Maria cobianu-băcanu

parte integrantă a patrimoniului cultural naţional.

Art. 9 (1). Propunem să se reformuleze astfel: Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la exprimare liberă şi nu minorităţilor naţionale.

Art. 9 (3). Propunem să fie reformulat astfel: „Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exprima liber gândurile, opiniile, credinţa şi creaţiile de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, fără a aduce ofense sau prejudicii valorilor şi simbolurilor naţionale ale ţării”.

Art. 11 (1). propunem să se completeze astfel: „Sunt interzise îndemnul la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare sau la violenţă împotriva unor minorităţi naţionale, precum şi împotriva majorităţii naţionale”.

Art. 13 (3). Acest alineat, referitor la interzicerea modificării limitelor unităţilor administrativ-teritoriale, propunem sa fie eliminat, deoarece conţinutul său nu este în concordanţă cu conţinutul Constituţiei şi, în acelaşi timp, ar elimina posibilitatea respectării criteriilor istorice, ale tradiţiilor administrativ-teritoriale recunoscute de practica europeană.

Art. 14. Propunem să fie reformulat astfel: „persoanele aparţinând minorităţilor naţionale pot folosi simbolurile specifice, împreună cu simbolurile statului român şi pot organiza sărbători comunitare şi religioase proprii”.

Art. 16 e) Prevederile alineatului referitoare la posibilitatea susţinerii diferitelor examene pentru ocuparea posturilor vacante etc., în limba maternă, considerăm că nu pot fi aplicate la nivelul întregului teritoriu naţional.

Art. 17 (2) Alineatul care stipulează că „numirea sau schimbarea conducerii instituţiilor şi unităţilor de învăţământ în limba minorităţilor se va face numai cu avizul conform al reprezentanţilor legitimi ai minorităţii respective, apreciem că este inoperant întrucât ocuparea posturilor nu se face prin numire sau schimbare, ci prin organizarea şi susţinerea unor concursuri.

Art. 17 (5) Potrivit prevederilor acestui alineat, reprezentanţii minorităţilor pot propune înfiinţarea de instituţii sau subunităţi ale învăţământului. Noi considerăm că reprezentanţii legitimi ai unor minorităţi naţionale, ca de altfel, şi ai majorităţii, nu pot avea competenţe, diligenţe şi responsabilităţi pe linia înfiinţării unor instituţii, cu excepţia parlamentarilor.

Art. 23 (1) Prevede posibilitatea instituţiilor de cultură ale minorităţilor de a stabili şi întreţine relaţii internaţionale. Noi propunem să se completeze astfel: „cu respectarea prevederilor legale în vigoare, valabile şi pentru populaţia majoritară”.

Art. 28 (4) Prevede ca în parohiile aparţinând unui cult al minorităţilor naţionale, în care numărul persoanelor a scăzut sub 500 de credincioşi, parohiile vor primi o subvenţie suplimentară, în condiţiile legii. Noi propunem să se completeze astfel: „precum şi în cazul populaţiei majoritare”, deoarece la nivelul întregii ţări există foarte multe cazuri de parohii ale populaţiei majoritare aflate în aceeaşi situaţie.

Art. 30 Prevede folosirea limbii materne, în relaţia cu autorităţile publice locale, în localităţile în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă. Propunem ca acest articol să se reformuleze astfel: „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere majoritară, se asigură, în condiţiile legii”.

Art. 35(1) prevede că statul va asigura instruirea funcţionarilor publici, a ofiţerilor şi agenţilor poliţiei şi a grefierilor pentru a-şi însuşi limba minorităţilor din localităţile în care acestea au o pondere semnificativă. Propunem preluarea prevederii din Legea administraţiei publice locale, respectiv, instruirea numai a acelora care au relaţii cu publicul.

Art. 35 (2) Prevede ca statul să asigure la instituţiile de învăţământ care pregătesc cadre pentru poliţie o cifră de şcolarizare destinată cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Considerăm că alineatul nu se justifică întrucât locurile prevăzute pentru instituţiile de învăţământ sau cele publice nu pot fi delimitate sau, mai cu seamă, limitate pe criterii etnice şi lingvistice.

Art. 37 Prevede ca toate instituţiile de cultură, cult şi economice să poată emite „înscrisuri, certificate şi diplome, procese verbale, acte de evidenţă contabilă şi orice înscris cu caracter economic şi în limba minorităţii naţionale respective, menţionând datele în limba română. Considerăm că articolul nu este oportun, întrucât toate înscrisurile, certificatele, diplomele, procesele verbale sunt documente tipizate, care trebuie să fie unice în formă şi în conţinut la nivelul teritoriului naţional.

Capitolul IV Consiliul Minorităţilor Naţionale şi Capitolul V Autonomia culturală cuprind prevederi care statuează o serie de drepturi câştigate de minorităţile naţionale după decembrie 1989, dar şi altele care exced legislaţiei şi practicii europene în materie, dovedind o lipsă de respect faţă de populaţia majoritară prin „întinderea nejustificată a corzii”.

Într-un stat democratic, minorităţile au dreptul să formuleze propuneri maximale de asigurare a unor drepturi şi libertăţi specifice, iar populaţia majoritară are datoria să valideze din aceste propuneri şi să acorde atâtea drepturi şi libertăţi cât consideră rezonabil că poate oferi, pentru a nu crea privilegii pentru unele categorii de cetăţeni şi nici disfuncţionalităţi la nivelul societăţii. În cazul Proiectului Legii privind statutul minorităţilor naţionale, să soliciţi posturi publice pentru profesia de „minoritar”, organisme centrale, judeţene, locale „paralele” cu cele ale statului este totuşi prea mult.

În condiţiile judeţelor Covasna şi Harghita, „autonomia culturală” împreună cu o bună parte din celelalte prevederi ale Proiectului Legii minorităţilor naţionale înseamnă, de fapt, realizarea mult râvnitei autonomii teritoriale pe criterii etnice. Sperăm că atât Guvernul, cât şi Parlamentul României nu vor legifera un act normativ, în forma şi cu actualul conţinut. Este în interesul atât al minorităţilor, cât şi al populaţiei majoritare româneşti să fie adoptată o lege modernă, europeană, şi echitabilă pentru toţi cetăţenii ţării.

7.

Cap. V. 2. Reconcilierea şi buna convieţuire –

un proces necesar şi firesc*

p. 186-192
Din Vol. Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică

în Covasna şi Harghita, Editura EUROCARPATICA

Sfântu Gheorghe 2002
* Menţionăm că studiul a apărut întâi în Acta Mvsei Napocensis. Istorie.

32.II / 1996, p. 479-486, unele deziderate au fost împlinite, dar apelul

la reconciliere rămâne la fel de actual acum, ca şi atunci.



Autor: Ioan Lăcătuşu
*

* *

Pornind de la ipoteza afirmată de-a lungul lucrării că un contact veritabil între culturi creează un om veritabil, că pentru a avea loc schimbul de modele culturale şi de valori între membrii a două culturi este necesară construirea unui climat de cooperare şi bună convieţuire, am considerat necesar să prezentăm acest deziderat de fond al românilor din Covasna şi Harghita, care confirmă spiritul deschis la contacte sincere, la comunicare, la toleranţă şi acceptarea pluralismului specific românilor, verificat de-a lungul secolelor de viaţă şi istorie împreună cu cei lângă care le-a fost dat să trăiască. Pagini de profundă analiză şi sensibilitate românească pe această temă am găsit, în mod deosebit, în lucrările cronicarului – sociolog al vieţii românilor din Covasna şi Harghita, autor a numeroase lucrări din care am valorificat şi noi în volumul de faţă, Ioan Lăcătuşu, pe care le redăm în continuare. Selecţia materialului este încă o confirmare a nevoii de reconciliere pe care a propus-o societatea civilă românească din Covasna şi Harghita de timpuriu, de-acum 10 ani, spre deosebire de maghiari care o propun numai în 2004, în volumul, Relaţiile româno-maghiare şi modelul franco-german, coordonatori lui Levente Salat şi Smaranda Enache.

(MCB – autoarea).

Reconcilierea româno - maghiară, deziderat istoric al cărui realism este ilustrat de experienţa altor ţări, presupune, printre altele, şi normalizarea climatului de convieţuire din judeţele Covasna şi Harghita.

Deşi rămân, în continuare, de clarificat şi soluţionat o serie de aspecte ale relaţiilor interetnice în această zonă din inima României, în care populaţia de naţionalitate română are o pondere mai mică faţă de populaţia română de naţionalitate maghiară, sunt tot mai mulţi cei care au ajuns la concluzia că singura alternativă posibilă şi necesară o reprezintă buna convieţuire.

Pentru a putea asista la normalizarea relaţiilor interetnice este nevoie, şi aici, de voinţa ambelor părţi, urmată de eliminarea suspiciunilor şi neîncrederii şi de întronarea respectului reciproc probat prin fapte.

Şi în acest caz, convieţuirea se poate construi numai pe adevăr. Indiferent cât de dureroase ar fi unele momente ale istoriei comune, ele trebuie cunoscute, pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple niciodată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, la împlinirea a 55 de ani de la „mutilarea teritorială şi sufletească a neamului românesc”, (să amintim că studiul a fost scris cu această ocazie, în 1995) încă nu este cunoscută în întregime drama românilor din Sud-Estul Transilvaniei. Multe suferinţe, umiliri şi nedreptăţi trăite atunci de populaţia românească sunt consemnate în documente de arhivă nevalorificate şi în amintirea bătrânilor al căror număr se împuţinează tot mai mult.

Deosebit de grav este faptul că s-a strecurat şi menţinut în sufletul oamenilor sentimentul de nesiguranţă, teama unei posibile repetări a acelor dramatice momente.

Problematica înlăturării consecinţelor perioadei ocupaţiei horthysto-fasciste a fost considerată, în toţi aceşti ani, o temă „delicată, „gingaşă”, şi, ca atare, a fost ocolită cu bună ştiinţă, lăsându-se ca timpul să vindece o parte a dureroaselor răni produse atunci românilor, dar mai ales românismului. Pentru că în acei ani de tristă amintire, s-a atentat nu numai la viaţa şi avutul românilor ca persoane fizice, ci la însuşi statutul, la condiţia de cetăţean român de naţionalitate română, trăitor în satele cu populaţie românească împuţinată de vitregiile vremii şi la instituţiile fundamentale care le asigurau păstrarea identităţii culturale, religioase şi naţionale specifice – Biserica şi şcoala.

Lipsiţi de aceste instituţii şi de sprijinul fraţilor întru limbă şi credinţă, trăind cu amintirea a ceea ce au îndurat în anii 1940-1944, românii trecuţi cu forţa la alte confesiuni nu au mai revenit la matcă, găsindu-şi „liniştea în sânul noilor biserici şi al culturii care i-a adoptat”.

Trăind într-un climat în care toleranţa, acceptarea pluralismului etnic şi confesional rămân încă deziderate, majoritatea acestor cetăţeni nu-şi mai declină apartenenţa la Biserica şi cultura română, amintindu-şi cu nostalgie la perioada interbelica, perioadă când aveau sentimentul că trăiesc realmente în România.

Necunoaşterea adevărului despre întreaga dimensiune a dramelor ce au avut loc în acei patru ani, care au durat „cât patru secole” – cum obişnuia să spună mitropolitul Nicolae Colan, a condus la o percepţie denaturată şi chiar la încercări de a găsi justificări pentru unele atrocităţi şi samavolnicii săvârşite atunci de horthyşti împotriva românilor.

După revoluţia din decembrie 1989, nu de puţine ori în presa de limbă maghiară din zonă au apărut materiale despre perioada 1940-1944, în care drama populaţiei româneşti a fost eludată în întregime.

Parohiile ortodoxe desfiinţate în toamna anului 1940, prin trecerea forţată a credincioşilor la alte confesiuni, nu şi-au recăpătat încă fostele lor terenuri şi proprietăţi. Ruinele bisericilor ortodoxe din Herculian şi Doboşeni se află şi astăzi în situaţia în care se aflau acum 55 de ani.

Atât la nivel judeţean, cât şi la nivel local, nu există preocupare şi interes pentru cunoaşterea istoriei reale a acestor meleaguri, pentru punerea în evidenţă şi racordarea la circuitul turistic a numeroaselor vestigii dacice şi romane şi a tuturor urmelor culturii şi spiritualităţii româneşti din zonă.

Nu sunt cuprinse pe lista monumentelor istorice multe biserici româneşti reprezentative, case parohiale, şcoli confesionale, cămine culturale parohiale, cimitire şi locurile fostelor biserici ortodoxe, bisericile româneşti construite în perioada interbelică, reprezentative pentru arhitectura acelei vremi, aflate în prezent în localităţi unde, în prezent, comunităţile româneşti sunt serios diminuate numeric şi fără posibilităţi de întreţinere, conservare şi restaurare a sfintelor lăcaşuri.

Trecându-se sub tăcere intensul proces de maghiarizare a unor întregi comunităţi româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, fenomen social-istoric desfăşurat pe parcursul mai multor secole, atât pe cale paşnică, prin căsătorii mixte, cât şi pe cale violentă, prin treceri forţate la confesiuni de limbă maghiară, se prezintă cu insistenţă consecinţele „industrializării forţate” şi, pe această bază, „românizarea” judeţelor secuieşti.

Se încearcă a se extinde ideea după care există o diferenţă esenţială între românii ardeleni şi cei din celelalte provincii româneşti, consideraţi „venetici” pe aceste meleaguri şi cauza tuturor răutăţilor.

Mijloacele de comunicaţie în masă de expresie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita nu mai prezintă aproape nimic din ceea ce apropie cele două etnii. Asistăm la o surprinzătoare „amnezie” în ceea ce priveşte reliefarea legăturilor secuilor cu românii de peste Carpaţi şi, în general, despre interferenţele dintre cultura, tradiţiile, obiceiurile românilor şi secuilor.

Deşi, conform sondajelor de opinie, UDMR nu reprezintă interesele şi aspiraţiile întregii populaţii de etnie maghiară din România, această formaţiune politică constituită pe criterii etnice, deţine monopolul emisiunilor maghiare de televiziune, radio şi aproape în totalitate pe cel al presei scrise.

Opinia publică internă şi internaţională este informată sistematic despre activitatea „naţionaliştilor” români. Dar, cu câteva excepţii, nu se cunoaşte nimic despre activitatea naţionaliştilor români de naţionalitate maghiară, mulţi dintre ei ajunşi în conducerea unor instituţii judeţene şi locale, deveniţi lideri de opinie cu răspunderi deosebite în adoptarea unor decizii ce privesc convieţuirea în zonă.

Consiliile locale cu populaţie majoritară de etnie maghiară care, prin componenta etnică a consilierilor sunt „adevărate maşini de vot”, nu manifestă interes pentru soluţionarea problemelor referitoare la păstrarea identităţii culturale şi religioase a românilor din aceste localităţi.

Dacă nu se întreprind măsuri hotărâte de stopare a deznaţionalizării populaţiei româneşti din comunităţile împuţinate de vitregiile vremii din judeţele Covasna şi Harghita, în următorii ani vom asista la dispariţia, prin asimilare, a altor zeci de astfel de comunităţi. Edificatoare sunt, în acest sens, mutaţiile care au avut loc în structura pe naţionalităţi a populaţiei din unele localităţi ale celor două judeţe, în ultimele două secole.

În multe cazuri, acţionând pentru promovarea culturii şi valorilor proprii, reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară nu ţin seama de trebuinţele, aspiraţiile, valorile, simbolurile populaţiei româneşti din judeţele Covasna şi Harghita.

Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:

• 
  Muzeele judeţene din cele două judeţe s-au autoproclamat muzee secuieşti, fără a fi soluţionată problema înfiinţării unor muzee de stat care să prezinte istoria, cultura, civilizaţia şi spiritualitatea românilor din zonă;
  
• 
  Decizia prefecturii Covasna de a înfiinţa secţii în limba română în şcolile generale din judeţ, unde există copii de naţionalitate română, a fost răstălmăcită, bănuită de scopuri ascunse, primită cu proteste şi neaplicată în multe localităţi din judeţ;
  
• 
  La instalarea primului Episcop Ortodox al Eparhiei Covasnei şi Harghitei – Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan – la 25 septembrie 1994, în Miercurea Ciuc au fost difuzate manifeste ale organizaţiei locale UDMR, în care se reproşa Bisericii Ortodoxe faptul că „nu a cerut cu smerenie” aprobarea „autoguvernării locale” pentru înfiinţarea Episcopiei;
  
• 
  Pentru a acorda unei şcoli din Sfântu Gheorghe denumirea „Nicolae Colan” – personalitate marcantă a culturii şi spiritualităţii româneşti, fost mitropolit al Ardealului, ministru al Învăţământului şi Cultelor, membru al Academiei Române, născut în localitatea Araci, judeţul Covasna – Liga cultural-creştină „Andrei Şaguna” a făcut numeroase demersuri timp de un an de zile. Deoarece Comisia de denumiri a Inspectoratului Şcolar Judeţean nu a sprijinit iniţiativa, a fost nevoie, în final, de aprobarea Ministerului Învăţământului;
  
• 
  Instituţiile judeţene de cultură, Biblioteca judeţeană, Centrul de Creaţie Populară, muzeele nu acordă atenţia cuvenită promovării culturii, tradiţiilor populaţiei româneşti din zonă;
  
• 
  În presa judeţeană de limbă maghiară apar, în continuare, materiale care tratează problematica referitoare la românii din Judeţ, cu aroganţă, infatuare, şi lipsă de obiectivitate. Nu s-a găsit încă modalitatea prin care cele mai „reprezentative” din aceste materiale sau o sinteză a lor să fie adusă la cunoştinţa populaţiei româneşti care nu cunoaşte limba maghiară pentru o mai bună înţelegere a modului cum este concepută convieţuirea de către unii intelectuali de naţionalitate maghiară;
  
• 
  Aproape că nu este localitate din Arcul Carpatic care să nu fie înfrăţită cu 1-2-3 localităţi din Ungaria sau din zone locuite cu etnici maghiari din Ucraina, Slovacia şi Iugoslavia, ceea ce nu este un lucru rău. Este cel puţin surprinzătoare absenţa raporturilor de înfrăţire şi cu localităţi cu populaţie românească din ţările respective.
  

Pentru eliminarea neîncrederii, suspiciunilor şi prejudecăţilor, pentru o mai bună cunoaştere şi înţelegere reciprocă ar fi deosebit de benefică o acţiune care ar permite statornicirea unor raporturi de înfrăţire şi colaborare permanentă pe linie economică, culturală, de învăţământ, confesională, administrativă şi a raporturilor umane a localităţilor din Covasna şi Harghita cu localităţi din toate judeţele României.

La atâţia ani de la revoluţia din 1989, nu s-a găsit deocamdată cadrul organizatoric adecvat discutării de către reprezentanţii autorizaţi ai celor două etnii a problemelor de fond care vizează buna convieţuire, cu luciditate şi realism, fără încrâncenare şi fără patimă.

Nu am învăţat încă să dialogăm, să ne respectăm reciproc, chiar şi atunci când părerile noastre sunt diferite. Asistăm la o optică foarte curioasă, după care reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna şi Harghita care militează pentru promovarea intereselor şi valorilor specifice sunt apreciaţi şi respectaţi, fiindu-le trecute cu vederea anumite aspecte ale comportamentului lor sau apartenenţa la structurile vechiului regim, dar pentru aceleaşi eforturi, unii reprezentanţi ai populaţiei româneşti din zonă sunt taxaţi şi etichetaţi ca „naţionalişti, şovini, nostalgici, şi criptocomunişti, venetici care nu şi-au găsit căminul şi rostul în noua societate”.

Prin tehnici rafinate de manipulare a opiniei publice, de multe ori, cei care îndrăznesc să-şi expună public părerea în problemele majore ce vizează raporturile interetnice şi a căror poziţie nu este conformă cu „linia oficială locală”, sunt prezentaţi ca neprieteni ai populaţiei de naţionalitate maghiară.

În locul unor opinii sincere, exprimate cu demnitate şi francheţe, sunt preferate punctele de vedere „comode”, „neutre”, care, de cele mai multe ori, sunt conjuncturale şi nesincere. Din acest punct de vedere s-a făcut un pas înapoi faţă de înaintaşi. Iată ce spunea profesorul Levai Ludovic din Odorhei, în articolul „problema minorităţilor”, din săptămânalul „Secuimea” nr. 71, din 9 septembrie 1932: „Nu stimez pe acel român care nu jertfeşte orice pentru cultura, pentru viaţa naţiunii sale sau pentru limba, arta sau viitorul ei...Aceasta pretind însă şi de la conducătorii intelectuali ai României faţă de noi. Să ne iubească, să ne stimeze pentru că apărăm şi ţinem la naţiunea noastră”.

O cercetare atentă a sistemului de relaţii sociale şi raporturi interpersonale, a contextului şi climatului socio-politic din judeţele Covasna şi Harghita ar depista existenţa unui sistem sui-generis de recompense şi sancţiuni aplicat populaţiei româneşti după aprecierea „este cu noi” sau „Împotriva noastră”.

În comparaţie cu populaţia de naţionalitate maghiară din Covasna şi Harghita, care dispune de structuri proprii consolidate, un sistem eficace de asociaţii şi fundaţii culturale, consistent sponsorizate din exteriorul ţării, şi de unul informaţional modern, populaţia de naţionalitate română din cele două judeţe nu dispune de aceste avantaje.

Nu există structură organizatorică care să permită cunoaşterea problemelor cu care se confruntă comunităţile româneşti în diversitatea lor şi coordonarea eforturilor pentru soluţionarea unitară a problemelor specifice zonei.

Înainte de 1 Decembrie 1918, viaţa comunităţilor româneşti aflate în Curbura interioară a Carpaţilor se concentra în jurul unor instituţii fundamentale precum: Biserica strămoşească, şcoala confesională, cercurile culturale ASTRA, iar, la nivel zonal, băncile româneşti, Partidul Naţional Român şi Sinoadele Arhiepiscopilor din Sibiu şi Blaj. În perioada interbelică, la acestea se adaugă şi organele administraţiei locale.

Astăzi, în multe localităţi cu populaţie mixtă, nici una din instituţiile enumerate nu mai există sau se află în imposibilitate de a-şi îndeplini funcţiunile, ca să nu mai vorbim de lipsa de reprezentare în consiliile locale şi în aparatul funcţionăresc al acestora,

Nu se poate vorbi, deci, de o autentică reconciliere până când toleranţa concretizată în acceptarea din convingere a pluralismului etnic, cultural şi confesional nu vor deveni realităţi cotidiene în fiecare localitate, din această parte a ţării.

Reconcilierea ca bază a unei convieţuiri normale de lungă durată nu poate avea loc fără o legislaţie, structuri şi instituţii care să permită românilor - indiferent de numărul lor din fiecare localitate – să se manifeste nestingherit ca români în propria ţară, să-şi menţină şi să-şi afirme identitatea culturală şi religioasă specifică.

Reconcilierea este de neconceput în afara unei atitudini de maximă receptivitate din partea organizaţiilor şi instituţiilor judeţene şi locale faţă de trebuinţele şi aspiraţiile românilor. Reconcilierea presupune cu necesitate prezenţa în conducerea judeţului, localităţilor şi instituţiilor publice a unor oameni integri, echilibraţi, democraţi autentici şi înlăturarea prin voinţa opiniei publice a celor şovini şi extremişti.

Reconcilierea şi buna convieţuire nu este posibilă fără curajul de a lua atitudine împotriva unor situaţii, acte şi fapte ale concetăţenilor noştri care pot leza interesele, simbolurile şi demnitatea celeilalte etnii, fără curajul de a opri „isteriile colective”, fasciste şi teroriste, de genul celor din primăvara anului 1990, de la Baraolt, când românii din oraş pentru faptul că şi-au declinat apartenenţa la organizaţia culturală „Vatra Românească”, au fost urcaţi pe platforma unui camion, jigniţi, înjosiţi şi umiliţi sub privirile aprobatoare sau cel puţin de complicitate ale unui oraş întreg.

Reconcilierea şi buna convieţuire se vor manifesta plenar atunci când fiecare cetăţean din zonă va avea curajul să-şi exprime public opiniile şi convingerile chiar şi atunci când acestea nu sunt în concordanţă cu doctrina unui partid sau a altuia.

Astăzi suntem în situaţia descrisă de Cseh Istvan, în publicaţia bilingvă „Ţinutul Secuiesc” din Odorheiul Secuiesc, în nr. 2 din februarie 1932: „Nevoia de a trăi mai departe împreună ne porunceşte o înţelegere mai dreaptă a lucrurilor...Aceasta o dorim cu toţii, fără excepţie, dar nu cutezăm să vorbim despre dorinţa noastră pentru că unii ne-ar considera renegaţi sau vânzători de neam”.

De necesitatea reconcilierii şi a bunei convieţuiri trebuie să fie convinşi tot mai mulţi cetăţeni. Formarea de convingeri profunde pe această problematică, schimbarea unor prejudecăţi şi şabloane preluate de la înaintaşi, constituie un proces dificil care nu poate avea loc în afara influenţei societăţii civile şi a mijloacelor de comunicare în masă. Ori, prin mesajul transmis şi finalitatea urmărită de unele publicaţii şi emisiuni radio – TV locale şi centrale şi din afara ţării, care, după o recentă declaraţie, fac parte dintr-un „program întocmit pe 500 de ani” – numai convingeri şi comportamente favorabile reconcilierii şi bunei convieţuiri nu se vor forma în conştiinţa publicului receptor.

Şi nu în ultimul rând, reconcilierea şi buna convieţuire presupun luarea măsurilor care să ducă la eliminarea urmărilor Dictatului de la Viena în toate localităţile judeţului Covasna şi Harghita, în domeniile cele mai afectate – Biserica strămoşească, învăţământul şi cultura în limba română.

Un semn concret că s-a schimbat ceva în atitudinea faţă de cele petrecute în perioada 1940-1944 l-ar constitui scuzele cerute în mod public de către reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară, populaţiei româneşti din cele două judeţe pentru suferinţele îndurate în anii 1940-1944, aşa cum au făcut-o, în ultima perioadă, reprezentanţii altor popoare care au pricinuit suferinţe foştilor inamici din cel de al doilea război mondial.

Procedând în acest fel, ne vom dovedi nouă şi urmaşilor noştri că avem puterea şi înţelepciunea necesară să proiectăm aşa cum se cuvine viitorul comun, pe care cu toţii ni-l dorim mai bun, într-un areal caracterizat prin pluralism cultural şi confesional.

Înţelepciunea înaintaşilor ne arată că prea multe lucruri ne leagă, prea mulţi strămoşi comuni îşi dorm somnul de veci în cimitirele noastre, prea apropiaţi suntem ca să nu muncim în linişte şi pace. Ceea ce ne apropie este infinit mai mult decât ceea ce ne desparte. Avem şansa ca generaţia noastră să-şi aducă contribuţia la aplanarea unui diferend ce durează de peste o mie de ani şi să înfăptuiască reconcilierea istorică dintre români şi maghiari. Nu trebuie să o ratăm.


Discursul lui Marko Bela ţinut la Târgul Secuiesc

cu ocazia sărbătoririi zilei maghiarilor de pretutindeni la 15 martie 2006
Stimaţi concetăţeni!

Secui şi maghiari de pretutindeni!
De multe drepturi au fost privaţi maghiarii din Transilvania în secolul al XX-lea, multe drepturi avem de redobândit noi, acum, în secolul al XXI-lea. Ceea ce înaintaşii noştri au pierdut, trebuie să recâştigăm noi, acum. Iar ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat moştenire, trebuie să păstrăm.

În primul rând despre asta aş vrea să vorbesc azi: despre moştenire. Am moştenit o datorie, am moştenit lupta, am moştenit munca pe care străbunii noştri nu au putut-o desăvârşi. Noi trebuie să ne îndeplinim datoria, noi trebuie să ducem bătălia, noi trebuie să ducem munca la bun sfârşit. Şi trebuie s-o facem pentru că numai astfel putem păstra ceea ce străbunii ne-au lăsat moştenire: pământul natal.

