Mario Puzo

Faţă în faţă cu ei în familiara sala de consiliu în care numai tablourile valorau douăzeci de milioane de dolari, scaunele, covoarele, paharele şi cupele de cnstal însumând încă cel puţin un milion, Eli Marrion avea senzaţia că i se arâlâiă oasele. Zilnic se mira cât îi venea de greu să se înfăţişeze lumii drept otputernica personalitate care se presupunea că este.

IJirnineţile nu mai erau înviorătoare, îl obosea sa se bărbierească, să-şi facă ui la cravata, să-şi prindă butonii de la cămaşa. Dar şi mai primejdioasă era!ciunea minţii. Aceasta lua forma compătimirii faţa de persoane mai puţin ernice decât el. Acum se folosea mai mult de Bobby Bantz, îi dădea mai ta putere. La urma urmei, Bobby avea cu treizeci de ani mai puţin şi îi era mai apropiat şi mai vechi prieten.

Bantz era preşedinte şi prim-adjunct al studiourilor. Vreme de peste treizec de ani, Bobby tăiase şi spânzurase în numele lui Marrion; cu timpul relaţia Io devenise foarte strânsă, ca între tata şi fiu. Se potriveau unul cu altul. DUD şaptezeci de ani Marrion devenise prea milos pentru a face anumite lucruri care se cereau neapărat făcute.

Bantz era cel care prelua pelicula de la regizorii de film, făcând producţiile acestora acceptabile pentru public. Bantz discuta procentele regizorilor, vedetelor şi scenariştilor, punându-i în situaţia de a alege între un proces şi o cota mai mică. Bantz era cel care negocia contracte foarte dure cu talentele îndeosebi cu scriitorii.

Bantz refuza sa acorde scriitorilor fie şi obişnuita promisiune deşartă. Era adevărat ca pentru a începe un film era nevoie de un scenariu, însă Bantz nutrea convingerea că trăiai şi mureai prin distribuţie. Prin puterea vedetelor de cinema. Regizorii erau şi ei importanţi, fiindcă te puteau fura pe faţă. Producătorii, care nu se dădeau nici ei în lături de la escrocherii, erau necesari pentru energia supraomenească cu care se începea un film. Dar scenariştii? Tot ce aveau de făcut era să traseze acea primă schiţă pe o foaie albă de hârtie. Pe urmă angajai alţi doisprezece să prelucreze ideea. în continuare, producătorul dădea formă subiectului. Regizorul inventa aspectul comercial (câteodată un film cu totul nou), după care veneau vedetele cu fragmente sugestive de dialog. Urma echipa de creaţie a studioului, care prin adnotări detaliate şi bine chibzuite dădea scenariştilor sugestii, idei legate de subiect şi liste de doleanţe. Lui Bantz i se întâmplase de nenumărate ori să vadă creaţii valorând un milion de dolari şi scrise de un mare scenarist, apoi să plătească milionul, ca la terminarea filmului să constate ca nu se păstrase nici măcar o singură scenă sau un singur cuvânt din dialogul conceput iniţial. Fireşte, Eli avea o mare slăbiciune pentru scriitori, dar numai pentru că erau atât de uşor de dus de nas când semnau un contract.

Marrion şi Bantz călătoriseră împreuna în întreaga lume, vânduseră filme pe la festivaluri şi centre de comercializare din Londra, Paris, Cannes, Tokio şi Singapore. împreună hotărâseră destinul tinerilor actori. Conduseseră împreuna un imperiu, în calitate de împărat şi prim-sfetnic.

Eli Marrion şi Bobby Bantz erau de acord că oamenii de talent – scenarişti, actori sau regizori – erau cele mai ingrate creaturi din lume. Sigur, aceşti artist1 autentici şi idealişti puteau fi nespus de devotaţi, nespus de recunoscători pentru şansa oferita, nespus de maleabili cât timp luptau să-şi facă un renume, dar ce mult se schimbau de îndată ce deveneau celebri! Albinele lucrătoare se transformau în viespi furioase. Era mai mult decât firesc ca Marrion şi Bantz să dispună de douăzeci de avocaţi care să le prindă în plasă. Oare de ce se dovedeau întotdeauna o adevărată pacoste? De ce erau atât de fericiţi? Fără îndoiala, cei are urmăreau în primul rând câştigul, nu arta, se cUrau de cariere mai lungi, obţineau mai multe satisfacţii de la viaţă, erau cu uit mai buni şi mai valoroşi din punct de vedere social decât artiştii care se traduiau să dezvăluie scânteia divina din fiinţa umană. Păcat că nu se putea face un film pe această tema şi că banii aduceau mai mare consolare decât arta şi iubirea. însă un asemenea film nu ar fi avut niciodată succes la public. Bobby Bantz îi adunase pe toţi cei prezenţi chemându-i de la serbarea care se derula în exteriorul vilei. Singurul talent dintre ei era regizoarea filmului Messalina, pe nume Dita Tommey, din categoria A, renumită pentru că se pricepea la starurile feminine, ceea ce la Hollywood nu se mai considera înclinaţie homosexuală, ci feminista. Faptul că era şi lesbiană nu prezenta nici o importanţă pentru bărbaţii întruniţi în sala de consiliu. Dita Tommey îşi realiza filmele în limitele bugetului alocat, peliculele ei aduceau profit, iar legăturile pe care le avea cu alte femei aduceau mai puţine prejudicii unui film decât dacă regizorul s-ar fi culcat cu actriţele. Amantele lesbiene ale celebrităţilor erau docile.

Eli Marrion se aşeză în capul mesei de consiliu şi-l lăsă pe Bantz să conducă discuţiile.

— Dita, începu Bantz, spune-ne exact cum stăm cu filmul şi la ce soluţii te-ai gândit ca sa rezolvăm situaţia. Ce dracu', eu unul nici măcar nu înţeleg carei problema.

Dita Tommey era scundă, foarte îndesată şi întotdeauna vorbea la obiect.

— Athena e speriată de moarte, spuse ea. Nu se va întoarce la lucru decât dacă nişte genii ca voi vor găsi o cale ca s-o vindece de spaimă. în caz că nu reia filmările, v-aţi ars de cincizeci de milioane de dolari. Filmul nu poate fi terminat fără ea. Tăcu o clipă. în ultima săptămână am tot filmat scene cu ea, aşa că v-am făcut unele economii.

— Filmul ăsta nenorocit! exclamă Bantz. întotdeauna am fost de părere să nu-l facem.

Remarca lui trezi reacţia celorlalţi din încăpere.

— Dracu' să te ia, Bobby! mormăi producătorul, Skippy Deere. Iar Melo Stuart, agentul Athenei Aquitane, mârâi: -Rahat!

În realitate, filmul Messalina fusese sprijinit cu entuziasm de toată lumea, nrnise una dintre cele mai rapide aprobări din istoria cinematografiei.

Messalina prezenta domnia împăratului Claudius în Imperiul Roman din punctul de vedere feminist. Istoria, aşa cum fusese scrisă de bărbaţi, o descria pe împărăteasa Messalina ca pe o femeie de moravuri uşoare, corupta şj ucigaşa, care într-o singură noapte antrenase întreaga populaţie a Romei într-o orgie sexuala. Dar filmul, creat la aproape două mii de ani mai târziu, 0 dezvăluia ca pe o eroină tragică, o Antigonă, o nouă Medeea. O femeie care folosindu-se de singurele arme care-i stăteau la îndemână, încercase să schimbe o lume dominată de bărbaţi în asemenea măsură, încât femeile, adică jumătate din rasa umană, erau considerate un fel de sclave. Era o concepţie grandioasă – acte sexuale frenetice, pline de culoare, şi o temă de actualitate extrem de relevantă – însă, pentru a deveni credibilă, avea nevoie de un ambalaj perfect. Mai întâi Claudia De Lena scrisese un scenariu inspirat, cu o puternică încărcătură epica. în calitate de regizor, Dita Tommey reprezenta o alegere pragmatica şi justă din punct de vedere politic. Avea o inteligenţă rece şi era o regizoare cu experienţă. Athena Aquitane era perfectă pentru rolul titular din Messalina şi, pana în acel moment, fusese figura dominantă a filmului. Era frumoasa la minte şi la trup, iar interpretarea ei de geniu dădea veridicitate filmului. Lucru şi mai important, era una dintre cele trei megastaruri feminine din întrega lume. Claudia, cu geniul ei neconformist, îi oferise chiar şi o scenă în care Messalina, sedusă de amploarea crescândă a legendelor creştine, salva martiri de la o moarte sigură în arenă.

