Mario Puzo

Când orchestra a terminat melodia, Jimmy l-a tras pe Pippi deoparte şi l-a prezentat celor peste două sute de nuntaşi.

— Cel care a condus-o pe mireasă la altar este Pippi De Lena, el reprezintă aici Familia Clericuzio. Pippi îmi este cel mai scump prieten. Prietenii lui sunt şi prietenii mei. Duşmanii lui îmi sunt duşmani şi mie. A ridicat paharul şi a adăugat: Să bem toţi în cinstea lui Pippi. Lui i se cuvine primul dans cu mireasa. în timp ce dansau, Rose Mărie l-a întrebat în şoapta pe Pippi:

— Ai să aduci împăcarea între Familii, aşa e, Pippi?

— E floare la ureche, a răspuns Pippi, învârtind-o pe ring. Pippi s-a dovedit sufletul petrecerii, nici că se pomenise un nuntaş mai vesel. Nu scăpa un dans, era mai sprinţar decât toţi nuntaşii mai tineri decât elA dansat cu Jimmy, apoi cu ceilalţi fraţi, Fonsa, Italo, Benedict, Gino şi LouisA dansat cu copiii şi cu femeile măritate. A valsat cu şeful orchestrei şi a cântat împreună cu instrumentiştii cântece deocheate în dialect sicilian. A mâncat şi a băut cu atâta poftă, încât şi-a pătat smochingul cu sos de roşii, suc de fructe de 379 la cocteil şi cu vin. Arunca mingile de popice cu atâta elan, încât timp de o oră terenul de sport a devenit atracţia petrecerii.

După popice, Jimmy Santadio l-a chemat deoparte.

— Mă bizui pe tine să aduci lucrurile pe făgaşul lor normal, i-a spus el. Dacă familiile noastre se unesc, nimic nu ne va mai sta în cale. Mie şi ţie. Jimmy Santadio era mai fermecător decât oricând.

Pippi şi-a luat cea mai sinceră expresie cu putinţă şi a răspuns:

— Aşa va fi. Aşa va fi.

Se întreba dacă Jimmy Santadio era sincer pe cât părea. Fără îndoială, între timp aflase că omorul fusese înfăptuit de cineva din familia lui. Jimmy a părut să-i citească gândurile.

— îţi jur, Pippi. Eu n-am avut nici un amestec. A luat mâna lui Pippi într-a lui. Noi n-am avut nici un amestec în uciderea lui Silvio. Niciunul. îţi jur pe capul tatălui meu.

— Te cred, a răspuns Pippi, strângând mâinile lui Jimmy.

A avut o clipă de ezitare, dar acum nu mai conta. Era prea târziu.

Soarele roşu al deşertului pălise către asfinţit şi pe tot domeniul s-au aprins luminile. Era semnalul pentru cina festivă. Toţi fraţii, Fonsa, Italo, Gino, Benedict şi Louis, au rostit câte un toast în cinstea mirilor. Au băut pentru o căsnicie fericita, pentru calităţile deosebite ale lui Jimmy, pentru Pippi De Lena, noul şi bunul lor prieten.

Bătrânul Santadio era prea bolnav ca să se dea jos din pat, totuşi a transmis cele mai bune urări, pomenind şi de avionul pe care-l dăruia fiului său, anunţ la care toată lumea a izbucnit în aplauze. Apoi mireasa a tăiat cu mâna ei o felie uriaşa din tortul de nuntă şi i-a dus-o bătrânului în dormitor. Dar acesta adormise, aşa ca tinerii i-au lăsat-o infimierei, care a făgăduit că i-o va da bătrânului de îndată ce se va trezi.

În cele din urmă, către miezul nopţii, petrecerea a luat sfârşit. Jimmy şi

Rose Mărie s-au retras în camera nupţiala, după ce au anunţat că a doua zi de dimineaţă plecau în voiaj de nunta prin Europa şi că aveau nevoie de odihnă. Auzindu-i, invitaţii au început sa fluiere şi sa facă glume deşucheate. Toţi erau veseli şi bine dispuşi.