În deceniile comunismului a fost cât pe-aci să pierdem acest pământ natal, Ţinutul Secuiesc, Transilvania, cât pe ce să ne fugă de sub picioare ogoarele, în cuiburile rândunicilor se aciuiseră deja vrăbiile, alţii pescuiau în râurile noastre, alţii vânau în pădurile noastre, alţii tăiau copacii în munţi, alţii îşi păşteau oile aici, alţii s-au mutat în casele noastre, în toate oficiile s-a uitat limba maghiară, secuii au pornit deja să-şi caute o altă ţară, şi-au urcat deja mobila şi cărţile în vagoane, mulţi au renunţat deja la orice speranţă când a căzut dictatura naţional-comunistă.

Câţi au fost şi printre noi care au văzut deja moştenirea pierind şi nu mai credeau în renaşterea secuimii, ai maghiarimii din Transilvania.

Noi însă am înviat mereu, în decursul istoriei, din toate letargiile. Ne-am ridicat mereu în picioare. Pământul natal, această scumpă moştenire noi, secuii, am păstrat-o chiar şi în cele mai grele împrejurări. Noi nu suntem neam de învinşi, în pieptul nostru nu pâlpâie foc de paie, ci arde un foc durabil, noi suntem poporul lui Petőfi Sándor şi al lui Gábor Áron.

Acest foc ne-a păstrat în viaţă, acest foc a contopit secuimea, întreaga maghiarime într-o naţiune unită. Pentru a redobândi moştenirea ce ni s-a furat, am avut nevoie de forţă, inteligenţă, răbdare şi unitate. Fiindcă degeaba ai oricâtă înţelepciune, oricâte programe geniale, obiective măreţe, dacă nu suntem uniţi, în fiecare clipă. Şi e în zadar unitatea care durează doar o clipă, dacă suntem capabili de solidaritate doar pentru scurtă vreme, pentru că munca e de durată, lupta e lungă până ce ajungem la ţelul propus.

Tocmai în asta rezidă marile învăţăminte ale revoluţiei de la 1848. Altfel a văzut lucrurile Kossuth Lajos, altfel le-a văzut Széchenyi István sau Deák Ferenc, şi pe toţi i-a criticat Petőfi Sándor. Unii l-au considerat pe Kossuth necugetat, alţii, dimpotrivă, şovăielnic. În multe chestiuni nu au fost de aceeaşi părere stelele maghiare ale revoluţiei paşoptiste. Un lucru însă au ştiut bine, toţi. Au ştiut deviza: libertate, egalitate, fraternitate! Şi au ştiut că toate acestea pot fi cucerite doar împreună. Trebuie să pui la o parte orgoliul, vanitatea, interesul propriu, şi trebuie să fii unit. Nici n-a putut fi înfrântă această luptă pentru libertate decât prin superioritatea forţelor ţariste, prin complicitatea ţarului şi împăratului. Atunci au învăţat şi secuii cât de păguboasă e dezbinarea, dar au învăţat şi rostul, raţiunea unirii. Că doar şi strămoşii noştri s-au certat trei zile la Lutiţa, şi tot nu s-au putut înţelege, unii au plecat, fluşturatic, la luptă, iar cei din Trei-Scaune s-au întors acasă, pentru a se pregăti. Privind în urmă, important este nu cine a avut dreptate, ci tocmai faptul că astfel nimeni n-a ajuns să aibă dreptate. Pe cei ce, slabi, cu forţe înjumătăţite, s-au aruncat în luptă, i-au masacrat austriecii, pe când cei întorşi acasă, în Trei-Scaune, s-au pregătit, şi au rezistat, apoi, cu succes, multă vreme. Ei au salvat onoarea Ţinutului Secuiesc, dar dezbinarea şi-a produs efectele: ulterior secuii au putu fi subjugaţi mai uşor.

Să nu uităm, aşadar: nu există adevăr mai important decât unitatea maghiarilor, nici un interes, nici o nemulţumire, nici o supărare, nici o nerăbdare nu împuterniceşte pe nimeni să spargă această unitate.

Ceea ce am obţinut până în prezent, am obţinut împreună!

Mai avem mult de redobândit, e drept, dar totuşi am recucerit deja o parte a moştenirii strămoşilor.

Pe ogoarele noastre noi arăm, noi semănăm, noi secerăm, din nou. Problema este de-acum dacă ne ajunge cât secerăm, dacă putem trăi din cât culegem. Nu putem, şi avem datoria să schimbăm lucrurile, să facem ca pământul nu doar să ne aparţină, dar să şi ne ţină!

În pădurile noastre cântă din nou pasărea noastră, am redobândit peste trei sute de mii de hectare de păduri în judeţele secuieşti. Dar degeaba e a noastră pasărea aceea, fiindcă tot pasărea omului sărac este. Avem datoria să schimbăm şi aceste stări. Trebuie să asigurăm un trai demn pensionarilor, tinerilor aflaţi la început de carieră, tuturor oamenilor.

Am redobândit multe şcoli şi clădiri, dar mai avem multe de reprimit.

Funcţionarii de la ghişee ştiu din nou ungureşte, iar pe cei care nu cunosc limba maghiară, trebuie să-i punem să înveţe. Şi poliţistul şi poştaşul, toţi cei care mănâncă pâinea noastră. Fiindcă de-acum aşa trebuie să vedem lucrurile: cel care este funcţionar aici, în Ţinutul Secuiesc, mănâncă pâinea noastră. La urma urmei îşi ia salariul din impozitul nostru, al secuilor, nu din alte surse. Apoi atunci să poftească să vorbească şi în limba maghiară, iar dacă nu ştie, şi e funcţionar, să înveţe.

Am redobândit multe în aceşti ani, ogoare, păduri, şcoli, dreptul de utilizare a limbii maghiare în viaţa publică, dar cred că am redobândit un lucru şi mai important: încrederea! Încrederea că nu putem fi reduşi la tăcere şi că împreună suntem foarte puternici!

Dar numai împreună suntem puternici!

Eu am încredere în dăinuirea maghiarilor din Bazinul Carpatic, şi nutresc convingerea că noi trebuie să intrăm cât mai repede în Uniunea Europeană, pentru că atunci vom fi din nou cu adevărat împreună cu Ungaria. Mulţi nu ştiu, de pildă, că în Uniunea Europeană primarii sau consilierii locali vor fi aleşi nu numai prin votul celor care au cetăţenia ţării, ci prin votul tuturor care trăiesc aievea în acea comună, acel oraş, acel judeţ. Eu cred că în Uniunea Europeană viaţa noastră se va schimba foarte mult.

Dar asta, fireşte, nu ajunge.

Mai avem multe deziderate de realizat.

Trebuie să dobândim dreptul ca în treburile noastre să putem decide noi înşine. Fie că e vorba de şcoală, sau de ce se va întâmpla cu satele, oraşele, pământurile, pădurile noastre.

Avem nevoie de autonomie!

Avem nevoie şi de autonomia secuimii!

Ar fi bine dacă ea s-ar putea înfăptui prin declaraţii sau proclamaţii.

Ar fi bine dacă azi am proclama-o, iar mâine ne-am trezi că avem autonomie. Ar fi bine să putem sta apoi cu mâinile-n sân. Zău c-ar fi bine! Dar nu se poate! Pentru autonomie trebuie să muncim, să luptăm, ea trebuie construită cărămidă cu cărămidă. Avem forţa, avem cunoştinţele, avem mijloacele politice necesare pentru aceasta! Noi nu mai putem fi ignoraţi, azi, în România, fără noi nu ar exista majoritate guvernamentală, nu ar exista stabilitate.

Noi suntem oameni de cuvânt, dar pretindem asta şi partenerilor noştri români. Să înceteze odată veşnicele încălcări ale cuvântului dat!

Noi am fost nevoiţi, în decursul istoriei, să luptăm din greu pentru orice, nu am primit nimic uşor. Şi aşa este şi în prezent. Dar dacă suntem stăruitori, mai devreme sau mai târziu vom izbuti.

Dacă ne-am fi poticnit la primul obstacol, azi nu am avea Statuia Libertăţii, nimic nu am avea azi în Transilvania.

Are, deci, sens munca, are sens lupta!

O primejdie trebuie, doar, să evităm: dezbinarea! Cu toţii am putut vedea: de cum ne simt slabi, de cum ne văd dezbinaţi, ne şi ameninţă smintiţii de peremişti, vor să vină în Ţinutul Secuiesc, de parcă nu au venit destui în deceniile trecute. Desigur, pe cei ce vin ca musafiri, îi primim cu dragă inimă, dar cei ce vor să ne ameninţe, să rămână acasă, fiindcă nu ne speriem.

Dar şi noi trebuie să ne gândim bine cum facem politică de aici înainte: cu luciditate, cu răbdare, uniţi, sau aruncând vorbe mari, încercând să prindem vrăbii bătând toba, strigând vrute şi nevrute, certându-ne, folosind ziua de 15 Martie unii împotriva altora, neobţinând nimic, doar dând apă la moara ultranaţionaliştilor români, oferindu-le muniţii.

Poporul lui Petőfi Sándor, poporul lui Kosuth Lajos, poporul lui Gábor Áron trebuie să fie unit, înţelept şi tenace.

Un popor unit, înţelept, tenace nu poate fi oprit de nimeni pe drumul său. Scopurile noastre sunt oneste: vrem libertate, egalitate, fraternitate pentru noi, şi vrem acelaşi lucru şi pentru alte naţiuni.

Urez sărbătoare fericită tuturor secuilor, tuturor maghiarilor!

MARKÓ BÉLA

Târgu Secuiesc

15 martie 2006
ROMPRES