popor tânăr care se află în starea dreaptă, în faţa lui Dumnezeu, prin tandreţe, umilinţă şi dragoste.

Dacă vă uitaţi voi doar cu puţină atenţie, atunci voi veţi găsi de îndată, cât de bun şi de drept este Tatăl din ceruri! Căci acest pământ este menit pe veci să crească copiii ai Duhului dumnezeiesc şi din această cauză este necesar, ca pământul să fie mai mult pietros şi tare, decât îngrăşat şi moale.

Buruiana care creşte cu planta nobilă nu o opreşte în vreun fel ca aceasta să devină fruct, pentru că cresc şi se coc împreună şi aici este ici şi colo cât se poate de folisitoare pentru aceasta că se mai află şi pământ tare şi pietros. Pe scurt: Ceea ce Dumnezeu lasă ca să se întâmple, este bine şi la sfârşit îi este omului pur totul limpede, ce poartă pămânul în sine pe şi peste sine. - Spuneţi acum dacă voi aţi înţeles totul din ceea ce Eu am vorbit acum!“

Spune Cireniu: „Doamne, dar cine să nu Te fii înţeles? Doar totul este atât de luminat ca şi soarele însuşi!“

Spun Eu: „Foarte bine şi acum să vă redea Josoe al nostru o imagine sigură la toate acestea!“
206. Vorbele de scuzare ale lui Josoe.
Spune Josoe: „O, Doamne, opinia mea asupra acestui lucru va ieşi într-adevăr foarte nesigură! Eu înţeleg într-adevăr aşa per total, ce vrea să fie spus prin aceasta şi nu pot susţine din partea mea fără înconjur, de parcă n-aş fi înţeles un asemenea lucru destul de limpede; dar a face asupra acestui lucru o anumită reflecţie (consideraţie) luminoasă ca soarele, pentru asta mă simt mult prea slab. De aceea ar fi deja iarăşi bine, dacă cea mai minunată Jarah ar dori să mă reprezinte încă şi aici. Pentru că dacă aş şi vorbi încă cât se poate de înţelept, părându-mi-se mie, atunci este însă totuşi la sfârşit ceva de faţă, căruia i se poate foarte tare contrazice! Şi astfel îmi este aşadar într-adevăr cu mult mai drag faptul de a asculta, decât să vorbesc eu însumi. Ah, dacă cineva ar scoate ceva la iveală, ce ar fi fals şi incorect numai în cel mai neânsemnat mod, atunci voi avea într-adevăr o limbă mai vie; dar spre dezvoltarea adevărurilor aflându-se prea sus de orizontul meu de cunoaştere, mă simt prea slab încă multă vreme, - şi aşa rămân fain frumos tăcut şi cu totul modest, îi las cu drag pe cei mai înţelepţi să vorbească pentru mine şi ascult ca un admirator tăcut, cum unui cuget înţelept îi ţâşnesc cuvinte înalte tot aşa de strălucitor ca soarelui de dimineaţă razele lui de lumină. Pe lângă aceasta, consider eu, cel puţin pentru mine, cu totul de prisos de a face încă alte reflecţii asupra ceva deja oricum luminos ca soarele. Cine va aprinde într-adevăr în cea mai luminoasă amiază încă o oarecare lampă, pentru a susţine astfel lumina soarelui? Cine însă mai poate avea încă un oarecare dubiu în privinţa cuvintelor de lumină celor mai strălucitoare, care au curs acum din gura Ta sfântă, deci, acela să se anunţe şi va fi condus necondiţionat pe calea cea corectă!

Ştiu bine, că pe Tine, o, Doamne, trebuie să Te ascultăm aşa zis orbeşte, dacă vrei ceva de la cineva; dar aici trebuie să mă arăt ca neascultător şi anume în consecinţa umilinţei drepte a inimii mele! Pentru că foarte uşor ar putea fi cererea Ta, o, Doamne, pentru mine şi un fel de încercare, dacă mă voi lăsa aşa de departe înflăcărat de mândria mea înăscută, pe mine însumi adesea subestimându-mă şi voi scoate imediat la iveală lampa mea de noapte încă pe deasupra foarte rău înzestrată, pentru a face cu aceasta soarele cumva totuşi încă mai luminos, decât este el! Dar aici îmi spune din fericire inima mea liniştită: ‘Băiat înfumurat, ai grijă, Domnul te încearcă! Vezi, ca să dăinui în milostivire în faţa Lui!’ Dacă aud însă aşa ceva, oh, atunci mă orientez aici însă şi de îndată şi rămân pe locul meu modest! - Am dreptate său nu, de a mă purta astfel general valabil?“

Spun Eu: „Dragul Meu Josoe, ai dreptate şi, totuşi, nu pe deplin dreptate; pentru că, dacă cer ceva de la tine, atunci ştiu cu siguranţă de ce! Şi dacă vei vrea tu să-ţi afli mântuirea ta în toate sporită pe deplin, atunci trebuie să Mă asculţi în toate lucrurile, fie ce-o fi. Şi dacă aş cere însuşi viaţa trupului tău, atunci ar trebui să-o laşi cu bucurii; pentru că nu voi cere viaţa trupului nimănui spre nenorocirea aceluia, care ar lăsa-o pentru mine!

