Capitolul XVI religiile din china antică

663

Tabloul problemelor

formed a common circle of small states, incapable of unification and centralization, unless if conquered by some outside

empire" (pp. 358-359).

53. Pentru istoria veche a Israelului am utilizat mai ales M. Noth, Geschichte Israels (Gottingen, 1950, ediţia a 2-a revizuită, 1954), J. Bright, A History of Israel (Philadelphia, 1959) si R. de Vaux, Histoire ancienne d'Israel. Des origines ă l'installation en Canaan (Paris, 1971). Vezi, de asemenea: W. F. A.\bright,Archaeology and the Religion of Israel (ediţia a 2-a, Baltimore, 1946); id., The Biblicul Period from Abraham to Ezra (New York, 1963); R. de Vaux, Leş institutions del'Ancien Testament, I-II (ediţia a 2-a, Paris, 1961,1967); Otto Eissfeldt, The Old Testament. An Introduction (New York, 1965, traducere după ediţia a 3-a germană, 1964, cu bibliografii suplimentare, pp. 722-785); J. Pederson, Israel. Its Life andCulture, I-IV (Copenhaga, 1926, 1940); G. von Rad, Old Testament Theology, I (New York, 1962; originalul german e din 1957); M. Noth, Die Urspriinge des alten Israel im Lichte neuer Quellen (Koln-Opladen, 1961); The Bible and the Ancient Near East. Essays in Honor of W.F. Albright, edited by C. Ernest Wright (New York, 1968), pp. 85-139 (despre arheologia Palestinei, de E. Wright), 265-299 (probleme de cronologie).

Există un mare număr de lucrări despre istoria religioasă a Israelului; cele mai utile, printre cărţile publicate în ultimii 10-12 ani, sunt: Y. Kaufmann, The Religion of Israel (tradusă din ebraică şi prescurtată de M. Greenberg, Chicago, 1960); H. Ringgren, La religion d'Israel (Paris, Payot, 1966; ediţia germană, 1963); W. Eichrodt, Religionsgeschichte Israels (1969); G. Fohrer, History of Israelite Religion (Nashville, 1972; ediţia germană, 1968).

Textele cosmogonice au fost traduse şi comentate de Jean Bottero, „La naissance du monde selon Israel", Sources Orientales, I (= La naissance du monde. Paris, 1959), pp. 187-234. Despre cosmologia biblică, vezi H. Gunkel, Schopfung undChaos in Urzeit und Endzeit (ediţia a 2-a, Gottingen, 1921), în special pp. 29 sq.; V. Maag, „Jahwâ's Begegnung mit der Kanaanăische Kosmologie", Asiatische Studien/Etudes Asiatiques, 18-19, 1965, pp. 252-269.

Printre cele mai recente traduceri comentate ale Genezei, cea mai accesibilă nespecialiştilor este cea a lui E. A. Speiser, Genesis (New York, 1964).

Pentru miturile despre crearea omului, cf, bibliografia citată mai sus, § 17.

54. Cu privire la Eden şi miturile paradisiace, cf. P. Humbert, Etudes sur le recit du Paradis et de la chute dans la Genese (1940); W. Andrae, „Der kultische Garden" (Die Welt des Orients, 6, 1952, pp. 485-494); G. Widengren, The King and the Tree of Life in Ancient Near Eastern Religion (1951); A. Dammron, La mythologie sumerienne et Ies premiers chapitres de la Genese (1959); Theodor H. Gaster, Myth, Legend and Customs in the Old Testament (1969), pp. 24-37, 332-334 (bibliografie); F.F. Hvidberg, „The Canaanite Background of Genesis I-II", Vetus Testamentum, 10, 1960, pp. 285 sq.; J. Coppens, IM connaissance du bien et du mal et le peche du Paradis (Analecta Lovanesis Biblica et Orientalia, 1958).

Despre Pomul vieţii şi Pomul cunoştinţei, vezi M. Eliade, Trăite, pp. 246 sq., Th. Gaster, op. cit., pp. 337-338.

Cu privire la Cain şi Abel, vezi Th. Gaster, op. cit., pp. 51-55,341-342 (bibliografie). Despre ritualurile şi simbolismele metalurgice, vezi M. Eliade, Forgerons et alchimistes (Paris, 1956), pp. 57 sq.; cu privire la regimul social şi prestigiile magice ale fierarilor, cf. ibid., pp. 81 sq.

Despre „semnul lui Cain" (Gen., 4:15), cf. materialul comparativ citat de J.G. Frazer şi Th. Gaster, în Th. Gaster, op. cit., pp. 55-65, 344-345 (bibliografie).

55.Despre unirea „fiilor lui Dumnezeu" cu „fiiceleoamenilor", cf. C.E. Closen, Die Siinde der „Sohne Gottes" (Gen., VI, 1-4). Roma 1939; Th. Gaster, op. cit., pp. 351-352 (bibliografie); B.S. Childs, Myth andReality in the Old Testament (Naperville, 1960), pp. 49 sq.; G. A. Cooke, „The Sons of (the) God(s)", Zeitschriftfur die Alttestamentliche Wissenschaft, 76,1964, pp. 22-47.

Privitor la Potop, cf. notele la § 18; Th. Gaster,op. cit., p. 352 (bibliografie); A. Parrot, De'luge et Arche de Noe'(l952); C.Lambert,„II n'y aurajamaisdedeTuge (Genese, IX: 11)",Nouvelle Revue Theologique, 77,1955,pp. 581-601,693-724.

în legătură cu Turnul Babei, vezi Th. Gaster, op. cit., pp. 360-361 (bibliografie); A. Parrot, La Tour de Babei (1953). Despre simbolismul ziqqurat-ului, cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour (ediţie nouă, 1969),pp. 25 sq.; G. Widengren, „Aspetti simbolici dei templi e luoghi di culto del vicino Oriente antico", Numen, VII, 1960, pp. 1-25. Despre miturile urcării la Cer, cf. M. Eliade, Religions australiennes (Payot, 1972), pp. 40 sq.; id., „Notes on the Symbolism of the Arrow", pp. 468 sq.

Lucrarea lui A. Borst, Der Turmbau von Babei; Geschichte der Meinungen uber Ursprung und Vielfalt der Sprache und Volker, I-IV, Stuttgart, 1957-1963, constituie o foarte erudită enciclopedie de legende genealogice ale istoriei occidentale.

56. Despre semiţii nomazi din mileniul al II-lea, vezi Joseph Hcnninger, „Zum Fruhsemitischen Nomadenlum", în Viehwirtxchaft undHirtenkultur. Ethnographische Studien (Budapesta, 1969,pp. 33-68), în special 44—50 (Patriarhii), 50-53 (nomazii în textele de la Mari).

Despre războinicii habiru şi raporturile lor cu evreii, vezi Tabloul problemelor şi bibliografia recentă în R. de Vaux, Histoire ancienne d'Israel, pp. 202-208 („Habiru-'Apiru etait un terme ethnique qui designai! un des groupes semitiques de l'ouest, «Amorites» ou «Proto-Arameens», auxquels nous avons rattache Ies Patriarches"; p. 208). Vezi şi W.F. Albright, From the Stone Age..., pp. 238 sq.; id., Yahweh and the Gods of Canaan, pp. 75 sq.; G. Fohrer, History of Israelite Religion, p. 30 (n. 8-10, bibliografiile).