— Hei, există totuşi o limită! îi spusese Tommey Claudiei când citise scena. Claudia îi zâmbise şi-i răspunsese:

— Nu şi în filme.

— Trebuie să sistăm filmările până când o convingem pe Athena să se întoarcă la lucru. Asta ne va costa o suta cincizeci de mii pe zi. Iată cum stau lucrurile. Am cheltuit cincizeci de milioane. Am ajuns la jumătatea filmului, n-o putem scoate pe Athena de pe afiş şi nici nu-i putem angaja o dublură. Prin urmare, dacă ea nu se întoarce, renunţăm la film.

— Nu putem renunţa, protesta Bantz. Asigurările nu acoperă şi cazul în care o vedetă refuză să lucreze. Dacă o aruncam din avion, asigurările plătesc.

Melo, e datoria ta s-o aduci înapoi. Răspunderea îţi aparţine.

— îi sunt impresar, răspunse Melo Stuart, dar e singura putere pe care o am asupra ei. Daţi-mi voie să vă spun un lucru. Athena e înspăimântată de-a binelea. Aici nu-i vorba de un capriciu. E speriată, dar e o femeie inteligentă, aşa că trebuie să aibă un motiv. E o situaţie foarte riscanta şi foarte delicată.

— Dar că n-o să mai poată juca în viaţa ei dacă torpilează un film de o su» de milioane de dolari, asta i-ai spus? întrebă Bantz.

— Ştie, răspunse Stuart.

_ Cine-i persoana cea mai potrivită ca s-o aducă la gânduri mai bune?

Întrebă Bantz. Skippy, tu ai încercat şi n-ai reuşit. Melo, şi tu ai încercat. Dita, ştiu că ţi-ai dat silinţa. Până şi eu am făcut o tentativă.

Tommey se întoarse către Bantz.

— Tu nu intri la socoteală, Bobby. Pe tine nu te poate suferi.

— Aşa e, unora poate nu le place stilul meu, dar cu toate acestea, mă asculta, replică cu asprime Bantz.

— Bobby, nici un talent adevărat nu te simpatizează, preciza cu candoare Tommey, dar Athena nu te place ca persoană.

— Eu i-am dat rolul care a făcut din ea o stea, insista Bantz.

— S-a născut stea, interveni calm Melo Stuart. Tu ai avut norocul s-o descoperi.

— Dita, îi eşti prietena, spuse Bantz. E datoria ta s-o aduci înapoi la lucru.

— Athena nu mi-e prietenă, replică Tommey. E o colegă care mă respectă pentru că, după ce am încercat să fac sex cu ea şi am dat greş, am renunţat cu eleganţa. Nu ca tine, Bobby, care insişti de ani de zile.

— Dita, replică plin de politeţe Bantz, cine dracu' e Athena ca să nu ne cadă la aşternut? Eli, ar trebui să dai o lege în acest sens.

Toţi îşi îndreptară atenţia către bătrân, care părea plictisit. Eli Marrion era atât de slab, încât un celebru actor spusese odată despre el, în glumă, că ar fi trebuit să poarte pe cap o gumă de şters, dar gluma fusese mai maliţioasă decât sugera realitatea. Marrion avea un cap uriaş în comparaţie cu corpul, chipul lătăreţ de gorilă, nasul borcănat şi buzele cărnoase s-ar fi potrivit unui bărbat mai corpolent, şi totuşi expresia lui era ciudat de binevoitoare, aproape blândă, unii spuneau chiar frumoasă. Numai ochii îl trădau, reci şi cenuşii, emanând o mteligenţâ şi o concentrare absolută, care celor mai mulţi le inspira teamă. Poate de aceea insista ca toată lumea să i se adreseze cu numele de botez. Marrion vorbi pe un ton lipsit de orice urmă de emoţie.

— Dacă Athena nu va pleca urechea la cuvântul vostru, atunci nu se va lăsa mduplecatâ nici de mine. Postura mea de autoritate n-o va impresiona. Ceea ce

• ace şi mai de neînţeles spaima ei în faţa atacului nesăbuit al unui ţicnit. Nu-l putem îndupleca cu ajutorul banilor?

— Vom încerca, răspunse Bantz. Dar pentru Athena e tot una. Nu are ^credere în el.

— Am încercat şi cu forţa, spuse producătorul Skippy Deere. I-am convins Pe nişte amici din poliţie să facă presiuni asupra lui, dar tipul se ţine tare. amdia lui are bani şi relaţii, şi, pe deasupra, nici nu-i zdravăn la cap.

— De fapt, cât anume pierde studioul daca renunţa sa mai continue filmările? întreba Stuart. Voi face tot posibilul să recuperaţi paguba prin cotitractele viitoare.

Se punea problema dacă să i se dezvăluie lui Melo Stuart la cât se ridicau prejudiciile; în calitate de impresar al Athenei ar fi ajuns în posesia unui atu prea puternic. Marrion nu-i răspunse, ci se mulţumi să dea din cap în direcţia lui Bobby Bantz.

Fără prea mare tragere de inimă, Bantz lua cuvântul.

— Bani cheltuiţi, cincizeci de milioane. Bine, putem face abstracţie de ei.

Dar trebuie să returnăm banii obţinuţi din vânzările în străinătate şi din videocasete, altfel nu va mai exista nici o „Locomotivă” de Crăciun. Toate acestea ne-ar putea costa alte… Tăcu, nevrând să comunice suma…: iar daca mai punem la socoteală şi profiturile pe care le pierdem… la dracu', două sute de milioane de dolari. Va trebui să mai cobori pretenţiile la o mulţime de contracte, Melo. Stuart zâmbi, gândindu-se că pe viitor era cazul să crească preţul pentru Athena.

— De fapt, bani gheaţă nu pierdeţi decât cincizeci de milioane, spuse el. i Când Marrion vorbi, glasul lui îşi pierduse orice urmă de blândeţe.

— Melo, începu el. Cât ne costă ca să-ţi convingem clienta să se întoarcă la lucru?

Toţi ştiau ce se întâmplase. Marrion hotărâse să acţioneze ca şi cum ar fi fost vorba de un simplu capriciu.

Stuart pricepu mesajul. De câţi bani ai de gând să ne scuturi pentru escrocheria asta? Era o ofensă la adresa integrităţii lui, dar Melo nu avea de gând să reacţioneze vehement. Nu cu Marrion. Dacă ar fi fost vorba de Bantz, s-ar fi arătat mânios şi indignat.

Stuart era un om foarte puternic în lumea filmului. Nu trebuia să-i lingă tălpile nici măcar lui Marrion. Controla o echipa de cinci regizori categoria A, nu neapărat celebrităţi, totuşi foarte mari; doua celebre megastaruri masculine şi unul feminin, Athena. Ceea ce însemna că avea trei oameni cu care putea produce orice film. Cu toate acestea, nu era prudent să-l scoată din fire pe Marrion. Stuart devenise puternic tocmai evitând astfel de riscuri. Desigur, era o ocazie excelenta ca să scuture studioul de bani, dar nu întru totul. Pe de alta parte, era unul dintre acele rare prilejuri când sinceritatea putea aduce niafl foloase. Cea mai mare calitate a lui Stuart era sinceritatea, el credea c adevărat în ceea ce vindea, crezuse în talentul Athenei chiar şi cu zece ani i” urmă, când încă nu era un nume. Credea în ea şi acum. Dar daca totuşi reuş& 0 convingă să se răzgândească şi o readucea pe platou? Desigur că efortul lui merita o răsplată, bineînţeles că această opţiune trebuia avuta în vedere. ~ Nu-i vorba de bani, răspunse pătimaş Stuart. Era extaziat de propria-i sinceritate. I-ai putea oferi Athenei un milion în plus, dar tot nu s-ar întoarce. Trebuie să rezolvaţi problema aşa-zisului soţ absent atâta timp din viaţa ei. Se lăsă o tăcere de râu augur. Toată lumea era numai ochi şi urechi. Fusese adusă în discuţie o sumă de bani. Era cumva un început?

— Athena nu va accepta bani, declara Skippy Deere.

Dita Tommey ridica din umeri. Nu-l crezuse nici o clipă pe Stuart. Dar nu erau banii ei. Bantz pur şi simplu îl fulgeră cu privirea pe impresar, care continua să-l privească netulburat pe Marrion.

Marrion cantări just remarca lui Stuart. Athena nu s-ar fi întors pentru bani. Talentul nu era niciodată în stare de atâta viclenie. Decise să încheie şedinţa.

— Melo, explică-i clientei tale foarte clar că, dacă nu se înapoiază până într-o lună, studioul renunţă la film şi-şi asumă daunele. In acest caz o vom da în judecată şi-şi va pierde toată averea. Cred că ştie că pe viitor nu va mai putea lucra pentru nici un mare studio din America. Zâmbi pe rând celor adunaţi în jurul mesei. Ce dracu', nu-i vorba decât de cincizeci de milioane!

Toţi înţelegeau că vorbise serios şi că-şi pierduse răbdarea. Dita Tommey intra în panică, pentru ea filmul însemna mai mult decât pentru oricare dintre ceilalţi. Era ca un copil al ei. Daca reuşea, ar fi intrat în rândul regizorilor celebri. Aprobarea ei ar fi devenit lege. îmboldită de teamă, spuse:

— Roag-o pe Claudia De Lena să stea de vorbă cu ea. E una dintre cele mai bune prietene ale Athenei.

Bărbaţii din sala de consiliu râmaseră uimiţi că Tommey pomenea numele unei scenariste într-o discuţie la nivel atât de înalt şi ca o stea de prima mărime ca Athena ar fi plecat urechea la o simplă scenarista ca De Lena, oricât de priceputa ar fi fost ea.

— Nu ştiu ce-i mai râu pentru o celebritate, declară Bobby Bantz pe un ton dispreţuitor. Să se reguleze cu cineva mai prejos de ea sau să se împrietenească cu scenariştii.

Auzindu-l, Marrion îşi ieşi iarăşi din fire.

~ Bobby, lasă fleacurile când discutam afaceri. Convinge-o pe Claudia să stea de vorbă cu Athena. Să încheiem problema asta într-un fel sau altul. Mai avem şi alte filme de făcut.

În ziua următoare studioul primi un cec de cinci milioane de dolari. Era din partea Athenei Aquitane. Actriţa le înapoia avansul primit pentru Messalina. De acum, problema rămânea de competenţa avocaţilor. In numai cincisprezece ani, Andrew Pollard ridicase Agenţia de Pază şi Protecţie Pacific Ocean, făcând din ea cea mai prestigioasa organizaţie

Agenţia de Pază şi Protecţie Pacific Ocean îşi oferea serviciile persoanelor extrem de bogate şi celebre. Ea proteja reşedinţele magnaţilor din cinematografie, prevăzându-le cu oameni înarmaţi şi dispozitive electronice. Aceeaşi companie închiria gărzi de corp vedetelor şi producătorilor. Oferea oameni de ordine în uniformă care să ţină mulţimea la distanţă cu ocazia unor mari evenimente mass-media, ca Premiile Oscar. Efectua investigaţii în probleme delicate, ca furnizarea de contrainformaţii cu scopul de a dejuca aşa-zise şantaje.

Andrew Pollard se realizase datorită grijii sale pentru detalii. Obişnuia să pună inscripţii cu avertismentul RIPOSTĂ ARMATA pe domeniile clienţilor bogaţi, care clipeau noaptea cu lumini roşii, trimitea maşini de patrulare dincolo de zidurile vilelor. Atent în selecţionarea personalului, plătea lefuri suficient de mari ca angajaţii să se teamă de concediere. îşi permitea să fie generos. Clienţii lui erau cei mai bogaţi oameni din ţara şi plăteau pe măsură. De asemenea, era îndeajuns de inteligent ca să colaboreze strâns cu departamentul de poliţie din Los Angeles, la toate nivelurile. Era asociat pe probleme profesionale cu legendarul detectiv Jiffl Losey, un erou al poliţiştilor de rând. Dar lucrul cel mai important dintre toate, era susţinut de Familia Clericuzio.

Cu cincisprezece ani în urmă, pe când era tânăr poliţist, încă puţin ca© neatent, căzuse în plasa secţiei de probleme interne a departamentului de poliţie din New York. Primea o şpagă mică, aproape inevitabila. Totuşi, se ţinuse tare şi refuzase să-şi denunţe superiorii implicaţi în afacere. Oamenii aflaţi în subordinea Familiei Clericuzio îi remarcaseră atitudinea şi puseseră în mişcare o serie de proceduri legale, în urma cărora lui Andrew Poilard' se propusese un compromis: să-şi dea demisia din departamentul de pohtie al oraşului New York şi astfel să scape de pedeapsă.

pollard se mutase la Los Angeles împreuna cu soţia şi copilul, iar Familia şi dăduse banii necesari pentru a înfiinţa Agenţia de Paza şi Protecţie Pacific Ocean. în continuare, Familia făcuse cunoscut faptul că clienţii lui Pollard nu trebuie agresaţi sau jefuiţi, că reşedinţele lor nu trebuie devalizate, ca bijuteriile i0r nu trebuie furate, iar dacă se va întâmpla din greşeala acest lucru, atunci obiectele vor fi înapoiate. Acesta era motivul pentru care inscripţiile luminoase RIPOSTA ARMATĂ menţionau şi numele companiei de protecţie. Succesul lui Andrew Pollard fusese aproape un miracol, vilele aflate sub paza lui rămâneau întotdeauna neatinse. Gărzile lui de corp erau aproape la fel de bine pregătite ca şi oamenii FBI-ului, iar compania nu fusese niciodată dată în judecată pentru uciderea sau hărţuirea sexuala a clienţilor, nici pentru molestare de copii, cum se mai întâmpla cu oamenii de pază. Existaseră câteva tentative de şantaj, aşa cum existaseră şi paznici care vânduseră ziarelor de scandal secrete intime ale clienţilor, dar astfel de incidente erau inevitabile. în ansamblu, Pollard conducea o afacere curată şi eficienta. Compania lui avea acces prin computer la informaţii confidenţiale despre persoane de toate profesiile. Era cât se poate de firesc ca atunci când Familia Clericuzio avea nevoie de date, acestea să-i fie furnizate. Pollard câştiga bine şi era recunoscător Familiei. La toate acestea se adăuga şi faptul că uneori mai apărea o treaba care nu putea fi lăsată în seama subordonaţilor, aşa că apela la Bruglione de pe Coasta de Vest, cerându-i oameni înarmaţi. Existau fiare de prada viclene pentru care Los Angeles şi Hollywood erau un fel de jungla a Edenului, mişunând de victime. Existau directori de film care se lăsau atraşi în capcana unor şantaje, actori celebri homosexuali, regizori sadomasochişti, producători pedofili, toţi speriaţi că secretele lor ar putea ieşi la iveala. Se ştia că Pollard aborda astfel de cazuri discret şi cu delicateţe. Era capabil să negocieze plata cea mai mică, asigurându-se totodată că întâmplarea nu se va mai repeta.

A doua zi după decernarea Premiului Oscar, Bobby Bantz îl chemă pe Andrew Pollard în biroul său.

— Vreau toate informaţiile pe care le poţi obţine despre acest individ, Boz Kannet, îi ceru el lui Pollard. De asemenea, tot ce poţi găsi despre biografia nenei Aquitane. La cât e de celebră, cunoaştem foarte puţine despre ea. în elaşi timp, vreau să cazi la învoială cu Skannet. Avem nevoie de Athena la

^ări între trei şi şase luni de acum înainte, aşa că încearcă să-l convingi cumva să plece cât mai departe. Oferă-i douăzeci de mii pe lună, dar la nevoie poţi urca preţul şi până la o sută de mii.

— După aceea va putea face ce vrea? întrebă liniştit Pollard.

— După aceea va fi treaba autorităţilor, răspunse Bantz. Trebuie să fii cu mare băgare de seamă, Andrew. Familia tipului e foarte influenta. Industria filmului nu trebuie acuzată de nici o manevră dubioasă, altfel riscăm să s| aleagă praful de film şi să aducem prejudicii studioului. Aşa că limitează-te să închei târgul. în plus, apelam la firma ta ca să-i asigure Athenei paza personală.

— Şi dacă nu acceptă târgul? întrebă Pollard.

— Atunci va trebui s-o păzeşti zi şi noapte, răspunse Bantz. Până la terminarea filmărilor.

— Aş putea face unele presiuni asupra lui, propuse Pollard. Desigur, în li mitele legii. Nu sugerez nimic altceva.

— Are relaţii prea sus-puse, se opuse Bantz. Poliţia se poarta cu mânuşi cu el. Până şi Jim Losey, care-i bun prieten cu Skippy Deere, a refuzat să intervină. Lăsând deoparte relaţiile cu publicul, studioul ar putea fi dat în judecată pentru sume uriaşe. Nu zic să-l tratezi ca pe o floare, dar… Pollard pricepu mesajul. Puţina duritate, doar cât să-l sperie pe tip, după care să-i plătească atât cât cere.

— Am nevoie de contracte, spuse el.

Bantz scoase un plic din sertarul biroului.

— Să-ţi semneze în trei exemplare. Ai aici un cec pentru un avans de cine» zeci de mii de dolari. Contractul e în alb, îl completezi atunci când închei târgul. Când Pollard ieşea pe uşă, Bantz adaugă: Oamenii tăi n-au făcut treaba prea grozava la festivitatea Premiului Oscar. La dracu', dormeau din picioare! Pollard nu se supără. Acesta era stilul lui Bantz.

— Nu erau decât oameni de ordine, explica el. Nu te teme, la Athenî Aquitane am să-mi trimit cele mai bune gărzi.

În douăzeci şi patru de ore, computerele Agenţiei de Paza şi Protecţie Pacific Ocean obţinură toate datele despre Boz Skannet. Avea treizeci şi patr” de ani, absolvise Texas A&M, unde fusese fundaş la Conference All-Staî după care un sezon jucase fotbal profesionist. Tatăl lui era proprietarul une bănci destul de mari din Houston, dar mai important decât atât, unchiul lui ei liderul democraţilor din Texas şi totodată prieten bun cu preşedintele. în toa povestea era vorba de mulţi bani.

Boz Skannet era şi el un personaj ieşit din comun. în calitate de vicepreşedinte al băncii tatălui său, scăpase ca prin urechile acului de condamnare, în urma unei escrocherii cu o concesiune de petrol. Fusese arestat de şase ori pentru agresiune. într-unui din cazuri bătuse doi poliţişti cu atâta violenţă, încât aceştia fuseseră spitalizaţi. Skannet nu ajunsese niciodată în faţa tribunalului, deoarece plătise daune celor doi poliţişti. Mai avea la activ şi o acuzaţie de hărţuire sexuala, rezolvată în instanţa. înainte de aceste fapte, la vârsta de douăzeci şi unu de ani, se căsătorise cu Athena Aquitane, iar în anul următor devenise tatăl unei fetiţe. Numele copilei era Bethany. La vârsta de douăzeci de ani soţia îl părăsise, luând cu ea fetiţa.