Margaret Mitchell

— Dar îmi trebuie o rochie nouă, Mammy! Nu ştii cât de mult avem nevoie de bani! Impozitele...

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, am auzit desp'e impozite, da'...

— Ai auzit?

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, Dumnezeu mi-a dat u'echi şi nu sunt înfundate, mai ales când domnu' Will nu-şi dă osteneala să închidă uşa.

Exista oare o singură conversaţie pe care Mammy să n-o fi surprins? Scarlett se întrebă cum se făcea că trupul ăsta mare, care zguduia podeaua, se putea mişca cu atâta discreţie când Mammy voia să asculte pe la uşi.

— Ei bine, dacă ai auzit tot, înseamnă că ştii şi că Jonas Wilkerson şi Emmie...

— Da, domnişoa'a Sca'lett, făcu Mammy cu ochii scânteind.

— Atunci, nu fă pe catârul, Mammy. Nu înţelegi că trebuie să mă duc la Atlanta ca să găsesc bani să plătesc impozitele? Trebuie neapărat să găsesc bani. Trebuie! Pentru numele lui Dumnezeu, Mammy, nu înţelegi că o să ne dea afară? Şi atunci, unde ne vom duce? Stai şi te cerţi cu mine pentru nişte perdele, când golanca aia de Emmie Slattery, care a omorât-o pe mama, se pregăteşte să se mute aci şi să vină să doarmă în patul mamei?

Mammy se legăna de pe un picior pe celălalt, cu expresia unui elefant încăpăţânat, dar Scarlett avea impresia vagă că va sfârşi prin a ceda.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, nu ţin să văd pe golanii ăştia în casa domnişoa'ei Ellen şi pe noi daţi afa'ă, începu ea, dar se uită la Scarlett cu o privire bănuitoare. De la cine v'ei să împ'umuţi banii ăştia, de ai nevoie de o 'ochie nouă?

— Asta-i treaba mea, răspunse Scarlett, luată pe neaşteptate. Mammy se uită la ea scrutător, cum făcea când Scarlett era mică şi încerca fără succes să se dezvinovăţească cu vreo minciună plauzibilă. Părea că îi citeşte gândurile şi Scarlett plecă fără să vrea ochii în jos: era prima dată când avea un sentiment de vinovăţie la gândul a ceea ceplănuise să facă.

— Va să zică, ai nevoie de o 'ochie f'umoasă şi nouă ca să împ'umuţi bani? Isto'ia asta nu-mi place. Şi n-ai spus de unde ai să găseşti banii ăştia!

— N-am nimic de spus, declară Scarlett indignată. Asta mă priveşte numai pe mine. Vrei sau nu să-mi dai perdeaua şi să mă ajuţi să-mi fac din ea o rochie?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, răspunse Mammy, capitulând cu o repeziciune care deşteptă bănuielile lui Scarlett. Am să te ajut să-ţi faci 'ochia şi spe' că ai să-ţi c'oieşti un jupon din căptuşeala de satin a pe'delei şi nişte pantalonaşi din pe'deluţele de dantelă.

Întinse perdeaua lui Scarlett şi un surâs viclean îi lumină faţa.

— Domnişoa'ă Melly me'ge şi ea la Atlanta, domnişoa'ă Sca'lett?

— Nu, răspunse Scarlett răstită, începând să ghicească ce va urma. Mă duc singură.

— Asta s-o c'ezi dumneata, declară Mammy cu hotărâre. O să me'g eu cu dumneata şi cu 'ochia nouă. Da, domnişoa'ă Sca'lett, nu te slăbesc un pas.

Scarlett încercă să-şi închipuie călătoria ei la Atlanta şi conversaţia cu Rhett Butler sub ochiul ocrotitor al lui Mammy, care va sta după perdea ca un mare Cerber negru. Surâse din nou şi o luă pe Mammy pe după umeri.

— Mammy dragă, eşti foarte drăguţă că vrei să vii cu mine, dar cum se vor descurca aici fără tine? Ştii bine că, în fond, tu conduci Tara.

— Oho! făcu Mammy. Să nu te gândeşti că o să-ţi folosească la ceva vo'bele astea f'umoase. Te cunosc de când te-am înfăşat p'ima dată. Am spus că o să me'g la Atlanta cu dumneata, şi o să me'g. Domnişoa'a Ellen s-a' suci în mo'mânt la gândul că me'gi singu'ă la Atlanta, în o'aşul ăla plin de yankei, de neg'i elibe'aţi şi de tot felul de secătu'i.

— Dar o să stau la mătuşa Pittypat, vorbi Scarlett, la capătul argumentelor.

— Domnişoa'a Pittypat e o femeie foa'te bine, ca'e-şi închipuie că vede tot, da' nu vede nimic, spuse Mammy încheind discuţia.

Apoi se întoarse maiestuoasă pe călcâie şi trecu în vestibul, ale cărui podele se cutremurară. Acolo, cu glasul ei tunător, strigă:

— P'issy, fetiţo, suie sus în pod şi adu cutia cu modele a domnişoa'ei Sca'lett. Şi vezi de găseşte şi foa'fecele înainte de mâine dimineaţă.

"Grozavă treabă", gândi Scarlett descurajată. "Mai bine aş avea un câine poliţist pe urma mea."

După ce strânse masa, Scarlett şi Mammy întinseră tiparele pe masa din sufragerie, în timp ce Suellen şi Carreen desprindeau căptuşeala de satin a perdelelor şi Melanie peria catifeaua cu o perie de cap, care fusese curăţată pentru acest prilej. Gerald, Will şi cu Ashley aşezaţi pe scaune, fumau şi se distrau de toată această agitaţie feminină. O emoţie plăcută, a cărei cauză n-o înţelegea nimeni, părea că emana din Scarlett şi se comunica tuturor. Faţa îi era îmbujorată şi ochii îi străluceau. Râdea mult şi râsul ei bucura pe toată lumea, căci nu mai râsese cu adevărat de luni de zile. Râsul ei făcea mai ales plăcere lui Gerald, care avea privirea mai puţin vagă ca de obicei. Urmărea toate mişcările fiicei sale şi o mângâia încântat ori de câte ori trecea pe lângă el. Tinerele femei erau tot atât de aţâţate ca şi când ar fi trebuit să meargă la un bal, şi croiau, luau măsuri ca şi când şi-ar fi făcut fiecare câte o rochie de seară.

Scarlett pleca la Atlanta să împrumute bani sau, la nevoie, chiar să ipotecheze Tara. Dar, în definitiv, în ce consta o ipotecă? Scarlett pretindea că vor putea plăti uşor ipoteca datorită viitoarei recolte de bumbac şi adăuga că va mai rămâne încă o sumă de pus deoparte. Era atât de categorică în declaraţiile ei, încât nimeni nu se gândi să-i pună întrebări. Când o întrebară de la cine avea de gând să împrumute, răspunse: "s-o găsi cineva" – cu atâta haz, încât toţi izbucniră în râs şi glumiră pe tema cunoştinţelor ei cu bani.

— Trebuie să fie căpitanul Butler, zise Melanie, nu fără viclenie, şi râsul începu şi mai tare la auzul acestei absurdităţi, căci toţi ştiau că Scarlett îl ura şi ori de câte ori venea vorba de el, nu pierdea prilejul să spună: "ticălosul de Rhett Butler."

Dar Scarlett nu râse cu ceilalţi, şi Ashley se opri brusc surprinzând privirea bănuitoare pe care Mammy o azvârli stăpânei sale.

Într-un elan de generozitate datorat probabil atmosferei care se înstăpânise, Suellen aduse gulerul ei de dantelă de Irlanda, tot frumos, deşi puţin cam uzat, iar Carreen stărui ca Scarlett să ia pantofii ei, mai puţin scâlciaţi decât alţii. Melanie o rugă pe Mammy să-i lase puţină catifea şi ei, ca să-şi garnisească vechea pălărie, şi ridică o furtună de râsete anunţând că dacă singurul lor cocoş n-o va lua la goană, va trebui să se despartă de superba lui coadă verde.

Scarlett, care urmărea cu privirea degetele pricepute ale femeilor, auzind râsete se uită în jur cu o privire amară şi dispreţuitoare.

"Habar n-au ce mă aşteaptă cu adevărat, habar n-au de ceea ce-i aşteaptă pe ei înşişi şi tot Sudul. Îşi închipuie că n-o să li se întâmple nimic cu adevărat groaznic fiindcă îi cheamă O'Hara, Wilkes sau Hamilton. Chiar şi negrii le împărtăşesc credinţa. O, ce proşti sunt! Nu-şi vor da niciodată seama de nimic. Vor continua să gândească şi să trăiască la fel ca întotdeauna şi nimic nu-i va schimba. Melly poate să poarte zdrenţe, să adune bumbac sau chiar să mă ajute să omor un om, dar nu se va schimba. Va rămâne întotdeauna perfecta doamnă Wilkes, femeia de lume desăvârşită. Iar Ashley poate vedea moartea şi războiul de aproape, poate fi rănit, poate zăcea în închisoare, se poate întoarce acasă mai sărac ca Iov, dar va rămâne întotdeauna omul de lume care are la spate toată plantaţia Doisprezece Stejari. Will e altfel. El ştie despre ce e vorba, dar n-a avut niciodată mare lucru de pierdut. Cât priveşte pe Suellen şi pe Carreen, îşi închipuie că toate acestea nu vor dura. Nu vor să se schimbe ca să se adapteze noilor condiţii de viaţă, fiindcă sunt convinse că se va termina în curând. Îşi închipuie că Dumnezeu va face o minune special pentru ele. Dar nu va face nimic. Singura minune care se va face este aceea pe care o voi face eu cu Rhett Butler. Nu, nu se vor schimba. Poate că nu se pot schimba. Sunt singura care m-am schimbat – şi n-aş fi făcut-o dacă aş fi putut."

După un timp, Mammy îi dădu pe bărbaţi afară spre a putea începe probele. Pork îl ajută pe Gerald să urce sus ca să se culce. Ashley şi cu Will rămaseră singuri în holul luminat de o lampă. Rămaseră un moment fără să schimbe o vorbă. Will îşi mesteca tutunul ca un paşnic rumegător. Dar chipul lui blând îi trăda tulburarea.

— Nu-mi prea place călătoria asta la Atlanta, zise el în sfârşit cu o voce înceată. Nu, nu-mi place deloc.

Ashley se uită la Will, apoi întoarse privirea. Nu răspunse nimic, dar se întrebă dacă Will nutrea aceeaşi oribilă bănuială care-l rodea pe el. Dar era imposibil. Will nu ştia ce se petrecuse în livadă în aceeaşi după-amiază. N-avea de unde să ştie că poate Scarlett fusese împinsă să ia o hotărâre disperată. Will nu putuse observa expresia lui Mammy când fusese pronunţat numele lui Rhett Butler; de altfel, Will nu ştia nimic despre averea lui Rhett sau despre proasta lui reputaţie. Cel puţin aşa îşi închipuia Ashley. Totuşi, de când se întorsese la Tara, îşi dădea seama că, la fel ca Mammy, Will părea informat de o mulţime de lucruri ce nu-i fuseseră aduse la cunoştinţă şi că i se întâmpla să presimtă evenimente înainte de realizarea lor.

Plutea parcă o ameninţare în aer. Dar care? Ashley n-ar fi putut s-o spună, însă ceea ce ştia era că nu ştia cum s-o scape pe Scarlett de ea. Nici o singură dată în decursul serii, ochii ei nu-i întâlniseră pe ai lui, şi veselia pe care o arăta îl speria. Îndoielile care-l sfâşiau erau prea înspăimântătoare spre a fi traduse în cuvinte. De altfel, nu-şi recunoştea dreptul de a o întreba pe Scarlett dacă erau întemeiate. Strânse pumnii. În această după-amiază pierduse pentru totdeauna dreptul de a controla purtarea lui Scarlett. Nu putea nici să-i vină într-ajutor. Nimeni nu putea. Dar amintindu-şi de expresia hotărâtă a lui Mammy pe când croia perdeaua, se simţi puţin mai liniştit. Fie că Scarlett va voi sau nu, Mammy va veghea asupra ei.

"Eu sunt vinovat de toate astea", îşi zise el în culmea disperării. "Eu am silit-o pe Scarlett la asta."

Îşi aminti cum îşi ridicase umerii plăpânzi când plecase de lângă el azi după-amiază şi cu câtă înverşunare înălţase capul. Inima începu să-i bată pentru ea. O admira şi în acelaşi timp era zdrobit de sentimentul propriei sale neputinţe. Ştia că Scarlett n-avea loc în vocabularul ei pentru cuvântul eroism, ştia că ar fi deschis ochii mari dacă i-ar fi zis că nu cunoştea suflet mai eroic ca al ei. Ştia că nu ar fi înţeles cât de frumos se gândea la ea, şi cât de bravă o socotea. Ştia că lua viaţa aşa cum era, că opunea tuturor piedicilor o voinţă tare ca inima stejarului, că lupta cu o încăpăţânare care nu ştia ce-i înfrângerea, că va continua să lupte chiar dacă înfrângerea era inevitabilă.

