Marea evanghelie după ioan



Yüklə 2,39 Mb.
səhifə34/43
tarix18.03.2018
ölçüsü2,39 Mb.
#45975
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   43

Eu însă am spus: „Ia ceea ce ţi se dă şi foloseşte-te de aceasta; dar să nu le dai vreo valoare! Căci cât de valoros este un dar lumesc, atât de nevaloroasă este o viaţă lumească de om! Astăzi tu încă eşti stăpânul comorilor tale şi mâine deja se cere de la tine sufletul! Ce poţi da tu atunci, pentru a-ţi salva sufletul de la moartea cea veşnică?

De aceea să caute fiecare împărăţia lui Dumnezeu înainte de toate şi toate celelalte i se vor adăuga lui după necesitate!

Ceea ce primeşte el însă, aceea n-o primeşte, ca s-o adune la grămadă, ci ca s-o folosească deştept şi înţelept, spre binele propriu şi spre cel al celorlalţi. Tu vei găsi în mari măsuri dintre cei cu adevărat săraci; sărăcia acelora să-ţi învioreze inima, pentru că acum mijloacele îţi sunt date duhovniceşte şi trupeşte de a ameliora o asemenea sărăcie şi să faci vioaie inima tristă a fratelui sărac!

Vezi, orice inimă vioaie, pe care ai însufleţit-o în numele Meu, îţi va fi odată un cer nou plin de fericire fără margine şi număr şi îţi va pricinui deja pe acest pământ o desfătare, pe care nu ţi-o poate da nici o altă fericire pământească şi va naşte în tine adevărata pace, - o pace, pe care lumea n-o cunoaşte! Şi aşa, deci, mergi acolo şi ia totul în primire!“

Şi bătrânul s-a dus cu cei doi fii ai lui, a luat în primire sacii mari şi tare plini şi i-a dus unde se păstrează bine. După ce venit el iarăşi la vedere, a mulţumit încă o dată pentru toate şi M-a întrebat, ce ocupaţie să avem în această după amiază.

Spun Eu: „Pregăteşte-ţi corăbiile şi vom neviga puţin pe lac prin prejur, pentru că ziua de astăzi e aşa de frumoasă şi fără vânt! Tu poţi să şi arunci astăzi încă o dată mreaja mare în mare şi să faci o a doua prindere şi recoltare binecuvântată!“

Marcus le porunceşte apoi de îndată fiilor săi şi celor patru fiiice mai mari, ca ei să pună mijlocul de călătorie într-o ordine bună, precum şi mreaja mare şi să şi se uite, dacă recipientul de peşte mare îngărduit este încă într-o stare bună; şi dacă ar avea vreo oarecare gaură, atunci să fie aceasta bine înfundată, după posibilităţi, cu tufărai şi pietre.

Spun fiii: „Tată, asemenea lucru am făcut deja înainte cu patru zile şi ar trebui de aceea să fie într-adevăr încă totul în ordinea cea mai bună, deoarece de atunci n-a bântuit nici o furtună; dar noi vrem să verificăm totuşi, ca să putem fii şi pentru acest moment în cea mai deplină siguranţă.“ - După aceea s-au depărtat fiii, au verificat totul şi au venit acuşi înapoi, cu noutatea, că acolo totul se află încă în starea cea mai bună şi cea mai folosibilă.

Spun Eu: „Astfel să mergem, deci, afară şi să ne urcăm în corăbiile mici, dintre care fiecare poate duce totuşi fără pericol foarte bine douăsprezece persoane!“ - Apoi s-au ridicat toţi şi Mi-au urmat.
187. Societatea pe mare.
Atunci când am ajuns la mal, au împins fiii de îndată în faţa noastră corabia cea mai mare şi cea mai bună, în care ne-am şi urcat, deci, imediat şi ne-am aşezat pe băncile făcută pentru acest lucru. Cei doi fii însă, au cuprins cârma şi au făcut astfel, ca mijlocul nostru de transport să se îndepărteze destul de repede de ţărm. În corabie s-au aflat însă pe lângă Mine Cireniu, băiatul Josoe, bătrânul Marcus şi Petru, Ioan şi Iacob. Toţi ceilalţi ucenici navigau după noi în celelalte corăbii, precum suita de curte a lui Cireniu. În corabia noastră s-a aflat însă şi mreaja mare de pescar pusă laolaltă în ordine bună pescărească.

Atunci când ne-am aflat cam la o depărtare de mal de aproximativ cinci drumuri de ţară, a întrebat Marcus, spunând: „Doamne, spune-ne nouă, unde să aruncăm mreaja afară!“

Spun Eu: „Acest lucru îl voi face într-adevăr Eu la timpul potrivit; dar acum şi aici încă nu! Noi nu suntem încă nici o jumătate de oră pe apă şi nu vrem de aceea să deranjăm de îndată liniştea acesteia şi să trezim duhurile acesteia, care ar putea, la sfârşit, să ne necăjească foarte tare, dar mai mult către miazănoapte şi mai aproape de ţărmul sigur, vom arunca atunci desigur mreaja în afară. Acum, însă, nu vrem să facem nimic altceva, decât să ne odihnim cu liniştea mării. Iar dacă vrea careva dintre voi să ştie ceva, atunci este el liber să Mă întrebe.“

