Mircea Eliade



Yüklə 1.41 Mb.
səhifə3/37
tarix30.12.2018
ölçüsü1.41 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37

Un număr de prefeţe polemice completează această activitate publicistică. Eliade le destina clarificărilor metodologice, iar cărţile respective trebuiau să reprezinte modele de cercetare în cadrul unor teme strict delimitate. Astfel atrăgea atenţia că micromonografiile: Cosmologie şi alchimie babiloniană, Mitul reintegrării, Comentarii la Legenda Meşterului Manole şl studiul despre mătrăguna (anunţat de mai multe ori că apare separat) trebuie judecate împreună pentru că propun o metodă unită de lucru. Erau cercetări parţiale şi provizorii, dar aspectele metodologice trebuie gândite în sens integrator. Eliade se arăta totdeauna prudent faţă de o cercetare parţială datorită materialului mitologic nesistematizat suficient In raport cu exigenţele sale. Studiul De la Zalmoxis la Gengis-Han a fost scris, ni se spune în Cuvlnt înainte, din necesităţi metodologice, pentru impulsionarea cercetărilor de la noi. „Aceste pagini au fost scrise nu atât pentru a ne aduce contribuţia proprie la cercetările istoricilor, folcloriştilor sau romaniştilor, cât pentru a ilustra posibilităţile unei hermeneutici a universurilor religioase arhaice şi populare, altfel zis a creaţiilor spirituale lipsite de expresie scrisă, si, în general, de criterii cronologice valabile. Am elaborat această carte în timp ce studiam anumite probleme privind religiile „primitivilor„. Şi nu o dată dificultăţile pe care le întâmpinam erau de acelaşi ordin”. Metoda nu este, prin urmare, o formă apriorică. Ea se află în strânsă legătură cu natura materialului şi cu procesul judecăţii. Fiecare carte nouă nu înseamnă repetarea mecanică a aceloraşi tehnici de lucru. Studii despre colinde şi despre căluşari puteau fi previzibile tematic, într-o cercetare de tip cantitativ. Ele au apărut încă cu necesitate în conştiinţa autorului atunci când s-a făcut necesară introducerea lor în schema unei hermeneutici totale. Astfel, folclorul românesc îşi justifică locul în sistemul teoretic al lui Mircea Eliade din profunde raţiuni ştiinţifice. Materialul românesc nu numai că „înlesneşte analiza tradiţiilor

XXIV religioase populare din India, Asia Centrală, Extremul Orient. Şi Mesopotamia”, dar scoate la iveală In acelaşi timp modele unice şi de maxim interes ştiinţific privind cosmogoniile populare, fără de care n. u poate fi concepută o istorie genorală a credi nţelor mit olog ice.

Nu este locul să ne oprim mai pe larg asupra întregului fond de probleme privind procesul de formare metodologică şi 'stiinlifică a lui Mircea Eliade în scurtul răstimp al deceniului al IV-lea. Schiţăm doar două aspecte reprezentative pentru o eventuală biografie spirituală a autorului, în epocă era aşteptată şi profetizată, cum am văzut, apariţia noului tip de savant şi de creator. Pentru aceasta se înfiinţau instituţii moderne, se plăteau burse, se călătorea intens, se purtau polemici în presă. Aventura lui Eliade în India, cu totul neobişnuită printre tinerii vremii (si cu atât mai rnult faţă de generaţia anterioară) dove-d t-a că era vorba de o mişcare intelectuală în toată puterea cu-vântului. Spontană şi necesară, susţinută de toate organismele statului. Fiecare tânăr înzestrat se visa un element dinamizator în sistemul culturii şi ştia că poate răzbate către esenţe, către adevăr, că i se permitea să fie şi incomod, numai să se întâmple „miracolul. Fireşte, această spectaculoasă aventură intelectuală a tineretului, întâmpinată cu încredere de mentorii vremii (şi ce mentori: N. lorga, G. Ibrăileanu, Lucian Blaga, C. Rădu-lescu-Motru, C. Stere etc., etc.), cum s-a văzut din ancheta din „Kalende„, găsea în Eliade unul dintre cei mai fervenţi susţinători. Nu numai că nu se îndoia de apariţia noului tip de intelectual, dar îl şi schiţa caracterologic: „Căci ce poate însemna un om nou, oricum ar fi conceput sau experimentat? În primul rând, un om care porneşte de la realităţi, care nu se mai mulţumeşte cu iluzia, cu visul, cu ignoranţa. Dar şi „realitatea” nu se reduce numai la faptele lumii fizice sau organice. Există şi realităţi spirituale, şi o totală abandonare a lor marchează primul pas către omul nou, către o deplină primenire şi creştere. Totul ne îndeamnă să credem că „omul nou44 pe care e dator să-1 realizeze epoca noastră, nu va veni din vreo tabără politică. El se va naşte şi de astă dată, aşa cum s-a născut totdeauna în istorie: printr-o răsturnare de valori spirituale, pentru o nouă icoană a omului despre sine însuşi44 u.