Dar Eu ştiu, ce ţi-a oprit acum aşa de fapt puţin limba. Vezi, tu ai fost înainte de aceasta puţin indiscret în aceea, că ai afirmat despe tine, că ai fi numai pentru adevărul singur! Eu ţi-am arătat însă, că n-ai ştiut încă nici pe departe, ce este adevărul; şi pentru că Jarah, ca o fată nevinovată din Ghenizaret, te-a ruşinat puţin evident după aceea, deoarece a răspuns într-un fel foarte strălucit la întrebarea Mea către tine, atunci ai pierdut după aceea aşa puţin curajul. Dar vezi, această lipsă mică de curaj nu este de fapt nici o smerenie aşa cu totul dreaptă, ci, mult mai mult, o mândrie în secret jignită a cugetului tău! Şi vezi, acesta este acum deci şi aşa un motiv mic adăugat, de ce te hotăreşti acum aşa de greu spre vorbire! Eu vreau însă, ca să înfrângi acum în tine pe deplin un asemenea motiv adăugat; pentru că îi este mai bine unui cuget puţin înfumurat să fie ridiculizat puţin, decât să se simtă admirat şi linguşit din toate părţile pe calea reuşirii triumfătoare! De aceea continuă tu numai să vorbeşti, dacă cer de la tine să vorbeşti ceva! - şi acum dă-ne acum numai în continuare o oarecare părere sigură despre învăţătura Mea în ceea ce priveşte robia!“

207. Opinia lui Josoe despre îngăduirea robiei.
Spune Josoe: „În numele Tău vreau să încerc aceasta într-adevăr în toată scurtimea posibilă; dacă însă opinia mea va fi una cu totul sigură, aceasta ar fi fireşte într-adevăr o cu totul altă întrebare.

Picioarele omului se află evident mai adânc în demnitatea vieţii decât mâinile; dar, dacă picioarele nu l-ar duce pe om la apă, atunci n-ar putea fi ele de către mâini curăţate de praful şi mizeria lor. De aceea, sunt eu de părere, este slujirea de robie în general tot aşa de necesară ca slujirea de domnie. Dacă picioarele alunecă, cade omul întreg şi este de aceea desigur bine şi folositor, de a avea adesea mai multă grijă de picioare, care pot fi numite cu tot dreptul robii trupului, decât de toate celelalte mădulare ale trupului. Greoi şi fără voie trebuie să ducă picioarele trupul greu, la aceasta cu totul trândav departe pe călătorii de zile şi nu primesc la sfârşit nimic altceva ca răsplată decât cel mult o răcorire curăţătoare la un oarecare izvor, în timp ce după o călătorie săvârşită, trupul, care a fost trândav pe călătoria întreagă, se întăreşte cu mâncare şi băutură. Dar ce pot, ce vor să spună picioarele la aceasta? - Nimic, - pentru că ele sunt făcute pentru aceasta!

Şi astfel sunt eu de părere, că robia este o necesitate, care nu poate fi niciodată înlăturată, dacă omenirea vrea să rămână în ordinea dată ei; ar trebui numai să fie cazul, că oamenii ar descoperi cu timpul un oarecare alt mijloc de mişcare, - atunci fireşte că ar putea fi făcută inutilă slujirea de robie a picioarelor. - şi astfel cred eu, ar putea să se întâmple, deci, cu robia, cu timpul!

Ar fi mai bine într-adevăr, dacă s-ar putea lipsi omenirea pe deplin de robia dezonorantă; dar aceasta ar părea să dureze încă mult timp, până un asemenea timp norocos va săruta pământul.

Robul este cu adevărat văzut de omenirea liberă ca o buruiană între oameni. Dar prin această buruiană rară este omul liber foarte tare îngrăşat şi se face la aceasta trândav şi pe deplin el însuşi inactiv, - şi aceasta consider eu că e foarte rău. În această privinţă ar fi iarăşi mai bine, dacă n-ar exista nici o robie. Dar dacă robia este pe de-altă parte din nou o şcoală a smereniei, atunci este aceasta fireşte, de asemenea, iarăşi o necesitate esenţială pentru omenirea care s-a înalţat prea sus; pentru că după robia babiloniană s-au făcut israeliţii iarăşi un popor cu totul bun, - numai păcat, că robia n-a ţinut cel puţin un secol întreg! Pentru că la eliberare erau după părerea mea încă prea mulţi printre, cărora strălucirea de odinioară a împărăţiei iudaice le plutea încă prea mult în faţa ochilor, din care cauză ei nici n-au avut atunci nimic mai harnic de făcut, decât să restaureze strălucirea veche. Şi atunci când au fost iarăşi clădite zidurile şi templul, a şi fost atunci înfumurarea veche iarăşi la îndemână şi apoi s-a întâmplat acuşi iarăşi şi de fapt încă mai rău în Ierusalim decât mai devreme, înainte de robia babiloniană. Patruzeci de ani au fot prin urmare evident prea puţin; dar aşa în o sută de ani le-ar fi trecut desigur pe deplin tuturor părinţilor noştri simţul pentru strălucire, măreţie şi înfumurare, timp de o sută de ani!

Ce-i drept, aceasta este în întregime numai aşa presupunerea mea, desigur încă foarte imatură şi va avea, fără dubii, contrazicerile ei foarte straşnice şi bine întemeiate; dar eu vorbesc numai aşa cum simt. Pentru că dacă cineva a primit o botniţă pentru o faptă rea, atunci nu va ocoli el facerea de rău tocmai un timp cu mult mai îndelungat, decât a durat durerea; dacă a fost el însă bântuit din partea lui Dumnezeu cu o suferinţă îndelungată şi foarte dureroasă pentru o faptă rea, atunci desigur că de-abia va mai comite vreodată iarăşi păcatul, prin care şi-a atras o suferinţă atât de grea şi dureroasă!

De aceea, nu-mi pot imagina altfel o robie de durată destul de lungă, decât numai fiind pe deplin utilă şi înţelg acum şi necesitatea de fier a acestei stări sociale şi mă gândesc în sinemi: Aşa un rob foarte bun şi suspus este de fapt cu mult mai mult un om desăvârşit decât cel liber; pentru că cel liber este spiritual un rob al simţurilor sale, în timp ce robul material poate fi spiritual un om cu totul liber.

Pentru că este o diferenţă mare între un om, care este un domn al voinţei sale - ceea ce trebuie să fie cazul pe deplin la un rob adevărat - şi între un om, a cărui voie nu cunoaşte nici o ascultare şi la care trebuie să se întâmple totul, ce vrea el.

Şi cu aceasta îmi laud acum de abia pe deplin robia şi doresc, ca ea să nu aibă niciodată în totalitate un sfârşit! Pentru că eu sunt de părere: De îndată ce această şcoala de bază pentru adevărata smerenie va lua sfârşit, atunci îi va lovi o mare nenorocire pe oamenii pământului!

Fireşte că ar fi într-adevăr de dorit, ca toţi oamenii să trăiască potrivit cu învăţătura Ta, căci aşa ar fi robia o cea mai rea nevrednicie şi o nelegiuire asupra drepturilor omenirii; dar atâta timp cât, oarecum, nu este acesta cazul şi probabil nu va fi încă mult timp, este şi rămâne robia a omenirii înfumurate o adevărată Evanghelie din ceruri, rânduită pe pământ spre îndreptarea omenirii. -

Aceasta ar fi, aşadar, reflecţia mea aşa slabă despre cuvântul Tău în privinţa robiei; eu Te rog, o, Doamne, acum însă de asemenea, ca să fii dispus în cel mai milostiv mod, ca să-mi arăţi greşelile în aceasta, pe care le-am făcut eventual, ca să fiu în stare să pătrund şi în această sferă în deplinul adevăr!“

Spun Eu: „Dragă Josoe, aici ai tu în toate dreptate pe deplin şi se lasă aici puţin sau absolut nimic obiectat cu drept deplin; numai în aceea ce priveşte durata robiei babiloniene, te-ai avântat tu puţin în râvna ta. Pentru că vezi, orice prizonierat şi şi orice robie nu este de fapt totuşi nimic altceva decât o judecată de pedeapsă permisă de Dumnezeu! O judecată însă este şi rămâne din păcate mereu numai o obligare extremă spre îndreptare şi are de aceea, de obicei, pentru sufletele oamenilor mai mult o eficienţă rea decât bună; pentru că cine ocoleşte răul numai din pricina urmărilor rele şi face binele din pricina urmării bune, acela este încă foarte departe de împărăţia lui Dumnezeu. Numai acela, care face binele tocmai de aceea, pentru că este bine şi ocoleşte răul din cauza răului însuşi, este un om desăvârşit. Pentru că atâta timp cât omul nu se îndreaptă din sine însăşi către lumina adevărată, rămâne un rob în duh şi cu aceasta mort pentru împărăţia lui Dumnezeu. - Constrângerea exterioară îi aduce pe oameni încă pe alte căi greşite a vieţii decente de dragoste, dintre care vom auzi imediat câteva.“

208. Constrângere de lege şi dragoste.