Mario Puzo

Toate aceste date îl ajutară pe Andrew Pollard să-şi facă o imagine.

Individul era soi râu. Un tip care-i purtase pică soţiei vreme de zece ani, care se luase la bătaie cu poliţişti înarmaţi, lovindu-i cu destula violenţă cât să-i trimită în spital. Şansele de a speria un asemenea individ erau egale cu zero. Trebuia să-i dea bani, să-l facă să semneze contractul şi să se spele pe mâini.

Pollard îl sună pe Jim Losey, care se ocupa de cazul Skannet în cadrul departamentului de poliţie din Los Angeles. Pollard îl venera pe Losey, care era un poliţist aşa cum i-ar fi plăcut şi lui să devină. între ei exista o relaţie de colaborare. în fiecare an, de Crăciun, Losey primea un dar frumos din partea Agenţiei de Pază şi Protecţie Pacific Ocean. Acum Pollard avea nevoie să afle ce date deţinea poliţia, să cunoască tot ce ştia Losey despre acest caz.

— Jim, îl aborda Pollard. îmi poţi trimite toate informaţiile pe care le ai despre Boz Skannet? Am nevoie de adresa lui din Los Angeles şi aş vrea să Ştiu mai multe despre el.

— Desigur, răspunse Losey. însă acuzaţiile împotriva lui au fost retrase. La ce-ţi trebuie informaţiile?

— O problemă de protecţie, îl lămuri Pollard. Cât de periculos e individul?

~ E ţicnit de-a binelea, răspunse Losey. Spune-le băieţilor tai că, dacă se apropie ar fi bine să tragă fără somaţie.

~ Atunci m-ai aresta, râse Pollard. E împotriva legii.

~ Mda, încuviinţa Losey. într-adevăr, n-aş avea încotro. A fost o glumă tâmpită!

Boz Skannet locuia la un hotel modest de pe Ocean Avenue, în Santa Monica, amănunt care-l îngrijoră pe Andrew Pollard, fiindcă hotelul se afla la numai un sfert de oră de mers cu maşina de vila Athenei din Malibu. Ordonă ca o echipă de patru gărzi de corp să fie postată în jurul reşedinţei Athenei $j trimise alţi doi oameni la hotelul lui Skannet. Apoi aranja să-l întâlnească pţ acesta în cursul după-amiezii.

Pollard luă cu el pe trei dintre cei mai solizi şi mai duri oameni ai săi. (S un individ ca Skannet, nu ştiai niciodată ce te aşteaptă.

Skannet îi pofti în apartamentul său de la hotel. Se arătă amabil, îi salutj zâmbind, dar nu le oferi nimic de băut. Ca o ciudăţenie, purta cămaşă, costum şi cravată, poate ca să demonstreze că, la urma urmei, era bancher. Pollard se prezenta pe sine şi pe cele trei gărzi de corp, care îşi arătară legitimaţiile cu sigla Agenţiei de Pază şi Protecţie Pacific Ocean. Skannet le zâmbi şi spuse:

— Da' ştiu că sunteţi zdraveni! Pun prinsoare pe o sută de dolari că în lupg dreaptă bat pe oricare dintre voi până îl las lat.

Cei trei oameni, instruiţi dinainte, se mulţumiră să zâmbească vag, în semii că acceptă gluma, însă Pollard se prefăcu ofensat cu bună ştiinţă. Iritarea lui era deliberată.

— Ne aflam aici pentru afaceri, domnule Skannet, spuse el. Nu ca să-t suportăm ameninţările. Studiourile LoddStone sunt gata să-ţi plătească pe loc cincizeci de mii de dolari, apoi câte douăzeci de mii pe lună vreme de opt luni. Tot ce ai de făcut este să părăseşti oraşul Los Angeles.

Pollard scoase din servieta-diplomat contractele şi cecul mare verde cu alb. Skannet le studie cu atenţie.

— Contractul e foarte simplu, spuse el. Nici măcar nu am nevoie de un avo cat. Totuşi, suma e foarte mică. Eu mă gândeam la o sută de mii avans şi câte cincizeci de mii pe lună.