Spune Cireniu: „Ceea ce îmi bate îndeosebi la ochi în casa lui Marcus, este, că cele patru fiice mai mari ale acestuia sunt tot aşa de puternice la vâslit, precum cei doi fii ai acestuia, se poate spune, gigantic de puternici! - Tu, Marcus, erai odinioară într-adevăr de asemenea puţin un atlet; dar fiii tăi te-au întrecut totuşi cu mult!“

Spune Marcus: „Desigur, dar astăzi mi se pare mie însumi puterea lor puţin ieşită din comun; pentru că vâslele lor se mişcă aşa de puternic şi harnic, că de aceea corabia pluteşte într-acolo peste suprafaţa mării ca obligată de vânt. Cu adevărat, la această mişcare ai putea ajunge într-o jumătate de zi până la Kis sau chiar până la Siberah, unde ai avea totuşi altfel de lucru în jur de două zile bune! Până la Ghenizaret ai ajunge însă astfel în două ore şi până la Iesaira în patru.

Dacă ochii mei bătrâni nu mă înşeală, atunci zăresc eu acum deja şi muntele înalt, care, văzut de aici, acoperă oraşul Ghenizaret în partea stângă! Acesta arată, ce-i drept, într-adevăr foarte albastru şi, astfel, foarte îndepărtat, - dar asta nu face nimic; vitezei acestei mişcări îi cedează acuşi orice depărtare arătând încă cât se poate de albastră! Dar numai puterea perseverentă a celor doi fii ai mei n-o pot admira îndeajuns! Aici eşti Tu, o, Doamne, desigur deja şi împreună în joc cu atotputernica voie a Ta sfântă!?“

Spun Eu: „Da, dragă prietene Marcus, Eu trebuie să fiu cu vrerea şi voia Mea într-adevăr chiar nemărginit de multiplu peste tot în joc, unde există numai întotdeauna o oarecare formare, existenţă şi persistenţă, de la cel mai mare până la cel mai mic, căci, altfel, ar fi spaţiul nemărginit numai prea acuşi gol de fiinţe; şi aşa poate, deci, doară acum şi voia Mea să fie chiar într-adevăr activă cu fiii tăi.“

Spun apoi între ei cei trei ucenici, care sunt de faţă pe această corabie: „Este adesea totuşi straniu cu Domnul şi Invăţătorul nostru! Din când în când vorbeşte El cu totul ca singurul Domn al cerului şi al pământului şi acţionează atunci potrivit cu aceasta; din când în când însă este El iarăşi cu totul om şi nu lasă să se observe nimic de Dumnezeirea Lui! Toate sunt, ce-i drept, nepătruns de înţelepte, din ceea ce vorbeşte şi face; dar să se lase în timpul cel mai acuşi maltratat până la moarte de către fariseii din Ierusalim, la toată puterea şi înţelepciunea Lui Dumnezeiască, asta ar fi, deci, totuşi ceva, ce n-ai putea numi absolut de loc ca fiind înţelept! Pentru că ce câştigă omenirea la sfârşit de la o asemenea maltratare? Ea va deveni la sfârşit nebună şi va spune: ‘Acesta este destinul Imensului, că El devine la sfârşit totuşi victima celui mai imens! El, care mută munţii şi scoală morţii, ar trebui să fie totuşi de asemenea în stare să distrugă cu un cuvânt servitorimea templului!?

În timpul lui Noe a trebuit toată omenirea să se scufunde, cu excepţia lui Noe şi familia mică a acestuia, şi, totuşi, n-au fost oamenii atunci nici pe departe aşa de răi, cum sunt ei acum, în general; şi pentru că acum sunt însă oamenii în general deja aşa de răi şi răutăcioşi, cum n-ar putea fi ei cu siguranţă uşor încă mai răi şi răutăcioşi, atunci vrea El de aceea să se lase acum El însuşi la aceasta încă maltratat de ei, în loc să-i pedepsească mai rău decât în timpurile Sodomei şi ale lui Noe! Pe scurt, câteo acţiune din partea Sa de Dumnezeu este încă cu mult mai de neânţeles decât ceva, ce n-a avut încă niciodată o existenţă!“
188. Cuvântarea lui Ioan despre diferenţa înţelegerii naturale şi

a celei duhovniceşti.


Spune Ioan, care îl ascultase foarte atent pe Simon Iuda care vorbea: „Privită treaba doar cu înţelegeri lumeşti, nu pot să-ţi aduc nici o contrazicere; dar pentru văzul inimii au toate acestea, aşadar, totuşi, o cu totul altă faţă! Pentru că înţelepciunea Dumnezeiască nu se ghidează doară niciodată şi de loc după aceea a unui om încă cât se poate de înţelept!