Despre datarea Patriarhilor, vezi R. de Vaux, pp. 245-253. Despre „Dumnezeul tatălui", vezi W,F. Albricht, Alt, Der Gotider Vaier, 1929 (= Kleine Schriften zur Geschichte des Volkes Israel, I, 1953, pp. 1-78); accesibilă şi în trad. engleză:

Tabloul problemelor

664

Essays on Old Testament History and R eligion, traducere de R. A. Wilson, New York, 196H (pp. 1-100). Diseutarea tezelor sale în G. Fohrer, op. cit., pp. 36 sq.; R. de Vaux, pp. 256 sq.; H. Ringgren, pp. 29 sq. Raporturile dintre „Dumnezeul tatălui" si El, şi dintre El şi Iahve, au fost analizate de curând într-o nouă perspectivă de F. M. Cross, Canaanite Myt/i and Hebrew Epic (Cambridge, Mass., 1973), pp. 1-76.

Interpretarea numelui El Shaddai'este încă controversată. S-a căutat să fie derivat de la un cuvânt înrudit akkadianului Sădii, „munte": ar fi „(El) Cel de la Munte"; cf. şi H. Ringgren, pp. 34-35. Dar întrucât ar fi preferabil să i se găsească o etimologie în semitica de nord-vest, s-a propus recent ebraicul saday/sadeh: aceasta ar fi „El al Câmpiei, ori al Câmpurilor, ori al Stepei" (R. de Vaux, up. cit., p. 264, cu bibliografie).

E de remarcat faptul că legendele patriarhale în care există menţionat El nu-1 pomenesc pe Baal. Ceea ce arată că strămoşii israeliţilor, pătrunzând în Canaan înainte de hiksoşi, n-au găsit aici cultul lui Baal; acesta a început să câştige în importanţă către mijlocul mileniului al II-lea, poate puţin mai devreme, la Ugarit: cf. R. de Vaux, op. cit., p. 266. Totuşi, cum am văzut deja (cf. p. 103, n. 26), probabil că exista un zeu local al furtunii şi fertilităţii agricole, căruia i-a fost uitat numele după introducerea lui Baal.

Nici o indicaţie privind cultul „idolilor" ia Patriarhi. Dar când Rahel se pregăteşte să părăsească casa lui Laban, tatăl ei, ea îi fură terafimii, idolii domestici (Geneza, 31:19) pe care Laban îi numeşte „zeii mei" (31: 30). Despre semnificaţia terafimilor, vezi A.R. Johnson, The Cultic Prophet in Ancient Israel (ediţia a 2-a, 1962), pp. 32 sq.; H. Rowley, Worship in Ancient Israel, pp. 19 sq. în orice caz, gestul lui Rahel nu poate constitui o indicaţie în legătură cu religia lui lacov. Vezi şi H. Ringgren, op. cit., pp. 38-39.

Cât despre circumcizie, probabil că era practicată în epoca Patriarhilor. Nu i se cunoaşte originea; cf. R. de Vaux, Leş Institutions de l'Ancien Testament (Paris, ediţia a 2-a, 1961), pp. 78-82; E. Isaac, „Circumcision as a Covcnant Rite", Anthropos, 59, 1964, pp. 444-456. S-a afirmat că circumcizia fusese împrumutată de la egipteni, dar ea nu era un obicei generalizat în Egipt. Pe de altă parte, obiceiul este atestat în nordul Siriei încă de la începutul mileniului al III-lea. Prin urmare, strămoşii israeliţilor ar fi putut să-1 fi cunoscut înainte de sosirea lor în Canaan. „Ea avea atunci semnificaţia primitivă de iniţiere în căsătorie, si în viaţa comună a clanului, cum mai este încă în Facerea, 34: 14—16; abia mai târ/iu a devenit semnul alianţei lui Dumnezeu cu poporul său, pe care autorul sacerdotal al cap. 17 din Facerea îl leagă de epoca lui Abraham" (R. de Vaux, Histoire ancienne d'lsrael, I, p. 273; bibliografia recentă se găseşte la notele 94 şi 96). Despre circumcizia ca rit iniţiatic în societăţile arhaice, cf. M. Eliade, Naissances mysticfues (Paris, 1959), pp. 54 sq.

57. Despre sacrificiile de tip sângeros, vezi R. de Vaux, Leş sacrifices de l'Ancien Testament (Paris, 1964), pp. 7-27; id., Histoire ancienne d'lsrael, pp. 270 sq. Cu privire la obiceiurile din Arabia centrală, vezi J. Henninger, „La religion bedouine preislamique" (în L'antica societă beduina, ed. F. Gabrieli, Roma, 1959), pp. 135-136; id., „Leş fetes de printemps chez Ies Arabes et leurs implications historiques" (Revista do Museu Paulista, Săo Paolo, n.s. 4, 1950, pp. 389-432).

58. Figura lui Moise a dat loc recent la câteva interpretări destul de originale; vezi E. Auerbach, Moses (Amsterdam, 1953); H. Cazelles,Moise, l'homme de l'Alliance (l955); H.H. Rowley,From Joseph to Joshua (Oxford, 1950); id., „Moses and the Decalogue", BJRL, 34, 1951, pp. 81-118. Cf., de asemenea, R. Smend, Da s Mosebild von Heinrich Ewald bis Martin Noth (1959). Despre misiunea lui Moise, vezi R. de Vaux, Histoire ancienne, pp. 305 sq. Cu privire la diversele tradiţii legate de ieşirea din Egipt şi de sărbătoarea Paştelui, cf. G. Fohrer, Hist. oflsr. Rel., pp. 68 sq.; R. de Vaux, Institutions, II, pp. 383-394 (şi bibliografia, pp. 467-68); id., Leş sacrifices de l'Ancien Testament, pp. 5 sq.

influenţa Paştelui în tradiţia prezentată în Exodul, 1-15 a fost subliniată mai ales de J. Pedersen, Israel. Its Life and Culture, III-IV (1940), pp. 384-415, 728-737; teoria a fost criticată şi modificată de către G. von Rad şi S. Mowinckel; cf. Fohrer, op. cit., pp. 68 sq.

După cum am remarcat, sărbătorirea Paşteiui, la început sărbătoare pastorală de primăvară, a fost explicată ca o comemorare rituală a ieşirii din Egipt; altfel spus, o ceremonie periodică, expresie a religiozităţii cosmice, a sfârşit prin a fi „istoricizată". Pe de altă parte, evenimentele fabuloase ale Exodului, i.e. trecerea Mării de Trestii şi nimicirea armatei egiptene, au primit, cu timpul, două interpretări diferite. După cea mai veche mărturie (Ieşirea, 15: 1-10), trupele faraonului au fost înmormântate sub valurile ridicate de răsuflarea lui Iahve. Abia mai târziu, în Psalmi, se vorbeşte despre o despărţire a mării: „El a despicat marea şi i-a trecut peste ea, a înălţat apele ca un dig" (Ps. 77: 16; cf. Ps. 76: 15-19).

In acest caz „miracolul" de la Marea de Trestii este pus în legătură cu creaţia, adică cu victoria lui Iahve asupra monstrului marin Rahab şi Leviathan: „N-ai zdrobit tu pe Rahab şi n-ai spintecat tu Balaurul? Nu eşti tu oare cel ce ai secat marea şi apele adâncului celui fără fund, cel ce adâncimile mării le-ai prefăcut în cărare largă pentru cei răscumpăraţi ai tăi?" (Isaia, 51: 9-10). Exodul, la fel ca şi cucerirea Canaanului (şi, mai târziu, întoarcerea din robie, anunţată de textul lui Deutero-Isaia din care am citat), constituie întrucâtva o repetiţie a operei cosmogonice (cf. F.M. Cross, Canaanite Myth and Hebrew Epic, pp. 100 sq.). Dar, în cele din urmă, cele două perspective — „istorică" si „cosmologică" — sunt complementare; cucerirea Canaanului, eveniment „istoric" prin excelenţă, este şi ea operă divină, căci Iahve este acela care asigură victoria israeliţilor.

59. In cartea sa Luw and Covenant in Israel and the Ancient Near East (Pittsburgh, 1955), G. E. Mendenhall a apropiat Legământul de alianţă de tratatele regilor hittiţi cu vasalii lor din Asia Mică. Un asemenea tratat conţine, după un preambul (precizând numele şi titlurile regelui şi amintind raporturile existând până în prezent între cele două părţi), stipulaţiile impuse vasalului, lămuriri privind păstrarea documentului într-un templu si lectura sa periodică solemnă, lista zeilor-martori şi în cele clin urmă formule de blestem şi de binecuvântare. W.F. Albright, care acceptă această teză, insistă asupra necesităţii

665

(ratatelor şi contractelor pentru evreii din vechime, în marea lor majoritate caravanieri: cf. Yaliweh and ihe Godx ofCanaan, pp. 107 sq., cu bibliografie. Criticile lui Mendenhall sunt înregistrate de R. de Vaux, Histoire, p. 410, n. 141. R. de Vaux se întreabă cum a putut cunoaşte grupul seminomad al lui Moise contractele regilor hittiţi. Pe de altă parte, există diferenţe între structurile celor două texte. De exemplu, în cuprinsul Legământului lipsesc formulele de bJestemarc-binecuvântare finale. In plus, în timp ce stipulaţiile sunt exprimate în general în formă condiţională — „Dacă s-ar întâmpla ca..." — Legământul utilizează formule apodictice. R. de Vaux observă că tratatele regilor hittiţi cu populaţiile semibarbare nu urmează formularul clasic. Există deci mai multe tipuri de „formule de legământ" (ibid., p. 413).

Asupra rolului oazei de la Kadesh Barnea în constituirea tradiţiilor iahviste, vezi T.J. Meek, Hebrew Originx (New York, 1936; retipărire, 1960), pp. 119 sq.; R. de Vaux, Leş Institutions de l'Ancien Testament, II, pp. 228 sq.; H. Ringgren, op. cit., pp. 49 sq. Elementele vulcanice, parte a manifestărilor lui Iahve în Sinai, au fost analizate de J. Koenig, „Le Sinai, montagne defeu",RHR, 167,pp. 129-155; id.,„Aux origines des theophanies iahvistes", ibid., 169, 1966,pp. 1-36. Dar F.M.Cross a arătat că „revelaţia de pe Sinai" este o „teofanie prin furtună", comparabilă aceleia a Iui Baal; cf. Cunaanite Myth and HebrewEpic, pp. 147sq. Vezi şi G.E. Mendenhall, 77ie Tenth Generation: The origins of the Biblicul Traditions (Băltimore, 1973), pp. 56 sq. Vezi ibid., pp. 105, despre incidentul cu Baal Peor.

60. Câteva teorii recente privind instalarea israeliţilor în Canaan (si în special acelea ale lui Y. Kaufmann, A. Alt, M.Noth, W.F. Albright si G.E. Mendenhall) sunt analizate de R. de Vaux, Histoire ancienne, pp. 444-454). Vezi, de asemenea, R. Smend, Jahwekrieg und Stâmmebund (Gottingen, 1963).

Cu privire la conflictul dintre iahvism şi religia canaaneană, vezi R. Hillmann, Waxxer und Berg: Kosmische Verbindungslimen zwixchen dem Kanaanăischen Wettergott und Jahve (Disertaţie, Halle, 1965); J. Maier, ,,Die Gottesvorstelluiig Altisraels und die Canaanăische Religion", în Hibei und Zeitgemăsser Glaube. I, 1965, pp. 135-158; T. Worden,„The Literary Influence of the Ugaritic Fertility Myth on the Old Testament", VT, 3,1953, pp. 273-297; G. Fohrer, op. cit., pp. 103 sq.; R. de Vaux, Mistuire, p. 147 (n. 99, bibliografie); despre sincretism, vezi G. W. Ahlstrom, Aspects of Syncretixm in hraelite Religion (Lund, 1963).

Lucrarea lui R. Dussaud, Leş origines cananeannes du sacrifice israelite (1921, ediţia a 2-a, adusă la zi, 1941), este încă utilă. Vezi şi H. Rowlcy, Worship in ancient Israel, pp. 61 sq. şi bibliografia înregistrată la p. 65, n. l. Sacrificiul uman n-a fost niciodată acceptat de către israeliţi; sacrificiile de copii atestate în secolul al Vll-lea repre/intă o influenţă exterioară; cf. R. de Vaux şi Eissfeld, rezumaţi de H. Rowley, op. cit., p. 65, n. l.

Despre profetismul în Orientul Apropiat antic şi la israeliţi, vezi A. Haldar, Asxociation of Cult Propnets among the Ancient Semit es (Uppsala, 1945); J. Lindblom, Prophecy in Ancient Israel (Philadelphia, 1965, Oxford, 1962); aceste două lucrări posedă bogate bibliografii. Vezi, de asemenea, J. Pederson, „The Role played by Inspired Persons among the Israelites and the Arabs" (Studies in Old Testament Prophecy ~ Robinson Eestschrift, 1950, pp. 127-142); A. Lods, „b'ne tablette inedite de Mari, interessante pour J'histoire ancienne du prophetisme sernitique", ibid.,pp. 103-110; A. Malamat, „Prophetic Revelation in New Documents f rom Mari and the Bible", Vetus Test ciment um, Suppl., XV, 1966, pp. 207-227; G. Fohrer, Studien zur alttextamentlichen Prophctie, 1949-J 965 (1967).

61. Istoria studiilor, şi în primul rând a ipotezelor privind patria originară a indo-europenilor şi migraţiile lor, este tratată de P. Bosch-Gimpcra,I^es Jndo-Europe'ens (traducere de R. Lantier, Paris, 1961),pp. 21-96, şi de G. Devolo, Origini indeuropee (Firenze, 1962), pp. 8—194. Aceste două lucrări conţin importante bibliografii. Lucrarea iui O. Schrader, Reallexikon der indogermanische Altertumskunde (ediţia a doua, publicată de A. Nehring, Berlin-Leipzig, 1917-1932), este neînlocuită până în prezent. Vezi şi A. Nehring, „Studien zur indogermanischen Kullur u. Urheimat", în W. Koppers şi col.: Die Indogermanen- und Germanenfrage (Salzburg-Leipzig, 1936, pp. 7-229).

Expuneri ale săpăturilor arheologice mai recente vom găsi în Marija Gimbutas, The prehistory of Eaxtern Europa (1956); Bronze Age Cultures in Central and Eaxtern Europe (La Haye, 1965); „Proto-Indo-European Cui ture: The Kurgan Culture during the Fifth, Fourlh and Third Milenia B .C.", în George Cordona, cd., Indo-European and Indo-Europeans (Philadelphia, 1970), pp. 155-197; „The Beginning of the Bronze Age in Europe and the Indo-Europeans: 3500-2500 B.C.", JIES, i, 1973,pp. 163-214; „The dcstruction of Acgean and East Mediterranean urban civilization around 2500 B.C.", în R. Crossland şi A. Birchall, ed., Bronze Age Migrationx in the Aegean (1973), pp. 129-139. Homer L. Thomas, „New Evidence for dating the Indo-European dispersai in Europe" (Indo-European and Indo-Europeans, pp. 199-251), propune să reculăm dala expansiunii indo-europenilor (analiza cu radiocarbon decelează prezenţa lor în Olanda către ~ 2470 sau ~ 2600). Ward H. Goodenough, „The Evolution of Pastoralism and Indo-European Origins" (ibid., pp. 253-265), localizează focarul indo-europenilor în regiunile orientale ale Poloniei şi în Ucraina occidentală. Vezi si Paul Friedrich, „Proto-Indo-European Trees" (ibid., pp. 11-34); T. Burrow, „The Proto-Indoaryans", JRAS, 1973, pp. 123-140; M.M. Winn„,Thoughts on the question of Indo-European Movernents into Anatolia and Iran", JIES, II, 1974,pp. 117-142 (asupra grupelor indo-europene din Anatolia şi Iran către ~ 3000). Bibliografia critică despre indo-europenii din Asia anterioară la M. Mayrhofer, Die Indo-Arier im Alten Vorderaxien (Wiesbaden, 1966); cf. Mayrhofer,în IU, VII, 1964,pp. 208 sq.; id.,Die Arier im Vorderem Orient — ein Mythos? (Viena, 1974). Funcţia religioasă a tumulilor (kurgan) indică un puternic cult al strămoşilor, comparabil cu acela al civilizaţiilor megalitice (cf. § 35).

62. Despre teoriile lui Max Miiller, vezi Richard M. Dorson, „The Eclipse of Solar Mythology" (în Myth: A Symposium. edited by Thomas A. Sebeok, Philadelphia, 1955, pp. 15-38). Lucrarea lui Leopold von Schroder, Arische Keligion (I-II, Leipzig, 1914, 1916), este încă utilizabilă, în primul volum autorul prezintă Fiinţele Supreme indo-europene, în al doilea,

Tabloul problemelor

666

divinităţile cosmice (Pământul, Soarele, Focul etc.). Un al treilea volum trebuia să studieze noţiunea de suflet şi cult ale strămoşilor. Din imensa literatură direct sau indirect inspirată de ideologia naţional-socialistă se poate cita, ca exemplu, Friedrich Cornelius, Indogermanische Religionsgeschichte (Miinchen, 1942). Primul volum (singurul apărut) din Glaubensgeschichte cler Indogermanen (Stuttgart, 1937) de J. W. Hauer este constituit în realitate dintr-o serie de studii independente. O critică a interpretării rasiste a spiritualităţii indo-europene vom găsi în diferitele contribuţii grupate sub titlul Die Indogermanen- und Germanenfrage, şi publicate de W. Koppers (Wiener Beitrăge zur Kulturgeschichte und Linguistik, IV, Salzburg-Leipzig, 1936), şi în volumul al treilea din Rassen und Vo'lker in Vorgeschichte u. Geschichte des Abendlandes (Luzern, 1946) de Wilhelm Schmidt (în special pp. 275-318).

Despre vocabularul religios indo-european, vezi G. Devoto, Origini indeuropee, pp. 295 sq. şi volumul al doilea din E. Benveniste, Le vocabulaire des institutions indo-europeennes (Paris, 1969). Pentru o anali/ă pătrunzătoare a termenului theos, cf. C. Gallavotti, „Morfologia di theos", SMSR, 33, 1962, pp. 25-43. Despre divinitatea iraniană a focului, cf. Stig Wikander, Der arische Mănnerbund (Lund, 1938), pp. 76 sq., şi, mai jos, § 104.

Eric Hamp (împotriva lui Benveniste, op. cit., II, 223 sq.) demonstrează existenţa unui termen comun indo-european pentru „sacrificiu"; cf. „Religion and Law from Iguvium" (JIES, I, 1973, pp. 318-323), p. 322.

O dezvoltare târzie asociază energia divină cu sufletele morţilor; cf. în special la germani, unde rădăcina originară GHAV, GHUTO, care îl desemnează pe cel „evocat", a sfârşit prin a exprima ideea de Dumnezeu. La fel de târzie pare să fie apariţia termenului WELO, „suflet", care înseamnă „cel ce se eliberează în aer", adică este eliberat prin ardere; cf. G. Devoto, Origini, pp. 295-316.

E important să semnalăm o diferenţă caracteristică între indo-europeni şi semiţi: valoarea acordată scrierii. Herodot (I, 136) arată că perşii îi învăţau pe fiii lor numai trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul şi să nu mintă. După un pasaj din Annale despre regele asirian Assurbanipal V, suveranul semit învaţă să călărească (şi să mâie care), să tragă cu arcul, precum şi „înţelepciunea lui Nabu şi arta de a scrie după tradiţiile maeştrilor"; cf. G. Widengren, Numen I, 1954, p. 63, n. 311; id., Religionsphănornenologie (Berlin, 1969), pp. 570 sq. Vezi şi G. Dumezil, „La tradition druidique et l'ecriture: le Vivant et le Mort" (RHR, 122, 1940, pp. 125-133). Această diferenţă radicală între religiile indo-europene bazate pe tradiţia orală şi „religiile Cărţii", în care scribii se bucurau de un mare prestigiu, a creat dificultăţi atunci când clerul zoroastrian a hotărât să redacteze cartea sa sfântă, Avesta. Căci chiar în epoca sassanidă (secolele I1I-V1I), scrierea era considerată o activitate demoniacă; cf. A. Bausani, Persia religiosa (Milano, 1959), pp. 20 sq. Vezi, de asemenea, G. Widengren, „Holy Book and Holy Tradition in Iran. The Problem of the Sassanid Avesta" (în F.F. Bruce şi E.G. Rupp, Eds., Holy Book and Holy Tradition, Manchester, 1968, pp. 36—53).

63. Cea mai bună introducere în opera lui Georges Dumezil este L'Ideologie tripartie des Indo-Europeens (Bruxelles, 1958). Bibliografia până în 1960 este înregistrată în Hommages â Georges Dumezil (Bruxelles, 1960), pp. XI-XXIII. O prezentare cronologică a operei lui Dumezil, şi o analiză a criticilor care i-au fost adresate, găsim în C. Scott-Littleton, The New Comparative Mythology: An Anthropological Assessment of the Theories of Georges Dumezil (Berkeley şi Los Angeles, 1966). Un anumit număr de studii despre concepţiile dumeziliene au fost publicate în volumele Myth and Law among the Indo-Europeans, ed. Jaan Puhvel (Univ, of California Press, 1970), şi Myth in Indo-European Antiquity, ed. G.I. Larson (ibid., 1974). Vezi şi articolele lui J.F. Richards, Alf Hiltebeitel, J. Gonda, C. Scott-Littleton şi David M. Knipe în The Journal of Asian Studies, 34, 1974, pp. 127-168. Richard Bodeus, „Societe athenienne, sagesse grecque et ideal indo-europeen" (L'Antiquite Classique, 41,1972, pp. 453-486), a examinat cu strălucire concepţia dumeziliană a tripartiţiei în lumina faptelor din lumea greacă.

Aşteptând noua ediţie a celor trei volume, Jupiter, Marş, Quirinus (Paris, 1941-1945) şi Mitra-Varuna. Eşuai sur deux representations indo-europeennes de la souverainete (1940; ediţia a 2-a 1948) se va citi Heur et Malheur du guerrier (Paris, 1969), reluare a Aspects de lafonction guerrier e chez Ies Indo-Europeens(\956), L'heritage indo-europeen ă Rome (Paris, 1949), Servius et la Fortune (Paris, 1943) şi Mythe et epopee, I-III (Paris, 1968, 1973). în primul volum din Mythe et epopee (pp. 31-257), G. Dumezil dezvoltă demonstraţia lui Stig Wikander privitor la existenţa schemei tripartite în Mahăbhărata. Articolul Iui Wikander, „Legenda lui Pandava şi fondul mitic din Mahăbhărata" (în suedeză, în Religion och Bibel, VI, pp. 27-39), a fost tradus de Dumezil în Jupiter, Marş, Quirinus, IV (1948), pp. 37-53. Despre zeii din Mitani, vezi G. Dumezil, „Leş «trois fonctions» dans le Rig Veda et Ies dieux indiens de Mitani" (Academie royale de Belgique, Bulletin de la Classe des Lettres, seria a 5-a, voi. XLVII, 1961, 265-298).