— Prea mult, zise Pollard. Deţinem o ordonanţă judecătorească împotriş dumitale. Cum pui piciorul pe domeniul Athenei, cum ajungi după gratii.

Athena e înconjurată de gărzi de corp douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Am pus echipe care să-ţi supravegheze fiecare mişcare. Aşa că pentru dumneata banii sunt un adevărat chilipir.

— Trebuia să vin mai de mult în California, spuse Skannet. Aici străzile sarf pavate cu aur. Dar de ce ţineţi neapărat să mă plătiţi?

— Studioul vrea sa liniştească temerile domnişoarei Aquitane, răspunse Pollafl – într-adevăr, e o mare actriţă, încuviinţă gânditor Skannet. întotdeauna! fost o femeie deosebită. Şi când mă gândesc că o regulam de cinci ori pe 2 Rânji către cei trei. Pe deasupra, mai e şi deşteaptă.

Pollard îl fixă cu o privire plină de curiozitate. Individul avea aceeaşi ft* museţe aspră ca bărbatul din reclamele pentru ţigări Marlboro, însă pielea îier aj roşcovană din cauza soarelui şi a băuturii, şi era ceva mai bine clădit. Vorbea tărăgănat, cu accentul încântător al Sudului, pe un ton în egală măsură amuzat şi ameninţător. Multe femei se îndrăgosteau de acest gen de bărbaţi. La j^ew York existaseră câţiva poliţişti care arătau ca el şi se dovediseră toţi nişte bandiţiErau trimişi să ancheteze crime şi după o săptămână ajungeau să consoleze văduvele. La urma urmei, şi Jim Losey făcea parte din această categorie. Pollard nu fusese niciodată atât de norocos.

— Să revenim la afaceri, spuse Pollard.

Voia ca Skannet să semneze contractul şi să ia cecul de faţă cu martorii, ca mai târziu, la nevoie, studioul să-l poată acuza de extorcare. Skannet se aşeză la masă.

— Aveţi un stilou? întreba el.

Pollard scoase stiloul din servieta-diplomat şi completă cecul pentru suma de douăzeci de mii de dolari pe lună. Skannet îl urmări în timp ce scria şi spuse bine dispus:

— Vasăzică aş fi putut obţine mai mult. Apoi semnă cele trei exemplare. Când trebuie să plec din Los Angeles?

— Chiar la noapte, răspunse Pollard. Te voi conduce la avion.

— Nu, mulţumesc, se împotrivi Skannet. Cred că mă voi duce cu maşina până la Las Vegas, să joc cu banii de pe cec.

— Sunt cu ochii pe dumneata, îl preveni Pollard. Simţea că sosise momentul să arate o oarecare duritate. Te avertizez că dacă te prind că pui piciorul în Los Angeles, voi cere să fii arestat pentru extorcare.

Pe chipul roşcovan al lui Skannet se citea o bucurie fără margini.

— Grozav mi-ar plăcea! exclamă el. Aş ajunge la fel de celebru ca Athena.

În aceeaşi noapte echipa de urmărire raportă că Boz Skannet nu făcuse ecât să se mute la hotelul Beverly Hills şi că-şi depusese cecul de cincizeci de 11111 de dolari în contul pe care-l avea deschis la Bank of America. Pentru °llard, faptul avea mai multe semnificaţii. în primul rând, Skannet avea relaţii, din moment ce obţinuse cameră la hotelul Beverly Hills; în al doilea ^d, nu dădea doi bani pe înţelegerea lor. Pollard îi relată totul lui Bobby ^tz, căruia îi solicită instrucţiuni. Bantz îi ceru să-şi ţină gura. Contractul îi Şese arătat Athenei, pentru a o convinge să se întoarcă pe platou. Nu-i mai Puse lui Pollard că actriţa le râsese în nas.

~ Ai putea bloca cecul, îi sugeră Pollard.

— Nu, răspunse Bantz. Lasă-l să-l încaseze şi-l tărâm în tribunal pentru fraudă extorcare, orice. Nu vreau decât un lucru: să nu ştie Athena că el se află în oraş – Am să dublez numărul gărzilor de corp, promise Pollard. Dar, dacă tipul ţ nebun şi vrea într-adevăr să-i facă râu, paza nu va servi la mare lucru.

— Numai gura e de el, spuse Bantz. N-a făcut-o de prima data, de ce % face-o acum?

— Să-ţi spun de ce, îl lamuri Pollard. I -am cotrobăit prin camera. Ghici ce-au găsit? O sticluţa cu acid adevărat.

— Oh, la dracu'! gemu Bantz. Nu poţi anunţa poliţia? Poate pe Jim Losey?

— Deţinerea de acid nu-i o infracţiune, răspunse Pollard. Dar spargerea unei locuinţe, da. Skannet mă poate vârî la închisoare.

— Mie nu mi-ai spus nimic, îl preveni Bobby Bantz. Conversaţia de faţă nici n-a avut loc. Uită tot ce ştii.

— Desigur, domnule Bantz, îl asigură Pollard. Nici măcar nu-ţi pun la socoteală informaţia.

— Mii de mulţumiri, răspunse sarcastic Bantz. Ţinem legătura.

Skippy Deere îi relată pe scurt Claudiei despre ce era vorba, apoi îi spuse ce trebuia să facă, după cum era şi firesc, date fiind rolurile lor de producător şi scenarist ai unui film.

— Trebuie s-o pupi şi-n fund pe Athena, îi spuse Deere. Să te târăşti în faţa ei, să plângi, să faci o criză. Aminteşte-i tot ce ai făcut pentru ea ca prietena sinceră şi devotata, precum şi în calitate de colegă de breaslă. Trebuie neapărat s-o convingi să reia lucrul la film.

Claudia era obişnuită cu Skippy.

— De ce eu? întreba ea cu răceală. Tu eşti producătorul, Dita e regizorul, &

Bantz e preşedintele studioului LoddStone. Pupaţi-o voi în fund. Oricum, aveţi mai multa experienţa decât mine.

— Pentru că de la început a fost proiectul tău, îi explică Deere. Tu ai sce scenariul original anume pentru ea, tu ne-ai convins pe mine şi pe Athena.

Daca proiectul cade, numele tău va fi definitiv legat de acest eşec.

Rămasă singură în birou după plecarea lui Deere, Claudia înţelese că acej' ta avea dreptate. în disperare de cauză, se gândi la fratele ei, Cross. El era stff' gurul care o putea ajuta, care putea face să dispară problema Boz. Detesta gâno* de a profita de prietenia ei cu Athena şi ştia că actriţa ar fi putut s-o refuze, o* Cross niciodată. Aşa cum n-o refuzase în nici o împrejurare până atunci. J Ceru să i se facă legătura cu hotelul Xanadu din Vegas, dar i se răspunse că. următoarele câteva zile Cross putea fi găsit la Quogue. Vestea îi trezi un noian de amintiri din copilărie pe care întotdeauna încercase sa le dea uitării. Kfici nu se gândea să-l sune pe fratele ei la Quogue. în veci nu mai voia să aibă je a face din proprie iniţiativa cu familia Clericuzio. în veci nu voia să-şi mai amintească de copilărie, de tatăl ei sau de vreun alt membru al familiei Clericuzio.

CARTEA A DOUA.

Familia Clericuzio şi Pippi De Lena.

Capitolul 3

Legenda ferocităţii Familiei Clericuzio prinsese rădăcini în Sicilia cu peste o sută de ani în urmă. Acolo clanul Clericuzio se războise vreme de douăzeci de ani cu o Familie rivală, pentru o fâşie de pădure. Şeful clanului advers, Don Pietra Forlenza, era pe patul de moarte. Supravieţuise după optzeci şi cinci de ani de lupte, ca să sufere un atac de cord, care, în opinia doctorului, avea să-i curme firul vieţii până într-o săptămână. Atunci un membru al Familiei Clericuzio pătrunsese în dormitorul bolnavului şi-l înjunghiase mortal, strigând că bătrânul nu merita să moară de moarte bună.