Ştii tu, oare, de ce există pe suprafaţa pământului aşa de foarte nenumărat de multe feluri de plante şi tufişuri, care nu au fructe absolut de loc? Şi dacă au ele dintre acestea, atunci sunt acestea totuşi inutile pentru mintea noastră şi nimeni nu ştie, pentru ce sunt ele cumva bune! Tocmai o aceeaşi varietate se vede şi între animale. De la cea mai mică căpuşă de frunză pâna la leviatanul care stăpâneşte mările, spune, pentru ce sunt ele toate, exceptând animalele noastre puţine de casă? Ce scop pot să aibă într-adevăr bestiile sălbatice, sfâşietoare? La ce îi folosesc omenirii urşii, leii, tigrii, hienele şi încă o grămadă de bestii sfâşietoare nouă încă necunoscute? Cine, bunele prieten, poate să-ţi dea motivul a unor înfăţişări aşa de foarte diverse a animalelor? Pentru ce stelele multe de pe cer? De ce nu este mereu luminată luna pe timp de noapte? Pentru ce schimbarea ei de lumină? La ce foloseşte ea aşa foarte de fapt? Vezi, toate acestea şi încă multe alte mii de diversităţi, noi nu le înţelegem şi i se pare minţii noastre ca o nebunie, dacă reflectăm asupra acestor lucruri într-un mod aşa de potrivit critic! Dar la Dumnezeu, Domnul, au toate acestea desigur un motiv foarte înţelept, şi, astfel, nu are voie deci aceasta acum să ne minuneze absolut de loc, deoarece ne este dată ocazia ieşită din comun, să-L vedem pe Domnul înfăptuind personal în faţa noastră, chiar dacă nu putem înţelege totul, ce face El şi va mai face în continuare; fiindcă pentru toate va avea El evident în şi pentru Sine motivul cel mai înţelept! - Nu eşti tu aici de părerea mea?“

Spune Simon Iuda: „Intr-adevăr, într-adevăr, tu ai dreptate pe deplin şi prin urmare nu ţi se poate într-adevăr spune nimic împotrivă! Dar asta rămâne, deci, totuşi şi pe veci adevărat, că omului gânditor i se par unele rânduieli ale lui Dumnezeu tocmai aşa, de parcă cineva ar dori să susţină în cea mai deplină seriozitate, că doi peşti şi iarăşi doi peşti ar fi împreună şapte peşti!“

Spun Eu: „Da, da, Simone, aşa par într-adevăr a fi lucrurile; dar ceea ce i se pare minţii omeneşti ca fiind imposibil, poate să fie la Dumnezeu încă foarte bine posibil! Ia mreaja mică, care se află jos la picioarele tale şi arunc-o afară în mare! (Simon face asta.) - Acum ridic-o iarăşi înapoi şi spune, cât de mulţi peşti se află în aceasta!“

Spune Simon: „Doamne, exact patru bucăţi!“

Spun Eu: „Verifică şi numără; pentru că sunt şapte!“



Simon verifică şi numără şi găseşte acum exact şapte peşti în mreajă. De acest lucru se miră el tare şi spune: „Da, da, la Dumnezeu sunt toate lucrurile posibile!“

Şi Eu îi spun: „De aceea nu trăncăni în viitor lucruri fără rost; pentru că este mai bine să taci, decât să trăncăneşti lucruri goale şi fără rost! Inţelege un asemenea lucru, - căci altfel nu eşti tu cu nimic mai bun decât un fariseu orb!“

Spune Simon Iuda: „Doamne, Tu ştii totuşi, cât de mult Te iubesc şi totuşi mă dojeneşti acum mereu într-un fel destul de amar despre ceea ce am spus, dacă spun ceva din mine, că de-abia mai am acum de aceea încă un oarecare curaj, de a Te întreba vreodată iarăşi, cu voce tare, despre ceva! Eu accept, ce-i drept, totul de la Tine cu cea mai mare dragoste şi răbdare; dar nu-mi pot stăpâni o mică tristeţe interioară secretă, pentru că tocmai eu sunt ţinta neplăcută a asprimii Tale!“ - Aici se întoarce el spre mare şi se uită la aceeaşi cu o privire puţin mâhnită.

Ioan însă merge la el şi spune: „Vezi, frate, ţie îţi este acum aşadar puţin greu din cauza dojanei din partea Domnului; dar uite, dragostea şi înţelepciunea Domnului ştie într-adevăr foarte bine, de ce a făcut ea un asemenea lucru cu tine şi dacă ai arunca o privire potrivit de adâncă în inima ta, atunci ai găsi tu însuţi motivul acuşi şi uşor!“

Spune Simon: „Aşadar, care să fie deci acesta? - Spune-mi-l tu mie!“

Grăieşte Ioan: „Vezi, frate, în ceea ce are de-a face cu recunoaşterea credinţei vii, de nezdruncinat, eşti între noi evident cel mai puternic şi, după mărturia Domnului, o adevărată stâncă; dar la aceasta ai tu totuşi ore, în care te cuprinde un aşa fel tăcut de conştiinţă de sine şi iată, o asemenea conştiinţă de sine este aşa puţin destul de aproape înrudită cu ceea ce se numeşte mândrie! Şi asta va fi, ceea ce Domnul vrea să scoată din tine, prin aşa unele umilinţe acordate ţie! Eu am simţit aceasta deja la alte câteva ocazii şi ţi-aş fi spus asta cu drag deja de mult, din dragostea frăţească cea mai adevărată şi sinceră; dar nu s-a ivit pentru aceasta nicioadă o ocazie aşa de potrivit de convenabilă. Deoarece s-a ivit tocmai acum o asemenea ocazie, de aceea m-am gândit la asta şi ţi-am spus-o, cum am simţit-o deja de mult cel mai viu în mine. Tu vei primi aceasta desigur în sensul bun al dragostei, în şi din care ţi-am spus asta şi nu vei fi de aceea supărat pe mine!?“

Spune Simon Iuda: „Da, da, tu vei şi avea în aceasta dreptate pe deplin cu desăvârşire; dar numai nu înţeleg, de ce nu ne atenţionează El pe unul ca noi de aşa ceva cel puţin o dată, într-u cât nu este totuşi altfel scump în cuvinte! Te-ai conforma atunci doară cu mult mai uşor după faptul care este pe deplin drept potrivit cu concepţia Lui curat Dumnezeiască!“

Spune Ioan: „Aceasta ar putea-o face într-adevăr; dar El totuşi n-o face şi uite şi aceasta trebuie să aibă deja iarăşi motivul ei întemeiat!

Mie mi se pare aşa, de parcă ar vrea să aibă El treaba în aşa fel, ca fiecare om să fie nevoit să se găsească mai întâi pe deplin pe sine însuşi, înainte ca Domnul să pună la sfârşit pe el mâna Lui care desăvârşeşte orice viaţă şi să ia sălaş cu lumina Lui în inima omului.

Din acest motiv, mie părându-mi pe deplin adevărat, nici nu-i spune Domnul aşadar nimănui direct greşelile vieţii, ci doar indirect prin anumite dojeni, prin care El obligă atunci sufletul de a se privi pe sine însuşi mai îndeaproape, de a recunoaşte greşelile lui în lumina L u i , a le îndepărta de la sine şi, astfel înfăţişat, să intre atunci pe deplin în ordinea lui Dumnezeu. Aceasta, frate, este aşa părerea mea neconcludentă şi sunt foarte aproape în favoarea acesteia, că va fi astfel adevărat. - Ce gândeşti tu despre asta?“

Spune Simon, puţin reflectând: „Da, tu ai putea avea şi în acest lucru dreptate pe deplin; pentru că dintre noi toţi recunoşti tu într-adevăr cel mai temeinic şi cel mai ascuţit concepţia Domnului! Cuvântul tău să devină foarte hotărâtor pentru mine în ceea ce urmează!“

La această ocazie se întoarce Simon iarăşi către Mine şi face o mină mulţumitoare pentru faptul, că am lăsat inimii lui să i se reveleze un asemenea lucru prin fratele Ioan; Eu, însă, i-am arătat lui Simon, deoarece fiii lui Marcus încep să întingă mreaja în mare, să le fie acestora un ajutor potrivit cu cunoştinţa lui bună în acest domeniu.

Şi Simon face acum un asemenea lucru cu cea mai mare bucurie din lume, pentru că o privire de dragoste de la Mine îi este lui Simon mai mult decât toate comorile lumii şi ar trebui să fie asta şi la toţi oamenii aşa, care îmi urmează cu adevărat şi vor să obţină prin asta viaţa adevărat veşnică.


189. O corabie militară se apropie. Recolta bogată de peşte.


În timp ce fiii lui Marcus - acordându-le ajutor Simon şi încă ciţiva ucenici prezenţi în corabia noastră - erau ocupaţi cu aruncarea în afară a mrejei mari, vâslea dinspre direcţia Ghenizaretului un mijloc mare de transport exact înspre noi. El venea tot mai aproape; şi când mai fusese de-abia la câteva braţe depărtare de noi, a descoperit atunci un fiu al lui Marcus, că aceasta ar fi o corabie militară romană, pe care s-ar afla mai mulţi soldaţi.

Spune Cireniu: „Ar fi totuşi puţin neplăcut din pricina poziţiei mele lumeşti, dacă soldaţii mei m-ar întâlni aici, în această corabie totuşi puţin cam prea neprezentabilă în faţa lumii pentru un guvernator! Dacă am putea totuşi să-i evităm puţin!“

Spun Eu: „Fie-ţi frică de ceea ce trebuie să-ţi fie; dar de aceasta tu într-adevăr că nu trebuie să te înspăimânţi! Căci iată, dacă soarele stă sus pe cer, atunci pare cu mult mai mic, decât când el se află la orizont, - nu se poate uita nimeni la el, pentru că acesta le supără ochii; dar atunci când este în apropierea orizontului, atunci se uită toată lumea cu plăcere la mama strălucitoare care vine sau care emite razele calde ale zilei.

Poate acest vas să fie cât se poate de frumos decorat, cu toate acestea nu va ridica în vreun fel demnitatea, - căci ceea ce eşti, tu nu poţi schimba, chiar dacă tu te afli pe vârful Araratu-lui sau pe vârful unui muşuroi; dar demintatea adevărată, împerecheată cu dragostea, o vei putea savura tu cel mai bine acolo, unde le va fi oamenilor cel mai uşor să ajungă la tine! Şi pe lângă aceasta, îţi mai spun, că această întâlnire va fi de mare folos, iar de aceasta te vei convinge în scurt timp.“

Cireniu este plin de curiozitate la aceste cuvinte ale Mele şi se întreabă oare ce va aduce acest vas roman. Dar pentru că este reţinut de vântul nefavorabil, ca să ajungă până la noi, este de părere Cireniu, dacă nu cumva ar fi sfătuitor ca noi să vâslim până la acea corabie roamnă.

Eu însă spun: „Da de unde; căci noi ne vom întâlni destul de curând cu aceştia şi nu-ţi vor lipsi ocaziile, să afli tot ceea ce te interesează. Dar pentru această clipă să ne dedicăm pescuitului!“

Când a auzit Cireniu aceste cuvinte, s-a mulţumit şi s-a uitat comod, cum pescarii au început să arunce plasa în mare, care a început de îndată să se umple cu peşti, că am fost după câteva clipe nevoiţi să ne îndreptăm spre mal. Atunci când după o jumătate de oră am ajuns la mal, mai concret la acel loc, unde se afla lacul mare pentru peşti, s-a tras din toate părţile plasa la marginea acelui lac şi în plasă se aflau mulţi peşti minunaţi şi preţioşi, iar toţi ucenicii Mei, Marcus împreună cu toţi copiii săi şi chiar şi slujitorii lui Cireniu au avut de lucru o oră şi jumătate, pentru a muta peştii prinşi în plasă în lacul anume făcut.

Şi atunci când peştii s-au aflat în acel lac, erau o mulţime; căci numărul lor depăşea şapte mii şi lacul era plin, că nu mai era loc de mai încă o mie de peşti. Din această pricină a fost aşa de fericit bătrânul Marcus, că nu ştia ce să facă din cauza stării sale. Într-una nu mai tăcea gura sa să rostească laude peste laude.

Eu însă i-am spus aceste cuvinte: „Prietene, tu eşti acum cât se poate de bucuros pentru această binefacere pricinuită de Mine; dar tu mai vei primi astăzi încă un alt dar la ocazia când vasul roman va ajunge aici! Darul nu va consta în peşti, aur sau argint, ci va fi doar din cuvinte pure, care îţi vor netezi drumul spre viaţa eternă. Pe acestea să le asculţi tu cu întreaga ta casă şi în sufletul tău se va face lumină şi soare pentru aceste vremuri şi pentru veşnicie! - M-ai înţeles tu?“

Vorbeşte Marcus: „Da Doamne! Inima mea îmi spune: ‘Marcus bătrân şi ruginit războinic, astăzi se va debarasa rugina veche de viaţa ta! O voce din cerurile lui Iehova va auzi urechea ta şi sufletul tău va simţi apropierea strânsă a mântuirii tale etrne!’ - şi prin aceasta sper că astăzi voi mai trăi lucruri minunate.“


190.Oaspeţii cei noi.
Fiii lui Marcus abia că au terminat de agăţat plasa pe nişte lemne special făcute, pentru ca aceasta să se usuce, a ajuns deja corabia romană cea mare la mal, aşa că noi puteam vorbi deja cu oamenii din vas; şi aceştia le-au strigat fiilor lui Marcus, ca să vină în apropierea vasului, cu mai multe bărci, deoarece ei nu puteau să se apropie prea tare de mal din cauza adâncimii scăzute. Fii au făcut aceasta de îndată şi ucenicii Mei nu s-au mirat puţin, când, printre cei mulţi soldaţi romani şi alţi cetăţeni, l-au observat pe Iuliu şi după un timp chiar şi pe Ebahl împreună cu mica Jarah.

Dar pe lângă aceştia, se mai aflau în corabie cinci răi jefuitori de drum, care acţionau la trecerile dintre Iudea şi Samaria şi acolo au mai săvârşit şi unele omoruri. Aceştia au fost îmbrăcaţi ca nişte rabini şi arătau destul de prietenos; dar totuşi locuiau, în inima fiecăruia dintre ei, legiuni întregi de diavoli, care îi forţau pe aceşti cinci hoţi, să-i jefuiască pe călători în cel mai crunt fel şi după aceea să-i omoare pe aceştia fără remuşcări, pentru ca ei să nu fie divulgaţi. Dar astfel de hoţi erau acceptaţi în secret de farisei, deoarece împiedicau într-u totul întâlnirea între samarinieni eretici şi evrei. Dar acest fapt îl ştiau romanii şi din această pricină ei erau cu mult mai porniţi pe aceşti hoţi. Şi unor astfel de delicvenţi le-a mers tot timpul rău; căci ei erau executaţi de obicei în cele mai oribile feluri.

Dar pe lângă cei cinci hoţi amintiţi, se aflau mai mulţi delicvenţi politici, care, în secret, făceau propagande împotriva romanilor; dar întregul transport era destinat spre Sidon.

Eu însă M-am pus mai într-o parte, ca să nu Mă vadă de îndată Ebahl, Jarah şi Iuliu şi le-am ordonat şi oamenilor din casă şi lui Cireniu, să nu Mă anunţe prea repede; căci pe vas se mai aflau şi alţi farisei, care au fost trimişi în secret din Ierusalim din cauza Mea, cu toate că în faţa lumii ei rosteau cu vocea tare un alt motiv.

Cireniu l-a primit pe Iuliu cu cea mai mare prietenie, ce l-a mirat cât se poate de plăcut pe căpitanul Iuliu; căci în primul rând nu s-a gândit să-l găsească pe guvernatorul asiatic aici, şi, în al doilea rând, era felul lui Cireniu de comportare cu oamenii săi unul cât se poate de serios.

Cireniu a vorbit imediat cu Iuliu despre acei infractori şi dacă acesta a rostit deja sentinţa asupra lor. Căci cu o sentinţă rostită nu stăteau prea bine lucrurile la romani; aceasta se putea schimba eventual doar de împărat. Dar Iuliu nu a dat vreo sentinţă şi a vrut ca guvrenatorul suprem să decidă pedeapsa lor în Sidon; el l-a rugat din această pricină pe Cireniu, după ce i-a spus faptele fiecăruia, ca acesta din urmă să se decidă şi să rostească o pedeapsă dreaptă.

Vorbeşte Cireniu către Iuliu: „Tu ai înfăptuit cât se poate de drept şi de înţelept, că nu i-ai pedepsit pe aceşti răufăcători! Eu însă nu îi voi pedepsi acum; căci în apropierea noastră se află Unul mai măreţ şi mai puternic şi pe acesta îl vom lăsa să decidă în această cauză. Ordonă ca hoţii să fie bine păziţi, până când vine Acel om măreţ şi puternic!“

Vorbeşte Iuliu: „Stăpân înalt peste Asia! Se află, oare, împăratul pe pământ asiatic?!“

Spune Cireniu: „Nu dragă Iuliu, dar Unul, care domneşte în adevăratul sens al cuvântului peste toate împărăţiile lumii şi din această pricină şi peste fiul încoronat al lui Augustus, al fratelui meu! A venit Zeus cu toată puterea sa dumnezeiască din ceruri la noi, muritori de rând; cuvintele Sale sunt fapte şi voinţa Sa este un lucru desăvârşit!“

Cireniu a vorbit doar din acea cauză în felul acesta roman despre Mine, pentru că s-a gândit, să nu cumva să Mă divulge şi nici nu ştia că Iuliu Mă cunoştea de fapt deja.

Şi Iuliu a vorbit aşa: „Înalt domnitor, noi trăim acum o vreme plină de miracole şi iarăşi miracole şi zeilor trebuie să le fie pe plac muritorii; căci doar cu câteva zile în urmă am avut ocazia ciudată în faţa lumii, cunoscând un om, căruia nu-i lipseau nici cele o mie de fulgere din mâna lui Zeus! Un an ar fi mult prea puţin, pentru ca eu să-ţi pot povesti totul, ce a înfăptuit acest Zeus aparent în Ghenizaret şi mai ales în casa gazdei Ebahl!“

Cireniu a căscat ochii mari şi a fost puţin jenat şi nu ştia ce să-i spună lui Iuliu sau ce să-l întrebe mai departe. Căci el şi-a dat seama imediat din spusele lui Iuliu, că despre Mine era vorba; dar el nu a vrut să-l deranjeze pe Iuliu în credinţa sa. Tot acelaşi lucru a fost valabil şi pentru Iuliu; căci şi el s-a gândit tot la acelaşi lucru atunci, când Cireniu l-a descris pe Zeus-ul puternic.

Nici unul nu-l ţinea pe celălalt ca fiind un roman schimbat şi aşa s-a întâmplat, că aceşti doi s-au ocolit în vorbe aşa de mult, până când am apărut Eu şi am dat la o parte toate dubiile, - dar acest lucru l-am amânat aproape o oră.
191. Despre metodele de învăţare ale îngerilor şi despre şcolile lumii.
Chiar şi Ebahl şi Jarah au confirmat spusele lui Julius şi, din pricina acelui om miraculos, făceau ei călătoria spre Sidon, pentru a se mai întâlni încă o dată cu acesta, deoarece fiicei îi era prea mare dorul pentru El. Cireniu s-a mirat aparent cât se poate de mult, cum fata tânără, care nu putea să numere mai mult de treisprăzece sau paisprăzece primăveri era aşa de îndrăgostită, cu toate că el (Cireniu), a observat imediat că de partea ei se afla un tânăr cât se poate de frumos. Din această pricină era cât se poate de ciudat, cum această fată, care avea lângă ea un tânăr aşa de frumos, putea să fie atât de tare îndrăgostită de un bărbat mai în vârstă.

Cine o cunoaşte pe Jarah din Ghenizaret, acela ar trebui să ştie foarte bine, că chiar această Jarah nu rămânea datoare cu un răspuns bun şi din această cauză i-a spus lui Cireniu: „Înalt domnitor şi stăpân! Cum poţi tu să-L negi pe Acela în faţa noastră şi să-L numeri printre zeii morţi ai Romei din pricina unor motive politice, - şi, totuşi, se vede lumina Sa dumnezeiască şi mila Sa nemărginită din toate părţile care te înconjoară!?

Iată, eu îi simt prezenţa şi tu o simţi la fel de bine ca şi mine, - şi totuşi îl negi tu într-un anume fel; uite, acest lucru nu este lăudabil din partea ta, aşa cum nu este lăudabil nici din paretea lui Iuliu să-L nege pe Atotputernicul şi pe Sfântul sfinţilor, în faţa ta, domnitor înalt!

Pe lângă aceasta nu este frumos din partea ta, că mă acuzi pe mine din pricina dragostei mele; căci eu îl iubesc doar aşa, cum ar trebui să-L iubească fiecare om, ca fiind Creatorul meu, ca fiind Dumnezeul şi Domnul meu şi eu mă rog la El în inima mea atât de pur, cât îi este posibil unei fete muritoare, cum sunt eu. Dar dacă aşa stau lucrurile - cum pot eu să fiu îndrăgostită de El într-un fel trivial? Uite aici, întreabă-l pe însoţitorul şi pe învăţătorul meu, acesta va fi în stare să-ţi descompună totul amănunţit; căci el posedă mai multă putere în toate lucrurile decât toţi înţelepţii acestui pământ şi decât toţi eroii ale tuturor împărăţiilor lumeşti, cu excepţia Căruia, pe care eu îl caut. De aceea întreabă-l tu pe acest tânăr şi tu vei primi de la el răspunsul cel drept!“

Cireniu a vrut să-l întrebe pe acel tânăr, dar băiatul Josose l-a împiedicat; căci el i-a spus, în secret, lui Cireniu: „Nu te pune cu acest tânăr; căci şi el este unul din aceia, cum este acela care mă vizitează din când în când! Astfel de fiinţe nu pot suporta nimic necurat şi prin urmare nici întrebări ne la locul lor; viaţa şi existenţa lor nu este nimic mai mult decât lumina înflăcărată a Domnului.“

Vorbeşte Cireniu către Ebahl: „Aceasta este fiica ta şi tu eşti un evreu; de aceea este uimitor, că există în sinea ei atât de multă înţelepciune! Acest lucru ea nu l-a putut învăţa de la Învăţător şi mai puţin de la acest tânăr!? Căci astfel de învăţători, cu toate că sunt rari pe acest pământ, nu fac prea mulţi paşi cu învăţătura care ne-o dau nou, celor muritori! Acest lucru eu îl ştiu din exeperienţa cu fiul meu Josoe, pe care nu eu l-am conceput, dar pe care totuşi l-am acceptat ca fiind fiul meu pentru toate vremurile. Şi la el vine acum un astfel de rabin. Dar dacă stau un timp împreună, atunci la sfârşit nu se ştie cu siguranţă, cine are de fapt dreptate; căci la părerei diferite, deseori au la sfârşit amândoi dreptate. Întreaga învăţătură nu este de fapt nimic altceva decât o luptă a înţelepciunii, unde, la sfârşit, ambele partide ies învingătoare.

Josoe al meu este deseori temperamental cu învăţătorul său mistic, aşa că îl trimite din preajma sa; dar învăţătorul nu se deranjează în vreun fel, aberaţiile sale le susţine, cu toate că de departe se înţelege că sunt nişte aiureli şi doar la sfârşit luminează el cele rostite. Şi prin urmare eu sunt de părerea, că acest lucru îl face şi frumosul rabin cu fiica ta!“

Spune Ebahl: „Da, da, domnitor înalt, aşa stau lucrurile. Eu însumi nu pot să devin într-adevăr înţelept şi să spun la sfârşit cine are dreptate. Aceste lucruri rămân de obicei la sfârşit pe picior egal. Despre învăţături pozitive nu poate fi vreodată vorba. Tânărul duh încearcă să-i bage încurcături în înţelegerile cadetului său şi acesta trebuie să facă ordine din sine, aşa de bine cum se poate. Despre un ajutor în încurcătura aceea nici nu poate fi vorba, şi, la sfârşit, rămâne tot timpul ceva neclarificat. Dacă cadetul vrea să conteste până la ultimul cuvânt spusele rabinului, atunci trebuie ca, cadetul să aibă dovezi certe, aşa ca acest rabin să nu se poată mişca, nici la stânga şi nici la dreapta. Acest lucru este atunci o dovadă pură că, cadetul are într-adevăr dreptate; dar fără dovezile bătute în cuie are cadetul veşnic nedreptate - chiar dacă părerile lui sunt cât se poate de drepte! Oh, Jarah mea dragă, l-a împins pe rabinul ei la strâmtoare; la sfârşit aproape că nu s-a mai putut ajuta în vreun fel, dacă fata nu i-ar fi dat o mână de ajutor, aşa cum a mărturisit la sfârşit.

Într-adevăr, felul de învăţătură ceresc este deseori cât se poate mai ciudat! De obicei, elevul îşi învaţă învăţătorul şi învăţătorul se bucură foarte mult atunci, când el învaţă ceva de la ucenicul său. Dar acest lucru se întâmplă totuşi într-un fel ceresc şi prietenos şi eu deseori mă alătur cu drag acestui fel de predare; căci aşa se învaţă într-o oră mai mult decât de la rabinii pământului într-un an întreg.

La rabinii lumii este şi rămâne elevul trupeşte şi duhovniceşte mereu un sclav al rabinului său; pentru că el poate învăţa numai ceea ce poate şi ştie rabinul lui însuşi, care este adesea infirm trupeşte şi încă mai rău duhovniceşte. Dacă este acum aceea incorect sau adevărat, pentru aceasta nu are voie elevul să se intereseze din cauza pedepsei grele! Ce îl interesează pe un asemenea rabin lumesc cu obrajii bucăliţi, ce capacităţi şi talente interioare spirituale posedează elevul lui?! Aici este tot timpul deviza: Păsărică, mănâncă sau mori! Pe scurt, felul de educaţie al acestui timp se aseamănă pe deplin cu un coif, care ase potrivieşte pe toate capetele şi se aseamănă cu un pat, în care toţi oamenii trebuie să savureze o linişte confortabilă! Uriaşul Goliat ar face desigur o faţă stranie la aceasta, dacă i-ai da un leagăn de copii, ca aşternut de odihnă!

Eu n-am văzut arareori copii, care mărturiseau deja în copilăria cea mai timpurie un adevărat duh de uriaş. Ce ar fi putut deveni din ei, dacă erau educaţi şi crescuţi în concordanţă cu capacităţile lor! Au fost însă învăţaţi, asemenea slabilor, doar să împletească coşuri şi duhul lor a fost lăsat astfel înfăţişat să se prăpădească! Şi acest lucru îl consider eu o cea mai mare nedreptate! Pentru că, câte slujiri ar fi putut să-i aducă omenirii un asemenea duh educat în felul său! Şi - la ce foloseşte el în infirmitatea lui? El împleteşte coşuri şi prinde la sfârşit peşti şi scoici!

Dar tocmai în aceasta observ eu diferenţa mare între educaţia rabinilor lumii care sunt mândri şi cel mai adesea proşti şi a rabinilor cerului care se află acum minunat între noi. Aceştia educă duhul liber şi îl ajută oarecum să ajungă pe propriile picioare prin aceea, că îl trezesc prin tot felul de întrebări într-o formă, de care este tocmai un duh omenesc; rabinii lumii însă caută duhul doar să-l împresureze şi să-l omoare - şi educă la aceasta necurăţia pentru şi în jurul necurăţiei! - Spune, înaltule domn peste întreaga Asie, am dreptate sau nu?!“

Spune Cireniu: „Cu desăvârşire, gazda mea foarte stimabilă Ebahl! Aceasta a fost deja de mult şi opinia mea; dar ce s-a putut face până acum împotriva acestui lucru? Eu o spun deschis: Nimic, absolut nimic! Pentru că nouă înşine ne lipseşte motivul potrivit şi de unde să-l fi primit prin urmare rabinii lumii? Aceşti draci săraci trebuie, la sfârşit, aşadar, totuşi, să-i înveţe pe toţi copiii numai ceea ce au învăţat ei înşişi oarecum mai înainte de la noi, - şi astfel sunt ei prin necesitate călăuze oarbe orbilor!

Noi am învăţat într-adevăr de la acel Unul adevărul mare, sfânt şi putem acum foarte bine să distingem lumina de întuneric; dar până ce lumina noastră le va fi împărtăşită tuturor oamenilor acestui pământ, până atunci va fi încă aşa câte un coş împletit de un oarecare duh uriaş! Spune-mi totuşi, ce va fi la sfârşit din fiica ta mică aşa foarte drăgălaşă!? Ea este într-adevăr un duh uriaş şi este acum încă la aceasta învăţată de un rabin ceresc. Spune, spre ce va fi aceasta la sfârşit determinată!? Spre o soţie casnică, desigur, puţin probabil!“

Spune Ebahl: „Inaltule domn! Să privim la şcolile noastre de fete? Cum sunt ele reprezentate? Cu adevărat, înaltule domn, într-o formă, că este pentru omenirea o veritabilă ruşine! Şi eu sunt de aceea de părereă: O şcoală bună de fete ar fi doară de asemenea numai foarte tare de dorit; pentru că o mamă, un ceva, ce poate deveni doar dintr-o fată, este totuşi mereu prima şi cea mai bună învăţătoare a copiilor. Dacă ea are duh, inimă şi cap în privinţa potrivită, cum se obişnuieşte a se spune, atunci nici copiii ei nu-şi vor clădi desigur casele lor pe nisipul mării şi vor putea fi de-abia duşi oarecum în continuare într-o înşelare. Dacă însă mamele, cum a fost cazul până acum numai din păcate prea des, sunt mai proaste adesea decât un vierme de ploaie, da, atunci este de aşteptat cu adevărat foarte puţin sau absolut nimic de la o educaţie a mamei! - Spune, înaltule domn, dacă am şi aici dreptate sau nu!“
192. Despre drepturile la zeciuală şi de tribut ale templului.
Spune Cireniu: „şi aici ai tu dreptate pe deplin şi eu recunosc acum în tine un om de treabă foarte înţelept şi trebuie să te fac un oarecare şef cu multe împuterniciri!“

Spune Ebahl: „Va fi greu de înfăptuit, deoarece mai sunt încă tot un evreu, căruia îi este cel mai sever interzis din partea templului, să primească oarecare funcţii şi onoruri din partea Romei!“

Spune Cireniu: „Aşadar, ce va fi într-adevăr, dacă te fac un cetăţean roman? Şi dacă eşti tu astfel, atunci poţi accepta orice funcţie de onoare romană imaginabilă şi noi vom ştii să pedepsim templul foarte deosebit, dacă s-ar pune împotriva acestui lucru! Dacă vrei prin urmare, te fac un cetăţean roman!“

Spune Ebahl: „Inaltule domn, cu adevărat, nu din cauza onorurilor şi a înaltei stări respectabile ale unui cetăţean roman, ci din cauza libertăţii pure, care îi este dată fiecărui cetăţean de treabă al Romei, primesc eu cererea ta! Eu voi rămâne în inimă într-adevăr pe veci un evreu adevărat, - pentru că doară nu poţi fi în sine cu nimic împotriva convingerii celei mai vii, că iudaismul pur, vechi şi adevărat a venit la oameni pe deplin adevărat din ceruri şi că doar în acesta este mântuirea de căutat şi de găsit; dar, faţă de lumea exterioară, vreau eu astfel să fiu un roman ca unul, care a fost născut în mijlocul Romei, de o femeie romană ireproşabilă.“

Spune Cireniu: „Bine, să primeşti de îndată din mâinile mele scrisoarea pe pergament, care este în toate timpurile valabilă şi înzestrată cu toate drepturile unui cetăţean al oraşului Roma! Când le vei arăta atunci templierilor o asemenea scrisoare, atunci te vor lăsa ei foarte sigur în cea mai deplină linişte şi vei fi atunci mai mult în stare să fii în folosul omenirii, decât s-a putut întâmpla până acum; şi de aceea: eu vreau aceasta şi aşa să se întâmple!“

Aici face Cireniu un semn cu mâna scribului său secret şi acesta a adus numaidecât scrisoarea. Cireniu a scris numele lui în josul paginii şi i-a înmânat scrisoarea de îndată lui Ebahl.



Yüklə 2,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin