Maria cobianu-băcanu

consolidarea învăţământului, bisericii şi administraţiei. Din ’90, în administraţie, maghiarii sunt majoritari. Români sunt doar prefectul şi câţiva fără putere. În Consiliul Local, maghiarii deţin 90%, pondere care să le asigure principiul guvernării locale. Reprezentanţii români ai statului fiind marginalizaţi, ignoraţi, nu pot conlucra cu cei din Consiliul Local în rezolvarea problemelor tuturor locuitorilor judeţului, mai ales ale românilor defavorizaţi.

utilizarea strategiei: întâi acţionează şi apoi legiferează. Prin ea românii sunt puşi în faţa faptului împlinit şi, apoi, se cere legalizarea acelui fapt, strategie care la guvernanţii români fără fermitate şi care se tem de reacţiile Occidentului a dat rezultate. În plus, maghiarii dispun şi de un puternic lobby în forurile internaţionale care îi favorizează.

puternica implicare politică a bisericii în realizarea programului etnocentric, care le ordonă enoriaşilor inclusiv pe cine să voteze;

amplasarea de inscripţii bilingve prin hotărâri ale Consiliului Local. Au fost atacate în justiţie, dar românii harghiteni au pierdut. Cei din Covasna deşi au câştigat la tribunal, maghiarii tot le-au instalat în forţă şi aşa au rămas. Ei încearcă şi, din nefericire pentru români, reuşesc pentru că speculează timiditatea şi lipsa de fermitate a organelor statului şi a guvernanţilor.

autonomie extinsă, termen confuz, prin care semnifică: autoguvernare, autodeterminare, rupere, desprindere, autonomie individuală, autonomie colectivă etc.

elaborarea unei constituţii proprii în care Art. 1. că România este stat naţional suveran şi independent, unitar şi indivizibil este reformulat;

dezvoltarea pe bază regională cu armată proprie, cu 2 limbi oficiale, drapel etc.

„Maghiarii au cultul pământului”. Prin aceasta ei înţeleg nu numai munca asiduă de a-l lucra pentru a obţine cele necesare vieţii, dar, mai ales, ideea ca fiecare palmă de pământ să fie înscrisă în cartea funciară şi, în acest fel, să-şi asigure „patria maghiară” sau „pământul secuiesc”. Sloganul lor vechi este că „Ardealul este al acelora care stăpânesc pământul”, completat cu afirmaţia că „Destinul Transilvaniei este pământul”.

În tot ce fac au comportament de stăpâni, de dispreţ pentru români şi cer privilegii în virtutea acestui fost statut. Nu mai vor „supunere faţă de Bucureşti”, ci vor să fie „europeni”.

În faţa acestei avalanşe strivitoare de dispreţ şi încălcare a demnităţii naţionale, românii au început să fredoneze cântece mai vechi care evocă hotărârea lor de a nu mai suporta regimul la care sunt supuşi:

„Iar de va fi să nu ni se răspundă

Şi să ne râdă-n faţă cei mişei,

Dăm ţării foc din dungă-n dungă

Şi răsturnăm Carpaţii peste ei!”

Sau epitaful de pe mormântul Craiului Munţilor, Avram Iancu, de la Ţebea, unde este îngropat şi Horia:

„Când duşmanul va veni

Să vă ia pământ şi drept,

Români, scuturaţi stejarul

Ca din somn să mă deştept!”

Românii nu au nimic comun cu extremismul, sunt de acord cu drepturile maghiarilor, dar vor să aibă şi ei drepturi, ca toţi românii din ţară. Toleranţa lor nu-i ajută întotdeauna, devine povara bunătăţii noastre. Deşi este o calitate a supravieţuirii, toleranţa se soldează pentru ei şi cu pierderi. Oamenii îşi pierd identitatea de români. Copiii, după 4 clase, învaţă în limba maghiară pentru că nu sunt şcoli. Problemele şcolii româneşti sunt umilitoare, sunt ignorate, iar prin ignorare se ajunge la izolarea românilor de fraţii lor români din ţară. Maghiarii susţin că s-au născut aici şi de aceea sunt stăpâni.

Este limpede de observat că viziunile celor două părţi despre problemele cele mai sensibile diferă substanţial, uneori, sunt chiar opuse. În acest context, schimbul cultural poate lua formă preponderent economică, pe când cel cultural, care presupune un surplus de coeziune şi amiciţie, de bunăstare psihică şi morală, abia de se poate manifesta.

În momentul de criză din anii 1989-90, inclusiv martie 1990, când Mihăilă Cofariu a fost distrus din bătaie de maghiari, deşi ei au comunicat agenţiilor de presă din întreaga lume că a fost bătut un maghiar de către români, relaţiile interetnice au fost aproape complet rupte, inclusiv la nivel interindividual între maghiari şi români. Ulterior, presiunea a mai scăzut. „Pe parcursul anilor – spune un intelectual român – au început să se mai refacă relaţiile interindividuale. Nu mai încolo decât nivelul minim. Însă, chiar dacă ele s-au re-înnodat, n-au mai ajuns la acea . Au fost splendide. Aveam o comuniune de idei, iubeam aceeaşi ţară, eram mândri de realizările prezentului până când comanda a venit de dincolo, de la Budapesta. Naţiunea-mamă le-a creat idealuri absurde, dezrădăcinându-i şi făcându-i să nu-şi mai iubească patria, pământul natal decât în condiţiile luptei împotriva ”.

Cartea românească pătrunde tot mai greu, pe când Budapesta vinde în Harghita de 5 ori mai multe cărţi decât în Ungaria. În ceea ce priveşte presa centrală, dacă cineva verifică autenticitatea informaţiei ajunge la concluzia că „cu cât te depărtezi de locul faptei, lucrurile se deformează. Aici nuanţele sunt foarte importante. Presa centrală nu reflectă nici nuanţat, nici suficient problematica relaţiilor interetnice de aici”. Presa maghiară profită de greşelile din presa centrală şi îşi vinde propriile ziare şi interese. Are experţi în lansarea unei prese locale pe principiul actualităţii, axată în prezent şi cu efecte imediate, dar şi pe principiul perspectivei, cu efecte de lungă durată. Îi otrăvesc pe români că nu-i nici o problemă aici, dar îşi urmăresc cu asiduitate ultimul lor scop: federalizarea ţării, autonomie, autodeterminare, impunerea limbii maghiare ca limbă oficială.

Maghiarii au o strategie care sfidează bunul simţ al oamenilor de rând şi subminează economia naţională, spun subiecţii cercetărilor noastre. „Ei sunt cu 5 mişcări înaintea noastră, prin politica cu bătaie lungă pe care o duc. Bucureştiul nu crede ce se întâmplă în zonă. Aici este greşeala guvernanţilor şi politicienilor”. „Ei trădează interesele naţionale pentru interesul de a guverna în folosul propriu şi al partidului ce i-a trimis la guvernare”. Liderii maghiari inventează pretexte de adunări de tot felul pentru a îndoctrina populaţia proprie.

Maghiarii au presă locală nocivă care creează atât din români, cât şi din maghiari o masă de manevră care să acţioneze cum vor liderii lor. Izolează populaţia maghiară, o ghetoizează spiritual pentru a putea s-o controleze mai uşor. Dar şi noi, presa română, contribuim la ghetoizare intelectuală că nu facem cunoscute realităţile grave de aici.

Referitor la acest aspect, în perioada cercetărilor de teren, am urmărit tot timpul ce se spune în mass-media centrală despre situaţia din Covasna şi Harghita şi de foarte puţine ori am văzut articole sau comentarii pertinente pe problemă. La Radio România Actualităţi, la ora 7.45, se spun numai lucruri incolore, inodore şi insipide despre relaţiile interetnice, chiar când ele sunt tensionate. Guvernanţii şi, la indicaţiile lor, redactorii nu au curajul asumării adevărului, realităţii din această zonă mult încercată şi menţin o ţară întreagă într-o intolerantă şi incorectă ignoranţă şi dezinformare. Numai când apare un film ca „Trianon”-ul pe ecrane, (ianuarie-februarie 2005), creaţie regizorală şi istorică de la Budapesta, unii români se dezmeticesc şi află rădăcinile cu bătaie lungă ale „proiectelor” UDMR, partenerii statornici de coaliţie ai tuturor guvernelor din 1996 până în prezent. Efectul asupra liderilor maghiari a fost dacă nu unul de „implozie”, cel puţin unul de demascare fără rezerve a intenţiilor belicoase ale ţării-mamă căreia i se alătură şi ei de 85 de ani.

Publicaţiile cu teme curente despre ce se întâmplă cu românii din Covasna şi Harghita sunt Naţiunea (Săptămânal fondat de prof. dr. Josif Constantin Drăgan) şi România Mare, cu corolarul ei Tricolorul, etichetate extremiste tocmai pentru că pun în lumină adevăratul extremism al maghiarilor. Dacă un scriitor, publicist şi profesor ca Ilie Şandru, trăitor în Harghita, care cunoaşte atât din viaţa de zi cu zi, cât şi din documente şi literatura problemei situaţia românilor şi, mai ales, intenţiile subterane ale politicii UDMR, pe care le dezvăluie în săptămânalul Naţiunea, nu poate fi, crezut, atunci cine mai poate fi credibil? Corneliu Vadim Tudor, pentru că rămâne cel mai consecvent politician, conducător de partid cu orientare naţională, apărător al interesului naţional din 1990, este etichetat „extremist”, deşi el promovează un naţionalism în limitele adevărului şi demască fără cruţare actele antinaţionale atât ale românilor, cât şi ale maghiarilor numai pe bază de fapte şi documente.

Sau cum să nu crezi un preot român care îţi spune în 1994, cu durere că nu sunt şcoli, nu sunt biserici, nu sunt cadre didactice române, nu sunt preoţi ortodocşi pentru românii tot mai mult constrânşi să treacă la maghiari lingvistic, cultural şi religios? Românii sunt îngropaţi în cimitirele maghiarilor, în locurile cu spânzuraţii lor sau, în cel mai bun caz, în propriile lor grădini. Datorită politicii agresive a maghiarilor, sate întregi au fost maghiarizate. Oamenii nu mai ştiu limba română, la biserică, nu înţeleg decât liturghia. Când preotul le-a vorbit în limba română nu au înţeles nimic, iar când li s-a tradus au început să plângă. Românii şi corpul clerical nu găsesc înţelegere nici la cei de „sus” de la judeţ, unde sunt UDMR-iştii, nici la cei de la Bucureşti. „În satele cu unguri, crucile românilor de pe morminte sunt şterse sau scrijelite. Rămân preponderent cele ungureşti. Vor să şteargă orice urmă a noastră din satele în care au rămas doar numele româneşti, fără români. Nimeni nu ne crede cum o ducem aici. Nici părinţii sau cei de-acasă, din alte zone ale ţării, nu ne cred. Numai când vin şi stau un timp aici se conving”, afirmă un preot din Harghita.

Istoria formării identităţii româneşti este strâns legată de contribuţia bisericii, a slujitorilor ei care mai degrabă s-au sacrificat decât să abdice de la crezul lor sfânt: apărarea identităţii naţionale. În lucrarea sa, Identitate şi cultură la românii din secuime, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995 (p. 106), sociologul Ioan Lăcătuşu subliniază această fericită simbioză dintre biserică şi idealul naţional cu profunde rădăcini în istorie. Mai mult ca în orice parte a ţării, în Sud-Estul Transilvaniei - spune el - biserica ortodoxă a identificat idealul ei creştin cu cel naţional, lucru uşor de observat în conştiinţa publică şi în relaţiile interpersonale din satele cu populaţie etnic mixtă în care biserica „ortodoxă” însemna biserica „românească”, iar o seamă de termeni primesc atributul de „românesc” precum, „religie românească” sau „valahă”, „cimitir românesc” sau „preot român” etc. Românii, lipsiţi de statute sociale, averi sau alte bunuri materiale îşi păstrau cu străşnicie singura lor bogăţie, lăcaşurile de cult sărace în podoabe, împrăştiate pe vârfuri de dealuri, la margini de sat, pitite sub umbra brazilor. Nedorite de secui, bisericile din lemn, unele dintre ele de o „frumuseţe răpitoare” (cum a fost cea din Stânceni adusă la Mânăstirea Sf. Prooroc Ilie din Topliţa), deveneau adeseori „biserici călătoare”, adică, erau donate şi strămutate de la un sat la altul, operaţie care semnifica, pe de o parte, solidaritatea creştinească dintre românii din secuime cu fraţii întru credinţă şi neam de peste munţi şi de pretutindeni, iar pe de alta, conflictul tacit dintre români şi secui în păstrarea credinţei strămoşeşti. Dar în pofida tuturor mijloacelor folosite de autorităţi, „românii nu s-au lepădat de vechea credinţă strămoşească, ceea ce însemna implicit şi pierderea fiinţei naţionale”. În efortul lor de menţinere a credinţei, au fost susţinuţi şi de înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe, de preoţii şi liderii locali care s-au manifestat ca adevăraţi „luptători pentru supravieţuirea românilor din secuime” (idem, p. 112).

Aurul cenuşiu al Covasnei şi Harghitei -

personalităţi şi elite locale de valoare naţională

Bătălia pentru apărarea credinţei şi identităţii naţionale confirmă ideea că perioadele de excepţie zămislesc oameni de excepţie. Se poate afirma fără teama de a greşi că zona Covasna şi Harghita a dat în secolele 19 şi 20, secole de grea încercare pentru fiinţa naţională a locuitorilor lor, cel mai mare număr de personalităţi culturale şi spirituale pe metrul pătrat, anume, pe Primul Patriarh al României întregite, Miron Cristea, Mitropolitul Nicolae Colan, episcopi, cărturari şi intelectuali care au contribuit la progresul ţării şi la afirmarea zonei în cele mai diferite domenii ale ştiinţei, artei, culturii şi spiritualităţii româneşti.

Din păcate, sunt puţine studiile şi lucrările cu privire la personalităţile româneşti din arcul intracarpatic al căror prinos creator cultural, spiritual, organizatoric şi socio-uman a fost pus în lumină. Aceste personalităţi sunt rezultatul acumulărilor seculare ale genei etnice a neamului românesc, marginalizat, dispreţuit, ţinut în sărăcie materială şi intelectuală de către cei care, cucerindu-l, i-au decis şi destinul, încercând să-i limiteze forţa de creaţie şi de participare la viaţa socială ca egal al lor. Dar n-au reuşit. Aceşti giganţi au avut rădăcinile adânc înfipte în pământ şi au ieşit la suprafaţă ca prin conştiinţa lor naţională să insufle viaţă şi forţă poporului român, generaţiilor contemporane lor şi celor ce vor veni după ele. De aceea, ele nu trebuie date pradă uitării, ci trebuie făcute cunoscute, prin cercetări profunde, prin săpături asidue, după expresia: „sapă omule sapă, până dai de stele ’n apă”, până ajungi la acel izvor pur al creaţiei unice şi irepetabile a fiecărui zămislitor de valori culturale şi spirituale perene.

Despre contribuţia lor la creşterea neamului românesc şi a ţării cinstire, lucrarea lui Ioan Lăcătuşu „Personalităţi din Covasna şi Harghita”, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, este o primă încercare meritorie, edificatoare prin multitudinea personalităţilor răsărite din glia Sud-Estului Transilvaniei, care au dat nume şi renume nu numai locurilor natale în care au văzut lumina zilei, dar întregii zone, iar prin ştiinţa, cultura şi spiritualitatea lor iradiată la scară naţională, întregii ţări.

Galeria personalităţilor este impresionantă, dacă la cele din lucrarea de mai sus mai adăugăm pe cele incluse în volumul colectiv (autori: Lăcătuşu, Lechinţan şi Pătrunjel) „Românii din Covasna şi Harghita”, 2003 (p.122-125). Din ele vom încerca sa enumerăm câteva cu conştiinţa comiterii unui nemeritat act de nedreptate faţă de toate celelalte ne-amintite de noi, dar care se pot citi din lucrarea menţionată mai sus. În vârful piramidei stă patriarhul Miron Cristea (1868-1939) căruia i-au fost dedicate 3 volume de eruditul cărturar, Mitropolitul Antonie Plămădeală; Octavian Codru Tăslăuanu (1876-1942), căruia i-a fost dedicat un volum comemorativ îngrijit de intelectualii locali Ilie Şandru, Nicolae Bucur, Stelian Busuioc, Eugen Buzoianu, Mihai Filimon şi alte lucrări. În continuare, galeria cuprinde pe mitropoliţii Nicolae Colan (1893-1967) şi Alexandru Nicolescu (1892-1941); Episcopii Ioan Caioni (1629-1698, romano-catolic), Justinian Teculescu (1856-1932), Veniamin Nistor, (1886-1963), Emilian Antal ( 1894-1971); scriitorii Romulus Cioflec (1882-1955), Dimitrie Cioflec (1829-1891), Aurel Gociman-Oituz; personalităţi ale vieţii publice româneşti precum Ghiţă Popp (1883-1967), Pompiliu Nistor (1883-1961); lideri locali Aurel Nistor (1882-1974), Valeriu Bidu( 1896-1967), Teodor Chindea (1895-1982), Gheorghe Colan (1896-1963); Ion Rafiroiu (1876-1948).

Din zona Covasna şi Harghita au apărut şi remarcabili academicieni care au intrat în rândul „nemuritorilor” neamului românesc, precum Miron Cristea, Nicolae Colan, Horia Colan şi Nicolae Edroiu; profesori universitari dr. Matei Basarab (n. 1929) - fost decan al Facultăţii de Drept din Cluj, dr. Ioan Ciurea (n. 1940) - dr. în filosofie, poet şi publicist. S-au născut intelectuali valoroşi, lingvişti, istorici, jurişti, profesori universitari, cercetători, scriitori, publicişti, episcopi, ingineri-inventatori etc.

În zilele noastre, s-au distins prin activitatea lor prestigioasă legată de zonă P.S. Ioan Selejan - Episcopul Covasnei şi Harghitei, Valer Dorneanu - Preşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 2000-2004, fost ministru şi preşedinte al Consiliului Legislativ, originar din Corbu, dr. Dorin Florea - primarul Municipiului Târgu-Mureş, Ilie Şandru (Topliţa) - scriitor şi publicist, Ioan Hagiu - poet ţăran şi rapsod popular; sportivii Marius Urzică –campion mondial la gimnastică şi Gheorghe Chiper – campion naţional la patinaj artistic, Anca Marinescu – singura femeie din România care a fost în Antarctica.

Aceste personalităţi au întregit patrimoniul cultural, spiritual naţional cu harul, sufletul şi înţelepciunea specifică oamenilor din solul din care au fost plămădiţi şi, prin aceasta, merită respectul şi îndatorirea noastră de a-i cunoaşte în profunzime. De aceea, strădania de defrişare a corifeilor neamului românesc din Sud-Estul Transilvaniei a autorilor de mai sus credem că se cuvine să fie continuată de tânăra generaţie cu aceeaşi dăruire şi cu simţul datoriei faţă de zestrea de nepreţuit lăsată de ei pentru dăinuirea noastră pe acest „binecuvântat de Dumnezeu Ardeal”.

În continuare, merită să subliniem un lucru de o deosebită semnificaţie moral-religioasă, pus în lumină de Ioan Lăcătuşu în prima sa lucrare privind Personalităţile din Covasna şi Harghita. Dacă în această lucrare el vorbea despre „biserici pitite sub umbra brazilor”, desigur, de ochii secuilor, fiind interzise, în perioada interbelică, subliniază el, lăcaşurile de cult româneşti, multe construite cu ajutorul statului şi al organizaţiilor neguvernamentale, îşi dobândesc bine-meritata lor demnitate, fiind plasate în centrul satelor sau al oraşelor, în felul acesta, reabilitând mândria enoriaşilor lor şi prestigiul credinţei ortodoxe, umilită atâtea secole. Din păcate, însă ele nu au rămas toate în picioare, întrucât în timpul Dictatului de la Viena, în „cei patru ani cât patru veacuri”, multe din ele au fost distruse şi profanate, sub pretextul - afirmat chiar de subiecţii maghiari ai cercetărilor noastre – că au fost construite şi cu contribuţiile lor. „Între cele două războaie mondiale, spune intelectualul secui, când s-a ascuţit problema naţională, s-au construit biserici pentru români cu munca maghiarilor. Aceste lucruri nu s-au uitat. La Căpeni, sunt 10% români. Aveau o biserică din 1870. În 1930, s-a construit în centrul satului o biserică nouă cu munca sătenilor şi în 1940 a fost dărâmată. Ungurii considerau că au fost nedreptăţiţi că au muncit. A fost un reportaj dramatic în 1940, cu sentimente ascuţite că au devenit stăpâni. Între cele două războaie regimul a fost foarte naţionalist. În 1940, românii au pierdut Ardealul”.

Actele de vandalism şi teroare s-au repetat în 1989, în timpul aşa-zisei „revoluţii maghiare” când maghiarii au distrus din nou lăcaşuri de cult, au profanat morminte şi au ucis oameni.

După înfiinţarea Episcopiei de Covasna şi Harghita, păstorită de P.S. Ioan, situaţia s-a schimbat radical, Biserica devenind un pilon fundamental al revigorării credinţei ortodoxe în Covasna şi Harghita şi a încrederii enoriaşilor în puterea dăinuirii lor pe aceste meleaguri, sub oblăduirea Bunului Dumnezeu. Deşi misiunea ei este de a crea un climat de pace, înţelegere şi bună convieţuire cu concetăţenii de altă etnie, BOR, prin slujitorii ei credincioşi, continuă să fie atacată cu cuvinte injurioase şi de rea credinţă de către presa maghiară, dirijată de vârfurile ei politice.

Relevăm aceste stări de lucruri anormale într-un stat civilizat de la sfârşitul secolului 20 nu pentru a incita sau învrăjbi, ci numai cu intenţia de a lua vălul de pe ochii românilor pus cu grijă de guvernanţi pentru a-şi realiza în coaliţie cu maghiarii propriile interese în detrimentul celui mai mare şi mai nobil interes: păstrarea identităţii naţionale a grupului etnic de români, ajunşi numeric minoritari şi excluşi în propria lor ţară. Pentru că în ştiinţă nu se poate opera cu jumătăţi de măsură, ci numai cu adevăr sau fals, noi ne-am propus să servim adevărul, aşa cum se cuvine s-o facă orice slujbaş onest al ei neimplicat în vreun partid politic.

Legătura indestructibilă dintre biserică şi spiritul naţional, susţinut şi plămădit de ea în sufletele oamenilor, a fost posibilă pentru că - aşa cum spune părintele Episcop Ioan - în pofida tuturor vitregiilor abătute asupra lor, a fost lucrarea Sfântului Duh revărsată peste iobagii români care nu s-au dezlipit de Carpaţi şi de Biserică ce le-a fost mereu mamă şi dulce mângâiere. Ca în tot spaţiul românesc, spune Sfinţia Sa, pridvorul bisericii a fost prima şcoală a românului, aici au fost iniţiaţi tinerii în tainele limbii române şi ’n credinţa în Bunul Dumnezeu. În vremuri grele, când limba „mamei românce” nu era îngăduită, singurul loc unde se mai putea rosti era Sfânta Biserică. De aceea, ea trebuie susţinută financiar, logistic, moral de către guvernanţi şi întreaga suflare românească în zilele noastre şi pururea.

2. 
   Specificul relaţiilor dintre români şi maghiari
   

în Covasna şi Harghita
Ceea ce distinge fundamental zona Covasna şi Harghita de restul ţării este statutul demografic şi social al românilor care aici sunt minoritari numeric şi dezavantajaţi, marginalizaţi şi excluşi social, cultural şi administrativ de către maghiari, dominanţi nu numai numeric, dar, mai ales, social-politic, economic, cultural şi administrativ. Într-un cuvânt, ne aflăm într-o arie cu cea mai autentică autocraţie etnică, dirijată sistematic şi cu o largă perspectivă viitoare de către UDMR, aflată la guvernare de peste un deceniu, în mod ne-legal, nefiind înscrisă la tribunal ca partid politic. Dar, deşi aliată la guvernare pentru a servi interesele generale ale întregii populaţii de pe teritoriul ţării şi în legislatura 2005-2008, reprezentanţii ei, aflaţi în toate ministerele cheie ale economiei şi administraţiei centrale, afirmă deschis atât în ţară, cât şi în Parlamentul European, unde sunt trimişi să reprezinte România, ca György Frunda, şeful Delegaţiei Române, că nu reprezintă România, ci interesele minorităţii maghiare care, în numele autonomiei teritoriale pe criterii etnice, pe care românii au respins-o pentru că încalcă atât Constituţia ţării, cât şi documentele europene, solicită acum autonomie culturală, ca şi cum până acum nu s-au bucurat şi nici în prezent nu se bucură de cele mai largi drepturi de exprimare, conservare şi dezvoltare a identităţii naţionale, drepturi care nu se regăsesc nici în Europa, nici în alte ţări din lume.

Statutul Minorităţilor Naţionale, prin toţi porii săi, emană nevoia de noi privilegii de care vrea să beneficieze minoritatea maghiară, deghizată, de astă dată, în spatele minorităţilor naţionale, care au reprezentanţi în Parlament şi îşi rezolvă problemele fără vreo dificultate.

Paradoxul pe care-l trăiesc românii din Covasna şi Harghita este în fapt o reală dramă, că ei, deşi sunt parte a poporului român, iar teritoriul pe care trăiesc parte a teritoriului României, nu sunt consideraţi de autocraţii maghiari din administratiile locale, municipale şi judeţene ca parte reală şi legală la luarea deciziilor şi la soluţionarea problemelor comunităţilor în care trăiesc. Raportul majoritate-minoritate fiind răsturnat în favoarea maghiarilor, numeric majoritari, determină un set întreg de disfuncţionalităţi şi nedreptăţi în viaţa românilor, ajunşi străini în propria ţară şi abandonaţi de toate guvernele post-decembriste care, pentru a se menţine la putere, într-un fel sau altul, au apelat la alianţa cu UDMR-ul, recunoscut prin tertipuri politice şi şantaje înrobitoare în raporturile cu guvernanţii, pentru a-şi impune revendicările, ignorând şi chiar încălcănd mândria şi demnitatea românilor din zona şi din întreaga ţară.

Trăsătura definitorie a liderilor maghiari faţă de români este intoleranţa, discriminarea, excluderea a tot ce este românesc în jurul lor pentru a-şi asigura puritatea etnică şi dominaţia unică sau exclusivă asupra Transilvaniei. Istoria intoleranţei maghiare este veche, dar s-a manifestat cu deosebită acuitate, mai ales de la jumătatea secolului al XIX-lea încoace, însumând 5 perioade de vârf, după cum analiza anterior Nicolae Edroiu: la revoluţia de la 1848-1949, 1918-1920, perioada horthystă 1940-1944, perioada RAM – 1952-1968 şi anii 1989-1990, cu unele accente până în zilele noastre. În toate aceste perioade, poporul român a fost umilit, denigrat, agresat fizic, moral şi psihic, ameninţat cu moartea şi o parte dintre români chiar asasinaţi, numai pentru că erau români.

Operând cu prejudecăţi, cu etichetări construite de pe podiumul lor de clasă stăpânitoare, maghiarii au înjosit pe români, le-a falsificat istoria, contribuţia la dezvoltarea socială şi economică a zonei. Orbiţi de etnocentrismul etnic, ei refuză accesul specialiştilor români în zonă şi îi alungă pe cei existenţi pentru a nu se schimba structura etnică şi confesională a zonei, anatemizează procesele de dezvoltare economică produse de urbanizare şi industrializare pentru că au adus oameni ai muncii din alte părţi ale ţării în zonă.

Presa maghiară locală întreţine permanent o stare de tensiune şi conflict latent prin respingerea a tot ce este românesc şi a tot ce se întreprinde de către românii din zonă pentru păstrarea identităţii etnice, a culturii, religiei şi limbii române. Discursul ei, ca şi al liderilor şi al intelectualităţii, se canalizează preponderent pe următoarele teme: denigrarea şi contestarea statului naţional românesc, socotit un stat balcanic, conjunctural, incomparabil cu statul de tradiţie şi inspiraţie europeană ungar; respingerea de către liderii maghiari a oricărui simbol românesc în stema judeţului Covasna şi impunerea exclusivă a unor însemne maghiare ce exprimă „loialitate până la moarte faţă de Regatul Ungar şi Ungaria eternă”; disputele între români şi maghiari pe tema autonomiei pe criterii enice, românii semnalând faptul că fruntaşii UDMR alunecă tot mai mult spre poziţii iredentiste; transilvanism versus românism; modificarea componenţei etnice a maghiarilor din Transilvania prin aducerea unor mari fluxuri de forţă de muncă româneşti din zonele extracarpatice cu ocazia urbanizării şi modernizării; justificarea de către maghiari a izolării etnice în şcoli separate pentru recuperarea identităţii etnice; atacuri la adresa bisericii ortodoxe care face eforturi de a consolida identitatea naţională a românilor rămaşi prin credinţă şi biserică; practicarea exagerată a cultului etnicităţii maghiare, utilizând ca mijloace resentimentele, victimizarea, diferenţele şi antagonismele ce despart etniile.

Dr. Ioan Lăcătuşu, surprinde complex specificul relaţiilor interetnice din Covasna şi Harghita, atât ca trăitor în acest mediu interetnic tensionat şi cu potenţial de convulsii, cât şi ca cercetător avizat teoretic, în lucrarea „Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc – Harghita şi Covasna, (Editura România pur şi simplu, 2004). El remarcă lipsa unei strategii complexe şi concrete din partea statului român pentru a apăra societatea civilă românească de tendinţele de asimilare tot mai puternice ale maghiarilor care vor să legalizeze crearea Ţinutului Secuiesc autonom. În fapt, susţine şi Vasile Dâncu, este recunoscut prin toate cercetările efectuate în zonă că în Covasna şi Harghita instituţiile statului funcţionează autonom, ele supunându-se numai formal administraţiei centrale, ale cărei decizii de la centru sunt zădărnicite, de la amplasarea unei cazărmi de jandarmi până la funcţionarea unui aşezământ de asistenţă socială, patronat de un ordin religios condus de călugăriţe de etnie română. Pretextul maghiar este unul şi acelaşi în toate situaţiile: păstrarea echilibrului etnic existent, care în realitate este cel mai dur dezechilibru etnic. Acest lucru este cu atât mai valabil dacă avem în vedere că românii au fost dezmoşteniţi şi au devenit servi ai maghiarilor pe propriile lor glii, după care au urmat asimilarea şi deznaţionalizarea, adeseori, forţate. La acestea, în zilele noastre, ei adaugă laitmotivul „drepturilor istorice” exclusive, care nu sunt altceva decât privilegii în detrimentul românilor minoritari numeric, dar majoritari în ţară.

Factorul dizolvant al realizării unei convieţuiri fireşti, normale între români şi maghiari după 1989 a fost UDMR-ul care a fost acceptat ca organizaţie cu dublu statut: de organizaţie culturală şi partid politic. Maghiarii, ştiind bine ce urmăresc în viitor, având programul clar definit, s-au constituit ca organizaţie etnică cu statut de partid politic etnic din 22 decembrie 1989 şi s-au impus apoi prin presiune, într-o perioadă politică tulbure, când nu se ştia cum va evolua ţara, refuzând înscrierea în partide politice cu orientare politică şi ideologică diferită, ca toţi cetăţenii ţării. Din 1993 au început să lanseze ideea autonomiei Ţinutului Secuiesc, pentru a testa reacţia opiniei publice româneşti, dar nu au reuşit impunerea ei. Au reuşit însă segregarea etnică în şcoli şi cultură, refuzând orice dialog şi comunicare în problemele convieţuirii. UDMR-ul, odată instalat ca partid politic, a întreţinut şi chiar a amplificat o atitudine constant antiromânească, la nivel local de respingere a românilor care vor să lucreze în zonă sub motivul „românizării” comunităţilor de muncă şi de viaţă, iar la nivel central de respingere a statului „naţional” şi de transformare a lui într-un stat multinaţional în care ei, maghiarii, să fie parte constitutiva, cu drepturi egale, limbă oficială, autoguvernare etc.

Cu toată ruptura pe care maghiarii vor s-o realizeze prin autonomia pe criterii etnice rămân o multitudine de elemente prin care sunt legaţi de români, ceea ce-i deosebeşte de ei, fiind cu mult mai puţin faţă de elementele comune. Ceea ce-i diferenţiază sunt limba, religia şi istoria, pe când ceea ce-i uneşte este nevoia de a conlucra pentru realizarea celor necesare vieţii, este întrepătrunderea fizică, teritorială interumană dintre ei şi români, prin faptul că locuiesc pe acelaşi teritoriu, folosesc tehnici relativ asemănătoare de lucru, apelează la o jurisdicţie comună, sunt legaţi prin mii de fire de economia naţională, comunităţile cu maghiari majoritari neputând deveni comunităţi autarhice, fără legături cu restul ţării. Iar integrarea în Uniunea Europeană aduce la acelaşi numitor comun legislaţia, modul ei de aplicare, repectarea drepturilor omului, a democraţiei, problemele mediului, ale securităţii frontierelor, ale securităţii alimentare etc.

În concluzie specificul relaţiilor dintre români şi maghiari constă, în primul rând, în răsturnarea numerică a raportului dintre majoritate şi minoritate, ca efect al vicisitudinilor istoriei care au făcut ca românii să fie dominaţi economic, politic, administrativ şi instituţional de maghiari mai bine de un mileniu. Consecinţa acestei dominaţii a fost maghiarizarea românilor în comunităţile mixte din zonele compacte cu maghiari. Procesul maghiarizării pe cale naturală sau forţată a dus, evident, la reducerea numărului românilor, situaţie anormală cu care ne confruntăm, inclusiv, în zilele noastre. Statutul de minoritari numeric al românilor este în profundă discordanţă cu cel simbolic de parte a grupului etnic majoritar care dă numele naţiunii române, după cum statutul de minoritari al maghiarilor la nivelul ţării, ei reprezentând 7,1% din populaţia ei, este în totală discordanţă cu pretenţiile pe care le revendică de a deveni parte constitutivă în statul român, în virtutea „drepturilor istorice” şi a unei organizări statale ca fost popor cuceritor. Din acest ghem de discordanţe şi chiar contradicţii, adeseori au rezultat conflicte, soldate cu masive pierderi umane şi cu puternice traume psihice.

La începutul actualului capitol, am analizat climatul conflictual interetnic pe care l-au generat maghiarii care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, s-au considerat îndreptăţiţi să declanşeze propria lor „revoluţie maghiară” împotriva românilor pentru a-şi redobândi statutul de grup privilegiat. Aflaţi în faţa situaţiei de a fi sau a nu fi, de a-şi păstra existenţa fizică grav ameninţată de furia în delir, dezlănţuită de maghiari împotriva lor sau de a riposta tentativelor lor de a-i lichida, românii, în majoritate intelectuali recunoscuţi ca reale valori profesionale şi cu o înaltă conştiinţă naţională, au început să se organizeze, stare de lucruri care a determinat o şi mai mare înverşunare din partea maghiarilor.

Aceste forme de organizare prin care românii au încercat să-şi coaguleze forţele pentru a rezista taifunului ce s-a abătut asupra lor vor fi analizate în continuare.

3. Organizarea românilor din Covasna şi Harghita –

formă de rezistenţă la tendinţele de maghiarizare

Decembrie 1989 a debutat in forme nefaste pentru românii din Covasna şi Harghita. Ei s-au trezit în miezul unor evenimente politice pentru care nu erau în nici un fel pregătiţi, spre deosebire de concetăţenii şi vecinii lor, maghiari, care ştiau ce au de făcut şi acţionau în consecinţă. Factorul care îi deosebea fundamental era organizarea. Românii, luaţi prin surprindere, nu aveau altceva de făcut decât să se apere în faţa valului organizat al maghiarilor care puseseră stăpânire pe străzi şi instituţii şi începuseră să dicteze, ca în anul 1940, corespunzător unui plan meticulos întocmit. Dacă maghiarii erau în plină ofensivă, graţie nivelului înalt de organizare ce ajunsese până la nivelul blocurilor şi scărilor de bloc, românii abia dacă puteau să riposteze dispersaţi, neorganizaţi şi intimidaţi, stare tocmai bună pentru a fi umiliţi, desconsideraţi, maltrataţi şi chiar lichidaţi, eliminaţi din „jocul” politic periculos care se declanşase şi în care maghiarii erau lideri acum.

Aflaţi în situaţia de „a fi sau a nu fi” ca persoane fizice, dar şi ca obşte naţională, ca reprezentanţi ai naţiunii române pe un câmp de bătălie cu forţe inegale faţă de cei ce erau bine înregimentaţi şi cu ordinele date, românii nu au avut decât o singură soluţie: să se organizeze. În faţa forţei oarbe a violenţei de pe străzi, a lipsei de ajutor din partea Bucureştiului, el însuşi în derivă şi haos, ca reacţie firească de apărare, s-a născut nevoia de organizare care dă forţă şi coeziune unei colectivităţi. Apărarea de această dată nu însemna altceva decât organizarea prin forţe proprii a celor uniţi în gând şi în simţire de aceleaşi idealuri.

Din perspectivă sociologică, este ştiut că formele complexe de organizare socială, aranjamentele instituţionalizate şi cultura, motivaţiile şi valorile reglează comportamentul uman. În consecinţă, ca acţiunile românilor să se impună trebuiau construite blocurile de organizaţii sociale şi instituţii care să confere durabilitate iniţiativelor ce trebuiau luate. Cei care trebuiau luaţi în considerare cu prioritate erau locuitorii de etnie română, adevăraţii actori sociali ai proiectelor de rezistenţă în faţa valului de acţiuni cu caracter antiromânesc, a atmosferei de intimidare şi teroare pe care au creat-o maghiarii în perioada 1989-1990.

Primele forme de organizare au fost organizaţiile cu caracter civic menite să le apere drepturile civile şi demnitatea grav încălcate. Iniţiatorii lor au fost intelectualii români cu o înaltă conştiinţă naţională şi civică, ameninţaţi de forţele negre maghiare. Au apărut, astfel, în Transilvania Frăţia Românească la Reghin, la 25 ianuarie 1990, Liga Democratică Română la Cluj, în februarie 1990 şi Vatra Românească la Tg. Mureş, la 8 februarie 1990. Măsurilor luate în forţă, de maltratare şi biciuire a românilor, de dezorganizare a învăţământului, de alungare a românilor din instituţii prin folosirea ca instrumente a unor elemente declasate şi extremiste ale maghiarilor şi secuilor trebuia să li se răspundă prin asociere şi organizare în ligi, societăţi, asociaţii cu caracter cultural, etnic proprii. Dintre ele, cea cu ecoul cel mai mare l-a avut Vatra Românească, dovadă că cel mai cumplit erau urmăriţi şi batjocoriţi membrii ei, etichetaţi „vătraşi”, „naţionalişti” şi „extremişti”, deşi, în fapt, ea s-a născut ca organizaţie ce promova respectarea drepturilor omului, a identităţii şi culturii naţionale a românilor prigoniţi în aceste zile.

La Miercurea Ciuc, s-a înfiinţat Liga Democrată Română, iar la Sf. Gheorghe, filiala locală a Uniunii Culturale „Vatra Românească”, organizaţii care nu au putut funcţiona, fiind etichetate fasciste şi legionare.

După separarea şcolilor maghiare de şcolile româneşti, ca reacţie, intelectualii români au înfiinţat Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul” care a avut un rol fundamental în sprijinirea Liceului „Mihai Viteazul” cu predare în limba română, în revigorarea tradiţiilor româneşti şi în aducerea în prim plan a figurii primului militant al unirii, Mihai Viteazul.

La Miercurea Ciuc, a luat fiinţă Fundaţia „Miron Cristea”, la Topliţa Muzeul Etnografic, la Breţcu Fundaţia Cultural-Patriotică Ieremia Grigorescu.

S-au înfiinţat asociaţii ale cadrelor didactice din Covasna şi Harghita în apărarea şi cultivarea limbii române care au editat reviste pe teme şcolare.

Promovarea culturii româneşti şi a valorilor ei specifice a fost susţinută cu perseverenţă de Liga Cultural – Creştină „Andrei Şaguna”, care a avut un rol fundamental la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, a Muzeului Carpaţilor Răsăriteni, a Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă de la Sf. Gheorghe, a casei Memoriale Romulus Cioflec din Araci, la înălţarea statuii monumentale a mitropolitului Andrei Şaguna şi a unor troiţe dărâmate pe timpul ocupaţiei horthyste etc.( detalii, în Lăcătuşu, Spiritualitate românească, 2002, p. 120-125).

Lor le-au urmat organizaţiile politice, partidele PUNR (Partidul Unităţii Naţionale) şi PRM (Partidul România Mare), ambele cu caracter naţional, cu programe ce vizau apărarea românilor şi a românităţii într-o zonă în care regula convieţuirii paşnice fusese înlocuită de maghiari cu regula de a vâna românii care îndrăznesc să li se opună şi să-şi afirme identitatea. Reprezentanţii românilor au fost puşi pe „listele cu cruci negre” ale maghiarilor, dar nu s-au dat bătuţi. Din păcate, unul din liderii politici locali ai PUNR din judeţul Covasna, dr. Cornel Iacob, s-a stins din viaţă în decembrie 1995, dar interviul luat lui a rămas înscris în volumul SOS - Românii din Covasna şi Harghita (p. 194-196) Teza lui de bază era că „PUNR a luat naştere ca o stavilă împotriva generalizării hungarismului în Transilvania, după 1989. Liderii maghiari sunt deranjaţi că cei din PUNR le ştiu planurile ascunse, că îşi dau seama că ei manevrează masa de maghiari. În concepţia dr. Iacob, lider de frunte în PUNR şi reprezentant fidel al intereselor românilor din Covasna, UDMR era principalul factor de destabilizare în ţară”.

În Bucureşti, cu extindere în ţară, s-a constituit PRM, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor, partid care, în anii ’90 de profundă confuzie şi complicitate a guvernanţilor cu UDMR, a dezvăluit pentru toţi românii, prin ziarul România Mare, drama românilor din Covasna şi Harghita aflaţi sub dominaţia maghiară şi proiectele hungariste de destrămare a ţării. El rezistă până în zilele noastre cu o platformă politică în care apărarea interesului naţional, a unităţii, demnităţii şi culturii poporului român şi lupta împotriva hungarismului şi a politicii sale antiromâneşti au rămas obiective constante şi primordiale de-a lungul celor 16 ani de existenţă, în pofida faptului că maghiarii şi acoliţii lor îl etichetează ca extremist, aşa cum este etichetat orice român care îndrăzneşte să-şi afirme deschis, fără rezerve, crezul naţional şi dorinţa de a rămâne român în ţara lui.

Deci, anii 1990-1996 au fost ani fructuoşi pentru demararea procesului de construire a blocului de organizaţii, asociaţii, societăţi şi instituţii româneşti care să susţină cauza românilor aflaţi în minoritate numerică şi militând pentru păstrarea limbii, culturii şi religiei, care au suferit grave deturnări din cauza acţiunilor agresive ale maghiarilor asupra instituţiilor statului. Şcoala şi biserica, piloni de bază în susţinerea identităţii naţionale şi în reconstruirea dinăuntru a fiinţei naţionale a poporului român, în păstrarea şi afirmarea obiceiurilor şi tradiţiilor care definesc univoc poporul român în lume, nu puteau fi lăsate la discreţia defăimătorilor maghiari. Ele trebuiau salvate şi în bună parte au fost salvate.

Acestea sunt forme de organizare care marchează începutul unui front larg de acţiuni în vederea mobilizării resurselor umane culturale ale românilor din Covasna şi Harghita pentru crearea unui climat intraetnic românesc favorabil promovării, cultivării tezaurului cultural din arealul Covasna şi Harghita şi protejării lui de tendinţele de anulare şi marginalizare de către autorităţile maghiare dominante.

Dintre toate realizările cu caracter organizaţional şi instituţional din anii post-decembrişti cea care străluceşte pe frontispiciul prezentului şi al viitorului este înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, la 25 septembrie 1994. Deşi prima propunere de înfiinţare a unei Episcopii pentru credincioşii români din secuime datează din anul 1936, după multiple demersuri la toate instituţiile statului român, ea s-a înfiinţat numai în 1994, la 58 de ani.