Don Domenico Clericuzio istorisea adesea această veche şi sângeroasa poveste, ca să arate cât de absurde erau vechile obiceiuri şi ca să demonstreze ca violenţa lipsită de discernământ nu era decât braggadocio. Ferocitatea era o arma mult prea valoroasă ca să fie folosită fără socoteală, întotdeauna trebuia să aibă un scop important.

Avea şi confirmarea spuselor sale, întrucât ferocitatea dusese la distrugerea Familiei Clericuzio în Sicilia. Când Mussolini şi fasciştii lui veniseră la putere m Italia, înţeleseseră că Mafia trebuia distrusă. Realizaseră acest lucru prin suspendarea procedurilor legale şi prin folosirea unor trupe înarmate imbatabile. Mafia fusese înfrântă cu preţul a mii de vieţi nevinovate, care umpluseră Wchisorile sau luaseră drumul exilului o dată cu mafioţii.

Numai clanul Clericuzio avusese curajul de a se opune prin forţă decretelor asciste. îl asasinase pe prefectul fascist local, atacase garnizoanele fasciste. ucrul cel mai supărător dintre toate, atunci când Mussolini ţinuse un discurs ^alermo, îi furase preţiosul său melon şi umbrela, aduse din Anglia. Tocmai est umor şi dispreţ ţărănesc, care-l făcuseră pe Mussolini să ajungă de râsul 11111 în Sicilia, adusese până la urmă pierzania Familiei. în provincia lor fuse concentrat un mare număr de trupe înarmate. Cinci sute de membri ai anului Clericuzio fuseseră ucişi de la bun început. Alţi cinci sute fuseseră aw pe insulele sterpe ale Mediteranei, transformate în colonii de deportaţi. Nu supravieţuiseră decât vârfurile Familiei Clericuzio, care-l trimisese^ tânărul Domenico în America. Aici, dovedind că sângele apa nu se fgT Domenico îşi construise propriul imperiu, cu mult mai multa şiretenie intuiţie decât avuseseră strămoşii lui din Sicilia. Nu uitase însă niciodată principalul duşman era un stat lipsit de legi. Aşadar, iubea America. Cu mult timp în urmă, auzise celebra zicală referitoare la justiţia ame cană, anume că era de preferat ca o sută de vinovaţi să umble în libertate de să fie pedepsit un singur nevinovat. Aproape năucit de frumuseţea concepi lui, devenise un patriot înflăcărat. America era patria lui. Era decis să rârnî pentru totdeauna în America.

Inspirat de acest principiu, Don Domenico ridicase în America un impei Clericuzio mai solid decât cel de odinioară din Sicilia. îşi asigurase relaţii an cale cu toate instituţiile politice şi juridice, prin daruri mari de bani. N| mulţumise cu una sau două surse de venit, ci îşi diversificase afacerile, în c mai bună tradiţie americană. Se extinsese în construcţii, în salubritate, în diferit mijloace de transport. Dar veniturile cele mai consistente proveneau din jocuri de noroc, marea sa pasiune, în contrast cu profitul obţinut de pe urma droguril în care – deşi mai profitabile – nu avea încredere. Aşadar, în ultimii ani îngăduise Familiei Clericuzio să se implice decât în jocuri de noroc. în celelal afaceri îşi, jnuiau ciocul” doar în proporţie de cinci la sută. Astfel, după douăzeci şi cinci de ani, planul şi visul lui Don erau pe cale se împlinească. Acum jocurile de noroc deveniseră o afacere respectabila' lucrul cel mai important, intrau treptat în legalitate. Existau puzderie de Iote de stat, escrocherii patronate de stat pe spezele cetăţenilor. Câştigurile eşalonau pe mai mult de douăzeci de ani, ceea ce însemna că statul nu plat de fapt decât dobânda pentru banii reţinuţi. Dar şi aceasta era luata în calcuţ glumă! Don Clericuzio cunoştea detaliile, întrucât Familia lui deţinea una di tre companiile administrative care controla loteriile din câteva state, contr.

unui onorariu substanţial.

Dar Don miza pe ziua când jocurile de noroc din sport aveau să devi legale pe tot cuprinsul Statelor Unite, aşa cum erau acum doar în Nevada dădea seama după cota pe care o încasa din jocurile ilegale. Numai profit realizat din Supercupa campionilor la fotbal, o dată legalizat, i-ar fi adus pâf la un miliard de dolari într-o singură zi. Campionatele mondiale, cu cele sap meciuri ale lor, i-ar fi adus un profit echivalent. Fotbalul practicat la coleg jocul de hochei, de baschet, toate erau surse bogate. în continuare aveifl” apară loterii complicate şi irezistibile legate de evenimentele sportive adevărate mine de aur în limitele legii. Don ştia că nu va apuca ziua aceeflW ce vremuri vor veni pentru copiii lui! Familia Clericuzio va ajunge la epoca Renaşterii. Vor deveni patroni ai artelor, consilieri şi lideri vernamentali, nume respectabile în cărţile de istorie. Aurul în care se vor îlda va acoperi căile prin care a fost câştigat. Existenţa tuturor descendenţilor urmaşilor lui, a prietenilor de suflet, va fi pentru totdeauna asigurata. Cu auranţă ca Don avea viziunea unei societăţi civilizate, a unei lumi ca un orm Copac a cărui umbră adăpostea şi ale cărui roade hrăneau întreaga omenire. Dar la rădăcinile acestui uriaş copac urma să se ascundă nemuritorul piton al Familiei Clericuzio, hrănindu-se dintr-o sursă inepuizabilă. Dacă pentru multe imperii mafiote, răspândite pe tot cuprinsul Statelor Unite, Familia Clericuzio era Sfânta Biserică, atunci capul Familiei, Don Clericuzio, era Papa, admirat nu numai pentru inteligenţa, dar şi pentru puterea sa. Don Clericuzio era venerat în egală măsură pentru codul moral strict pe care-l impunea Familiei. Fiecare bărbat, femeie şi copil era pe deplin răspunzător de faptele sale, indiferent de încărcătura emoţională, de remuşcări sau de împrejurări. Un om se definea prin acţiunile sale; cuvintele nu însemnau nimic. Don dispreţuia toate ştiinţele sociale, toată psihologia. Era un catolic înflăcărat: păcatul se plătea pe lumea aceasta, iertarea venea pe lumea cealaltă. Fiecare datorie se cerea plătită, iar judecata lui Don pe lumea aceasta era extrem de strictă.

La fel de strictă era şi ierarhia obligaţiilor. Mai întâi faţă de cei de un sânge cu el; apoi faţa de Dumnezeu (nu avea acasă o capelă privată?); pe locul trei veneau obligaţiile faţa de toţi supuşii de pe teritoriul Familiei Clericuzio. Cât despre societate şi stat, cu tot patriotismul său, ele nu intrau niciodată în discuţie. Don Clericuzio se născuse în Sicilia, unde societatea şi statul reprezentau duşmanul. îţi puteai câştiga pâinea zilnică trudind ca un sclav, fără speranţă W fără demnitate, sau ca un om demn de respect. Familia din care făceai parte reprezenta societatea, Dumnezeu era cel care îţi trimitea pedeapsa, iar urmaşii e Protejau. Faţă de cei din jurul tău aveai o datorie: să le asiguri pâinea cea de °aţe zilele, respectul semenilor lor şi să-i aperi de pedepsele altor oameni. Don nu-şi construise imperiul ca fiii şi nepoţii lui să se piardă într-o bună zi „ndul muritorilor neajutoraţi. El construise şi continua să construiască puteaf astfel ca numele şi averea Familiei să dăinuie tot atâta timp cât Biserica. Ce P mai nobil putea avea un om pe lumea aceasta decât să-şi câştige pâinea zila'lar în lumea de apoi să se înfăţişeze unei divinităţi milostive? Cât despre emi sâi şi despre structurile deficitare ale societăţii, din partea lui se puteau mnda în fundul oceanului.

°n Domenico îşi condusese Familia pe culmile puterii. Realizase acest Cu o cruzime de Borgia şi cu o subtilitate machiavelică, la care se adăuga un solid know-how american. Dar mai presus de orice, cu o iubire de patria* faţă de urmaşii lui. Virtutea îi fusese răsplătită. Ofensele fuseseră răzbunate Existenţa îi era asigurată.

