Maria cobianu-băcanu

În ceea ce priveşte contactele umane directe, ele sunt frecvente la nivel bazal, adică între oamenii de rând, români şi maghiari, ca vecini, cunoştinţe, colegi de muncă. Tot în virtutea acestor statute, sunt posibile activităţi de divertisment în comun, împrumuturi culturale de modele şi stiluri de a face lucrurile, de a se comporta sau distra. În Zagon, de pildă, femeile românce şi maghiare îşi schimbă între ele motivele de cusături de pe perniţe, şerveţele; românii şi maghiarii participă în comun la spectacolele maghiare şi româneşti; la discotecă, tinerii dansează jocuri româneşti şi maghiare; la bibliotecă se pot citi cărţi în limba română şi maghiară. Contactele umane tot mai frecvente au loc la înmormântarea unui maghiar sau român la care vin oameni din ambele etnii; la sărbătorile de Paste, catolic şi ortodox, la sărbătorile de Crăciun, când merg cu colindul, sorcova şi pluguşorul toţi copiii, maghiari şi români. Domeniul culinar, este de asemenea, terenul unor intense împrumuturi culinare. La nunţi, sărmăluţele şi ciorba acră, ca să se „dreagă”, specifice românilor, sunt la mare preţ şi la maghiari, pe când şniţelul şi supa de tăieţei, din bucătăria maghiară, au intrat şi în menu-ul românilor. La dans, periniţa şi ceardaşul sunt jucate de toţi tinerii.

La Hăghig, împrumuturile culturale la mâncăruri, la obiceiurile de nuntă, la sărbătorile de Paşte şi de Crăciun sunt normale. Deşi o doamnă, cadru didactic, spunea că de Anul Nou vin şi copiii de maghiari pe la casele oamenilor şi „le urăsc”, în loc de „urează”, cu sorcova, steaua, capra şi pluguşorul, esenţialul este că între oamenii celor două etnii sunt relaţii fireşti şi ştiu să se bucure de frumuseţea obiceiurilor, de spiritul lor sărbătoresc, generos.

În Tuşnad Băi, fiind multe căsătorii mixte, la ele participă şi români şi maghiari. În ele, Paştele se serbează de două ori: cel catolic şi cel ortodox. Deprinderile gospodăreşti, stilul de a găti, reţetele culinare se preiau de la o etnie la alta, îmbogăţindu-se reciproc. Muzica, la nunţi, este românească şi maghiară, iar spre dimineaţă „nu se mai ştie de care este”. Pentru că în Tuşnad Băi au loc multe căsătorii mixte şi este o fluctuaţie mare de turişti români, copiii şi adulţii maghiari învaţă mult mai uşor limba română. Se vede la olimpiade la care copiii maghiari din Tuşnad obţin premii. Copiii români şi maghiari de la bloc se joacă împreună, merg la şcoală împreună, ceea ce facilitează comunicarea şi înţelegerea. La nunţi, înmormântări vin şi români şi maghiari, fără diferenţiere.

Ceea ce trebuie şi merită să fie menţionat este faptul că acolo unde contactele sociale sunt mai intense, iar influenţa politicii liderilor este mai mică are loc un benefic schimb cultural pentru ambele grupuri intrate în contact. Oamenii se acceptă reciproc, se percep corect, zona de convergenţă şi împrumuturi se lărgeşte, iar posibilele asperităţi, tensiuni se diminuează. Între identitate şi alteritate se construieşte un pod solid care consolidează încrederea reciprocă şi deschide drum sentimentului de solidaritate general-umană, superior celui restrâns de solidaritate intraetnică.

Dezinvoltura cu care subiecţii cercetării, români şi maghiari, vorbeau despre împrumuturile reciproce care au loc între membrii celor două etnii arăta că ei nu se temeau de pierderea identităţii proprii dacă preluau modele culturale specifice în muncă, în gospodărie, la sărbători, la momentele cruciale ale vieţii care le îmbogăţeau şi le înfrumuseţau viaţa şi relaţiile cu semenii lor.

În fapt, împrumutul reciproc de modele culturale este, pe de o parte, expresia diferenţierilor culturale dintre oamenii de diferite etnii, rezultate din condiţiile istorice, sociale distinctive în care s-au format ca personalităţi, iar pe de alta, expresia similarităţilor din modul de viaţă cotidiană a oamenilor care, indiferent de etnia din care fac parte, trăind pe acelaşi teritoriu şi în aceeaşi societate împărtăşesc aceleaşi nevoi şi provocări cărora trebuie să le răspundă cu instrumente culturale adecvate pe care le îmbogăţesc şi amendează prin contactul cu cei de altă etnie.

În volumul „Românii din Covasna şi Harghita” (Lăcătuşu, Lechinţan şi Pătrunjel, 2003), la capitolul Interferenţe etno-culturale româno-maghiare”, se menţionează că Ioan Lăcătuşu descoperă mai multe etape ale evoluţiei acestora, iar Nicolae Moldovan susţine că timp de şapte veacuri, după stabilirea secuilor în estul Transilvaniei, aceştia au avut cele mai intense legături şi „osmoze etno-lingvistice”, influenţe reciproce cu românii conlocuitori, popor sedentar, creator de civilizaţie materială şi cultură spirituală (Angustia 6, 2002). Cercetătoarea Ioana Cristache-Panait prezină argumente convingătoare despre „domnia casei de lemn în patru ape” în perimetrul de azi al judeţelor Covasna şi Harghita, model răspândit în toată ţara. Casele şi anexele gospodăreşti din acest areal constituie documente istorice ale originii etnice a autohtonilor, relevate de Nicolae Iorga şi apoi de sudiile riguroase ale lui Sabin Opreanu.

Convieţuirea de secole dintre români şi secui a facilitat circulaţia motivelor şi temelor folclorice a miturilor ajungându-se la numeroase similitudini. Unele sunt atât de izbitoare încât unele poezii secuieşti au fost acuzate de plagiat din poezia română (Trandafirii sălbatici, Mioriţa). Secuii au împrumutat de la români „arta meşeşugită de a lucra lemnul” cu motivele tradiţionale florale, precum laleaua. Se observă similitudini între poarta secuiască şi poarta românească, împodobirea pereţilor cu ţesături şi alesături. Se vorbeşte, de asemenea despre datinile secuilor de la naşteri, nunţi şi înmormântări similare cu ale românilor.

Cel mai puternic argument al unui intens contact între culturi sau între purtătorii lor îl constituie patrimoniul lingvistic al dialectului maghiar din secuime în care există numeroase împrumuturi din limba română. El confirmă fără putinţă de tăgadă convieţuirea paşnică româno-secuiască/maghiară de-a lungul istoriei în sud-estul Transilvaniei. Este atestat de numeroasele documente istorice şi semnalat de primele dicţionare ale lexicului maghiar din Transilvania din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi până azi. Cuvintele afine, baci, brânză, bărbat, biserică, brânduşă, bucate, burduf, catrinţă, căciulă, cârjă etc. folosite în localităţi confirmă că între români şi secui era o convieţuire firească.

Dar schimbul de valori în contactul dintre culturi, cum am exemplificat şi mai sus, este reciproc. În acest sens, menţionăm că şi românii au împrumutat de la saşii şi maghiarii, de pildă, din ţara Bârsei, obiceiuri, comportamente, practici familiale sau tehnici de prelucrare a plantelor specifice gospodăriei agricole. De altfel, am arătat în decursul expunerii noastre, că românii au exprimat un real regret prin plecarea saşilor în urma cărora au lăsat o cultură cu valori perene în tehnicile de lucrare a pământului, în rigoarea şi disciplina vieţii de famile şi a comportamentului în societae, în viaţa culturală. De pildă, în zona Braşovului, tinerii români învaţă germana în şcolile foste germane, continuă obiceiurile lor artistice muzicale precum fanfara, dansul.

Toate aceste interferenţe culturale exprimă natura prin excelenţă socială a oamenilor, a grupurilor etnice, natură care poate fi deturnată de la menirea ei de a uni oamenii prin intervenţia nefastă a factorului politic care poate deteriora climatul interetnic până la stadiul de conflict. Ajungând la această concluzie îmi amintesc că unii maghiari din Banat spuneau răspicat că liderii lor ar face bine să se retragă din parlament, „că sunt prea aşa.., lasă gura să vorbească singură” şi să-i lase pe ei să trăiască liniştiţi cu românii cei blânzi, înţelegători şi buni la muncă şi la joc, împreună cu celelalte etnii.

CAP. IX. Valenţele umane ale contactului dintre culturi
Drumul lung şi anevoios al studiului contactului dintre culturi, realizat prin multiple incursiuni în literatura de specialitate, dar şi prin investigaţii de teren, considerate de noi condiţie fundamentală pentru a descifra mecanismele umane intime ce au loc la nivelul personalităţii umane şi al grupurilor propriu-zise, ne-a oferit „materia primă” pentru a sintetiza câştigurile umane, de obicei, puţin valorificate, pe care le oferă relaţiile directe dintre oameni cu sorginţi individuale şi de grup etnice diferite. Am precizat de la început că prin sintagma „contactul dintre culturi” se înţelege contactul dintre oameni aparţinând unor culturi diferite, pentru că oamenii sunt purtători şi creatori de cultură, ca formă supremă de manifestare a lor pe palierul existenţei şi creaţiei.

Recunoaşterea şi, mai ales, punerea în act a valenţelor sau beneficiilor contactelor directe dintre indivizi, grupuri, organizaţii, partide şi popoare, bineînţeles, prin reprezentanţii lor, ar scuti lumea actuală de o multitudine de neînţelegeri, tensiuni, conflicte bazate, cel mai adesea, pe stereotipii şi prejudecăţi în baza cărora se iau uneori decizii cruciale cu consecinţe nefaste la scară locală, naţională sau planetară.

Dar până la aceste binefăcătoare consecinţe la nivel global, cunoaşterea şi recunoaşterea valenţelor contactelor directe dintre oameni diferiţi etnic şi cultural are efecte nebănuite la nivelul vieţii cotidiene, al relaţiilor interpersonale, de grup şi societale, pe care le poate perfecta, îmbogăţi şi înfrumuseţa, prin aceasta înşişi oamenii devenind mai bogaţi, mai toleranţi, mai frumoşi.

Înainte de a urmări noianul de opinii, gânduri, idei ale subiecţilor cercetării despre valoarea intrinsecă şi social-practică a contactului dintre culturi să ne motivăm opţiunea făcută.

Am optat pentru acest capitol pentru că în decursul investigaţiilor de teren au fost menţionate curent trăsăturile benefice ale contactelor culturale directe dintre oamenii aparţinând unor structuri etnice şi naţionale deosebite. Cum lumea noastră actuală evoluează inevitabil spre globalizare, spre crearea unei lumi unite printr-o reţea de comunicaţii răspândită pe întreg mapamondul, care intenţionează să ne prindă, ca într-o horă, pe toţi, indivizi, grupuri, popoare, naţiuni, am considerat că punerea în lumină a valenţelor contactului dintre culturi este un mijloc de anticipare a unui comportament necesar în viitor pe care va trebui să-l învăţăm cu un ceas mai devreme. Desigur, sperăm că ne vom îndrepta spre realizarea unei societăţi unice, dar nu uniforme şi omogene, ci cu păstrarea diferenţelor şi a infinitei varietăţi umane de ordin naţional, etnic, cultural, religios şi lingvistic, care ne-a caracterizat dintru începutul constituirii noastre ca grupuri etnice iniţial şi apoi naţionale distincte.

Menţionăm aici că un câştig crucial pe care l-am dobândit din cercetarea de teren, pe care l-am pus în relief de-a lungul lucrării, a fost modul cum se prezintă românii în contactul cu semenii lor de alte etnii, trăsăturile prin care se disting de ei rezultate din sinteza imaginii de sine şi a imaginii altuia, modul cum le-a fost modelată personalitatea de factorul istoric, mediul geografic şi, mai ales, de contactul cu alte popoare şi populaţii cu care au intrat în contact direct.

A doua idee pe care vrem s-o menţionăm este că valenţele contactului dintre culturi au reieşit cu deosebită vigoare în comunităţile etnice mixte armonioase, cu multiple interacţiuni interpersonale şi formale, oficiale, în care oamenii se tratau ca egali, cu respect şi consideraţie faţă de limba, cultura şi religia celuilalt. Ele au pălit în bună parte în judeţele Covasna şi Harghita unde locul dialogului dintre cele două etnii, mai ales dintre liderii lor, l-a luat enclavizarea maghiarilor, proces care a redus simţitor „frumoasele relaţii dintre oameni dinainte de ’89”, despre care vorbeau cu deosebită plăcere unii subiecţi din Covasna. Totuşi, ele continuă în limite relativ fireşti în microcosmosul uman al comunităţii de viaţă, al vecinătăţii, „la firul ierbii”, în comunităţile cu români majoritari, unde viaţa se trăieşte normal, iar relaţiile dintre cele două etnii se desfăşoară după regula de aur a înţelegerii şi toleranţei reciproce, a respectului şi bunei consideraţii pentru celălalt. În aceste comunităţi, subiecţii ambelor etnii au manifestat deschidere faţă de împrumuturile culturale reciproce, au descris cu lux de amănunte aspecte concrete de „preluări” şi „oferte” de modele culturale agreate, fapt ce dezvăluie cât de nefaste sunt acţiunile orientate împotriva naturii umane prin excelenţă comunicativă, pe care le dirijează liderii maghiari, care obligă la amputarea spiritului şi caracterului comunicativ al membrilor propriei etnii. În fond, dialogul, comunicarea dintre oameni este o trăsătură profund umană şi general umană care înalţă pe cei aflaţi în contact la cote superioare de umanitate şi contribuie la continua perfecţionare a fiinţei lor interioare, dar şi social-culturale.

În dezvăluirea valenţelor umane ale contactului dintre culturi, subiecţii din comunităţile etnice mixte au menţionat, în primul rând, avantajele directe asupra celor din contact.

Modelează personalitatea umană

Omul de la confluenţa dintre culturi este privilegiat pentru că trăind într-un context uman complex şi divers face judecăţi de valoare mai echilibrate, mai concrete, referindu-se la situaţiile cunoscute de el, în care s-au manifestat oamenii de alte etnii. Prin flexibilitatea aprecierilor, el evită prejudecăţile şi stereotipurile, ca imagini încremenite despre un grup social sau ca suprageneralizări în care dispar diferenţele dintre indivizi. El este mai armonios sufleteşte, are o mai mare capacitate de înţelegere a celuilalt; poate profita de situaţia de contact dintre culturi îmbogăţindu-şi propria cultură cu trăsături şi modele interesante din cultura celuilalt sau a celorlalţi de lângă el. Contactul dintre oameni de diferite culturi cultivă recunoaşterea calităţilor celorlalţi – dacă nu sunt îmbibaţi de şovinism de către proprii ideologi şi politicieni – valorifică potenţialul lor uman.

Este o şansă pentru toţi. Îi învaţă să se comporte cu mai mare atenţie în relaţiile cu cei din jur, ca şi în societate, îi face mai sensibili la nuanţe, dând astfel vieţii mai multă culoare şi bogăţie.
Interschimburile culturale duc la progresul omenirii.

Din interschimburile culturale câştigă nu numai indivizii, dar şi grupurile, comunităţile, omenirea ca întreg, pentru că prin ele oamenii devin mai deschişi, mai înţelegători. Sunt expuşi la mai multe situaţii şi probleme pe care trebuie să le rezolve în spirit altruist. Pun în lumină şi, într-un fel, chiar educă vocaţia pentru ceea ce este bun, frumos şi util pentru toţi. Oferă indivizilor posibilitatea de a prelua şi însera în comportamentul propriu ceea ce îi defineşte şi le completează personalitatea. „Dau ce este mai bun şi iau ce este mai bun din comportamentul celorlalţi”.

Aduc progres şi civilizaţie, făcând lumea mai bună şi mai dreaptă. Creează spirit pozitiv, de competitivitate şi competenţă, care este benefic întregii colectivităţi. Construiesc un puternic edificiu al solidarităţii umane, dincolo de barierele etnice şi naţionale. Dezvoltând „omenescul din om”, reduc asperităţile, tensiunile şi conflictele dintre oamenii de diferite culturi, religii şi filosofii de viaţă. Îi ajută să progreseze în pas cu lumea.

Reclamă lărgirea orizontului de cunoaştere, îmbogăţire spirituală, cunoaşterea unei limbi. Pun bazele unui om cu trăsături universale, dar cu adânci rădăcini naţionale în solul din care s-a format ca personalitate.

Dezvoltarea tehnicii de comunicaţii şi a transporturilor facilitează formarea unei culturi mondiale, sinteză sui-generis a culturilor naţionale, la care îşi poate aduce contribuţia fiecare popor, fiecare grup uman cu zestrea sa naţională, construită de-a lungul secolelor de formare şi dezvoltare.

Creează interese comune şi preocupări comune, în consecinţă, încep să-şi construiască o tablă de valori comună, fără să renunţe la trăsăturile culturale proprii, limbă, cultură, religie, tradiţii şi obiceiuri.

Schimburile interculturale dintre grupurile etnice constituie o deschidere cutezătoare spre lume, conduc la dezvoltarea culturală şi morală a oamenilor.

În criza actuală de ideal, oferă tinerilor şi oamenilor un ideal, idealul ce cuprinde inevitabil „cultura păcii şi civilizaţia iubirii”, pentru care a militat în pontificatul său de 27 de ani şi Papa Ioan Paul al II-lea. Promovând consecvent prin contactele dintre oameni cultura păcii şi civilizaţia iubirii, a solidarităţii umane, se creează premisele reducerii conflictelor şi războaielor care au adus imense pierderi umane şi materiale omenirii.

Contactul sincer dintre grupuri umane, popoare şi naţiuni este o miză puternică pentru a asigura trecerea de la posibile conflicte la dialogul culturilor, prin fertilizarea trăsăturilor pozitive ale popoarelor. Umanismul acestei direcţii de evoluţie răspunde nevoii vitale a fiinţei umane de a fi solidară cu semenii săi şi, mai ales, de a-şi asigura securitatea vieţii. În cercetarea concretă, ideea de umanism a fost exprimată de subiecţi prin termenul sintetic de „omenie”, încărcat cu o întreagă gamă de semnificaţii: bunătate, toleranţă, înţelegere, respect, ospitalitate etc. Cu atributul de omenie au fost caracterizaţi românii adeseori de ceilalţi etnici, ceea ce ne face să credem că deţin unul din atributele cheie în realizarea unor relaţii interetnice armonioase.

Contactul dintre culturi duce la perfecţionarea morală a oamenilor

Oamenii aflaţi în contact direct şi continuu unii cu alţii vreme îndelungată devin mai generoşi, mai toleranţi, mai deschişi la opiniile, credinţele şi convingerile celorlalţi. Învaţă să selecteze ce este mai bun. Îşi schimbă mentalităţile, îşi îndreaptă erorile, îşi dezvoltă spiritul de omenie, altruismul. Contactul frecvent direct îi învaţă să fie sinceri, oneşti, corecţi pentru a-şi păstra relaţiile cu ceilalţi şi buna consideraţie în faţa lor.

Oamenii de la confluenţa culturilor îşi creează o cultură comună, cultura păcii, înţelegerii, sensibilităţii la problemele celuilalt etnic, ajung la un anumit consens în selectarea a ceea ce este bun, frumos, adevărat, util pentru toţi, fără să şteargă distincţiile de ordinul esenţei din fiinţa lor etnică.

Oferă un plus, un adaos afectiv prin relaţiile de prietenie, de consideraţie şi de respect reciproc ce se construiesc între oamenii ce conlocuiesc pe acelaşi teritoriu.

Elimină egoismul, nevoia de dominaţie, întregeşte fizionomia morală a oamenilor. Modelează o nouă atitudine estetică, nevoia de sărbătoare în comun, de trăire totală, împreună a clipelor frumoase ale vieţii. Creşte solidaritatea spirituală a speciei umane, dar şi mândria pentru creaţiile proprii sau ale grupului din care face parte fiecare.

Contactul dintre culturi conduce la crearea unui mediu umanizat, civilizat; presupune însuşirea şi practicarea unui comportament cultural, etic, ştiinţific, creator de solidaritate şi încredere umană reciprocă; în plus, impune celor aflaţi în contact necesitatea construirii unei dimensiuni interioare, bazată pe cunoaşterea reciprocă a literaturii, artei, culturii celorlalţi.

Acestea sunt opiniile, gândurile subiecţilor cercetării privind locul şi rolul contactului dintre culturi pe care îl trăiesc în viaţa de zi cu zi ca membri în comunităţile etnic-mixte din ţara noastră.

Premisele umane ale contactului dintre culturi

În continuare, având în vedere intensificarea la scară individuală şi naţională a contactului dintre culturi, prin mobilitatea fără precedent a forţei de muncă, înalt şi mediu calificată, odată cu procesul de integrare europeană a ţării noastre, vom pune în discuţie premisele umane ale realizării contactului dintre culturi în vederea integrării în condiţii optime în ţările gazdă; calităţile, atributele ce trebuie educate şi, mai ales, autoeducate în structura de personalitate a candidaţilor la emigrare.

Omul este, în primul rând, o sinteză a culturii sale, a mediului socio-cultural în care s-a născut, s-a dezvoltat şi ale cărui dimensiuni sau linii de forţă îl definesc şi numai în al doilea rând, dacă este pus în situaţia concretă, produs al interferenţei culturilor.

Pentru ideea omului produs al unei singure culturi pledează procesele de socializare şi enculturaţie cu funcţia de interiorizare, adoptare, dar şi re-creare de către individ a valorilor, principiilor şi normelor specifice grupului. Manifestările unei persoane, similarităţile comune cu alte persoane sunt expresii ale uneia şi aceleaşi culturi.

Orice individ se naşte într-o familie, face parte dintr-un grup social al structurii sociale specifice societăţii la un moment dat, devine purtătorul modelelor culturale ale sub-grupurilor şi sub-culturilor reprezentate de acestea. Nu există oameni a căror fizionomie culturală să nu fie preponderent dacă nu total influenţată de o anumită cultură. Stilul acesteia, specificul ei există şi se manifestă prin indivizi. Ceea ce survine prin contactul cu o altă cultură este un produs adiţional. El se poate suprapune peste ceea ce există deja, declanşând o reacţie în lanţ de asimilări, respingeri, prelucrări şi re-elaborări. Topirea într-un aliaj nou a tuturor influenţelor externe este, în ultimă instanţă, un act de originalitate al unui individ - la nivel particular, al unei culturi – la nivel general. Cu cât este mai bine conturată, mai bine articulată o cultură, cu atât asimilează într-o formă mai elaborată, mai rafinată elementele de împrumut. Pe acest fond cultural existent şi preponderent în structura fiecărei personalităţi umane, generat de cultura societăţii în care a apărut sau de cultura naţională, dacă aceasta este organizată ca naţiune, se construieşte personalitatea de contact.

Apar legitime câteva întrebări:

• 
  Care pot fi consecinţele contactului dintre culturi asupra oamenilor, asupra condiţiei lor umane?
  
• 
  Ce trăsături definesc personalitatea de contact?
  
• 
  Ce valori primează în contactul liber dintre oameni?
  

Conştient sau inconştient, vrând sau nevrând, omul este înainte de toate produs al culturii sale şi apoi este o sinteză sui-generis al contactului dintre culturi, mai ales, în situaţiile de contact în urma cărora nu s-a ajuns la o asimilare totală sau la un grad avansat de amalgamare. El poate deveni o personalitate culturală cu totul nouă, deosebită de cea iniţială, dacă şi-a dorit intrarea într-o societate complet diferită de a sa, în consecinţă, dacă şi-a dorit aculturaţia, s-a pregătit pentru ea şi a trăit-o anticipat. Sau poate fi o mixtură care păstrează ca schemă fundamentală de viaţă modelele culturii iniţiale, dar şi-a însuşit şi reflectă şi normele grupului în care a intrat, relevând posibilităţi de adaptare.

După tipul de relaţii care au stat la baza contactului, de dominaţie sau de egalitate, indivizii dezvoltă stări de spirit, atitudini, sentimente specifice. Dominaţia, asuprirea, urmate în domeniul culturii de asimilarea forţată până la pierderea identităţii etnice, uneori, generează stări de spirit şi atitudini negative, de împotrivire care pot ajunge la proteste de stradă, revolte. Se pot naşte sentimente de neîncredere, de ură, exprimate în comportamentul verbal sau acţional deschis. Indiferent de tipul de relaţii care au stat la baza contactului, un lucru este neîndoielnic, anume că în procesul vieţii nemijlocite, oamenii au împrumutat unii de la laţii, au preluat unii de la alţii, chiar dacă aceste împrumuturi, „preluări” nu au fost realizate întotdeauna într-un cadru autentic uman.

Să luăm în continuare cazul contactului dintre culturi instituit pe bază de egalitate, libertate, respect reciproc, aşa cum l-am întâlnit în comunităţile etnic-mixte din judeţele Constanţa, Timiş, Braşov, Sibiu. Ce consecinţe are asupra personalităţii umane? Ce atribute umane presupune schimbul reciproc dintre grupuri cu culturi diferite?

Să începem analiza cu răspunsul la ultima întrebare.

Studiile concrete realizate au sugerat un set important de idei cu privire la rolul formativ şi informativ al contactului dintre culturi ale cărui valenţe nu au fost însă puse în lumină în mod expres până acum în literatura de specialitate.

Ca un contact dorit, voit, să aibă loc în condiţii optime presupune prezenţa anumitor însuşiri de la agenţii săi. În mod spontan, el se desfăşoară cu oamenii aşa cum sunt ei, fără nici un adaos din afară, altfel spus, fără un model anticipat.

În cele ce urmează, ne propunem să analizăm oamenii ca deţinând setul de trăsături necesare care favorizează contactul cu culturi diferite.

O primă trăsătură umană care permite deschiderea la contacte a individului sau a grupurilor umane este sinceritatea, dublată de încrederea reciprocă, sinceritate în recunoaşterea valorilor culturale deosebite ale alterului său etnic, încredere în relaţiile cu el, atitudine transparentă, lipsită de tensiuni subterane.

Respectul şi stima reciprocă faţă de felul diferit de a fi şi de a se manifesta al celorlalţi oameni netezeşte calea spre schimburi culturale. Înţelegerea vieţii în multiplele ei echivalenţe, ipostaze, este un factor ce favorizează contactul, ştiut fiind că, în general, oamenii au trebuit să facă faţă aceloraşi nevoi, dar în funcţie de împrejurările specifice ei au răspuns în modalităţi diferite.

La o sinteză a opiniilor subiecţilor cercetării a rezultat necesitatea de a lua în consideraţie ceea ce, în antropologie, se numeşte principiul relativismului în atitudinea faţă de obiceiurile şi tradiţiile altora, ca şi principiul obiectivităţii în aprecierea valorilor culturale ale celorlalte grupuri umane. Fiecare grup uman nu este altceva decât o altă ipostază a umanităţii, iar umanitatea o unitate în diversitate.

Efortul de înţelegere, de cunoaştere a „celuilalt” în întreg complexul existenţei sale, nu fragmentar, rupt de context, este o condiţie. Vecinătatea fizică, inevitabil, conduce la apropiere socială, culturală când oamenii încep să se cunoască şi să se înţeleagă reciproc. La toate acestea, însă trebuie să se adauge şi un strop de bunătate, de generozitate sufletească fără de care raţiunea rămâne neputincioasă şi uscată.

Un schimb cultural uman autentic se naşte şi pe un fond de corectitudine, cinste şi demnitate. Relaţiile inter-umane de cooperare nu pot face abstracţie de aceste atribute fundamentale. Cinstea şi corectitudinea asigură acurateţea relaţiilor, puritatea lor. Demnitatea, în situaţiile de contact între grupuri cu culturi diferite are o conotaţie dublă, morală şi naţională, se referă la demnitatea de om, trăsătură general umană, dar şi la demnitatea grupului etnic, respectiv, majoritar sau minoritar, din care provine individul şi pe care îl reprezintă. Mândria de a fi tu însuţi, de a te manifesta în felul tău, însă corect, cinstit sub aspect moral şi frumos sub aspect estetic devine o condiţie deschizătoare de noi drumuri spre contactul cu alţi oameni.

O calitate cu rol de premisă umană şi de produs în acelaşi timp al contactului dintre culturi a fost omenia. „Să fii om de omenie”, în limba română, înseamnă cea mai înaltă demnitate pe care ţi-o acordă un semen al tău. Omenia este bază şi rezultat al oricărei relaţii umane durabile în timp, „este expresia populară a umanismului specific românesc”, spune Ion Dodu Bălan. Ca ideal etic definitoriu de comportare inter-umană, omenia, ca şi ospitalitatea, a trecut de la români şi la celelalte grupuri etnice. Ca şi românii, ceilalţi etnici maghiari, germani, sârbi au arătat că pentru înţelegere şi colaborare între oameni aceştia trebuie să fie, în primul rând, de omenie, integri, fără fisuri în personalitatea lor morală.

Asociată cu bunul simţ şi respectul faţă de obiceiurile şi tradiţiile celorlalţi, omenia creează climatul unor noi şi ample contacte între oamenii de diferite culturi, devine valoarea-ax în jurul căreia va gravita întreaga lume de valori pe care se construieşte schimbul cultural echivalent dintre oameni.

Omul care se află la contactul dintre culturi în condiţiile unor relaţii bazate pe egalitate se va deosebi de omul de la răscrucea unor culturi în care sunt relaţii de dominaţie economică, socială, politică şi culturală din partea unui grup etnic asupra altui grup etnic. Aşa cum am văzut în capitolul despre românii din Covasna şi Harghita, în această zonă, contactele culturale la scara etniilor, ca întreguri culturale, cu personalităţi distincte sunt excluse, datorită politicii de segregare dusă de liderii politici maghiari angajaţi în legiferarea unui ţinut pur secuiesc şi nu în crearea unui spaţiu de convieţuire în care fiecare etnie să se manifeste cu virtuţile ei etnice culturale specifice. Într-un astfel de „ţinut” românii sunt fie excluşi, dacă nu ştiu limba maghiară, fie asimilaţi pentru a fi acceptaţi. Un contact spontan, limitat, determinat de nevoile de viaţă cotidiene are loc doar în virtutea conlocuirii ca vecini în comunităţile etnice mixte în care maghiarii sunt majoritari. Altfel, fiecare comunitate, datorită refuzului comunicării cu românii, îşi trăieşte viaţa sa paralelă în raport cu cealaltă comunitate. Un autentic şi amplu schimb de modele culturale are loc numai în localităţile în care sunt românii majoritari pentru că ei sunt deschişi la comunicare, la colaborare în folosul comunităţii şi al fiecărui individ.

Refuzând contactele culturale cu românii, maghiarii îşi refuză toate avantajele şi valenţele specifice acestor contacte. Chiar dacă în prezent liderii maghiari, promotori ai separării, nu sunt conştienţi de posibilele „pierderi” determinate de tendinţele de enclavizare şi, implicit, de respingere a contactelor umane şi culturale cu românii, cu timpul ele se vor resimţi.

Într-o epocă a efervescenţei contactelor dintre ţări, popoare, grupuri profesionale, personalităţi şi indivizi, populaţia maghiară este claustrată într-un medieval „Ţinut Secuiesc” de propria organizaţie politico-culturală, UDMR, asociată tacit cu Consiliul Naţional Secuiesc şi cu alte organizaţii civice, care urmăresc îndoctrinarea şi reducerea ei la o masă de manevră în folosul intereselor înguste ale unei elite politice şi culturale avide de putere, de prestigiu, de statute şi de resurse.

Sub raport socio-uman, un asemenea deziderat pe care au vrut să-l legifereze, dar nu a primit votul Parlamentului României, este lipsit de perspective. Într-o perioadă în care omul, ca niciodată în istoria sa, doreşte să-şi amplifice contactele cu alţi oameni, maghiarii le îngustează sau le restrâng, începând cu cei mai apropiaţi de ei, cu românii, vecini de casă, consăteni sau conurbani.

De ce sunt lipsiţi, privaţi maghiarii de rând prin politica de enclavă pur maghiară pe care le-o creează liderii lor?

În primul rând, de o cunoaştere reciprocă cu românii şi, pe această bază, de o înţelegere mai largă şi mai profundă între ei în soluţionarea problemelor dificile comune cu caracter economic, social cu care se confruntă. Este ştiut că prin contactul cu oameni de alte culturi se dobândeşte o capacitate de gândire mai general-umană, dincolo de unele interese mărunte pe care le-ar dicta o situaţie de moment, iar în cazul maghiarilor, dincolo de „ţarcul etnic” propriu în care vor să-i ţină propriii lor lideri.

Personalitatea umană expusă la contacte este, implicit, mai bogată ca informaţie, ca simţăminte şi stări emotive, are convingeri mai întemeiate şi o mai mare mobilitate de gândire şi de transpunere empatică sau „în pielea celuilalt”.

Trăind şi muncind alături de etnicii de altă cultură, oamenii se imită unii pe alţii în ceea ce este bun, frumos, util, îmbogăţindu-şi, astfel, viaţa şi propria personalitate. Conlocuirea şi convieţuirea alături de şi împreună cu reprezentanţi ai unei alte culturi, dar la fel de instrumentală, ceea ce se impune este simţământul de respect şi consideraţie al fiecărui grup faţă de cultura celuilalt. Când modelele de muncă, de viaţă sau de divertisment ale vecinului sunt mai eficiente sau superioare sub raport valoric, împrumutul reciproc şi asimilarea în sistemul propriu de deprinderi şi acţiuni sunt inevitabile. De unde concluzia că personalitatea de la confluenţa dintre culturi poate deţine apanajul mai multor alternative de a face lucrurile, ca şi posibilitatea de a opta pentru cea mai bună.

În comunităţile umane cu culturi mixte, un element de cunoaştere în adâncime a celuilalt este limba. Învăţarea limbii acestuia sau a mai multora în vederea unei adaptări mai uşoare la modul de a fi şi de a se comporta flexibil în ambele culturi, devine un instrument suplimentar de cunoaştere şi înţelegere reciprocă, o şansă în plus de descifrare a fiinţei umane, a naturii ei complexe. Cunoaşterea reciprocă a limbii de către cei aflaţi în contact nu numai că le dă posibilitatea de a-şi decodifica mai uşor modul de viaţă, subsolurile lui, comportamentul manifest şi latent, dar se pot informa, pot intra în tainele istoriei, literaturii, artei, în modul de gândire şi simţire al celorlalţi. Familiarizarea cu limba, cultura spirituală a unui popor, a unui grup uman îmbogăţeşte propriul fond de cunoaştere, lărgeşte sensibilitatea şi capacitatea aperceptivă.

Personalitatea umană de la contactul dintre culturi, figurat vorbind, dobândeşte o „genă” în plus de universalitate şi umanitate. Este mai ospitalieră, mai deschisă la nou, şi mai prudentă în aprecieri de valoare. Ceea ce pentru un individ normal pare straniu sau inacceptabil în comportamentul cuiva dintr-o altă cultură, ei i se pare normal şi cel mult încearcă să-şi explice în ce constă şi de unde vine diferenţa. Evident, principiul relativismului cultural începe să acţioneze aici, inclusiv la nivelul indivizilor obişnuiţi, nu numai al cercetătorului antropolog sau sociolog. Acest principiu cunoscut şi aplicat în judecăţile de valoare dă un plus de emancipare faţă de cultura proprie, faţă de limitele proprii, plasând personalitatea în centrul umanităţii ca atare. Puterea de a se detaşa de propriul mod de viaţă devenit co-substanţial, semnifică, totodată, puterea de a se apropia mai mult de om şi esenţa sa umană, depăşindu-şi propriile manifestări concrete şi, uneori, chiar limitele.

O personalitate culturală cu comportament bi-cultural care „se simte acasă” în egală măsură bine în ambele culturi este, fără, îndoială, mai complexă, mai completă, mai bogată intelectual şi psiho-moral. Ea beneficiază de ascendentul de a răspunde adecvat simbolurilor specifice fiecărei culturi, stabileşte mai uşor relaţii umane, este sensibilă la nuanţele culturale.

Contactul dintre culturi avantajează pe toţi cei angajaţi în el şi, mai ales, pe cei mai deschişi, pe cei pentru care aventura cunoaşterii este o vocaţie. Este un factor de progres uman şi moral, aşa cum au afirmat şi subiecţii cercetărilor noastre. Apropie oamenii, valorifică potenţialul şi bogăţia lor intelectuală şi psiho-morală. Oamenii de la confluenţe culturale fac judecăţi mai chibzuite, mai echilibrate, dobândesc o anumită înţelepciune şi o sensibilitate în raporturile cu alţii. Dau o importanţă mai mare identităţii etnice pe care o construiesc conştient, o îmbogăţesc prin împrumuturi selective pe care le adaptează şi le asimilează în sistemul propriu de gândire şi de comportare. În acelaşi timp, au o mai accentuată conştiinţă a diferenţelor dintre oameni, pe care le respectă şi le menajează.

Frecvenţa unor contacte multiple cu oameni de culturi diferite nu conduce la pierderea identităţii etnice sau naţionale proprii, ci la întărirea şi manifestarea ei în forme de expresie mai variate, mai complexe. Duce la formarea unei imagini vii despre unitatea lumii în diversitatea ei, confirmând astfel unul din principiile fundamentale ale filosofiei şi antropologiei culturale.

Orice contact direct cu o altă cultură, cunoscând ţara, oamenii, strada, piaţa, şcolile, muzeele şi bibliotecile sau indirect prin literatură, artă, muzică, dans, mijloace de comunicaţie înseamnă cunoaşterea unei noi ipostaze umane, este o variaţiune pe aceeaşi temă. Bogăţia de nuanţe la care ne face co-părtaşi contactul cu privirea, cu pasul sau cu puterea minţii ne îmbogăţeşte şi pe noi.

Despre efectele cunoaşterii nemijlocite a realităţii îl cităm pe Milton Lehrer care a făcut o călătorie de studii în Ardeal în vara anului 1940, puţin înainte de „dictatul de la Viena”, după ce citise o întreagă „literatură” despre Transilvania.

„Am cercetat, trecând în revistă, toate tezele susţinute, de la cele mai savante, până la cele mai puerile, spune el, am studiat toate argumentele, am urmărit pledoariile cele mai înflăcărate, încât la un moment dat, printre atâtea sofisme şi subtilităţi de dialectică şi printre evoluţiile echilibristice ale tururilor de forţă şoviniste, am avut impresia cu fiecare carte nou citită, că mă cufund tot mai mult în desişurile unei păduri de liane.

Atât de variate erau argumentele pe care le invocau susţinătorii tezei anti-româneşti, atât de contradictorii erau concluziile la care ajungeau părţile adverse care se înfruntau, încât mărturisesc : am pus piciorul pe pământul Transilvaniei cu foarte multă sfială.

Cu cât pătrundeam mai mult însă, mai adânc în inima provinciei, cu atât îmi formam din ce în ce mai puternic convingerea că detractorii românităţii Provinciei de dincolo de Carpaţi au creat un fals Baedeker pentru uzul exclusiv al acelora care nu aveau posibilitatea să-şi dea seama la faţa locului de realitatea situaţiei.

Închipuiţi-vă un ghid pentru orbi, situând moscheile din Maroc şi Alger pe malurile Senei şi populând toate cele 20 de arondismente ale Luteţiei cu cele câteva mii de mahomedani cu fes de pe Boulevard de la Gare. Ce imagine despre Paris îşi poate făuri numai cu mintea voiajorul orb căruia i-ar fi servită o astfel de descriere, în dispreţul catedralelor nemuritoare şi al latinităţii milenare?

Parcurgând Transilvania, îţi aminteşti cu zâmbetul pe buze de toate fantasmagoriile şi elucubraţiile fanteziilor şovine şi nu te poţi împiedica a te adresa defăimătorilor unei realităţi incontestabile cu vorbele: <>

Cât de schimbată ne apare în lumina constatărilor la faţa locului această bătălie a tezelor şi antitezelor ardeleneşti! Gândiţi-vă la o plantă tropicală închircită datorită luminii artificiale a unei sere, care îşi recapătă adevărata viaţă în lumina şi la căldura climatului natural!(Lehrer, 1944, p. 16-17).

Omul pus în situaţia de contact – fie el de lungă durată sau de scurtă – îşi construieşte judecăţi de constatare şi de valoare pe o bază obiectivă, văzând, auzind, pipăind, punând faţă în faţă informaţiile culese. Are o putere mai mare de convingere dată tocmai de cunoaşterea realităţii, a adevărului. El poate să compare sursele de informare cu realitatea şi să ajungă singur la adevăr. Multiplele aspecte de viaţă pe care le conferă contactul direct îl conduc la o imagine amplă – holistică, vie despre oameni şi cultura lor, la convingeri puternice.

Omul de la contactul dintre culturi îşi construieşte un tip deosebit de personalitate, cu o alchimie deosebită în care substanţa celorlalte culturi este transformată în substanţă proprie naţională prin mecanismul complex al proceselor aculturative. Larga sa deschidere spre lume, ospitalitatea în a primi ceea ce este valoros dintr-o altă cultură şi generozitatea în a da ceea ce îl caracterizează prefigurează omul viitorului oriunde la el acasă pe mapamond, solidar cu semenii săi, echilibrat în aprecieri, deţinător al unei inegalabile bogăţii, bogăţia relaţiilor umane, a cunoaşterii şi sensibilităţii acumulate.

În perspectivă, sperăm ca omul aflat la confluenţa între culturi, reprezentând cea mai mică arie socio-culturală sau cultura în mic a unui popor, să reflecte noua evoluţie umană, devenind mai bogat spiritual, mai sensibil afectiv, mai universal în capacitatea de înţelegere a lumii, universalitate care să-l modeleze şi într-un profund spirit naţional.

Bibliografie
Allport, G.V., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

Barry, Boubacar, (Senegal), La cronologie dans la tradition orale du Waalo Essay d’interpretation, Commité International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980, Rapports I, Grand thèmes et méthódologique, XV-e Congres International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980.

Bădescu, Ilie şi Abraham, Dorel, Fenomenul etnic între ştiinţă şi ideologie, în Sociologie Românească, nr. 2-3, 1994.

Bălaşa, Ana, Fenomenul etnic obiect al cercetării sociale actuale. Relaţii interetnice în România, în vol. Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

Beals, Ralph, Acculturation, în vol. Anthropology Today, editor, Kroeber A.L.. Phoenix Books, The University of Chicago Press, 1965.

Beals, Ralph and Hoijer, H., Introduction to Anthropology, McMillan Company, 1959.

Benedict, Ruth, Patterns of Culture, Houghton Mifflin Company Boston, Sentry Edition 8.

Bertrand, Alvin, Basic Sociology An Introduction to Theory and Method, New York, Appleton, Century Croft, 1967.

Blaga, Lucian, Trilogia culturii, ELU, Bucureşti, 1969.

Broom, Leonard and Selznick, Philip, Sociology, a text with adapted readings, third edition, Harper & Row, Publishers, Incorporated, 1963.

Cazèneuve, Jean, L’Etnologie, Librairie Larousse, 1967, în vol. lui Al Tănase, Introducere în filosofia culturii - valoare, cultură, civilizaţie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Ceauşu, Valeriu, Autocunoaştere şi creaţie, Editura Militară, Bucureşti, 1983.

Clarck, Margaret, Kaufman Sharon, Pierce C. Robert, Exploration of Acculturation: Toward a Model of Ethnic Identity, în Human organization, vol. 35, nr. 3, Fall, 1976.

Clarke, Michael: On the Concept of Sub-Culture, în The British Journal of Sociology, vol XXV, nr. 4, december, 1974.

Cobianu, Băcanu, Maria, Hădăreni – A Multiethnic Village Community in Romania, în Romanian Journal of Sociology, vol V, no. 1, 1994, Editura Academiei, Bucureşti.

Cobianu, Băcanu, Maria, SOS – Românii din Covasna şi Harghita! Editura Petru Maior, Târgu Mureş, 1998.

Cobianu, Băcanu, Maria, Drama maghiarizării românilor din Covasna şi Harghita, Editura EUROCARPATICA, Sfântu Gheorghe, 2000.

Cobianu, Băcanu, Maria (coord.), Cultura, identitatea naţională şi educaţia în dezvoltarea durabilă a societăţii româneşti, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002.

Cobianu, Băcanu, Maria, (coord.) Adolescenţii „Primăvara Europei”. Cultura procesului de integrare europeană, Editura ARVIN, Bucureşti, 2004(a).

Cobianu, Băcanu, Maria, Raportul dintre identitatea naţională şi identitatea europeană, în volumul Moralitate şi cultură. Dileme contemporane, Comunicările anului 2003, Editura ARVIN, 2004 (b).

Cole, W. John and Wolf, R. Eric, The Hidden Frontier Ecology and Ethnicity in Alpine Valley, Academic Press, New York and London, 1974.

Condurachi, Em şi Theodorescu R, L’Europe de l’Est, aire de convergence des civilizations, Commité International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980, Rapports I, Grand thèmes et méthódologique, XV-e Congres International des Sciences Historiques, Bucharest, 10-17 août, 1980, Editura Academiei RSR, 1980.

Constituţia României, 2003, Editura Carmel, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Cristache Panait Ioana, Arhitectura din lemn din Transilvania, judeţele Alba, Mureş şi Harghita, Editura Museion, Bucureşti, 1993.

Culture and Development in Africa, Editors: Ismail Serageldin, June Taboroff, Procedeengs of International Conference held at The World Bank, Washington D.C., on April 2 and 3, 1992, Second Edition, 1998, The World Bank, Washington D.C.

Culture Counts, Financing, Resources, and the Economics of Culture in Sustainable Development, Procedeengs of Conference Florence, Italy, October 4-7, 1999, First printing 2000, The World Bank, Washington D.C.

Duma, George, Comentarii asupra unei cărţi: S. Fenyes, Revisionist Hungary, Ed. Romanian Historical Studies, Miami Beach, Florida , 1998.

Duma, George şi Traian, Golea, Activitatea în cadrul UDMR, în România şi alegerile anului 2000, Analize şi aspecte, Romanian, American National Congress joint by Romanian Historical Studies, Romanian Association of South Florida, World Association „Pro Bessarabia and Bucovina, California Chapter, 2000, p. 5-6.

Dunăre, Nicolae, coord. Ţara Bârsei, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972 şi vol II, 1974.

Dupront Alfonse, De l’acculturation, în vol. lui Al. Tănase Introducere în filosofia culturii - valoare, cultură, civilizaţie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Edroiu Nicolae şi Puşcaş Vasile, Maghiarii din România, colecţia Interferenţe, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1995.

Ernö, Gall, Dimensiunile convieţuirii, studii, Editura Kriterion, Bucureşti, 1978.

Fisher, G. Scrisoare către Simon Wiesenthal Center, Los Angeles, nov. 29, 1990.

Florea, Elena, Naţiunea română şi socialismul, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1974.

Fried, H. Morton, Readings in Anthropology, Second edition, New York, 1968.

Gergely András, Istoria Ungariei, Asociaţia Culturală Haáz Rezsó, Odorheiul Secuiesc 1993.

Gordon, M. Milton, The Nature of Assimilation and the Theory of Melting Pot,

în Current perspectives in social psychology, edited by Edwin P. Hollander and

Raymond G. Hunt, New York, London, Toronto, Oxford University Press, 1971.

Gurvitch, Georges, editor, Traité de sociologie, Tome II, PUF, 1963.

Gusti, Dimitrie, Sociologia naţiunii, ediţie îngrijită de Ilie Bădescu, Editura Floare albastră, Bucureşti, 1995.

Gusti, Dimitrie, Opere, vol. IV, Editura Academiei RSR, 1970.

Gusti, Dimitrie, Sociologia militans Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, vol. I, Cunoaştere, Fundaţia „Regele Mihai I”, Bucureşti, 1946.

Hallowell, A. Irving, Sociopsychological Aspects of Acculturation, în vol. The science of man in the world crisis, editor Ralph Linton, Columbia University, 1945, New York, London.

Hancock, Ian, The East European Roots of Romani Nationalism, în Nationalities Papers (Special ISSUE), The Gypsies in Eastern Europe. A Semi – Annual Publication of the Association for the Study of Nationalities of the, USSR and Eastern Europe, Fall 1991, volume XIX / number 3.

Harris, Marvin, Culture, People, Nature, An Introduction to General Anthropology, Second edition, 1975, Thomas Y. Crowell Company, Inc.

Hegedüs, Ladislau, în Plenarele Consiliilor Oamenilor Muncii de naţionalitate maghiară şi germană din RSR, 13-14 martie 1978, Editura politică, Bucureşti, 1978.

Herskovits, J. Melville, Acculturation the Study of Culture Contact, Gloucester, Mass., 1958.

Herskovits, J. Melville, The process of Culture Change, în vol. The Science of Man in the World Crisis, editor Ralph Linton, Columbia University, Press, New York, London, 1945

Horton, P. Paul, and Hunt L. Chester, Sociology, Western Michigan University, N. Y. 1961.

Huizinga, Johan, Homo Ludens A study of the Play Element in Culture, Beacon Press, Boston, 1955.

International Encyclopedia of the Social Science, editor Sills E. David, vol. I, Macmillan and Free Press, 1968.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1989.

Jennings, D. Jesse and Hoebel Adamson, Readings in Anthropology, McGraw Hill Book Company, New York, San Francisco, Toronto, London, Sidney, 1966.

Joja, Athanase, Profilul spiritual al poporului român, în Logos şi ethos, Editura politică, Bucureşti, 1967.

Kluckhohn, Clyde, Cultural Anthropology – New Uses for „Barbarians”, în Frontiers of Knowledge in the Study of Man, New York, Harper & Brothers, 1956.

Krech, David, Crutchfield S. Richard, and Ballachey L. Eggerton, Individual in Society, 1962, McGraw – Hill Book Company, Inc. New York, San Francisco.

Kuhn, Alfred, The Study of Sociology – A Multidisciplinary Approach, Tavistoc, publications, 1963.

Lăcătuşu, Ioan, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995

Lăcătuşu, Ioan, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998,

Lăcătuşu, Ioan, Rezumatul Tezei de doctorat, Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, conducător ştiinţific, prof. univ. dr. Traian Rotariu, Cluj-Napoca., 2002.

Lăcătuşu, Ioan, Spiritualitate românească şi convieţuire interetnică în Covasna şi Harghita, Editura EUROPARPATICA, Sfântu Gheorghe, 2002.

Lăcătuşu Ioan, Vasile Lechinţan şi Violeta Patrunjel, Românii din Covasna şi Harghita, cu o Prefaţă de Academician Nicolae Edroiu, Editura Grai Românesc a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea-Ciuc, 2003.

Lăcătuşu, Ioan, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc - Harghita şi Covasna - Editura ROMÂNIA pur şi simplu, Bucureşti, 2004.

Lehrer, Milton, Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Bucureşti, 1944.

Linton, Ralph, Fundamentul cultural al personalităţii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Lurie, O. Nancy, Culture Change, în vol. Introduction to Cultural Anthropology, edited by James Clifton, Miflin Company, New York, Boston, 1968.

Mailat, Viorel, Croitoru, Nicolae, Osaci, Pavel, Monografia comunei Feldioara, judeţul Braşov, Cap. I, Istoricul comunei şi al satului.

Malinowski, Bronislaw, The Dynamics of Culture Change, Edited by Phillis M. Camberry, Yale University Press, 1945.

McArthur, Marilyn, The Saxon Germans: Political Fate of an Ethnic Identity, în Dialectical Anthropology 1 (1976).

Mead, Margarit, Caracterul naţional, în vol. Anthropology Today, editor A.L.Kroeber, Phoenix Books, The University of Chicago Press, 1965.

Mead, Margarit, Foreword to Introduction to Socialization Human Culture Transmitted – by Thomas Rhys Williams, C.V. Moseley Company, Saint Louis, 1972.

Narayan, Deepa, editor, Empowerment and Poverty Reduction, A Sourcebook, The World Bank, , Washington D.C. 2002.

Neveanu, Popescu, Paul, Creţu, Tinca, Zlate, Mielu, Psihologie. Manual pentru clasa a X-a, Şcoli normale şi Licee, Editura didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996.

Pascu, Ştefan, Voevodatul Transilvaniei, vol. II. Editura Dacia, Cluj, 1971.

Pascu, Ştefan, The Birth of the Romanic Peoples. Origin and Historical Development of the Romanian People, Paper presented at the opening Session of the 15th International Congress of Historical Sciences, Bucharest, 10-17 august, 1980, Editura Academiei RSR, 1980.

Pavelcu, Vasile, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982.

Petrescu, Nicholas, Ph. d. Interpretation of National Differentiations, London Wats &Co, 1929.

Petrescu, Nicholas, The principles of Comparative Sociology, London, Watts & Co, 1924.

Purcaru, Ilie, România – convergenţe la universal, Editura Albatros, 1975.

Ranca, Ioan, Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii Scaunul Mureş, vol. I. 1699-1821, Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Mureş şi Editura Ciubăncan, Cluj-Napoca, 1955.

Recensământul populaţiei şi al locuinţelor, 18 martie, 2002, vol. I, Populaţie – structură demografică, Institutul de Statistică (INS), 2003.

Roman, Viorel şi Hofbauer Hannes, Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1998.

România în Sud-Estul Europei. Culegere de studii, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Editura politică, Bucuresti, 1979.

Salat Levente şi Enache Smaranda, Relaţiile Româno-Maghiare şi modelul de reconciliere franco-german, Colecţia Diversitate etnoculturală în România, Liga Pro Europa şi Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2004.

Sapir, Eduard, Culture, Language and Personality, selected essays, edited by Mandelbaum, G. David, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1958.

Sorokin, Pitirim, Social and Cultural Dynamics, volume four, Basic Problems, Principles and Methods, American Book Company, New York, Cincinati, Chicago, 1941.

Sozan, Michael, Ethnocide în Romania, în Current Anthropology, vol. 18, nr. 4 December, 1977 şi vol. 20, nr. 1, March 1979.

Staiculescu, Ana, Rodica, Structura socio-demografică a populaţiei de romi, p. 25-30, în studiul în manuscris Etnia romilor din Municipiul Ploieşti. Studiu monografic. Diagnoză şi intervenţie socială, coord. Maria Cobianu-Băcanu, Elena Cobianu şi Petruş Alexandrescu, Institutul de Sociologie, Bucureşti, 1995.

Studies in Social and cultural Anthropology, edited by Middleton, John, New York, 1968.

Tănase, Al. Introducere în filosofia culturii – valoare, cultură, civilizaţie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Theodorson A. George and Theodorson G. Achilles, Modern Sociology, Thomas Y. Crowell Company, New York, 1969.

The Romanian Research Group (RSG), Transilvanian Ethnicity, în Current Anthropology, vol. 20, nr. 1, March 1979.

Wolf, R. Eric, Anthropology, New York, 1974.
ANEXE
1.

Consideraţii asupra Proiectului privind

Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc.

Semnificaţii, caracteristici şi consecinţe posibile

Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc este un produs specific politicii cercurilor maghiare – moderate şi radicale - care au speculat în interesul lor etnic îngust, cele mai generoase principii ale democraţiei puse în aplicare în ţara noastră după 1989: principiul descentralizării şi al autonomiei administrative locale. Traducându-le în spiritul lor şovin, exclusivist, dincolo de orice spirit democratic, au reuşit să conceapă un proiect de autonomie care, dacă nu este oprit la timp, poate izbuti „să facă ţăndări Statul Unitar Român”, aşa cum în imperiul austro-ungar, după Eugen Ehrlich, „prin politica ungară samavolnică, făţarnică şi storcătoare au izbutit să facă ţăndări Statul Austro-Ungar” (Eugen Ehrlich, „Sfârşitul unei mari împărăţii”, Revista Română de Sociologie, Serie nouă, Anul XIV, 2003, Nr. 1-2, p. 113).

Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc este o legiferare etno-politică de esenţă medievală care urmăreşte redobândirea statutului de grup privilegiat, respingând diversitatea şi împingând zona spre mono-etnicitate şi hegemonie pur maghiară.

Dar înainte de a intra în analiza subiectului propus, este interesant să dezvăluim semnificaţiile acestui proiect, aşa cum au fost ele prezentate de D-l Szilagyi Zsolt în Şedinţa Camerei Deputaţilor a Parlamentului României din 29 martie 2004 care a avut în dezbatere această temă.

După iniţiatori, Proiectul se vrea „începutul unui dialog despre autonomie”, „un exerciţiu democratic”, dar mai ales, „un proiect de modernizare a României”.

Să zăbovim puţin asupra acestor afirmaţii. Întâi, se pune legitima întrebare, de ce liderii maghiari propun un „dialog” numai când este cazul de „autonomie” şi au refuzat şi continuă să refuze de 15 ani repetatele propuneri ale liderilor societăţii civile a comunităţilor româneşti din Covasna şi Harghita la un dialog pe tema convieţuirii armonioase în respectul democraţiei, al nevoilor românilor la un tratament egal, civilizat în numele drepturilor ce li se cuvin prin Constituţia ţării, legislaţia internă şi dreptul internaţional, aşa cum se stipulează în toate documentele europene şi internaţionale la care ei fac întotdeauna apel când este vorba de interesele lor? Bineînţeles, că întrebarea rămâne retorică, maghiarii necatadicsind în nici un fel să răspundă la dialogul privind convieţuirea normală în înţelegere şi respect reciproc printr-un „exerciţiu democratic”, aşa cum propun în acest caz.

În al doilea rând, liderii maghiari prin acest proiect, chipurile, vor să ne „modernizeze”, acesta fiind conceput ca un „proiect de modernizare a României”, în acest fel, reluându-şi rolul de „misionari” nu numai în civilizarea spaţiului românesc şi balcanic, dar şi de modernizare a lui, insistând asupra ideii că „statul modern din Europa nu mai este unul centralizat”, omiţând faptul că ei se bucură de o descentralizare şi democratizare în România la care românii din Ungaria nici nu visează.

În al treilea rând, în continuarea ideii de modernizare a României prin acest proiect, D-l Szilagyi nu ezită să lanseze şi un avertisment, dacă nu o ameninţare, anume, că este „un proiect ce poate preveni eventuale conflicte” şi continuă: „Suntem conştienţi de faptul că orice formă de aranjament dintr-o ţară nu se poate realiza numai şi numai prin folosirea dialogului, a căilor democratice” (citându-l, observaţi topica greşită a cuvintelor în frază). În consecinţă, „în spiritul constituţionalismului european” au ales această cale, a depunerii proiectului de lege la Parlamentul României, dar simultan şi la Parlamentul Europei, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei şi Comisarul CSCE, „fiind conştienţi de faptul că iniţierea acestui dialog poate consolida stabilitatea în România şi poate ajuta România să devină, într-adevăr, o ţară europeană…un furnizor de securitate şi nu un consumator de securitate”(Lăcătuşu, 2004, p. 235).

În al treilea rând, în limbajul lor duplicitar, când sunt interesaţi să obţină ceea ce îşi propun, maghiarii ne consideră „