Ce icoană ne putem face despre tânărul Eliade, ca om şi ca savant, după datele pe care le putem culege din diverse izvoare? Mai întâi a fost un aventurier în sens camusian, în partea umană a existenţei sale. De acest fapt avea să pomenească el însuşi de multe ori în scrierile memorialistice. Avon tura

XXV avea un scop: era pusă în slujba celeilalte fotografii, spirituale, pentru istovirea tuturor surselor de cunoaştere şi în acord cu împlinirea profilului de om complet, total. Apoi era? Incomod prin temperament şi prin erudiţie. Datorită temperamentului, (de fapt o ilustrare a existenţei intelectuale, omul nou) Eiiade era să. Fie scos de două ori din viaţa universitară. O dată, în studenţie, pentru că, lucru unic, îndrăznise să-1 înfrunte pe lorga într-o problemă de etică socială; a doua oară s-a văzut ameninţat cu eliminarea din corpul profesonal datorită unor romane etichetate de critică drept imorale. Erudiţia începuse să incomodeze cu deosebire la întoarcerea din India. Un exemplu dintre multe altele: critica sa la Cărţile populare de N. Carto j an nu putea trezi simpatie generală. Şi aceasta nu pentru că Eiiade nu. Avea dreptate, ci pentru că făcea prea multe completări bibliografice, semnala goluri de informaţie, confuzii de nume, trimiteri eronate, greşeli de tipar. Să nu se uite că N. Carto j an era considerat atunci, ca şi astăzi, autoritatea cea mai de încredere în problema cărţilor populare româneşti şi a literaturii vechi şi că avea mulţi susţinători şi adepţi. La fel a procedat şi în legătură cu L A. Candrea (Iarba fiarelor) ^ eu Valeriu Bologa (Laniashtu-Karina-Samca) sau cu Al. Bogdan (Leş relations culturelles entre Ies Roumains et Ies Slaves du Sud). Dorinţa lui era să precizeze etapele muncii eruditului de tip nou: înregistrarea documentelor până la epuizarea ^ (r) r, cercetându-le în original, clasificarea de tipuri, zone, momente, comentarea sub raporturi multiple (mitologic, lingvistic, istoric, cultural, filosofic), raportarea la cercetările e-Cectuate în domenii înrudite. Când una dintre aceste etape ale cercetării lipsea ori i se părea deficitar realizată, Eiiade, dor-siic de corecţii metodologice, intervenea cu completările de-rigoare, din fondul său inepuizabil de informaţie.

Eiiade este unic In domeniul său. Aşa a apărut contemporanilor după ce s-a întors din India: nu numai ca intelectual nou, ci şi ca model de savant, înzestrat cu o asemenea forţă spirituală, încât putea să nască ştiinţa încă o dată, s-o ia de la capăt cu materiale vechi şi noi, să-i asigure o altă vârstă, ca în metafora mitului eternei întoarceri. Conştiinţa exemplarităţii s-a întărit după plecarea din ţară, când auto: fost obligat de împrejurări tragice (pentru el şi pentru i, românii, deopotrivă) să-şi caute un echilibru existe r iiinţă şi în literatură. Oroarea faţă de timpul cor., a adăugat elemente nei biografici sale spirituale, sensibil. A

KXVI


! La mitizări în sensul căutărilor labirintice şi încercărilor grele de Odiseu, obsedat de imaginea metafizică a Centrului. Jn acest sens biografia umană (aventura) o egalează şi o lămureşte pe cea spirituală.

Într-adevăr, prin ceea ce se scrie ori se spune astăzi despre Eiiade se pare că asistăm la mitizarea personalităţii sale. El a reuşit să captiveze minţile luminate ale secolului, de la Papini la Yung. Pe lângă aceasta, a trăit asemenea lui Erninescu: în continuă agitaţie, veşnio rătăcitor, cu nostalgii ucigătoare, fără o locuinţă în care să-şi adune manuscrisele: un „visiteur du rnonde”, cum 1-a caracterizat Georges Dumezil. Să speram că într-un viitor oarecare o stradă măcar o să-i poarte numele, dacă nu un institut cum s-ar cuveni, ca semn de împăcare şi de eternă regăsire, în oraşul copilăriei şi tinereţii sale, Bucureşti.

Pentru spiritul înnoitor în ştiinţă şi metodologie stan mărturie unele prefeţe la micromonografiile din deceniul ai IV-lea, îndeosebi la Cosmologie şi alchimie babiloniană. Autorul pornea de la o situaţie aparent personală: nemulţumirea provocată de tăcerea presei în legătură cu primele sale lucrări, Yoga, Essai sur Ies origines de la mystique indience şi Alchimie asiatică. S-a crezut că ambele studii nu prezintă interes pentru cultura română, întrucât prima tratează c problemă de mistică indiană, cealaltă abordează o problemă iară actualitate ştiinţifică. Autorul găsea contraargumente perfect convingătoare pe care le utiliza şi ulterior, inclusiv în introducerile la volumul De Za Zcilmoxis la Gengis-Han. Mal irita el atrăgea atenţia că este o mare eroare să se confunde materialul de studiu cu modul de valorizare a acestuia. E adevărat că Yoga se bazează pe informaţie exclusiv indiană, dar discuţia dezvăluie aderenţa autorului la fenomenele cul-iirii române. Este şi cazul unor cercetători străini: Eurkhelra „a clădit o teorie specifică spiritualităţii franceze din seco-hil XX, pe documente australiene”. Ar fi ca şi cum în cri-*. Ica poeziei s-ar respinge operele care tratează motive mitice de circulaţie extranaţională ori peisajele exotice. Yoga a apărut într-o vreme când cultura română era confruntată cu probleme noi şi tocmai de aici rezultă utilitatea cărţii: „cesa ce caracterizează problematica actuală a culturii româneşti este autohtonia, adică rezistenta elementelor etnice împotriva formelor de cultură străina (subl. Editorilor). Cum am arătat în altă parte (Introducerea la Scrieri literare, morale şi politice de B. P. Haşdeu), asemenea fenomene de rezistenţă şi

XXVB chiar insurecţie a spiritualităţii autohtone împotriva formelor mistificatoare venite din afară se întâlnesc des în istorie. Chiavr în tânăra noastră cultură modernă, formula lui Lucian Blaga, „revolta fondului autohton” a fost pusă întâi în circulaţie, pe la 1860, de către Haşdeu, cu al său studiu Pierit-au dacii? Deşi la întrebarea aceasta n-a răspuns definitiv decât Pârvan, şaizeci de ani în urmă. Ori, unul din rezultatele precise la care ajungem în Yoga este tocmai a-ceastă rezistenţă a fondului autohton, prearian, şi surparea lentă a formelor spirituale impuse de către năvălitorii indo-europeni”.