Sutele de maşini au părăsit vila, pornind în viteză prin deşert. Camioanele furnizorilor au încărcat totul, personalul a demontat corturile, a strâns mesele şi scaunele, apoi a demontat ringul de dans şi a curăţat în grabă peluza, nu cumva să fi rămas gunoaie. în sfârşit, au terminat treaba, restul rămânând de făcut a doua zi. La rugămintea lui Pippi, fusese stabilita o întâlnire oficială cu cei cinci fraţi Santadio, întâlnire care urma să aibă loc după plecarea oaspeţilor. Cu aceasta ocazie urma să se facă schimb de daruri, în cinstea noii prietenii dintre cele două Familii.

La miezul nopţii toţi s-au adunat în uriaşa sufragerie a reşedinţei Santadio. Pippi adusese o valiză plină cu ceasuri Rolex(veritabile, nu imitaţii). în afară de ele mai era un kimono japonez cu scene erotice pictate de mână, care reprezentau moduri de a face dragoste la orientali.

— Să i-l ducem chiar acum lui Jimmy! a strigat în gura mare Fonsa.

— Prea târziu, a replicat vesel Italo. Jimmy şi Rose Mărie au ajuns deja la runda a treia.

Toţi au izbucnit în râs.

Luna de deasupra deşertului învăluia casa într-o lumină albă şi îngheţată.

Lanternele chinezeşti agăţate de pereţi lăsau cercuri roşii în razele ei alburii. Un camion uriaş, care avea scris pe o parte cu litere argintii CATERING1, s-a apropiat, huruind, de poarta reşedinţei Santadio.

Unul dintre oamenii de pază a venit spre camion şi şoferul i-a spuse că se întorseseră să ia un generator pe care îl uitaseră.

— La ora asta? s-a mirat paznicul.

Nici nu şi-a terminat bine vorbele că omul din dreapta şoferului a sărit din camion şi s-a îndreptat spre celălalt paznic. Amândoi paznicii erau moleşiţi după mâncarea şi băutura de la nuntă.

Simultan s-au petrecut două lucruri. Şoferul s-a aplecat şi a luat dintre picioare un pistol cu amortizor, cu care a tras trei focuri chiar în obrazul primului paznic. Ajutorul şoferului l-a înşfăcat pe celălalt paznic cu braţul pe după gât şi, cu o mişcare fulgerătoare, i-a tăiat beregata cu un cuţit ascuţit. Amândoi zăceau morţi. S-a auzit torsul discret al unui motor şi platforma mare de metal din spatele camionului a coborât rapid; dinăuntru au sărit douăzeci de oameni ai Familiei Clericuzio. Toţi cu ciorap pe faţă, toţi în negru şi dotaţi cu arme cu amortizor; conduşi de Giorgio, Vincent şi Peţie, s-au răspândit pe tot domeniul. O echipă specială a tăiat firele de telefon. O alta s-a împrăştiat punând stăpânire pe proprietate. Zece oameni mascaţi, în frunte cu Giorgio, Vincent şi Peţie, au năvălit în sufragerie.

Fraţii Santadio erau cu paharele în mână, ciocnind în cinstea lui Pippi. Pippi s-a tras deoparte. Totul s-a petrecut fără un cuvânt. Intruşii au deschis focul şi cei cinci Santadio s-au prăbuşit seceraţi de o ploaie de gloanţe. Unul dintre oamenii mascaţi, Peţie, s-a aplecat deasupra fiecăruia şi le-a dat lovitura de graţie, un glonţ sub bărbie. Podeaua scânteia de sticlă sparta.

Serviciu la domiciliu (n.tr.) 381

Alt om mascat i-a întins lui Pippi o mască, un pantalon şi un tricou de culoare neagră. Pippi s-a îmbrăcat în grabă, apoi şi-a aruncat celalalt rând de haine în sacoşa adusa de alt invadator mascat.

Neînarmat, Pippi i-a condus pe Giorgio, Peţie şi Vincent pe coridorul cel lung până în dormitorul lui Don Santadio. Aici a dat uşa de perete. Don Santadio se trezise, în sfârşit, şi tocmai mânca tortul de nunta. A aruncat o privire spre cei patru bărbaţi, apoi şi-a făcut semnul crucii şi şi-a pus o pernă pe faţă. Farfuria cu tort a căzut pe podea.

Infirmiera citea într-un colţ al încăperii. Peţie s-a năpustit asupra ei ca un tigru, i-a vârât un căluş în gură şi a legat-o de un scaun cu un fir subţire de nailon.

Giorgio s-a apropiat de pat. A întins încet braţul şi a luat perna de pe capul lui Don Santadio. A şovăit o clipă, apoi a tras doua gloanţe, unul în ochi, celalalt în sus, pe sub bărbie, după ce-i ridicase capul rotund şi chel. Cei patru s-au regrupat. în sfârşit, Vincent l-a înarmat pe Pippi, dându-i o frânghie lungă şi argintie.

Pippi i-a scos din dormitor şi i-a condus pe coridorul cel lung, apoi pe scări până la etajul al treilea, unde se găsea camera tinerilor căsătoriţi. Coridorul era plin de flori şi coşuri cu fructe.

Pippi s-a proptit în uşa de la camera mirilor. Era încuiata. Peţie şi-a scos mânuşa şi a luat din buzunar un şperaclu. A descuiat uşa fără efort şi a izbit-o de perete.

Rose Mărie şi Jimmy stăteau lungiţi în pat. Tocmai făcuseră dragoste şi trupurile lor vibrau de senzualitate. Cămaşa transparentă a lui Rose Mărie era ridicata până deasupra taliei, iar bretelele îi lunecaseră pe umeri, dezgolindu-i sânii.

Îşi ţinea mâna dreapta în pârul lui Jimmy, în timp ce stânga se odihnea pe pântecele lui. Jimmy era gol puşcă, dar de cum a dat cu ochii de cei patru bărbaţi, a sărit în picioare şi s-a înfăşurat în cearşaf ca într-un halat. A înţeles din prima clipa.

— Nu aici, afară! le-a cerut tânărul, venind spre ei.

O fracţiune de secunda, Rose Mărie nu a priceput ce se întâmpla. Când Jimmy a pornit spre uşă, fata s-a agăţat de el, dar el a respins-o. A ieşit pe coridor, înconjurat de Giorgio, Peţie, Vincent, toţi mascaţi. Atunci s-a auzit glasul lui Rose Mărie:

— Pippi, Pippi, te rog, nu!

Abia în momentul în care cei trei bărbaţi s-au întors s-o privească, şi-a dat seama că erau fraţii ei.

— Giorgio, Peţie, Vincent! Nu! Nu!

Pentru Pippi, acesta a fost momentul de cumpănă. Dacă Rose Mărie ar vorbit, Familia Clericuzio ar fi fost pierdută. Era de datoria lui să o ucidă. Dar Don nu-i dăduse ordine exprese în acest sens, cum l-ar fi putut ierta bătrânul daca-i ucidea propria fiică? Oare fraţii ei i-ar fi executat ordinul? Cum de-i recunoscuse Rose Mărie? Pippi a luat decizia. A închis uşa în urma lui rămânând pe coridor cu Jimmy şi cu cei trei fraţi ai lui Rose Mărie. Pentru situaţia de faţă Don dăduse ordine explicite. Jimmy Santadio trebuia sugrumat. Poate în semn de clemenţă, ca cei dragi să nu plângă un trup sfârtecat. Poate din tradiţie, care cerea ca uciderea cuiva drag să se săvârşească fără vărsare de sânge.

Deodată, Jimmy Santadio a dat drumul cearşafului şi, întinzând mâinile, i-a smuls lui Pippi masca de pe faţă. Giorgio l-a prins de un braţ, Pippi, de celalalt. Vincent s-a lăsat în jos şi i-a imobilizat picioarele. Pippi i-a trecut frânghia în jurul girului şi l-a silit să se aplece la podea. Jimmy îl fixa pe Pippi cu un surâs strâmb, straniu şi compătimitor. Ca şi cum fapta lui avea să fie răzbunată de soarta sau de o zeitate misterioasă.

Pippi a smucit funia. Peţie a încercat să-l ajute şi toţi trei s-au lăsat în jos pe podeaua coridorului, unde cearşaful cel alb a primit trupul lui Jimmy Santadio, ca un linţoliu. în camera de nuntă, Rose Mărie a început să ţipe… Don terminase de istorisit. îşi aprinse un alt trabuc şi sorbi din vin.

— Pippi a pus la cale întreaga operaţiune, spuse Giorgio. Noi n-am fost suspectaţi de nimic, iar Familia Santadio a fost rasă de pe suprafaţa pământului. A fost o operaţiune strălucită.

— Aşa s-a rezolvat totul, adăugă Vincent. De atunci n-am mai avut nici un fel de necazuri.

Don Clericuzio oftă.

— A fost decizia mea şi am greşit. Dar de unde să ştim că Rose Mărie îşi va pierde minţile? Ne aflam într-o situaţie critică şi era singura noastră ocazie de a da o lovitura decisivă. Nu uita ca pe atunci eu nu împlinisem nici şaizeci de ani. Aveam o părere mult prea bună despre puterea şi inteligenţa mea. Mi-am spus că, fără îndoială, pentru Rose Mărie va fi o tragedie, dar văduvele nu jelesc o veşnicie. Iar ei îmi omorâseră băiatul, pe Silvio. Cum puteam să-i iert, indiferent ce se întâmpla cu fiica mea? Dar am învăţat un lucru. Cu proştii nu poţi ajunge la o soluţie rezonabila. Ar fi trebuit să-i stârpesc de la bun început. înainte ca cei doi tineri să se îndrăgostească. Mi-aş fi salvat şi băiatul, şi fata. Tăcu o clipă. Aşa ca, vezi tu, Dante e fiul lui Jimmy Santadio. Iar tu, Cross, ai stat cu el în cărucior când erai bebeluş, în prima vară pe care ai petrecut-o în aceasta casa. în toţi aceşti ani am încercat să-l consolez pe Dante pentru pierderea tatălui său. Am încercat 383 să-mi ajut fiica să-şi revină după suferinţa îndurată. Dante a fost crescut ca un Clericuzio şi, împreună cu fiii mei, va fi moştenitorul meu. Cross încerca să înţeleagă ce se petrece. Tot trupul îi tremura de repulsie faţă de neamul Clericuzio şi de lumea în care trăiau. Se gândi la tatăl lui, Pippi, care jucase rolul lui Satan, ademenindu-i pe cei din clanul Santadio în capcana morţiiCum de un asemenea om putea fi tatăl lui? Apoi se gândi la scumpa lui mătuşa, Rose Mărie, care trăise atâţia ani cu inima frântă şi mintea rătăcită, conştienta că soţul îi fusese ucis de către tatăl şi fraţii ei. Ca propria-i familie o trădase. Se gândi până şi la Dante, cu oarecare mila; acum vina lui Dante fusese dovedita. Apoi începu să-şi pună întrebări despre Don. Cu siguranţa, nu credea ca Pippi fusese ucis de un vagabond. Atunci de ce părea să accepte povestea, el, care nu credea niciodată în coincidenţe? Ce semnificaţie avea acest lucru?

Cross nu reuşea niciodată să ghicească gândurile lui Giorgio. Oare el credea versiunea cu tâlhăria? Era limpede că Vincent şi Peţie o credeau. Abia acum înţelegea legătura specială dintre tatăl lui şi Don, cu cei trei fii ai lui. împreună înfăptuiseră masacrul Familiei Santadio. Iar tatăl lui o cruţase pe Rose Mărie.

— Deci Rose Mărie n-a suflat o vorbă? întreba Cross.

— Nu, răspunse sarcastic Don. A făcut un lucru şi mai bun. Şi-a pierdut minţile. în glasul lui se ghicea o undă de mândrie. Am trimis-o în Sicilia şi am adus-o înapoi, exact la timp ca Dante să se nască pe pământ american. Cine ştie, poate că într-o zi va fi preşedintele Statelor Unite. Am avut gânduri mari cu puştiul, dar combinaţia dintre sângele familiei Clericuzio şi cel al familiei Santadio a fost prea mult pentru el. Ştii care-i partea cea mai cumplita? i se adresă Don lui Cross. Tatăl tău, Pippi, a făcut o greşeala. N-ar fi trebuit s-o cruţe pe Rose Mărie, deşi l-am iubit pentru că a făcut-o. Ofta. Sorbi din vin şi, privindu-l pe Cross drept în ochi, spuse: Fii cu băgare de seama. Lumea este aşa cum este. Iar tu eşti ceea ce eşti.

În avionul care-l ducea înapoi la Las Vegas, Cross întoarse pe toate părţile vorbele enigmatice ale bătrânului. De ce până la urmă Don îi povestise despre războiul împotriva clanului Santadio? Ca să-l împiedice s-o viziteze pe Rose Mărie şi să audă o altă versiune? Sau îl avertizase sa nu răzbune uciderea tatălui sau, pentru că era amestecat şi Dante? Intenţiile lui Don erau de nepătruns. Totuşi, Cross putea fi sigur de un lucru. Dacă Dante îi ucisese tatăl, atunci era nevoit să-l ucidă şi pe el. Fără îndoiala că şi Don Clericuzio ştia acest lucru.

Capitolul 19

Dante Clericuzio nu avea nevoie să audă povestea. Mama lui, Rose Mărie, i-o şoptise la ureche încă de când avea doi ani; de fiecare dată când făcea o criză, de fiecare dată când îi revenea durerea pentru dragostea pierduta a soţului şi pentru fratele ei Silvio, de fiecare dată când o copleşea spaima de Pippi şi de fraţii ei.

Dar numai în crizele acute îşi acuza şi tatăl, pe Don Clericuzio, de uciderea soţului ei. Don negase întotdeauna că el ar fi dat ordinul, la fel cum nega şi că masacrul ar fi fost înfăptuit de fiii lui şi de Pippi. Dar după ce ea îl acuzase de două ori, Don o internase într-o clinica timp de o lună. Din acel moment, Rose Mărie se mărginise să delireze şi să vorbească fără noimă, fără să-l mai acuze direct.

Dar Dante nu uitase niciodată ceea ce-i şoptise ea. în copilărie, îşi iubise bunicul şi crezuse în nevinovăţia lui. însă uneltise împotriva celor trei unchi, deşi aceştia se purtaseră întotdeauna frumos cu el. Dar mai presus de orice, visa să se răzbune pe Pippi şi, deşi totul se petrecea numai în imaginaţia lui, nutrea aceste gânduri de dragul mamei lui.

În perioadele de normalitate, Rose Mărie se îngrijea de Don Clericuzio, rămas văduv, arătându-i cea mai profundă afecţiune. Cu fraţii ei era ocrotitoare ca o soră. însă faţă de Pippi se purta cu răceală. Pentru că pe atunci avea un chip fermecător, îi era greu să-şi ia un aer încruntat. Osatura feţei, conturul gurii, ochii căprui şi blânzi îi dezminţeau ura. Faţa de fiul ei, Dante, manifesta o nevoie nepotolita de a dărui iubirea pe care n-o mai putea simţi faţă de nici un bărbat. Dragostea o făcea să-l copleşească cu daruri, la fel cum procedau bunicul şi unchii, dintr-un sentiment mai puţin curat, un fel de amestec de afecţiune şi vinovăţie. Când Rose Mărie era lucida, nu-i pomenea lui Dante despre vechea poveste.

Dar când intra în criza, devenea spurcata la gură şi revărsa un potop de blesteme. Până şi figura ei se transforma într-o mască schimonosita de furieULTIMUL DON 385

Dante era de fiecare dată uluit. La vârsta de şapte ani în mintea lui începuse să încolţească îndoiala.

— De unde ştii că au fost Pippi şi unchii mei? întrebase el.

Rose Mărie chicotise de bucurie. Lui Dante i se păruse ca avea în faţă o vrăjitoare pogorâtă din cărţile lui cu basme.

— îşi închipuie ca sunt tare deştepţi, spusese ea. S-au gândit la toate, aveau măşti, haine speciale, fesuri. Ştii ce au uitat? Pippi rămăsese încălţat cu pantofii de dans. Piele veritabila şi şireturi negre. Iar unchii tăi obişnuiau sa se grupeze într-un anumit fel. Giorgio stătea mereu în faţă, Vincent ceva mai în urma lui şi Peţie totdeauna în dreapta. După aceea, felul în care se uitau la Pippi, sa vadă dacă el va da ordin sa fiu ucisa. Pentru faptul că-i recunoscusem. Şovăiala lor, aproape au bătut în retragere. Dar m-ar fi ucis fără doar şi poate. Propriii mei fraţi.

Ajunsa în acest punct al povestirii, izbucnea într-un plâns nepotolit, care-l umplea de spaima pe Dante.

Deşi nu avea decât şapte ani, încerca să-i aline durerea.

— Unchiul Peţie nu ţi-ar face niciodată rău, spunea el. Poate că bunicul i-ar fi omorât pe toţi, dacă s-ar fi atins de tine.

Nu era prea sigur de unchiul Giorgio şi nici chiar de unchiul Vinnie. Dar în inima lui de copil, Pippi era cel pe care nu putuse să-l ierte niciodată.

Pe la zece ani Dante învăţase sa recunoască apropierea unei crize, aşa ca, de fiecare dată când mama lui îi făcea semn să vină lângă ea ca să-i povestească iarăşi despre războiul cu Santadio, copilul se grăbea s-o conducă în dormitorul ei, unde era în siguranţă, ca unchii şi bunicul lui să n-o audă. Ajuns la maturitate, Dante devenise prea inteligent ca să se lase amăgit de aparenţele din Familia Clericuzio. Avea un umor atât de răutăcios, încât nu se sfia să arate bunicului şi unchilor ca ştia tot adevărul. îşi dădea seama că unchii lui nu-l simpatizau din cale-afară. Dante era sortit să-şi facă intrarea în societatea guvernata de legi, poate chiar să preia locul lui Giorgio şi să înveţe subtilităţile financiare, însă nu manifesta nici cel mai mic interes. Ba chiar îşi sfidase unchii, afirmând că nu-l preocupa partea cuminte a afacerilor Familiei. Giorgio îl ascultase cu o răceala care pentru o clipa îl înfricoşase pe adolescentul de şaisprezece ani.

— Bine, declarase unchiul Giorgio, atunci n-ai să faci asta. în glasul lui se ghicea tristeţea şi o undă de mânie.

După ce renunţase la ultimul an de liceu, Dante fusese trimis să lucreze la trustul de construcţii al lui Peţie din Enclava Bronx. Dante muncea cu sârg şi-şi dezvoltase musculatura prin munca grea şi istovitoare de pe şantiere. Peţie îl repartizase în echipele de soldaţi din Enclava Bronx. Când băiatul împlinişi vârsta potrivită, Don decretase că va rămâne soldat la ordinele lui Peţie. Don ajunsese la această decizie pe baza unor rapoarte ale lui Giorgio privind firea lui Dante, precum şi în urma unor acte săvârşite de băiat. Dante fusese acuzat că ar fi violat o colegă frumuşică şi că ar fi atacat cu cuţitul ui coleg de vârsta lui. Dante îşi implorase unchii să nu-i spună bunicului şi ei 1 promiseseră că vor păstra secretul, însă, bineînţeles, îl puseseră pe bătrân la curent fără întârziere. Problema fusese rezolvată prin mari sume de bani, înainte ca Dante să fie dat în judecată.

Tot în anii adolescenţei sporise şi invidia lui faţă de Cross De Lena. Cross se făcuse un băiat înalt şi nespus de frumos, cu maniere de om în toată firea.

Toate femeile din clanul Clericuzio îl adorau şi se îmbulzeau în jurul lui

Verişoarele flirtau cu el, lucru pe care nu-l făceau niciodată cu nepotul lui Don. Dante, cu beretele lui renascentiste, cu umorul lui viclean, cu trupul lui scund şi extrem de musculos, le inspira un sentiment de teamă. Dante era prea inteligent ca să nu-şi dea seama.

Când fusese dus la cabana de vânătoare din munţii Sierra, îi plăcuse mai curând să pună capcane decât să tragă cu arma. Când se îndrăgostise de una dintre verişoare – lucru perfect firesc în cercul închis al Familiei Clericuzio – făcuse avansuri prea directe. Era prea familiar cu fiicele soldaţilor clanului, care locuiau în Enclava Bronx. In cele din urmă, Giorgio, preluând rolul părintelui care educă şi pedepseşte, îl dusese sa lucreze la patronul unui bordel de lux din New York, ca să-l mai potolească.

Datorita curiozităţii fără margini şi inteligenţei lui viclene, Dante era singurul din generaţia sa care ştia cu adevărat cu ce se îndeletnicea Familia. Aşadar, se hotărâse ca tânărul să fie pregătit pentru a lua parte la operaţiuni. Pe măsură ce trecea timpul, Dante se simţea tot mai detaşat de familie. Don îl iubea la fel de mult ca întotdeauna şi-i dădea limpede a înţelege că el va moşteni Imperiul; cu toate acestea, nu-i mai împărtăşea nepotului gândurile lui, nu-i mai dădea sfaturi, micile lui perle de tainica înţelepciune. In plus, Don nu sprijinea sugestiile şi ideile de strategie ale lui Dante.

Nici unchii săi, Giorgio, Vincent şi Peţie, nu mai erau afectuoşi ca în copilărie. E drept că Peţie se arăta ceva mai prietenos, de altfel lui îi revenise sarcina de a-l instrui pe Dante.

Dante era îndeajuns de inteligent ca să-şi pună problema că poate vina o purta chiar el, fiindcă lăsase să se înţeleagă că ştia despre masacrul familiei Santadio şi despre tatăl său. Mai mult decât atât, îl întrebase pe Peţie despre Jimmy Santadio, iar unchiul îi spusese cât de mult îl respectase clanul

Clericuzio pe tatăl lui şi cât îi îndurerase moartea acestuia. Nimeni nu vorbea 387 deschis, nimeni nu recunoştea direct, dar Don Clericuzio şi fiii lui înţelegeau că Dante ştia adevărul şi că, în timpul crizelor, Rose Mărie îi destăinuise secretul. Voiau să se răscumpere într-un fel, întotdeauna îl tratau ca pe un mic prinţ. Dar ceea ce contribuise în primul rând la formarea caracterului lui Dante era mila şi dragostea faţă de mama lui. In timpul crizelor, Rose Mărie îi insufla ură faţă de Pippi De Lena, dar îşi ierta tatăl şi fraţii.

Toate aceste elemente îl determinaseră pe Don Clericuzio să ia decizia finală, pentru că Don putea citi gândurile nepotului la fel de uşor cum îşi citea cartea de rugăciuni. Don apreciase că Dante nu va reuşi niciodată să se încadreze în societate. Amestecul sângelui Santadio cu (Don era un om corect) sângele Clericuzio era o combinaţie prea feroce. Prin urmare, Dante avea să rămână în societatea lui Giorgio, Vincent, Peţie şi Pippi De Lena. Toţi aveau sa dea împreună asaltul final.

Dante se dovedi un bun soldat, deşi imposibil de stăpânit. Avea o fire independenta, care-l făcea să nesocotească legile Familiei, ba uneori nu se conforma nici unor ordine exprese. Ferocitatea lui era utilă în momentul în care un Hruglione neglijent sau un soldat nedisciplinat încălca regulile Familiei şi trebuia expediat într-o lume cu mai puţine complicaţii. Dante nu se supunea nimănui, cu excepţia lui Don, însă, în mod inexplicabil Don refuza să-i aplice personal pedeapsa.

Dante se temea pentru viitorul mamei lui. Acest viitor depindea de Don şi cum crizele ei deveneau tot mai frecvente, Dante îşi dădea seama că Don începea să-şi cam piardă răbdarea. Mai ales când Rose Mărie părăsea încăperea cu un aer maiestuos, după ce trasa un cerc cu piciorul şi scuipa în mijloc, urlând ca nu va mai pune în veci piciorul în casa aceea. Asta se întâmpla când Don o trimitea din nou la clinică pentru câteva zile.

Aşa că Dante o lua cu binişorul, ajutând-o să iasă din criză şi să revină la blândeţea şi afecţiunea ei firească. Dar întotdeauna exista teama că, până la urmă, n-o va mai putea apăra. Decât dacă devenea la fel de puternic ca însuşi Don.

Singurul om din lume căruia Dante îi ştia de frică era bătrânul Don, teamă născută din experienţa copilăriei trăite alături de bunicul său. Şi din sentimentul că cei trei fii ai lui Don Clericuzio se temeau de el la fel de mult pe cât îl iubeau. Faptul îl uimea pe Dante. Don trecuse de optzeci de ani, nu mai avea forţa fizica, pleca arareori de acasă şi se gârbovise. De unde această teamă? E drept că mânca bine, avea o înfăţişare impunătoare, singura deteriorare fizică survenita în timp era o slăbire a danturii, aşa încât regimul sau se limita 389 la paste făinoase, brânză rasă, legume fierte şi supe. Carnea o mânca tăiată fâşij şi înăbuşită în sos de roşii.