Ministerul culturii si cultelor administratia fondului cultural national consiliul jude

Aspecte ale alimentaţiei cotidiene în satul Hăşdate

Anca Mocan – muzeograf, Muzeul Etnografic al Transilvaniei

În cadrul proiectului Sate contemporane din România: deschideri spre Europa. Aplicaţie zonală – judeţul Cluj, cercetarea de teren desfăşurată de mine în satul Hăşdate, comuna Săvădisla, judeţul Cluj, s-a axat pe studierea aspectelor legate de alimentaţia cotidiană.

Iniţial, pornind de la ideea că procesul de colectivizare nu a fost prezent în satul Hăşdate, am sperat ca voi regăsi aici ritmul dintotdeauna al vieţii rurale, mai ales în cazul unei comunităţi în care economia de tip tradiţional a avut o oarecare continuitate.

Alimentaţia este unul dintre elementele importante ale civilizaţiei umane, care a reflectat atât etapele de dezvoltare economico-socială a unei comunităţi umane şi inventivitatea membrilor ei, cât şi resursele pe care le oferă mediul geografic înconjurător.

Cercetarea desfăşurată în satul Hăşdate s-a centrat asupra ultimilor 70 de ani: perioada antebelică, perioada cotelor, postcolectivizare şi postrevoluţie.

Datele au fost culese prin aplicarea de interviuri semistructurate informatorilor, răspunsurile şi comentariile acestora fiind înregistrate pe suport audio şi pe film, precum şi pe caietul de teren. Au fost realizate şi fotografii referitoare la domeniul cercetat. Am încercat, totodată, să îmbin interviul cu observaţia participativă.

Cu gândul de a aduce câteva contribuţii la cunoaşterea alimentaţiei tradiţionale, ca parte a vieţii cotidiene a comunităţii din Hăşdate, am încercat sa urmăresc câteva aspecte referitoare la: materiile prime vegetale şi animale, aparatul de gătit şi vesela, tehnicile de preparare a mâncărurilor, alimentele cotidiene, alimentele rituale.

Cu toate că terenul agricol are un grad destul de scăzut de productivitate (atât terenurile din hotar, utilizate pentru fâneţe şi arături, cât şi grădinile gospodăriilor, acestea din urmă fiind întinse pe suprafeţe mici, cultivate cu legume şi zarzavaturi: varză, fasole-mazăre, roşii, castraveţi, dovleci, cartofi, morcovi, pătrunjel, salată, ţelină, mărar, cimbru, leuştean), munca în agricultură rămâne şi în prezent una dintre activităţile de bază ale locuitorilor satului Hăşdate. Solurile nefertile nu au oferit însă o extrem de bogată gamă de resurse alimentare vegetale: ...locul era mei muntos, nu să făceau toate (Farcaş Ana, 1936).

Resursele vegetale constau, în cea mai mare măsură, în plante cultivate (cereale, legume şi fructe), mai puţin în plante comestibile spontane.

Vegetalele cultivate (cerealele, legumele, fructele) au furnizat materii prime ce au stat la baza alimentaţiei cotidiene. Dintre acestea, cerealele (porumbul, grâul) au oferit materia primă necesară obţinerii unor alimente de bază ca: pâinea, mămăliga, mălaiul, iar floarea soarelui şi bostanii au furnizat uleiul, indispensabil în alimentaţia de post. Cartoful – puţin cultivat în perioada interbelică – a câştigat mult, ulterior, în importanţă, iar azi ocupă suprafeţe considerabile din terenul familial: …puneau puţîni, că puneau cîte 3-4 pământuri de cucuruz, apoi nu le mei tribuie că ave porumb mult la porci, ave porumb mult şi atunci peruştile numai de zupă, de zamă şi hăla iarnă să păzască. Ş-amu tăt aşa pun, da amu o aflat ei că să puie şi peruşte multe că şi peruştele-s bune la porci (Farcaş Ileana, 1939).

Legumele au fost vegetalele care au asigurat materia primă pentru prepararea unor mâncăruri, dar şi ingredientele alimentare cu care se condi-mentau acestea. Dintre legumele cultivate, cele mai folosite au fost şi sunt: fasolea, ceapa, morcovii, pătrunjelul, leuşteanul, castraveţii, sfecla roşie, varza, salata, mărarul, iar ca vegetale necultivate se foloseau doar ciupercile.

Aceste produse erau consumate în starea lor naturală (ceapa, castraveţii, roşiile, salata, fructele) sau sub forma unor preparate alimentare sumar pregătite, prin coacere şi fierbere, ori gătite după anumite reţete.

Un rol important, mai ales în cadrul alimentaţiei de post, îl aveau fructele proaspete sau conservate prin uscare (prune, mere, pere): Fructe de aestea, usca prune, mere, pere, acolo ave coşer îi zîce, le usca şi le pune pă iarnă, tătă iarna hierbea d-alea, aşa ca un fel de compot vine, ş-apoi cu must d-ala mînca cu mămăligă, cu ceapă fript (Farcaş Ioan, 1925).

În alimentaţia cotidiană a comunităţii Hăşdate s-au manifestat şi restricţiile impuse de post, respectate în mai mare măsură în Postul Crăciunului şi în Postul Paştelui. Erau respectate, de asemenea, zilele de post din cursul săptămânii, care erau miercurea şi vinerea.

Pregătirea mâncării (de post şi de dulce) se făcea pe acelaşi aparat de gătit şi încălzit (vatra liberă, în trecut, soba cu plită, din perioada interbelică începând) şi se foloseau aceleaşi vase, care erau însă spălate cu leşie la începutul posturilor: Spăla vasile cu leşie de cenuşă, că nu prea era atâtea rânduri de vase, le spăla cu leşie, le curăţa fain, apăi cu alea nu mei umbla numai cu mâncări de post până când vine vremea la Paşti, la Crăciun (Farcaş Ioan, 1925).

Folosirea cărnii, ouălor, laptelui şi derivatelor sale domina alimentaţia de dulce, caracteristic pentru satul Hăşdate fiind consumul redus de carne: …mîncam mai mult fără carne, carnea o mîncau ruşii. Ţara era săracă, erau munciţi mulţi. Un purcel, atunci nu era ca amu, aşa ţineau.Tăia un porc şi ajunje un an, amu ţine două luni, amu nici o lingură de apă nu mănîncă fără carne (Farcaş Ana, 1936).

Dintre animalele din cadrul gospodăriei ţărăneşti (porci, găini, oi, vaci), porcul era singurul animal care era crescut în mod intenţionat pentru a asigura carnea, slănina şi untura necesară preparării unor mâncăruri de dulce de-a lungul unui an, fiind sacrificat în apropierea Crăciunului. Fiecare familie, oricât de săracă era – iar în Hăşdate pătura săracă predomina – avea câte un porc pe care îl tăia la Crăciun. Carne de vită se consuma mai puţin în perioada interbelică, cornutele mari fiind valorificate prin vânzare, pentru a se completa rezervele de cereale. Acest consum (de carne de viţel, în special) a crescut însă mult în perioada socialistă, în ciuda interdicţiilor oficiale.

Laptele şi produsele lactate erau alimente de bază în zilele de dulce, laptele fiind consumat atât în stare proaspătă, cât şi sub formă de derivate (brânză, unt smântână, etc.)

La realizarea primelor interviuri am fost foarte surprinsă de afirmaţiile câtorva informatori: …Tăt aşa ca şî atunci mâncăm, tăt de halea…(Farcaş Ileana, 1939). Pe parcursul cercetării mi-am dat seama că, într-o oarecare măsură, era adevărat, cel puţin pentru perioada ultimilor 50 de ani. Deşi satul a cunoscut fenomenul navetismului, chiar dacă nu la proporţiile din satele cooperativizate, influenţa oraşului asupra alimentaţiei tradiţionale s-a făcut mai puţin simţită decât în acele sate. Acest fenomen este vizibil, de exemplu, în faptul că gospodinele din grupa de vîrstă 50-55 ani nu cunosc reţete citadine de prăjituri, preferând în continuare suciturile tradiţionale (o varietate de cozonac). Conservarea unor reţete tradiţionale în alimentaţia locală s-ar putea datora faptului că localnicii dispuneau de suficiente resurse alimentare obţinute în propria gospodărie, într-o perioadă (deceniile 8-9) în care lipsa acestora se simţea atât la oraş, cât şi în anumite regiuni rurale cooperativizate. Plecarea multor tineri în oraş, chiar în străinătate, în ultima vreme, şi îmbătrânirea populaţiei au favorizat acest conservatorism alimentar, diminuând posibilitatea apariţiei unei diversităţi la nivelul alimentaţiei locale.