Frazele despre autohtonie şi despre formele străine par scrise de N. îorga. Facem precizarea pentru că mai sunt autori care prezintă într-o manieră eronată realităţile culturale ale României interbelice 1! J. N. îorga apare adesea ca un apărător înrăit al autohtonismului reprezentat de ţărănimea sub-culturală, fără perspectivă, pe când Eliade şi Cioran ar fi partizani ai formelor înnoitoare aduse de vântul revoluţiei franceze şi al civilizaţiei occidentale, în realitate, iată părerea lui Mircea Eliade, expusă în aceeaşi prefaţă polemică şi repetată în multe alte studii: „într-adevăr, confuziile pe care le creează confcrmiştii în cultura românească pot fi, în momentul de faţă, mai grave ca altă dată. Astăzi, când istorismul este depăşit şi în cultura europeană încep să-şi recapete prestigiul formele de sensibilitate prealfabetică şi să se înţeleagă cum trebuie gândirea simbolică – cultura românească poate să-şi valorifice zone rămase până acum inerte şi obscure. Ni se pare, de aceea, de-a dreptul îngrijorător faptul că nu acordăm importanţa cuvenită tocmai acelor ştiinţe care ne aşază pe picior de egalitate cu marile culturi europene. Poporul român, care nu a avut un Ev Mediu glorios (în sens occidental) şi nici Renaştere, şi deci n-a participat la istorie şi la crearea culturii europene, are o istoric şi o proto-îstorie de egală valoare cu a oricărei naţii europene importante, şi are folclor incontestabil superior tuturora. Astăzi ştiinţa românească întâlneşte prilejul unic de a valorifica spiritualitatea şi istoria secretă a neamului nostru. Pentru că, după cum spuneam, istorismul a apus pretutindeni. Se pune preţ pe preistorie şi cxtraistorie: sunt cercetate şi promovate formele colective ale vieţii, simbolurile, tradiţiile orale etc. Ori, în acest domeniu, poporul nostru este bogat”. Şi cine altul a fost păstrătorul acelei „istorii secrete a neamului” decât ţăranul, prea contestat şi prea denigrat de unii „specialişti” în problema tradiţionalismului românesc? Tezei lui Emmescu, Maiorescu, Ibrăileanu şi îorga despre autohtonie, Eliade i-a dat o nouă accepţiune, mutaţie de sens necesară în împrejurările culturale postbelice. Existând un puternic şi multimilenar suport autohton, putem căpăta mai multă încredere în noi înşine, fără să privim necontenit, cu umilinţă şi complexe de inferioritate, cum ar preconiza Nicolas Tertulian, către Occident: „La particularite la plus frappante de la position tradiţionaliste est que, par un sophisme enorme, cile tenait responsable ele la crise de la civilisation occidentale la grande tradition raţionaliste et humaniste de rOccident, cn fletissant justenient Ies grandes valeurs eu-ropeennes ciont la culture roumaine avait besoin comme de son oxygene. Lorsque Nae lonescu, professeur de logique et du metaphisique î l'Universite du Bucarest, ecrivait dans un article que Ies Roumains, ayant Ies pieds solidement enfon-ces dans le soi du Bărăgan, sont a priori refractaires aux theoremcs philosophiques raţionaliste de Descartes et de Spi-noza, ou aux postulats de la geometrie euclidienne, ou tout simplement î la notion du temps, (qui servaient une categorie exclusivement occidentale, car ils vivraient dans l'atem-poralite). Ii ne faisait que donner une expression – - limite î cette ligne de pensee ultraconservatrice”. 11. Partea regretabilă a chestiunii este că autorul pasajului îl vizează, de fapt, pe Mircea Eliade, textul fiind prezentat într-o împrejurare solemnă, mai precis cu prilejul unui colocviu internaţional consacrat tocmai celui criticat. Eliade era trecut printre acei „tradiţionalişti” (Eminescu, Haşdeu, Pârvan, Blaga) al căror „sofism enorm” (cu alte cuvinte teza lui Blaga: despre „revolta fondului nostru autohton”) ar obliga gândirea românească să eşueze pe o linie ultraconservatoare: stil caracteristic unei anume categorii de denigratori.

Nostalgia originii. Simbolul a devenit în secolul nostru aşa curn au arătat Jung şi Eliade, via regia către origini, către cunoaşterea adâncurilor umanităţii prin arhetipurile şi miturile ei fundamentale, împotriva fărâmiţăriior multiple (politice, economice, religioase, geografice), europeanului îi apăreau pentru prima dată imaginea unei planete unificate spiritual prin forţe venite de departe, mai puternice decât ambiţiile diplomatice ori conflictele armate. Gilbert Durând a întrevăzut comunitatea de concepţie la Jung şi Eliade a-tunci când a scris: „Comme Jung decouvrent la terre incogXXÂX nita des archetypes que animent la psyche individuelle l'oeu-vre d'Eliade, tome apres tome, met au jour la terre şi occul-te par la demythologisation trop chere au positivisme – futil theologique comme celui de Theritage barthien – la terre des grandes constantes mythologiques qui reglent en fin de comte des intimations eulturelles et Ies rapports sociaux. E t nous avons pressenti qu'il n'y avait qu'un pas entre Ies fi-gures archetypales, telle que celle du Mandala du Peur Ae-ternus ou du vieux Roi, emergees de Tanalyse yungienne et celle issus des recensements de l'anthropologue: forgeron my-thique, dieu lieur ou deesse de la ve'getatâon, voire divinitcs assasinees. Aussi est-il reconfortant de constater, en un temps – le notre – ou des essais philosophiques bacles tiennent lieu de references scientifiques, que le travail munitieux du clinicien et de l erudit anthropologue debouchent sur le corpus d'une identique veri te”.12

ŞI Yung şi Eliade operează cu tipologii mitice, fie că a-cestea sunt expresii ale experienţelor onirice colective, fie că sunt intuiţii cosmo-antropologice. Eforturile autorului român de a identifica în marea masă desaga modelului unic al mitului cosmogonic după care se conduc celelalte categorii subsumate (mitul antropogonic, de întemeiere, de origine) a-minteste de tehnica identificării arhetipurilor yungiene. Mai semnalăm identitatea de păreri în privinţa multor concepte tehnice. De pildă templu, munte, arbore, scară etc. Ia? Parte la Eliade din categoria imago, adică realităţi primordiale, cosmogonice, a căror morfologie rămâne statică, neschimbat Cu aceeaşi imago operează şi Yung atunci când decriptează simbolica unor visuri ori a unor naraţiuni mitologice. Cei doi autori se deosebesc însă prin modul în care concep structura arhetipurilor, ceea ce antropologul român ţine să precizeze nu o dată. Arhetipul yungian care îşi are primurn mo-vens în experienţa onirică freudiană, (eliberată însă de reziduurile libidoului) devine concept operaţional din momentul în care se dovedeşte a fi transindividual, elaborare a sub-:;! 'Vuilui colectiv, în acest caz el se comportă asemenea; mitice, cosmogonice, antropogonice, de origine, de r5: ere. La Eliade schema mitică este deja o construcţie i ş.'pală purtând în substructura ei amprenta psyche-ei co-v. Ea nu poate fi însă luată drept concept operaţional J ne, căci autorul nu vrea să facă psihologie sau practica. Peutică, asemenea lui Yung. El îi recunoaşte schemei vait rea de arhetip în momentul în care o omologhează cu conceptele filosofice fundamentale, mai precis cum ni se spune în Fragments d'un Journal, cu arhetipurile ideale ale lui Pla-ton. Schema mitică este la Yung o instanţă de control pentru arhetipul colectiv, pe când la Eliade acest oficiu se realizează în raport cu ordinea conceptuală propriu-zisă. Autorul român transformă mitologia în filosofie, sau cel puţin descoperă în culturile prealfabetice originea gândirii abstracte moderne, a artei şi a ştiinţei. Unul dintre dezideratele sale neîmplinite a fost acesta: „II faudra que j'ecrive un jour une longue etude sur „ Ies origines „ de la philosophie: que j e montre ie passage de ia connaissance par Ies mythes et Ies symboles (comme elle est pratiquee dans Ies mondes archaî-ques) î la philosophie systematique. Exemples: 1. Ce qui est „ archaique„ chez Platon (par exemple la prehistoire de la theorie des Idees: l'image exemplaire î l'idee platonicienne); 2. L'initiation equivaut î la philosophie. L'initiation represen-xe la „mort„ au niveau de rexperience profane, et la „ resu-rection” au niveau de l'experience religieuse, c'est-a-dlre] 'acces î la connaissance metaphysique. La philosophie ac-complit quelque chose de semblable: la mort de Tignorance, renaissance par la connaissance. II faudra que j'insiste sur ie symbole obstretique atteste tant dans le rite initiatique que dans la maieutique socratique.

Pour Husserl, la phenomenologie implique l'abolition Je Fexperience profane, de „rhomme naturel”. Ce que Ies phe-nomenologues appellent „ attitude natuelle „, c'est Tetat profane la condition preinitiatique. Tout comme par la redj: -tion phenomenologique ou accede au reel, par 1'initiation ou penetre dans le plan sacre, c'est-â-dire que l'esprit acces î l'absolut (~ le reel)13.

Transferuri de concepte au fost efectuate mereu în opera lui Mircea Eliade. Dacă s-ar face o selecţie a materialelor reprezentative ori s-ar scrie un studiu competent şi sistematic în acest sens, s-ar putea aproxima mai bine direcţia meditaţiilor sale, cât şi contribuţia la dezvoltarea gândirii filosofice a secolului. Din faptul că în citatul de mai sus se fac referinţe la Husserl nu trebuie înţeles că autorul român proiecui o cercetare în spirit fenomenologic. Sunt multe alte pasaje din care rezultă că preferinţele sale mergeau hotărât spre existenţialism. Consideraţiile, pertinente şi unice în literatura filosofică, despre dezvoltarea conştiinţei europene sub semnul timpului linear, despre miturile patetice, despre fz-tftţă, destin, neant sau moarte o demonstrează. Nu mai os; e

XXXI: necesar să menţionăm că toate aceste idei le construieşte pe baza materialelor etnografice raportate la metafizica europeană şi la „geometria euclidiană”.

Interesul pentru studiul originilor a fost susţinut teoretic şi de reactualizarea, la începutul secolului, a teoriei „fenomenului originar” pe care Goethe o dezvoltase în lucrările de botanică. Eliade găsea aici o nouă justificare a arhetipurilor, în cTepreuve du Labyrinthe ni se spune că nu a fost câştigat de structuralismul lui Levi-Strauss pentru că antropologului francez îi lipseşte disciplinarea hermeneutică strictă, fapt ce nu-l poate lăsa indiferent pe un istoric al autohtoniilor. Există însă o altă variantă a „structuralismului”, în care se înscriu Goethe, Dumezil şi Propp, mai adecvată studiului formelor culturii (Subl. Editorilor). Goethe şi-a imaginat existenţa unei Urplanze, adică a unei plante arhetipale, imagine completă şi esenţiali-zată a tuturor formelor vegetale. Este un „structuralism44 semnificativ şi fecund pentru că se îndreaptă „asupra esenţei unui ansamblu de fenomene, asupra ordinii primordiale care întemeiază sensul loru 14. La fel a procedat şi Propp în cartea sa despre Morfologia basmelor populare, în ediţia rusă, mai adaugă Mir cea Eliade, fiecare capitol poartă câte un motto reprezentând extrase ilustrative din opera scriitorului german, în Jurnal Eliade îşi aduce aminte de mai multe ori de Goethe. De pildă: „Lorsque Goethe a decouvert le principe de la metamorphose des plantes, c'est-â-dire que leurs organes reproducţeurs ne son t que des feuilles specialisees, ii s'est exclame: „Si je pouvais communiquer î quelqu'un mă vision et mă joie! Mais e'est impossible. Ce n'est ni un reve, ni une îantaisie: c'est la decouverte de la forme essentieâle avec 3a-quelle on pourrait dire que la Nature joue constamment, et dar s son jeu produit la vie la plus varie”.

Sur un plan plus modeste, et sans m'extasier comme Goethe clevant sa decouverte, fai eu, moi aussi, une experience similaire lorsque j'ai compris que Ies „formes historico-religi-euses” ne sont que Ies expressions, infiniment variee. S, de quel-ques experiences religieuses fondamentales. Quand ii decou-vre la sacralite du Ciel, ou de la Terre, l'homrne religieux exprime sa decouverte par des „Formes” (figures divines, sym-boles, inythes, etc.) qui ne reussissent jarnais î traduire exac-tement et totalment ce que signifie le sacre celeste ou tellu-rique. C'est bien pourquoi d'autre expressions Ies remplacent, tout aussi incornple'es et approximatives et en queâque sorte differentes de celles dont elies ont pris la place.

XXXII

Şi Ton analyse toutes ces expressions ou cornmence î voir Ies structures de l'univers reiigieux: ou devine Ies „archety-pes”, Ies rnodeles de ces Figures dâvines qui essaient de se „realiser” et de se „communiquer* entierement et ne reussissent, cependant, qu'une nouvelle „expression„. Car tout ce qui se „realise”, c'est-â-dire est exprime concretement, est ine-vitablement conditionne par l'Histoire. Toute expression reli-gieuse n'est donc qu'une mutilation de i'experience pleniere (Fragments d'un Journal, p. 323-324).



Într-un cuvânt, secolul al XX~lea este pasionat de mitul originii şi una dintre cele mai intense activităţi spirituale în acest sens s-a produs în România interbelică. Notăm că la noi nu este vorba numai de un interes pur speculativ pentru „fenomenul originar”, ci şi de o preocupare de natură oarecum practică, în scopul descoperirii formelor genetice ale culturii autohtone în special. Cercetarea lui Goethe (pe care o comentează pe larg şi Lucian Blaga într-un ui din eseurile sale, fă-când-o cunoscută publicului românesc) urma să devină doar îndreptar metodologic. Se poate afirma cu deplin temei că m-treaga muncă de cercetare şi de creaţie de după primul război a fost subordonată acestui deziderat major: cunoaşterea fon„ dulid originar al culturii autohtone (Subl. Editorilor). Este e-poca lucrărilor monumentale, monografii, studii de sinteză, atlase, enciclopedii, statistici, colecţii de documente, la care şi-au adus contribuţia cercetători de prestigiu aparţinând atât vechii generaţii, cât şi tinerii formaţi între timp. Încă o dovadă că în problemele de fond ale vieţii româneşti a existat totdeauna un consens între „cei vechi* şi „cei noi”.

Astfel ia naştere, ca urmare a unor eforturi colective, Atlasul Lingvistic al Limbii române şi Muzeul Satului, opere bazate în exclusivitate pe cunoaşterea vie a culturii autohtone. N. lorga scrie una dintre marile sale sinteze, Istoria Românilor în chipuri şi icoane, C. Rădulescu-Motru elaborează marele său sistem filosofic din perspectiva integrali „ Aiului energetic, adică a reorganizării forţelor spirituale ale etnicului, Lucian Blaga cercetează fiinţa naţională cu ajutorul categoriilor stilistice ale filosofiei culturii. Acum apare Getica lui Vasile Pârvan, Originea Româriilor de Al. Philippide, Istoria Limbii Române de AL Rosetti, Tradiţia istorică de Gh. I. Brătianu. La sfârşitul perioadei, G. Călinescu publică marea Istorie a literaturii române. De la origini până în prezent, iar Perpessicius începe editarea seriei Opere de M. Emineseu. „Destul să recunoaştem că setea pentru „fenomene originare”, scria Mircea Eliade, im-



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   37


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə