Maria cobianu-băcanu
e.) organizarea unor cursuri pentru recalificare profesională şi în limba minorităţii naţionale respective; f.)
Yüklə 1,98 Mb.
|
e.) organizarea unor cursuri pentru recalificare profesională şi în limba minorităţii naţionale respective; f.) organizarea cursurilor şi examenelor pentru obţinerea carnetului de conducere auto şi în limba minorităţilor naţionale respective; Art. 31. Autorităţile publice centrale, la cererea organizaţiei minorităţilor naţionale, vor asigura, în condiţiile legii, publicarea actelor cu caracter normativ de interes general şi în limba minorităţii respective. Art. 32. (1). Autorităţile publice competente, cu ocazia întocmirii actelor de căsătorie civilă, vor folosi numele şi prenumele persoanei în limba minorităţii naţionale de care aparţine şi vor respecta regulile de transcriere a acesteia; 2.) Este interzisă traducerea sau transcrierea cu o altă ortografie a numelui şi prenumelui fără acceptul persoanei respective. Art. 33. (1) Statul garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a se exprima în limba lor maternă, în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii. (2) Statul garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a-şi încheia căsătoria în faţa ofiţerului stării civile în limba maternă. Art. 34. Deţinuţii penitenciarelor pot folosi limba maternă în comunicarea între ei, între ei şi vizitatori, de asemenea, pot primi şi expedia scrisori în limba maternă. Art. 35. (1). Statul va asigura instruirea funcţionarilor publici, a ofiţerilor şi agenţilor poliţiei, a grefierilor şi a traducătorilor autorizaţi, în scopul garantării şi exercitării drepturilor prevăzute la Art. 30-34. (2) La cerere, cu scopul încadrării în poliţie, a unor persoane aparţinând minorităţilor naţionale, statul va asigura o cifră de şcolarizare destinată acestora. Art. 36. În cadrul unităţilor administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere semnificativă, în instituţiile sanitare, casele de bătrâni, căminele de asistenţă socială şi centrele de plasament, se angajează şi cadre medicale, respectiv, de specialitate care cunosc limba minorităţii naţionale respective. Art. 37. Autorităţile publice centrale şi locale, instituţiile de cultură, instituţiile de învăţământ cu limba de predare în limba maternă, cultele recunoscute de lege pot emite scrisori, certificate şi diplome, procese verbale, precum şi pot folosi acte de evidenţă contabilă, respectiv, orice înscrisuri cu caracter economic şi în limba minorităţilor naţionale respective, menţionând datele în limba română. Actele astfel întocmite se consideră valabile de către autorităţile competente. CAPITOLUL III Organizaţiile minorităţilor naţionale Art. 38. (1). Organizaţiile minorităţilor naţionale pot fi constituite: a.) în conformitate cu Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările şi completările ulterioare, având drepturile şi obligaţiile prevăzute în Ordonanţă; b.) în condiţiile prezentei legi, pentru organizaţiile minorităţilor naţionale, prevăzută în art. 62, alin. (2) din Constituţie, care participă la alegerile parlamentare, prezidenţiale şi locale. c.) Prezenta lege reglementează organizaţiile minorităţilor naţionale prevăzute la alin. (1) lit. b). Art. 39 (1). Organizaţia cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale este subiectul de drept constituit de către persoane cu deplină capacitate de exerciţiu, care se declară a fi aparţinătoare acelei minorităţi şi care pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentru realizarea unei activităţi în interesul garantării dreptului la păstrarea, exprimarea şi dezvoltarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice, religioase, respectiv, pentru constituirea, dezvoltarea şi protecţia cadrului instituţional şi legislativ necesar realizării acestui interes comunitar al minorităţii respective. (2). Numărul membrilor fondatori ai unei organizaţii a minorităţii naţionale nu poate fi mai mic de 15% din numărul total al cetăţenilor care cu ocazia ultimului recensământ al populaţiei şi-au declarat apartenenţa la minoritatea respectivă. (3). În cazul în care 15% din numărul total al cetăţenilor înregistraţi ca aparţinând unei minorităţi în cadrul ultimului recensământ al populaţiei este egal sau depăşeşte 25.000 de persoane, lista membrilor fondatori trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de persoane, domiciliate în cel puţin 15 judeţe ale ţării, dar nu mai puţin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe. (4). Pot fi membri ai unei organizaţii a minorităţii naţionale şi persoane care nu aparţin acelei minorităţi, dar numărul acestora nu poate depăşi 25% din numărul total al membrilor fondatori ai organizaţiei atât la nivel local cât şi cel naţional. (5). O persoană nu poate face parte din două organizaţii ale aceleiaşi minorităţi, înregistrate conform prevederilor prezentei legi. Art. 40 (1) Cererea de înregistrare a unei organizaţii a minorităţilor naţionale se depune la Tribunalul Bucureşti, însoţită de următoarele acte: a.) statutul; b.) actul de constituire împreună cu lista de semnături a fondatorilor; c.) acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului. (2.) Cererea va fi semnată de către conducătorul organizaţiei şi de cel puţin 3 membri fondatori. (3.) Organizaţia minorităţii naţionale devine persoană juridică în momentul înscrierii ei în Registrul organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale. (4.) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la alin. (1), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea organizaţiei în registru. (5.) Încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului. Termenul de recurs este numai de 5 zile şi curge de la data comunicării pentru cei care au lipsit. Recursul se soluţionează cu citarea părţilor, de urgenţă şi cu precădere. Art. 41. (1). Pe lista de semnături a membrilor fondatori trebuie să se menţioneze, pe fiecare pagină, data, locul şi scopul întocmirii, precum şi numele şi prenumele, data naşterii, adresa, felul actului de identitate, seria şi numărul acestuia, codul numeric personal, cetăţenia, naţionalitatea, respectiv, semnătura membrilor fondatori. (2.) Lista va fi însoţită de o declaraţie pe propria răspundere a persoanei care a întocmit-o care să ateste autenticitatea semnăturilor, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 din Codul penal. (3.) Fiecare listă va cuprinde persoane dintr-o singură localitate. (4.) Listele vor fi grupate pe localităţi şi judeţe, pentru a se putea verifica prevederile alin. (2), (3) şi (4) al art. 39. Art. 42. (1) Statutul se încheie sub formă autentică şi se semnează de către conducerea organizaţiei, sub sancţiunea nulităţii absolute. (2.) Statutul cuprinde sub sancţiunea nulităţii absolute: a.) denumirea organizaţiei; b.) sediul organizaţiei; c.) durata de funcţionare – pe termen determinat sau nedeterminat; d.) patrimoniul iniţial al organizaţiei, în valoare totală de cel puţin 50 de ori salariul minim pe economie, la data constituirii, în natură şi/sau în bani; e.) explicarea scopului şi obiectivelor organizaţiei; f.) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de membru; g.) drepturile şi obligaţiile membrilor; h.) categoriile de resurse patrimoniale ale organizaţiei; i.) atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale organizaţiei; j.) destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării. Art. 43. Actul constitutiv cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute: a.) exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus; b.) denumirea organizaţiei; c.) sediul organizaţiei; d.) durata de funcţionare - pe termen determinat sau nedeterminat; e.) patrimoniul iniţial al organizaţiei, în valoare totală de cel puţin 50 de ori valoarea salariului minim pe economie, la data constituirii, în natură şi /sau bani f.) componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale organizaţiei; g.) lista de semnături a fondatorilor, întocmită conform art. 41. Art. 44. Adunarea generală sau Congresul este organul de conducere suprem şi este alcătuit, în funcţie de prevederile statutului propriu, din totalitatea membrilor sau din delegaţii acestora, aleşi în condiţiile stabilite în statutul organizaţiei. Art. 45. Organizaţiile minorităţilor naţionale pot constitui subdiviziuni teritoriale cu sau fără personalitate juridică, în funcţie de prevederile statutare, potrivit prezentei legi. Varianta I. : Art. 46. (1). Organizaţiile minorităţilor naţionale, care la data intrării în vigoare a legii fac parte din Consiliul Minorităţilor Naţionale şi care au reprezentare parlamentară îşi păstrează personalitatea juridică dobândită şi obţin drepturile şi competenţele prevăzute în prezenta lege. (2.) Dosarele organizaţiilor prevăzute la alin. (1) se vor transmite de către instanţele de judecată competente în momentul intrării în vigoare a legii, Tribunalului Bucureşti, pentru înregistrarea în Registrul organizaţiilor minorităţilor naţionale, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi. Varianta II. : Art. 47. Toate organizaţiile minorităţilor naţionale care nu se încadrează în prevederile articolului precedent şi care doresc să desfăşoare o activitate prevăzută în prezentul capitol sunt obligate să se reînfiinţeze, conform prezentei legi, în caz contrar, ele vor avea doar drepturile şi competenţele prevăzute de Ordonanţa Nr. 26/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Art. 48. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale prevăzute în Art. 38 alin. (1), litera b) au următoarele drepturi şi competenţe: a.) pot participa la alegerile parlamentare, prezidenţiale şi locale, conform legislaţiei în vigoare, fiind asimilate partidelor politice şi beneficiind de facilităţi legale privind obţinerea unui mandat atât în administraţia locală cât şi în parlament; b.) pot administra singuri sau împreună cu alte organizaţii similare fonduri speciale primite de la fondul de stat sau bugetele locale în interesul realizării scopurilor prevăzute la Art. 39, alin. (1); d.) vor primi subvenţii de la bugetul de stat pentru menţinerea şi funcţionarea organizaţiei; e.) pot delega, conform legilor speciale, reprezentanţi în instituţii, organe sau autorităţi de stat, care activează în domeniul exprimării, păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau, dacă legea specială nu prevede o astfel de reprezentare, vor fi consultate în legătură cu numirea unor conducători în aceste structuri; f.) vor delega reprezentanţi în comisiile mixte interguvernamentale pentru realizarea tratatelor bilaterale între România şi ţara cu care minoritatea naţională respectivă realizează o comunitate de limbă şi cultură; g.) pot reprezenta în faţa instanţelor naţionale sau internaţionale persoane sau grupuri de persoane ale căror interese au fost lezate din cauza apartenenţei lor la minoritatea naţională respectivă; h.) pot sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în caz de discriminare comisă faţă de persoanele aparţinând minorităţii naţionale pe care o reprezintă. Capitolul IV. Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) Art. 49. (1) Consiliul Minorităţilor Naţionale, în continuare CMN, este subiectul de drept public, cu personalitate juridică, compus din reprezentanţii minorităţilor naţionale reprezentate în parlament, prin care acestea colaborează în scopul garantării dreptului de a exprima, păstra şi dezvolta identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a minorităţilor naţionale din România. (2) Dacă nici o organizaţie a unei minorităţi naţionale nu a obţinut voturile necesare unui mandat parlamentar, atunci minoritatea respectivă va fi reprezentată în CMN de către organizaţia care la ultimele alegeri parlamentare a obţinut cele mai multe voturi. (3) Dacă mai multe minorităţi naţionale au reprezentare parlamentară printr-o organizaţie comună, atunci această organizaţie va fi membră a CMN.
(2) CMN îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii de specialitate. (3) La lucrările plenare ale CMN, organizaţiile minorităţilor naţionale sunt reprezentate de câte trei membri, având împreună un singur vot. (4) CMN se întruneşte în plen, în şedinţă ordinară, trimestrial şi îşi desfăşoară activitatea în prezenţa majorităţii membrilor săi. (5) Comisiile de specialitate sunt constituite din reprezentanţii, în CMN, ai organizaţiilor minorităţilor naţionale. Art. 51. CMN are următoarele atribuţii: a.) sprijină activitatea organizaţiilor minorităţilor naţionale; b.) propune guvernului măsuri de îmbunătăţire a vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; c.) analizează şi propune Guvernului măsurile necesare desfăşurării în condiţii optime a învăţământului în limbile minorităţilor naţionale; d.) propune consiliilor de administraţie ale societăţilor publice de televiziune şi radiodifuziune măsuri de îmbunătăţire a emisiunilor în limba minorităţilor naţionale; e.) avizează proiectele de legi care privesc modul de exprimare, păstrare şi dezvoltarea a identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale; f.) propune Guvernului sau grupurilor parlamentare ale organizaţiilor minorităţilor naţionale iniţierea unor acte normative care privesc modul de exprimare, păstrare şi dezvoltarea a identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale; g.) decide în legătură cu distribuirea fondurilor bugetare destinate finanţării activităţii organizaţiilor minorităţilor naţionale. Art. 52. Finanţarea activităţii organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale se compune dintr-o finanţare de bază, egală pentru toate organizaţiile reprezentate în CMN şi o finanţare normativă a cărei mărime diferă în funcţie de numărul persoanelor care la ultimul recensământ şi-au declarat apartenenţa la minoritatea naţională respectivă, precum şi a numărului instituţiilor culturale şi de învăţământ în limba acelei minorităţi. Art. 53 (1) Departamentul pentru Relaţii Interetnice este coordonatorul principal de credite prin care se alocă de la bugetul de stat finanţarea acordată organizaţiilor minorităţilor naţionale pe baza hotărârii adoptate de CMN, respectiv, care administrează bugetul necesar funcţionării CMN. Capitolul V Autonomia culturală Art. 54. Statul recunoaşte şi garantează comunităţilor naţionale exercitarea dreptului la autonomie culturală. Art. 55. (1) În sensul prezentei legi, autonomia culturală înseamnă dreptul unei comunităţi naţionale de a avea competenţe decizionale cu valoare normativă şi administrativă în problemele privind identitatea sa naţională, culturală, lingvistică şi religioasă, prin organele alese de membrii săi. (2) Organele astfel constituite dobândesc, prin prezenta lege, statut de autoritate publică, executarea deciziilor acestora fiind asigurată de structurile proprii sau, după caz, de alte activităţi publice competente. Art. 56. Autonomia culturală a comunităţilor naţionale se referă la următoarele categorii de competenţe: a.) elaborarea strategiilor şi priorităţilor privind învăţământul în limba maternă a comunităţilor naţionale.; b.) organizarea, administrarea şi controlul educaţiei în limba maternă sau, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii; c.) organizarea, administrarea şi controlul instituţiilor de cultură în limba maternă sau de cercetare şi dezvoltare a culturii proprii ori, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la realizarea acestor atribuţii; d.) înfiinţarea şi administrarea unor organe de presă publice proprii ori participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente la organizarea unor posturi, secţii, redacţii ori emisiuni în cadrul societăţilor publice de radio şi televiziune; e.) participarea la elaborarea strategiilor şi priorităţilor de prezervare şi valorificare a patrimoniului cultural imobil şi mobil al minorităţii naţionale respective; f.) administrarea sau, după caz, participarea în parteneriat cu autorităţile publice competente ori monitorizarea administrării fondurilor destinate finanţării activităţilor specifice din domeniul păstrării, exprimării şi dezvoltării identităţii culturale, lingvistice şi religioase a minorităţilor naţionale; g.) numirea sau, după caz, avizarea numirii conducerii instituţiilor de învăţământ de stat cu predare în limba minorităţilor naţionale, precum şi a instituţiilor culturale publice; h.) delegarea unor reprezentanţi ai minorităţii naţionale respective la Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în cadrul unor departamente cu atribuţii privind cultura minorităţilor naţionale şi învăţământul în limba maternă a minorităţilor naţionale; i.) înfiinţarea şi decernarea unor burse şi premii culturale şi ştiinţifice; j.) stabilirea unor taxe speciale, în condiţiile legii, pentru asigurarea funcţionării autonomiei culturale Art. 57. Atribuţiile şi competenţele legate de autonomia culturală sunt exercitate de organizaţiile minorităţilor naţionale la nivel central sau local, în condiţiile legii. Art. 58. (1) În scopul exercitării competenţelor şi atribuţiilor prevăzute la art. 56, organizaţiilor minorităţilor naţionale, după caz, pot constitui prin alegeri interne Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale, numit în continuare Consiliu, autoritate publică, cu personalitate juridică, reprezentativă pentru comunitatea naţională respectivă. (2) Se pot constitui, în funcţie de opţiunea unei minorităţi naţionale, comitete ale autonomiei culturale la nivel judeţean, în situaţia unei prezenţe semnificative a minorităţii naţionale respective în acel judeţ, atât în cazurile în care s-a constituit un Consiliu Naţional al minorităţii naţionale respective, cât şi în situaţia în care nu s-a constituit. (3) Modalitatea constituirii, precum şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Autonomiei minorităţii respective, se vor reglementa prin statutul propriu, înregistrat pentru conformitate cu legea la Tribunalul Municipiului Bucureşti, într-un Registru special pentru Consiliile Naţionale ale Autonomiei Culturale, înfiinţate de minorităţile naţionale, conform legii. Art. 59. (1) La alegerile interne pot candida membrii ai organizaţiilor minorităţilor naţionale prevăzute la art. 38, alin. (1), litera a.) şi b.). (2) Procedura şi desfăşurarea alegerilor interne vor fi stabilite de organizaţia respectivă a minorităţii naţionale care urmează să înfiinţeze propriul consiliu naţional. (3) Desfăşurarea alegerilor va fi supravegheată, iar rezultatele alegerilor vor fi confirmate de Autoritatea Electorală Permanentă. (4) Cheltuielile legate de alegerile interne vor fi suportate din bugetul de stat. Art. 60. (1) Comunitatea naţională care intenţionează să organizeze alegeri interne în vederea constituirii Consiliului va depune, prin organizaţia sa legitimă, un memoriu la Guvernul României, va stabili în comun acord cu organizaţia minorităţii naţionale respective, data alegerilor, precum şi cheltuielile necesare desfăşurării acestora. Art. 60. (1) După constituirea oficială, confirmată de Autoritatea Electorală Permanentă, Consiliul Naţional se înregistrează în Registrul special la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi îşi elaborează propriul Statut de organizare şi funcţionare. (2) Statutul se adoptă cu votul majorităţii membrilor Consiliului şi se depune la Tribunalul Municipiului Bucureşti şi se comunică Departamentului pentru Relaţiile Interetnice. Art. 62. (1) Consiliul va avea un aparat propriu finanţat din bugetul de stat. (2) Pe lângă Consiliul Naţional va funcţiona un Secretariat Permanent, iar pe lângă comitetele Judeţene Birouri Permanente, cu atribuţii administrative şi de gestionare curentă. (3) Organigrama Secretariatului Permanent, respectiv, a Birourilor Permanente se aprobă prin hotărârea Consiliului Naţional. (4) Angajaţii Secretariatului Permanent şi ai Birourilor Permanente sunt asimilaţi cu funcţionarii publici, iar salariul lor se asigură de la bugetul de stat. Art. 63. (1) Parlamentul, Guvernul sau autorităţile publice alese pot adopta, la propunerea Consiliului Naţional al Autonomiei Culturale, respectiv, ale Comitetelor Judeţene acte normative prin care se vor delega competenţe proprii, legate de exercitarea drepturilor la păstrarea , exprimarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice a minorităţii naţionale, către Consiliul Naţional sau, după caz, către Comitetele Judeţene respective. (2) În unităţile administrativ-teritoriale, unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 1% şi în consiliul local nu are nici un reprezentant, Comitetul Autonomiei Culturale poate propune Consiliului Local dezbaterea unor probleme legate de drepturile prevăzute în prezenta lege, iar în procesul luării unor decizii, în acest domeniu, va fi consultat în mod obligatoriu acest Comitet. Art. 64. Conflictele juridice între Consiliul naţional ori Comitete Judeţene şi autorităţile statului vor fi soluţionate. pe calea contenciosului administrativ, în condiţiile legii. Art. 65. În sensul prezentei legi, statul va considera reprezentativă, respectiv, drept legitimă, acea organizaţie a minorităţilor naţionale pentru exercitarea autonomiei culturale, care a participat şi a obţinut mandate în alegeri parlamentare sau dacă nici o organizaţie a minorităţii respective nu a obţinut un mandat, a obţinut cele mai multe voturi. Capitolul VI Dispoziţiile finale şi tranzitorii Art. 66. Cheltuielile suplimentare în legătură cu exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta lege vor fi suportate din bugetul de stat. Art. 67. (1) Organizaţia minorităţii naţionale care va înfiinţa, în condiţiile prezentei legi, Consiliul Naţional va elabora Statutul de organizare şi funcţionare al acesteia. (2) În urma înregistrării Consiliului Naţional, în baza Statutului, în Registrul Special al Consiliilor Naţionale ale Autonomiei Culturale, acesta dobândeşte calitate de autoritate publică, persoană juridică, care va putea exercita competenţele şi atribuţiile prevăzute în prezenta Lege şi Propriul Statut. Art. 68. Prezenta Lege se completează cu legislaţia în vigoare. Art. 69. Prezenta Lege intră în vigoare la 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. * * * Am prezentat în întregime Proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale pentru ca fiecare cititor să-şi facă propriile aprecieri pe baza cunoaşterii acestei legi, aşa cum a fost elaborată de creatorii ei. Consideraţiile pe care le vom face, noi şi alţi colaboratori, vor porni de la textul ei şi de la cunoaşterea realităţii socio-etnice şi a practicii maghiarilor faţă de românii numeric minoritari din Covasna şi Harghita.
Lectura Proiectului Legii privind Statutul Minorităţilor Naţionale suscită oricărui cetăţean onest şi, cu atât mai mult, unui cunoscător al relaţiilor interetnice din ţara noastră, o seamă de aprecieri şi consideraţii privind concepţia autorilor lui maghiari despre majoritatea formată din poporul român care constituie mediul integrator şi care lipseşte total ca punct de referinţă în lege; privind raportul majoritate – minorităţi, conţinutul şi intenţiile cu bătaie lungă ale unei astfel de legi. În primul rând, proiectul este în conţinutul său un elaborat pur maghiar, o construcţie artificială, o altă formă, dar deghizată în numele tuturor minorităţilor naţionale, de obţinere a autonomiei pe care nu au putut-o dobândi prin Proiectul privind Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc. Din actualul proiect, făcut după aceleaşi tipare, transpar obiectivele de 15 ani ale etniei maghiare de realizare a autonomiei teritoriale pe criterii etnice, pe care în documentul de faţă o introduce subtil sub forma „autonomiei culturale”. Este expresia unui deziderat pe care liderii maghiari vor să-l ducă la împlinire, prin presiuni asupra guvernului, probabil, inclusiv şantaj că nu îl mai susţine la guvernare, înainte de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007.
Din acest articol fals derivă apoi întreaga paletă de consecinţe care ar urma să asigure competenţa „decizională cu valoare normativă şi administrativă etc., etc.” Merită ca parlamentarii să se documenteze dacă o asemenea „autonomie” urmată de un asemenea cadru instituţional este practicată undeva în Europa sau în lume.
Proiectul nu ţine seama de un fapt pe care viaţa îl confirmă fără drept de apel la o cercetare onestă că, în ţara noastră respectul grupurilor etnice de către români a fost şi a rămas o regulă de aur, o cutumă, un mod normal, firesc de a fi şi de a se comporta; că în relaţiile interetnice dintre oamenii de diferite etnii românii s-au purtat de la egal la egal cu ei, au fost toleranţi, au promovat înţelegerea, cooperarea şi recunoaşterea valorilor lor, dovedită prin împrumuturile culturale reciproce care au avut loc. Faptul că în ultimul Recensământ sunt 23 de rubrici la capitolul „etnie” este relevant pentru păstrarea şi libertatea de expresie de care se bucură etniile în ţara noastră, dar pe care proiectul le transformă în instrumente pentru cucerirea privilegiilor maghiarilor, în special. Maghiarii utilizează impropriu în proiect conceptul de „comunitate naţională” care este adecvat numai pentru majoritatea care formează naţiunea. Or, etniile din perspectivă politică, sunt minorităţi naţionale, conceptul de „comunitate naţională” fiind corect utilizat numai cu privire la naţiunile-mamă din care ele provin. Fără să avem vreun sentiment ostil faţă de etnii, pe care le stimăm şi apreciem şi pe care le-am studiat cu interes şi responsabilitate, totuşi câteva întrebări se impun cu insistenţă: Pentru cine s-ar pregăti cele peste 20 de etnii din ţara noastră cu învăţământul în limba maternă de la grădiniţă până la universitate, doctorate şi grade universitare? Să înveţe limba maternă, cultura, istoria propriei etnii şi a naţiunii de sorginte este normal şi necesar. Ar putea avea Statul Român resursele financiare să susţină un asemenea sistem de instituţii de învăţământ şi cultură gigant ? Dar cei 89,5 % români cu ce ar mai putea fi întreţinuţi la şcoli? Repetarea de nenumărate ori a nevoii unei politici care să asigure, să apere identitatea etnică, culturală, lingvistică, religioasă, dă imaginea unui pericol iminent în acest domeniu, ceea ce este complet fals. Ea are însă scopul de a justifica proiectul de înfiinţare a tot felul de instituţii culturale şi educaţionale care să iasă de sub autoritatea statului român, parafate printr-o lege, sub umbrela căreia liderii maghiari să-şi ducă la capăt proiectele de autonomie teritorială. Pe de altă parte, ne îndoim că reprezentanţii tuturor grupurilor etnice au colaborat la redactarea unei asemenea legi cu iz jignitor la adresa poporului român în sânul căruia membrii lor s-au format ca personalităţi culturale, profesionale sau publice, au trăit în înţelegere, secole şi decenii, iar dacă au suferit, au suferit ca şi el dificultăţile social-economice ale regimurilor care s-au perindat. Proiectul vorbeşte, printre altele, în preambul de „încurajarea dialogului interetnic”, pentru că sună frumos, dar tocmai maghiarii, iniţiatorii proiectului, îl refuză sistematic de 15 ani cu românii numeric minoritari din Covasna şi Harghita care îl solicită în toate documentele şi lucrările lor. Proiectul de lege constituie un pretext pentru crearea unui set de instituţii educaţionale şi culturale separate şi scoase de sub forţa de decizie a Statului Român. Dacă se scoate sistemul de învăţământ şi sistemul cultural al minorităţilor naţionale din sistemul general naţional, s-a creat deja un al doilea sistem exclusiv al minorităţilor naţionale, în afara Statului Român, care luând decizii autonom devine un stat în stat, iar dacă ţinem seama că învăţământul şi cultura sunt domeniile cheie ale definirii etnice, segregarea şi autonomia sunt deplin realizate. Mai mult, introduce ruperea de români şi a celorlalte etnii asupra cărora trebuie să domnească etnia maghiară. Prin această lege, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Culturii şi al Cultelor sunt scoase din joc, minorităţile, în speţă maghiarii, creându-şi ministerele lor proprii, cu atribute şi relaţii inclusiv internaţionale. În cele 19 pagini, incluzând şi Expunerea de motive:
Observaţii şi consideraţii pe articole: În Art. 8, autorii au introdus subtil sintagma de identitate a comunităţii naţionale în loc de identitate a minorităţii naţionale, pe care apoi o folosesc adeseori de-a lungul proiectului, pentru a-şi asigura, în numele ei, mult solicitatele „drepturi colective”, care nu se regăsesc nici în documentele internaţionale, nici în Constituţie. În Art. 10 maghiarii, autorii legii, au propus exact ceea ce ei desconsideră total acolo unde sunt majoritari în raport cu românii, adică consultarea minorităţii în toate problemele ce privesc drepturile ei, cu precizarea cinică potrivit căreia dacă deciziile nu sunt luate de reprezentanţii legitimi ai minorităţii naţionale respective, autorităţile competente sunt obligate să ţină seama de voinţa liberă a cestora, deci unde sunt interesele lor în joc, orice autoritate, fie şi a Statului Român, este obligată să ţină seama de voinţa lor. Art. 13 (2 şi 3) ştirbeşte suveranitatea şi autoritatea statului român pe teritoriul său unitar şi indivizibil, prin interzicerea luării unor măsuri de ordin administrativ (dacă ar avea nevoie) sub motivul „modificării componenţei etnice a regiunilor respective şi a limitelor circumscripţiilor electorale”. Art. 14, prin menţiunea că minorităţile naţionale „pot organiza sărbătorile naţionale şi religioase proprii”, introduce ideea că minoritarii se consideră naţiune şi, în virtutea acestui atribut, pot organiza sărbători „naţionale”. Fals, conceptul de naţiune se aplică numai grupului etnic majoritar care dă numele ţării. În Constituţie, libertatea de exprimare este garantată, dar aceasta nu presupune organizarea de sărbători „naţionale”, ci locale cu caracter cultural sau religios. Cum nimeni nu este mai presus de lege, ea trebuie respectată şi în acest caz. Deci, legal este să facă numai sărbători locale cu caracter cultural şi religios. Sărbătorile naţionale le face ţara de origine nu minoritatea. Art. 15 (2 şi 3). Extinderea obligaţiei statului de a subvenţiona înfiinţarea şi organizarea de unităţi şcolare particulare în limba maternă şi unităţi de învăţământ confesional excede legea românească şi legislaţia internaţională, în condiţiile în care în ţară sunt sute de şcoli de stat care funcţionează în condiţii insalubre. Ceea ce se propune este un privilegiu inacceptabil. (4) Părintele sau tutorele are dreptul să aleagă forma de învăţământ şi felul educaţiei copiilor minori, dar fără presiuni asupra lor din partea autorităţilor locale. (Dar ce s-a întâmplat în judeţul Covasna, în anii 1993-1994, când asupra părinţilor români au fost exercitate presiuni să facă „cereri” ca fiii lor să fie înscrişi la şcoala cu predare în limba maghiară, cum poate fi interpretat?) (5) Istoria românilor, literatura română, geografia, trebuie predate obligatoriu şi exclusiv în limba română. (6) Statul are obligaţia să asigure nu numai programe şcolare şi manuale adecvate, dar mai ales cadre didactice de etnie română înalt calificate în scopul însuşirii corecte şi eficiente a limbii române de către etnici.
Art. 17 transformă Statul Român într-un instrument de finanţare abuzivă a tuturor unităţilor de învăţământ, cultură şi cercetare în limba minorităţilor, ca şi cum minoritarii s-ar pregăti să servească ţările de origine şi nu ţara gazdă în care trăiesc, iar în România ar exista numai minorităţi nu şi o majoritate copleşitoare de români cu nevoile lor. Art. 18 impune pentru minoritari unităţi şcolare ca persoane juridice distincte sub efectivul legal de elevi, inclusiv cu o finanţare suplimentară, în timp ce copiii de români din Covasna şi Harghita străbat 6-7 km pentru a ajunge la o şcoală românească sau familiile lor sunt obligate să se mute la oraş pentru ca ei să urmeze şcoala în limba română. Art. trebuie revăzut şi dacă nu eliminat, amendat la un număr rezonabil de elevi şi nu la câţiva. Să luăm un caz de judeţ care nu este recunoscut printr-o pondere „semnificativă” de etnii: Dâmboviţa. Să vedem ce ar însemna să realizăm „autonomia culturală”, în sensul maghiar, dat în proiect. După Recensământul populaţiei din 2002, la capitolul „Populaţia după etnie, regiuni, judeţe, medii” (vol I, Populaţie-structură demografică, p. 680-681), în judeţul Dâmboviţa s-au declarat: 523.980 români, 240 maghiari, 16.534 romi, 20 ucrainieni, 82 germani, 25 ruşi-lipoveni, 28 turci, 4 tătari, 33 sârbi, 2 slovaci, 658 bulgari, 0 croaţi, 47 greci, 7 evrei, 3 cehi, 14 polonezi, 23 italieni, 3 chinezi, 4 armeni, 1 ceangău, 44 de alte etnii şi 3 de etnie nedeclarată. Câte şcoli, instituţii culturale va trebui să finanţeze Statul Român şi, implicit, judeţul pentru a răspunde cerinţelor propuse de proiect?
Art. 19 (2) exagerează nepermis când propune înfiinţarea de către persoane fizice a unor instituţii culturale de stat (?), finanţate de stat. Formularea este total confuză. Art. 20 (1 şi 2) şi Art. 21 supun atât înfiinţarea, desfiinţarea, funcţionarea instituţiilor de cultură de stat, cât şi numirea conducerii lor sub un riguros aviz al reprezentanţilor legitimi ai minorităţii naţionale. Dar referindu-ne acum direct la liderii maghiari care au elaborat proiectul (cert, în favoarea lor, în primul rând), îi întrebăm noi, când au înfiinţat Muzeul Naţional Secuiesc din Covasna şi din Harghita, după 1990, s-au consultat cu autorităţile româneşti? Art. 21 introduce din nou termenul de comunităţi naţionale în loc de minorităţi naţionale. Acestea împreună cu autorităţile publice trebuie să conserve şi să pună în valoare patrimoniul cultural al minorităţilor. Cunoscându-le conduita interetnică faţă de români se pune problema: ei, ca majoritari în zonă, s-au gândit că şi vestigiile arheologice ale românilor din Covasna şi Harghita trebuie conservate când le-au scos din circuitul muzeal şi le-au depus în subsolurile muzeelor lor „naţionale”? Secţiunea 5 – Folosirea limbii materne Încalcă flagrant Constituţia României în care la Art. 13 se afirmă că „În România, limba oficială este limba română” şi legislaţia internaţională, unde se prevăd restricţii foarte mari, iar şansa de folosire a ei numai „în măsura posibilului” etc. Utilizarea limbilor minorităţilor naţionale în toate împrejurările vieţii şi în toate documentele oficiale (evidenţă contabilă, certificate, diplome, etc.) exclude automat limba română ca limbă oficială de stat şi se ajunge la o uniune de micro-state, dacă nu la un Babilon lingvistic, pe lângă că învăţarea ei devine inutilă, mai ales la unii etnici maghiari care şi-au exprimat direct, în cercetările noastre de teren, o reală repulsie pentru învăţarea şi utilizarea limbii române. Această Secţiune are un viciu de fond nescuzabil: nu prevede nici măcar într-o propoziţie obligativitatea învăţării limbii române de către toţi membrii minorităţilor naţionale, ca limbă oficială a ţării în care trăiesc şi mijloc de comunicare cu „ţara” şi cu ceilalţi minoritari. În acest caz, nu s-ar fi mai pus problema ca statul român să poarte povara atâtor obligaţii financiare şi instituţionale la care îl supun creatorii legii. De fapt, ceea ce în legislaţia internaţională este prevăzut ca excepţie, liderii maghiari au transformat în obligaţie, pentru a-şi atinge propriile obiective de autonomie, începând cu impunerea limbii materne în întreaga viaţă socială şi excluzând necesitatea ca toţi cetăţenii României să înveţe obligatoriu limba română ca limba oficială a Statului Român.
Pornind de la adevărul simplu, confirmat de cercetările de teren, că minorităţile naţionale s-au organizat după propriile lor interese etnice, politice şi cultural-civice, fără nici o intruziune din partea statului român, uriaşa structură de organizaţii cu caracter etnic proiectată de maghiari în această Lege, o considerăm o construcţie artificială, relativ inutilă pentru etniile minuscule, împănată cu o multitudine de detalii avocăţeşti, menită să legalizeze, înainte de toate, intenţiile maghiarilor de obţinere a autonomiei, decât de a servi, de pildă, pe cei 11 ucrainieni, 61 germani, 14 lipoveni-ruşi, 20 turci, 3 tătari etc. din judeţul Dâmboviţa pe care l-am analizat anterior, să-şi asigure identitatea prin ele. Deşi minuţios elaborat, ca şi la alte capitole, şi la acesta lipseşte cel puţin un paragraf, esenţial din punctul nostru de vedere, anume că la orice drept trebuie menţionat şi corolarul lui: obligaţiile. Or, legiuitorii au omis tocmai acest lucru să-l menţioneze alături de multitudinea de drepturi şi competenţe de care se pot bucura membrii minorităţilor naţionale organizaţi după schema magnifică a autorilor legii. De altfel, tot cercetările de teren ne-au condus la concluzia că maghiarii sunt campioni numai la revendicarea de drepturi, dar neglijează total capitolul obligaţiilor, al datoriei şi loialităţii lor faţă de poporul român şi faţă de ţară. Art. 51 (b) are o prevedere care este discriminatorie faţă de majoritarii români când se afirmă că Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) are, printre alte atribuţii, şi pe aceea de „a analiza şi propune Guvernului măsuri de îmbunătăţire a vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale”, ca şi când românii nu ar trebui să se bucure în aceeaşi măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Ceea ce se propune, de fapt, este un fel de privilegiu ce se acordă numai minorităţilor naţionale, dar aşa ceva într-o astfel de lege nu este admisibil. Din nou, şi din păcate mă repet, transpare concepţia, mentalitatea de foşti privilegiaţi a autorilor maghiari pe care vor să şi-o impună şi aici. Mentalitatea de „beneficiari” a cât mai multor finanţări de la statul român rezultă şi din Art. 52 în care se spune că „finanţarea activităţii organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale se compune dintr-o finanţare de bază egală pentru toate organizaţiile reprezentate în CMN şi o finanţare normativă a cărei mărime diferă în funcţie de numărul persoanelor care la ultimul recensământ şi-au declarat apartenenţa la minoritatea respectivă, precum şi a numărului instituţiilor culturale şi de învăţământ în limba acelei minorităţi. Într-un fel, această finanţare normativă este o stimulare materială a celor ce s-au declarat maghiari. Dar pe cei 19.399.597 de români cine îi mai stimulează băneşte pentru statutul etnic de români? Or ei, în concepţia autorilor acestui statut sunt meniţi numai să finanţeze minoritarii (în special pe maghiari care deţin „o pondere semnificativă”, formulare frecvent folosită în proiect pentru că îi cuprinde în primul rând pe ei) pentru toate construcţiile fanteziste instituţionale şi organizaţionale ale liderilor maghiari? Ajunsă la acest punct al comentariului, s-ar putea interpreta că suntem împotriva minorităţilor naţionale. Nu. Nici pe departe. Dar şochează spiritul de inechitate pe care l-au imprimat maghiarii întregului proiect de lege, inechitate care ar putea dezbina pe români de celelalte etnii cu care trăieşte în bună convieţuire. Capitolul V – Autonomia culturală Am arătat de la început inconsistenţa primului articol în care se afirmă falsul că „Statul recunoaşte şi garantează comunităţilor naţionale” – în loc de minorităţilor naţionale – „exercitarea dreptului la autonomie culturală” – în loc de identitate culturală, lingvistică şi religioasă. Pe baza acestei premise false s-a construit apoi întreaga suită de drepturi propuse pentru minorităţile naţionale în problemele învăţământului şi culturii care duc la crearea a două instituţii paralele Ministerului Educaţiei şi al Cercetării şi Ministerului Culturii şi al Cultelor, specifice numai minorităţilor naţionale, ca organisme de decizie, administraţie şi control în afara organismelor de stat româneşti sau cel mult în parteneriat cu ele. În consecinţă, dacă până acum se putea vorbi în realitate de un climat interetnic de colaborare şi interculturalitate între români şi celelalte etnii, acum, proiectul îşi propune să enclavizeze toate etniile, cum a enclavizat etnia maghiară în Covasna şi Harghita, iar cheltuielile de segregare, de realizare a autonomiei culturale să revină tot pe seama statului român. Art. 57 prevede că „Atribuţiile şi competenţele legate de autonomia culturală sunt exercitate de organizaţiile minorităţilor naţionale la nivel central şi local, în condiţiile legii”, ceea ce restrânge autoritatea Statului Român asupra tuturor proceselor şi fenomenelor culturale, educaţionale, sociale ce se desfăşoară în ţară. Potrivit Proiectului, Ministerul Culturii şi Cultelor, ca şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării sunt scoase din discuţie, rolul lor fiind preluat de instituţiile „autonomiei culturale”, în afara controlului şi gestionării de stat. Prin Art. 58 se preconizează constituirea a circa 20 de Consilii Naţionale ale Autonomiei Culturale, fiecare etnie alegându-şi propriul Consiliu, ca „autoritate publică cu personalitate juridică, reprezentativă pentru comunitatea naţională respectivă” (observaţi obsedanta formulă de „comunitate naţională” specifică maghiarilor, pe care o folosesc în mod fals pretutindeni, pentru a ne obişnui cu ea) şi tot atâtea Comitete la nivel judeţean ale autonomiei culturale. Pe lângă Consiliul Naţional va funcţiona Secretariatul Permanent, iar pe lângă Comitetele judeţene Birourile Permanente. Cheltuielile legate de alegeri, de salariile acestui complicat aparat administrativ cu caracter etnic trec toate pe seama poporului român, fiind suportate din bugetul de stat.
Maghiarii, autorii legii, au construit o piramidă gigant de organizaţii şi instituţii de autonomie culturală cu care subminează suveranitatea poporului român, a Statului Român şi a instituţiile sale centrale, piramidă artificială, inutilă pe care vor s-o întreţină cu costuri enorme Statul Român Proiectul este o sfidare a tuturor bunelor relaţii ce s-au făurit între poporul român şi minorităţile naţionale de-a lungul vremurilor, fără intervenţia legislativă a liderilor maghiari; este o modalitate perfidă de a crea discriminări între majoritari şi etnici pentru a-şi asigura dominaţia asupra tuturor. Prin dispreţul manifestat în modul cum au elaborat acest proiect, fără să ţină seama că etniile trăiesc în ţesutul social impregnat de români şi românitate, cum spunea Milton Lehrer, reiese că ei ne consideră un bantustan (teritoriu rezervat negrilor în perioada regimului rasist din Republica Africa de Sud), în care ei fac legea cum vor, neglijând pe cei aproape 90% de români care au fost, sunt şi vor rămâne un model de comportare după regula omeniei, înţelegerii, toleranţei, respectului reciproc între etnicii lângă care le-a fost dat să trăiască. Datorită conţinutului şi intenţiilor de destrămare a unităţii culturale, spirituale şi educaţionale a societăţii româneşti, încercării de a crea privilegii, în primul rând, etniei maghiare şi tendinţei de dezbinare a majorităţii de celelalte grupuri etnice, considerăm că acest Proiect de lege nu trebuie acceptat, el nu constituie o valoare adăugată în sistemul relaţiilor interetnice din ţara noastră, ci mai degrabă un mijloc de învrăjbire a majorităţii şi minorităţilor pentru a domina liderii maghiari. Pentru a deschide ochii românilor despre intenţiile maghiarilor de autonomie şi dezmembrare a statului român, acest Proiect de lege trebuie adus la cunoştinţa poporului român prin publicarea lui în toate ziarele centrale şi dezbătut de către opinia publică. El nu trebuie aprobat prin asumarea răspunderii de guvern, ci dezbătut în Parlamentul României, care sperăm să-l respingă ca şi pe cel cu Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc. Dacă trebuie elaborată o lege în acest sens, ea ar trebui să se numească nu legea statutului minorităţilor naţionale, statut fixat de maghiari în interesul lor, ci Legea raporturilor interetnice dintre majoritate şi minorităţile naţionale care ar reclama prezenţa la masa de lucru a reprezentanţilor de vârf ai Statului Român, ai Parlamentului, Guvernului, Ministerelor de resort, ai cercetătorilor şi specialiştilor, ca mediu integrator şi a reprezentanţilor tuturor etniilor, ca părţi care se integrează. Numai în cooperare, după modelul românesc de relaţii interetnice, în reţea, de la egal la egal, în respect şi preţuire reciprocă se poate elabora o Lege modernă, echitabilă a raporturilor dintre minorităţi şi majoritate. Actuala propunere de lege oferă imaginea unei Românii în care minorităţile nu se exprimă cultural şi religios şi nu se dezvoltă dacă trebuie să-şi construiască fortăreţe instituţionale atât de multe. Ceea ce este complet fals. România face eforturi considerabile de a asigura condiţiile materiale necesare păstrării identităţii naţionale de către toate etniile. În schimb, situaţia românilor din Ungaria este la fel de vitregă sub aspectul conservarii limbii române şi a finanţării ziarului românilor ca şi a celor din Covasna şi Harghita, ceea ce relevă distanţa cosmică dintre ceea ce oferă Ungaria şi ceeea ce oferă România maghiarilor şi tuturor minorităţilor naţionale. În contrapartidă, în spiritul unor relaţii de bună vecinătate şi de bună convieţuire interetnică propunem ca autorilor proiectului să li se ofere drepturi de afirmare şi dezvoltare a identităţii culturale echivalente cu cele pe care le oferă ei românilor numeric minoritari din Covasna şi Harghita şi cu cele pe care le au românii în Ungaria. Mai mult. Ca să fim în ton cu ţările civilizate, considerăm ca se cuvine ca toţi minoritarii cetăţeni români să ştie limba română, istoria poporului român şi a culturii române, să dovedească loialitate faţă de statul şi poporul român, respect pentru Constituţie - legea fundamentală a ţării, pentru instituţiile statului, pentru simbolurile lui şi nu numai să-şi plătească taxele şi impozitele, cum reclamă constant etnicii maghiari ca cetăţeni. 6. Centrul European de Studii Covasna şi Harghita: Puncte de vedere referitoare la Proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale Dr. Ioan Lăcătuşu Având în vedere importanţa problematicii reglementate de Proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale, considerăm necesară organizarea unor ample dezbateri publice, cu participarea reprezentanţilor societăţii civile. În acest sens, prezentăm unele puncte de vedere referitoare la proiectul actului normativ menţionat, cu speranţa că şi alte segmente ale societăţii civile româneşti, vor participa la această dezbatere care va fi finalizată cu îmbunătăţirea conţinutului unei legi atât de importante pentru societatea românească, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană. A. Aspecte generale 1. Din expunerea de motive nu rezultă că acest proiect a fost discutat şi cu reprezentanţii celorlalte minorităţi naţionale şi, astfel, documentul apare ca fiind numai „opera” reprezentanţilor minorităţii maghiare. 2. În forma actuală, acest proiect legislativ, pune foarte mult accentul pe ceea ce separă pe minoritari de majoritari, eludându-se total ceea ce îi uneşte; nu sunt preluate şi folosite concepte ca: „respectarea integrităţii teritoriale”, „toleranţă”, „dialog intercultural”, „respect reciproc”, „înţelegere”, Cooperare-colaborare”, pluralism cultural”, „coeziune socială”, „respect reciproc” etc. 3. Deoarece toate prevederile proiectului, în forma actuală, cuprind doar drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, apreciem că este necesar să se includă şi un capitol referitor la obligaţiile acestora în raport cu populaţia majoritară şi cu statul român. 4. Nu se asigură egalitatea între persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale şi cele aparţinând majorităţii, potrivit prevederilor Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (Titlul II, art. 4, alin, 2), ci doar privilegii pentru minoritari, în dauna majoritarilor. 5. Ar fi necesar ca în expunerea de motive să se menţioneze dacă în alte ţări europene există legi privind statutul minorităţilor naţionale, cu prevederi echivalente, deoarece legislaţia românească trebuie să se alinieze celei europene, inclusiv, celei din acest domeniu. 6. Înaintea dezbaterii şi adoptării în Parlament a Proiectului Legii statutului minorităţilor naţionale, propunem să se solicite avizul conform al organismelor abilitate ale Consiliului Europei. 7. Prevederea referitoare la folosirea limbii minoritare în raporturile cu autorităţile administrative, în Convenţia-cadru este formulată, într-o manieră foarte flexibilă, făcându-se menţiunile: „în măsura posibilului” şi „ţinând seama de posibile dificultăţi de ordin financiar, administrativ, tehnic” etc. 8. În secţiunea 5, referitoare la Folosirea limbii materne, nu a fost preluată formularea din Convenţia-cadru ...”dacă aceste persoane solicită acest lucru şi acolo unde această cerere corespunde unei nevoi reale, părţile (n. ns. Statele semnatare ale Convenţiei-cadru) se vor strădui să asigure, în măsura posibilului, condiţii care să permită folosirea limbii minoritare în raporturile dintre aceste persoane şi autorităţile administrative”( Titlul II, art. 10. alin. 2). 9. În acest context, considerăm că nu toate denumirile de instituţii trebuie inscripţionate în limba minorităţii respective, ci doar cele principale, din domeniul administraţiei de stat. 10. La secţiunea 1. Învăţământ, nu au fost preluate din Convenţia-cadru formulări precum: „facilitarea contactului dintre elevi şi profesori ai diferitelor comunităţi”, „promovarea de şanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale”. După prevederea potrivit căreia se „recunoaşte dreptul persoanelor aparţinând unei minorităţi naţionale de a înfiinţa şi a administra propriile instituţii private de educaţie şi formare”, nu se mai cuprinde şi prevederea „Exerciţiul acestui drept nu implică nici o obligaţie financiară pentru părţi”, n. n. Statele semnatare ale Convenţiei-cadru (Titlul II, art. 13. alin 1 .i 2). 11. Nu a fost preluată nici formularea conform căreia asigurarea învăţământului în limba minorităţilor „nu aduce atingere învăţării limbii oficiale, ori educaţiei în această limbă...cunoaşterea limbii oficiale constituie un factor al coeziunii şi integrării sociale”. 12. Este de preferat ca în textul legii să fie folosită numai noţiunea de „minoritate naţională”, nu şi aceea de „comunitate naţională”. 13. Unele formulări din textul proiectului se referă la „minorităţile naţionale” şi nu la „persoanele care aparţin acestor minorităţi naţionale”, reglementând într-o formă subtilă unele drepturi colective ale acestor minorităţi, contrar prevederilor reglementărilor europene în materie. 14. De fapt, în întregul său, proiectul actului normativ pune un accent exagerat pe drepturile colective ale minorităţilor naţionale, propunând o serie de concepte şi instituţii precum: „autonomia culturală”, „Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale” etc. care exced cu mult prevederile internaţionale în problemă. Astfel, în capitolul „Abordări şi concepte fundamentale”, în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor se precizează fără echivoc: „ Implementarea principiilor enunţate în prezenta Convenţie-cadru se va face prin legislaţia naţională şi politici guvernamentale corespunzătoare. Ea nu implică recunoaşterea drepturilor colective: Accentul este pus pe protecţia persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale care îşi pot exercita drepturile în mod individual şi în comun cu alţii (art. 3, paragraful 2). În această privinţă, Convenţia-cadru urmează abordarea textelor adoptate de alte organizaţii internaţionale”. Contrar acestor prevederi, proiectul prevede constituirea Consiliului Naţional al Autonomiei Culturale care „va avea un aparat propriu finanţat din bugetul de stat, adică va fi un 15. Comentând art. 1 din Convenţia-cadru, care se referă la protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor aparţinând acestora, legiuitorul european ţine să precizeze faptul că „scopul principal al art. 1 este acela de a specifica că protecţia minorităţilor naţionale, care formează parte integrantă din drepturile omului, nu intră în domeniul rezervat al statelor”, deci articolul se referă la drepturile şi libertăţile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi nu minorităţilor ca atare. Această distincţie în formulare „indică în mod clar că nu se are în vedere recunoaşterea de drepturi colective minorităţilor naţionale”. Şi cu toate acestea, întreaga filosofie care a stat la baza elaborării proiectului de lege este centrată pe comunitate şi nu pe persoană. 16. Potrivit comentariilor asupra prevederilor Convenţiei-cadru, în documentul citat este menţionată posibilitatea exercitării drepturilor şi libertăţilor „individual sau în comun cu alţii...ceea ce este distinct de noţiunea de drepturi colective”. În spiritul Convenţiei-cadru, termenul „alţii trebuie înţeles în cel mai larg sens posibil, incluzând persoane aparţinând aceleiaşi minorităţi naţionale, altei minorităţi naţionale ori majorităţii”. Contrar acestei precizări, proiectul legiferează separatismul educaţional, cultural, civic, contribuind la crearea unei bariere comunicaţionale între minoritate şi majoritate, cu efecte distructive, pe termen mediu şi lung. 17. Proiectul pune accent pe consultarea reprezentanţilor legitimi ai persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, în luarea unor decizii ce privesc interesele lor identitare, dar nu prevede această obligativitate şi pentru autorităţile publice din localităţile şi judeţele unde minoritarii sunt numeric majoritari. 18. În proiectul la care ne referim, nu sunt preluate prevederile art. 20 din Convenţia-cadru care stipulează că: „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor... orice persoană aparţinând minorităţilor naţionale va respecta legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi, în special ale persoanelor aparţinând majorităţii sau altor minorităţi naţionale”. În această privinţă, nu se face referire la situaţiile în care persoanele aparţinând minorităţilor naţionale reprezintă o minoritate la nivel naţional, dar alcătuiesc majoritatea într-o anumită zonă a statului”. În acest mod, prin conţinutul său actual, Proiectul Legii minorităţilor naţionale nu asigură măsurile de protecţie, cu caracter normativ sau administrativ, prin care să se realizeze garantarea exprimării, păstrării şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând majorităţii din localităţile unde acestea sunt numeric minoritare”, situaţie în care se află românii din judeţele Covasna şi Harghita. B. Aspecte punctuale Art. 7. (2). Propunem să fie modificat astfel: „Potrivit prezentei legi, nu se consideră discriminare măsurile de protecţie, cu caracter normativ, sau administrativ, prin care se realizează garantarea păstrării, exprimării şi dezvoltării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale... şi nu a minorităţilor naţionale”. Art. 8 (2). Propunem să se formuleze astfel: „În înţelesul prezentei legi, elementele identităţii minorităţilor naţionale sunt: limba, cultura, tradiţiile, religia şi componentele patrimoniului cultural imobil şi mobil, Yüklə 1,98 Mb. Dostları ilə paylaş:
|