Şi totuşi, timp de patru ani, văzuse şi alţi oameni care nu voiau să se lase doborâţi, care înfruntau nepăsători primejdia numai fiindcă erau viteji. Şi, totuşi, cunoscuseră şi aceia înfrângerea.

În holul întunecat, se uită la Will şi se gândi că nu văzuse niciodată un eroism care să se poată asemui cu acela al lui Scarlett O'Hara plecând să cucerească lumea cu o rochie croită din perdelele de catifea ale mamei sale şi cu penele unui cocoş bătrân.

Capitolul XXXIII
A doua zi după-amiază, când Scarlett şi Mammy coborâră din tren la Atlanta, sufla un vânt rece care gonea norii cenuşii ca ardezia. De la incendierea oraşului, gara nu fusese încă reclădită şi trenul se oprise destul de departe de ruinele ei înnegrite. Cele două femei fură silite să-şi croiască drum printre bălţi de noroi şi grămezi de zgură. Împinsă de puterea obişnuinţei, Scarlett îl căută din ochi pe unchiul Peter, care venise întotdeauna s-o primească cu trăsura mătuşii Pitty când venea de la Tara la Atlanta. Brusc însă îşi dădu seama că totul se schimbase şi ridică din umeri. Fireşte, unchiul Peter nu putea veni deoarece nici măcar nu o anunţase pe mătuşa Pitty de sosire şi, pe de altă parte, îşi aminti că într-una din scrisorile ei, bătrâna domnişoară descrisese pe un ton jalnic moartea bietului cal pe care unchiul Peter îl "procurase" la Macon, ca să-şi aducă stăpâna înapoi la Atlanta, după capitulare.

Privirea ei rătăci pe locul viran plin de noroi şi de gropi din jurul gării şi încercă să descopere trăsura vreunei cunoştinţe sau a vreunor prieteni care s-o ducă la mătuşa Pitty, dar nu zări nici una. Vechii ei prieteni nu mai aveau probabil trăsuri, după câte spunea mătuşa Pitty. Timpurile erau atât de grele, încât era la fel de anevoios să găseşti adăpost şi hrană pentru oameni ca şi pentru animale. Cei mai mulţi dintre prietenii mătuşii Pitty făceau probabil ca ea – umblau pe jos.

Se vedeau câteva camioane încărcând vagoane de mărfuri, şi mai multe şarete conduse de necunoscuţi cu mutre necioplite, dar nu erau decât două trăsuri particulare. una din ele era închisă, dar cealaltă era deschisă şi în ea se vedea o femeie elegantă şi un ofiţer yankeu. Cu toate că mătuşa Pitty le scrisese că trupele yankee erau în garnizoană la Atlanta şi că străzile erau pline de soldaţi, Scarlett nu-şi putu stăpâni o tresărire de spaimă văzând uniforma albastră. Cu greu îşi aminti că războiul se sfârşise şi că omul acesta n-o va urmări ca s-o prade sau s-o jignească. Pustiul din gară îi aminti de dimineaţa aceea a anului 1862, când, tânără văduvă, sosise atât de plictisită la Atlanta, înfăşurată în vălurile ei de doliu. Îşi aduse aminte ce animaţie era atunci în faţa gării, câte camioane, trăsuri şi ambulanţe erau şi câtă larmă făceau vizitiii înjurând şi strigând cât îi ţinea gura, şi toţi oamenii veniţi să-şi întâmpine prietenii. Oftă, regretând entuziasmul uşuratic ce domnea în timpul războiului şi oftă iarăşi la gândul că va trebui să meargă pe jos până la casa mătuşii Pitty. Spera însă că până acolo va întâlni poate pe cineva care să le ia cu trăsura.

În timp ce stătea acolo şi privea în faţa ei, un negru bătrân de culoarea ciocolatei se apropie cu un cupeu şi se aplecă de pe capră, întrebând-o:

— O t'ăsu'ă, doamnă? Două băncuţe ca să me'geţi unde v'eţi în Atlanta!

Mammy îl fulgeră cu privirea.

— O t'ăsu'ă de piaţă, murmură ea. Ia spune, neg'ule, d'ept cine ne iei?

Mammy trăia la ţară, dar stătuse pe vremuri la oraş şi ştia că o femeie cinstită nu lua niciodată o trăsură de piaţă, cu atât mai puţin un cupeu, fără să fie însoţită de un reprezentant masculin al familiei. Chiar prezenţa unei slujnice negrese nu ar fi fost destul spre a asigura respectarea bunelor obiceiuri. Se încruntă la Scarlett, văzând că se uita cu jind la cupeu.

— Vino încoace, domnişoa'ă Sca'lett! O t'ăsu'ă de piaţă şi un neg'u elibe'at! G'ozavă pot'iveală!

— Nu sunt un neg'u elibe'at! declară negrul mânios. Sunt în se'viciul băt'ânei domnişoa'e Talbot şi asta-i t'ăsu'a ei şi eu înce'c să câştig ceva pa'ale pent'u ea.

— Care domnişoară Talbot?

— Domnişoa'a Suzannah Talbot din Milledgeville. Am venit să stăm aici după ce băt'ânu' domn a fost omo'ât.

— O cunoşti, domnişoa'ă Sca'lett?

— Nu, zise cu regret Scarlett. Cunosc atât de puţină lume din Milledgeville.

— Atunci, hai pe jos, declară Mammy aspru. Mână de-aici, neg'ule.

Luă geamantanul, care conţinea rochia cea nouă a lui Scarlett, pălăria şi cămaşa de noapte, şi trecându-şi sub braţ legătura în care-şi pusese lucrurile ei, sili pe tânăra sa stăpână să traverseze în urma ei piaţa plină de zgură. Scarlett nu protestă, căci nu ţinea deloc să se certe cu Mammy. Din clipa în care o surprinsese desfăcând perdelele, în privirea ei rămăsese întipărită o expresie bănuitoare care nu-i plăcea deloc lui Scarlett. Nu-i va fi uşor să scape de supravegherea ei, şi Scarlett nu voia să deştepte instinctele bătăioase ale lui Mammy atunci când nu era nevoie.

În timp ce cele două femei păşeau pe trotuarul strâmt spre Strada Piersicului, Scarlett se simţi tristă şi descurajată. Atlanta părea atât de pustiită, atât de deosebită de oraşul pe care-l ştia. Trecură pe lângă zidurile înnegrite ale hotelului Atlanta, singurele urme ale elegantului hotel în care locuiseră Rhett şi unchiul Henry. Antrepozitele, care se întindeau odinioară pe o lungime de mai mult de jumătate de milă de-a lungul căii ferate şi care conţinuseră tone de alimente pentru armată, nu mai fuseseră reconstruite, şi temeliile lor păreau lugubre sub cerul întunecat. Fără şirul de clădiri, de o parte şi de alta, şi cu depoul distrus, calea ferată apărea jalnic de pustie. undeva, în mijlocul ruinelor, Scarlett ar fi putut regăsi locul antrepozitului pe care i-l lăsase moştenire Charles. Anul trecut, unchiul Henry plătise impozitele pentru ea. Era o sumă pe care va trebui să i-o înapoieze într-o zi. Încă o grijă în perspectivă!

Când cele două femei cotiră în Strada Piersicului, Scarlett privi înspre Five Points şi nu-şi putu reţine o exclamaţie de mirare. Cu tot ce-i povestise Frank, nu-şi închipuise niciodată în ce hal putea fi distrusă Atlanta. În memoria ei oraşul pe care-l iubea atâta era plin de case şi clădiri mândre. Or, Strada Piersicului ce i se oferea privirilor suferise atâta, era atât de schimbată, încât n-o recunoscu. Strada asta plină de noroi, pe care o parcursese în trăsură de mii de ori în timpul războiului, unde alergase cu capul plecat când schijele explodau în jurul ei în timpul asediului, strada asta pe care o văzuse ultima dată în graba şi spaima zilei când se retrăgeau, îi păru atât de străină, încât îi veni să plângă.

Deşi din ziua când Sherman părăsise oraşul în flăcări se ridicaseră o mulţime de construcţii, erau încă multe locuri virane în jurul pieţii Five Points, unde mormane de cărămizi sparte zăceau printre moloz şi tot felul de gunoaie. Ziduri dărăpănate pe care nu le mai încorona nici un acoperiş, ferestre căscate larg, hornuri singuratice – iată ce mai rămăsese din casele pe care Scarlett le cunoscuse. Ici-colo, privirea îi descoperea câte un magazin care supravieţuise incendiului şi obuzelor şi ale cărui ziduri de culoarea funinginei scoteau în relief culoarea roşie a cărămizilor noi. Pe faţadele noilor magazine, pe ferestrele noilor birouri, citi cu plăcere nume cunoscute, dar în majoritatea cazurilor nu recunoştea nici unul, mai ales când era vorba de nume de medici, avocaţi sau negustori de bumbac. Odinioară, cunoscuse aproape pe toată lumea la Atlanta, şi vederea atâtor nume străine o deprima. Din fericire o reconforta priveliştea clădirilor noi ce se ridicau de fiecare parte a străzii.

Erau cu zecile, şi multe dintre ele aveau chiar două etaje! Se construia peste tot. În timp ce Scarlett privea la dreapta şi la stânga şi se silea să se obişnuiască cu noua Atlantă, auzea sunetul vesel al ciocanelor şi al fierăstraielor, observa schelele care se înălţau, vedea oameni suind scările cu cărămizi în spate. Străbătu cu privirea strada pe care o iubea atâta şi ochii i se umeziră.

"Ţi-au dat foc", gândi ea, "te-au ras până la pământ, dar nu te-au înfrânt. N-au putut. Vei fi iar frumoasă şi cochetă cum ai fost!"

Urcând pe Strada Piersicului urmată de Mammy care se legăna, Scarlett îşi dădu seama că trotuarele erau tot atât de aglomerate ca şi în timpul războiului. Din oraşul care renăştea se degaja aceeaşi atmosferă de activitate şi de afaceri care o încântase când venise pentru întâia oară la mătuşa Pitty. Erau tot atâtea vehicule ca odinioară, hurducăindu-se din groapă în groapă, tot atâţia catâri şi cai opriţi în faţa obloanelor de lemn ale prăvăliilor, dar ambulanţe ale confederaţilor nu mai erau. Scarlett observă o mulţime de figuri străine, noi-veniţi, bărbaţi cu aere suspecte şi femei îmbrăcate ţipător. Străzile erau pline de negri hoinărind fără nici o treabă, sprijinind zidurile sau stând pe marginea trotuarului, privind la trăsurile care treceau, cu curiozitatea naivă a copiilor duşi la circ.

— Ţă'ănoi neg'i elibe'aţi, rânji Mammy. N-au văzut în viaţa lo' o t'ăsu'ă. Şi ia te uită ce ae'e ob'aznice au!

Şi într-adevăr erau obrazici, negrii ăştia care o priveau cu neruşinare, dar îi uită repede la vederea uniformelor albastre. Oraşul era plin de soldaţi yankei, pe jos, călare sau în trăsuri militare. Hoinăreau pe străzi şi ieşeau clătinându-se din baruri.

"Nu mă voi putea obişnui niciodată să-i văd", îşi zise Scarlett strângând pumnii. "Niciodată!"

Şi, întorcându-se, spuse tare peste umăr:

— Grăbeşte-te, Mammy, să ieşim mai repede din mulţimea asta.

— Of, cum aş v'ea să-i alung din calea mea pe golanii ăştia, răspunse Mammy cu glas tare, lovind cu geamantanul un negru care mergea agale în faţa ei, făcându-l să sară de-o parte. Nu-mi place o'aşul ăsta, domnişoa'ă Sca'lett. E p'ea plin de yankei şi neg'i elibe'aţi.

— Numai să scăpăm de înghesuială. Când o să trecem de Five Points, o să fie mai uşor.

O porniră amândouă pe pietrele lunecoase ca să traverseze fluviul de noroi al străzii, apoi continuară să urce pe Strada Piersicului, bucurându-se că mulţimea se rărea.

Ajungând în dreptul capelei wesleyene, pe treptele căreia se aşezase Scarlett ca să-şi recapete respiraţia în ziua aceea a anului 1864 când fugise după doctorul Meade, tânăra femeie izbucni într-un râs ironic. Mammy îi azvârli o privire bănuitoare şi întrebătoare, dar rămase cu curiozitatea nesatisfăcută. Scarlett râdea de ea însăşi la amintirea groazei pe care o resimţise în acea zi. Frica făcuse din ea o cârpă. Era îngrozită de yankei, îngrozită de apropierea naşterii lui Beau. Acum se întreba cum de putuse dârdâi de frică ca un copil speriat de un zgomot. Ce copil fusese să-şi închipuie că yankeii, focul, înfrângerea erau cel mai rău lucru ce i se putea întâmpla. Ce fleacuri erau toate astea pe lângă moartea lui Ellen, ramolirea lui Gerald, pe lângă suferinţele aduse de foame, frig, munca istovitoare şi coşmarul vieţii în nesiguranţă. Ce uşor i-ar veni acum să se arate vitează în faţa unei armate de năvălitori, dar cât de greu îi era să facă faţă primejdiei care ameninţa Tara! Nu, de acum înainte nu se va mai teme niciodată de nimic, decât de sărăcie.

un cupeu urca strada, şi Scarlett se apropie repede de marginea trotuarului spre a vedea dacă nu cumva cunoştea persoana dinăuntru. Casa mătuşii Pitty mai era încă destul de departe. Când trăsura ajunse în dreptul lor, Mammy şi tânăra ei stăpână se aplecară înainte şi Scarlett, cu surâsul pe buze, era gata să dea drumul unui strigăt vesel, când capul unei femei se ivi în ferestruică, un cap cu părul roşu sub o căciulită de blană. Scarlett se dădu un pas înapoi. Cele două femei se recunoscuseră. Era Belle Watling şi, înainte ca aceasta din urmă să se fi tras în fundul cupeului, Scarlett avu vreme să strâmbe din nas. Era totuşi ciudat ca Belle să fie primul chip cunoscut pe care îl întâlnea.

— Cine-i? întrebă Mammy, ca întotdeauna bănuitoare. Te-a 'ecunoscut, da' nu te-a salutat. N-am văzut niciodată aşa culoa'e de pă', nici maca' la Ta'leton-i. C'ed că e vopsit.

— Aşa-i, răspunse Scarlett iuţind pasul.

— Va să zică, cunoşti o femeie cu pă'ul vopsit? Cine-i?

— O femeie stricată, răspunse Scarlett scurt. Îţi dau cuvântul meu că n-o cunosc. Hai, şi taci.

— Dumnezeule Atotpute'nic! suspină Mammy cu gura căscată, privind după trăsura ce se îndepărta.

De când plecase din Savannah, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în tovărăşia lui Ellen, nu mai văzuse o femeie de moravuri uşoare şi regreta amar că nu o examinase mai îndeaproape pe Belle.

— Da' ce toaletă f'umoasă a'e, şi ce t'ăsu'ă, şi ce vizitiu, bombăni ea. Nu ştiu la ce se gândeşte Domnul de lasă femei 'ele ca astea să se îng'aşe, când noi ăştilalţi, oameni cumsecade, mu'im de foame şi umblăm cu picioa'ele goale.

— E multă vreme de când Dumnezeu nu se mai gândeşte la noi, zise Scarlett pe un ton aprig. Şi nu te apuca să-mi spui că mama s-ar zvârcoli în mormânt dacă m-ar auzi vorbind aşa.

Scarlett ar fi vrut să se simtă mai bună şi mai virtuoasă decât Belle, dar nu putea. Dacă proiectele îi reuşeau, s-ar putea să ajungă la fel ca Belle, întreţinută de acelaşi bărbat. Deşi nu regreta hotărârea luată, îi veni greu să privească adevărul în faţă. "Nu mă voi gândi acum la asta", îşi zise ea şi grăbi pasul.

Trecură prin faţa fostei locuinţe a familiei Meade, din care nu mai rămăseseră decât două trepte părăsite, la capătul unei alei care nu ducea nicăieri. Pe locul casei Whiting-ilor nu mai rămăsese nimic decât un maidan. Nu mai erau nici măcar temeliile de piatră, şi nici hornurile de cărămidă: se mai vedeau doar urmele roţilor de căruţe care încărcaseră dărâmăturile. Casa de cărămidă a Elsing-ilor era încă în picioare. Etajul fusese reconstruit şi acoperişul refăcut. Casa Bonnell-ilor, reparată ca vai de ea şi acoperită, în loc de şindrilă, cu scânduri prost date la rindea, părea încă locuibilă, cu tot aspectul ei dărăpănat. Dar la nici una din aceste case nu văzu vreun chip cunoscut în spatele ferestrelor, sau siluete pe verandă, şi Scarlett se bucură. Pentru moment, n-avea chef să vorbească cu nimeni.