În cele din urmă, aşa cum plănuise Don, Familia Clericuzio ajunsese n, asemenea culmi ale puterii, încât nu mai participa la operaţiunile curente djj activitatea infracţionala decât în situaţii extreme. Celelalte Familii mafioţf aveau îndeosebi rol de „baroni” executivi sau Bruglione şi, o dată ajunşi 1; ananghie, se duceau la clanul Clericuzio cu pălăria în mâna. în italiana cuvin, tele Bruglione şi „baron” rimează, dar în dialect italian Bruglione înseamnă persoană incapabilă să execute pana şi cele mai mărunte sarcini. Date fiint nenumăratele cereri de ajutor ale baronilor, Don Domenico lansase o vorbă ds duh, schimbând cuvântul „baron” în Bruglione. Clanul Clericuzio făcuse pace între ei, îi scosese din închisoare, le ascunsese câştigurile ilegale în Europa, aranjase moduri sigure de a face contrabanda cu droguri în America, îşi folo şişe influenţa pe lângă judecători şi diverse autorităţi federale sau statale. D; regulă, în cazul autorităţilor municipale nu era nevoie de intervenţie. Dacă ui Bruglione local nu putea exercita influenţă asupra oraşului în care locuia, atunc nu făcea doi bani.

Geniul economic al lui Giorgio, fiul cel mare al lui Don Clericuzio, con solidase puterea Familiei. Ca o gospodină din poveşti, Giorgio spăla mai cantităţi de bani negri revărsaţi din măruntaiele civilizaţiei moderne. El era ce care încerca de fiecare dată să îmblânzească ferocitatea părintelui sau. Mai pre sus de orice, Giorgio se străduia să menţină Familia Clericuzio în afara atenţie publice. Astfel, chiar şi pentru autorităţi Familia exista ca un fel de OZN Membrii ei erau zăriţi întâmplător, circulau zvonuri şi poveşti despre orori ş fapte generoase. Erau menţionaţi în fişierul FBI şi în cel al departamentului poliţie, dar în ziare nu apărea nimic, nici măcar în publicaţiile care-şi făceai un titlu de glorie din descrierea isprăvilor altor clanuri mafiote, decăzut datorită neglijenţei şi orgoliului.

Nu că Familia Clericuzio ar fi fost un tigru fără dinţi. Cei doi fraţi mai niig ai lui Giorgio, Vincent şi Peţie, deşi nu la fel de inteligenţi ca el, moştenise* în parte ferocitatea lui Don. în plus, aveau şi o bandă de executanţi dintr-l zonă a Bronx-ului locuită dintotdeauna de italieni. Această enclava de patruze de cvartale putea fi folosita într-un film despre Vechea Italie. Aici nu exist3 evrei bărboşi şi habotnici, nici negri, asiatici sau ţigani. Niciuna dintre aces categorii nu făcea afaceri în cartier. Nu exista nici măcar un singur restaura11 chinezesc. Clanul Clericuzio deţinea şi controla toate terenurile din zh.

Desigur, câţiva tineri proveniţi din familiile italiene îşi lăsau părul lung, ave o atitudine protestatara şi cântau la chitară, dar asemenea adolescenţi trimişi la rudele din California. în fiecare an, noi imigranţi, selecţionaţi cu râia, soseau din Sicilia ca să populeze cartierul. Enclava Bronx, în jurul căreia aflau teritoriile cu cea mai ridicată rată a criminalităţii din întreaga lume, era singura ferită de infracţiuni.

pippi De Lena avansase de la funcţia de primar al Enclavei Bronx la cea He Bruglione pentru zona Las Vegas, în slujba Familiei Clericuzio. Totuşi, ^înea direct subordonat clanului, care continua să aibă nevoie de calităţile lui deosebite.

Pippi era întruchiparea a ceea ce se numeşte Qualificato, adică un profesionist, îşi începuse cariera de timpuriu, făcându-şi „botezul” la vârsta de şaptesprezece ani, amănuntul cel mai remarcabil fiind acela că lucrase cu ştreangul, în orgoliul lor de novici, tinerii din America dispreţuiau funia. De asemenea, Pippi era înalt, avea o mare forţă fizica şi o constituţie care impunea respectul. Bineînţeles, era expert în arme de foc şi explozive. Dar în afară de aceste calităţi, era o persoană încântătoare prin plăcerea lui de a trăi; avea o fire veselă, care-i făcea pe bărbaţi să se simtă în largul lor, iar pe femei să-i aprecieze galanteria, care îmbina rusticitatea siciliana cu farmecul starurilor de cinema americane. Deşi îşi lua munca foarte în serios, nutrea convingerea că omul trebuie să se bucure de viaţă.

Avea şi el micile lui slăbiciuni. Obişnuia să bea zdravăn, miza mereu la jocuri de noroc şi-i plăceau nespus de mult femeile. Nu era chiar atât de necruţător pe cât ar fi vrut Don, poate pentru că lui Pippi îi plăcea prea mult compania altora. Dar toate aceste slăbiciuni făceau întrucâtva din el un instrument mult mai redutabil. în cazul lui Pippi, viciul mai curând elimina otrava din trup în loc s-o absoarbă.

Bineînţeles, în cariera sa îl ajutase mult faptul că era nepotul lui Don. Erau rude de sânge, lucru care se dovedise extrem de important atunci când Pippi „Jpsese tradiţia familiei.

Nu există om care să nu greşească în viaţă. La vârsta de douăzeci şi opt de

1 ftppi De Lena se căsătorise din dragoste şi, ca să-şi desăvârşească greşeala, esese o soţie cu totul nepotrivită pentru un profesionist.

rata se numea Nalene Jessup şi dansa în spectacolul de cabaret de la elul Xanadu din Las Vegas. Pippi sublinia întotdeauna cu mândrie că ene uu era o dansatoare de rând, care se prezenta în faţa publicului ca să-şi e sânii şi şoldurile: ea era balerina. Totodată, Nalene era o intelectuală, p |.a st^ndardele oraşului Las Vegas. îi plăcea să citească, se preocupa de i lca Şi, fiindcă provenea din mediul protestant anglo-saxon din ^ento, California, preţuia valorile tradiţionale.

Erau firi diametral opuse. Pippi nu avea nici un fel de preocupai^j lectuale, arareori citea, asculta muzică, mergea la cinema sau la teatru, semăna cu un taur, Nalene, cu o floare. Pippi era extravertit şi plin de f; dar sugera pericol. Nalene era atât de blândă, încât niciuna dintre colege! cabaret nu reuşise vreodată să se certe cu ea, aşa cum se dondăneau adesea! ele, ca să-şi mai omoare timpul.

Singurul lucru pe care Nalene şi Pippi îl aveau în comun era dansul, p».

De Lena, temutul „Ciocan” al clanului Clericuzio, devenea un veritabil savaj analfabet de îndată ce punea piciorul pe ringul de dans. Aici sălăşluia poe: care altfel nu o putea citi, galanteria medievală a Sfinţilor Cavaleri, tam rafinamentul desăvârşit al sexualităţii, singura ocazie când se ridica înspre ce nici el nu putea să înţeleagă.

Pentru Nalene Jessup aceste momente erau un prilej de a-i citi în ad sufletului. Când dansau împreună ore întregi înainte de a face dragoste fizic devenea ceva eteric, o comunicare reală între două suflete îngemănai îi vorbea în timp ce dansau singuri în apartamentul ei sau pe ringurile di ale hotelurilor din Las Vegas.

Era un povestitor talentat şi avea ce povesti. îşi exprima adoraţia pe în mod inteligent şi măgulitor. Avea o copleşitoare masculinitate, pe depunea la picioarele ei, ca un sclav, apoi o asculta. Era mândru şi atent I ci când Nalene îi vorbea despre cărţi, despre teatru, despre datoria democraţii de a-i ridica pe cei năpăstuiţi, despre drepturile negrilor, despre emancipare Africii de Sud, despre obligaţia de a hrăni populaţia săraca şi nefericită di Lumea a Treia. Pippi era extaziat în faţa unor astfel de sentimente. Pentru erau ceva cu totul inedit.