Capitolul XVI religiile din china antică

Miturile lui Osiris în Imperiul Mijlociu şi cel Nou sunt rezumate de J. Vandier, op. cit., pp. 48-51.

Textele sarcofagelor au fost editate de A. de Buck, The Egyptian Coffin Texts, I-VI (Chicago, 1935-1950). Ele sunt pe punctul de a fi traduse de R.O. Faulkner, The Ancient Egyptian Coffin Texts, voi. I (Warminster, 1974).

Asupra cultului lui Osiris, vezi cele două volume ale lui E. Chassinat, Le Mystere d'Osiris au mois de Khoiac; Clark Rundle, op. cit., pp. 132 sq. (ridicarea coloanei djed, simbol al coloanei vertebrale a zeului), pp. 157 sq.; H. Frankfort, Royaute, pp. 251 sq.

Cu privire la Horus şi Seth, vezi Hans Bonnet, Reallexikon..., pp. 307-318, 702-715, cu bibliografia esenţială. De adăugat H. de Velde, Seth, god of confusion (1967).

30. Despre Prima Perioadă Intermediară, vezi H. Stock, Die erste Zwischenzeit Aegyptens (Roma, 1949); J. Wilson, The Culture of Ancient Egypt, pp. 104-124; Drioton-Vandier, L'Egypte, pp. 213 sq.

Operele literare discutate în text au fost traduse de Adolf Erman, The Literature ofthe Ancient Egyptians (versiune engleză de A.M. Blackman, Londra, 1927, reeditare în colecţia Harper Torchbooks, New York, 1966, sub titlul The Ancient Egyptians,c\\ o importanta introducere de W.K. Simpson),pp.75 sq. (învăţaturipentru regele Meri-ka-re), 92 sq. (Ipuwer), 132 sq. (Cântecul Harpistului), 86 sq. (Sfdtuirea unui om deznădăjduit). Am urmat mai ales traducerile lui J. Wilson, ANET, pp. 405 sq., 441 sq., 467. R. O. Faulkner a dat o noua traducere a Sfătuirii unui om deznădăjduit... în Journal of Egyptian Archaeology, 42, 1956, pp. 21-40 („The mân who was tired of life"). R. J. Williams a examinat literatura recentă în jurul aceluiaşi text, ibid., 48, 1962 pp. 49-56. Au fost publicate mai multe lucrări despre Mustrările Profetului Ipuwer: vezi bibliografia lui W. K. Simpson, Introducerea la reeditarea cărţii lui Erman în colecţia Harper Torchbooks, pp. XXIX-XXX. Vezi ibid., p. XXVIII, analiza lucrărilor recente despre Sfaturi pentru Meri-ka-re. Precizăm că acest ultim text este destul de lung şi nu e întotdeauna inteligibil.

Referitor la literatura Epocii Intermediare din Dinastia a XH-a, vezi G. Posener, Litterature et politiaue dans l'Egypte de la XU-e Dynastie (Paris, 1956).

31. Cu privire la Imperiul Mijlociu, vezi H.E. Winlock, The Rise and Făli ofthe Middle Kingdom in Thebes (New York, 1947); J. Wilson, The Culture of Ancient Egypt, pp. 124—153; Drioton-Vandier, op. cit, pp. 234 sq. Faraonii au întreprins lucrări considerabile (ei au adăugat 27 000 de acri de pământ arabil lângă Fayum etc.). Fără să fi practicat o politică de cuceriri, Egiptul era respectat şi temut în Mediterana, în Marea Egee şi în Orientul Apropiat.

Despre hiksoşi, vezi Robert M. Engberg, The Hyksos Reconsidered (Chicago, 1939); H.E. Winlock, op. cit., ultimele două capitole; Wilson, pp. 154—165; T. Săve-Soderbergh, „The Hyksos Rule in Egypt", Journal of Egyptian Archaeology, 37,1951, pp. 53-72; Theodore Burton-Brown, Early Mediterranean Migrations (Manchester, 1959), pp. 63 sq. Cât despre xenofobia egiptenilor, trebuie să ţinem cont de faptul că, multă vreme, ei nu recunoşteau „umanitatea" străinilor; de aceea îi sacrificau; cf. Wilson, pp. 139 sq. Cu privire la această problemă, vezi F. Jesi, „Rapport sur Ies recherches relatives â quelques figurations du sacrifice humain dans l'figyptepharaonique", JNES, 17,1958,pp. 194-203. încă în timpul Primei Perioade Intermediare, „asiaticii" erau acuzaţi de a fi aţâţat anarhia, deşi numărul lor era, la acea epocă, insignifiant (cf. Wilson, pp. 110 sq.). Abia doar ca urmare a cuceririi hiksoşilor, „asiaticii" s-au stabilit în masă în regiunea Deltei.

Despre rolul marelui preot al lui Amon, vezi G. Lefebvre, Histoire des Grands Pretres d'Amon de Karnak jusqu'â la XXI-e Dynastie (Paris, 1929); J. Vandier, op. cit., pp. 170 sq.; J. Wilson, Culture, pp. 169 sq.

Marele imn al lui Amon-Ra a fost de mai multe ori tradus: cf. J. Wilson, ANET, pp. 365-367; Erman-Blackman, pp. 283-287. Imnul este inspirat de teologia memfită (Erman, Religion, p. 119), ceea ce ilustrează tendinţa religiozităţii egiptene de a relua şi reinterpreta doctrinele tradiţionale. La fel de important este ceea ce s-a numit „un imn universalist al Soarelui", publicat şi tradus de A. Variile, în Bulletin de l'Institut franfais d'archeologie orientale (Cairo), 41, 1942, pp. 25-30; vezi, de asemenea, traducerea lui J. Wilson, ANET, pp. 367-369.

Tabloid problemelor

656

32. Despre „revoluţia de la Amarna", vezi J. D,S. Pendlcbury, Teli-et-Amarna (Londra, 1935); Drioton-Vandier, L'Egypte, pp. 86 sq., 334 sq.; J. Wilson, op. cit., pp. 212 sq.; Rudolph Anthes, Die Maat des Echnaton von Amarna (Suppl. JAOS, no. 14, 1952); Cyril Aldred, M?u' Kingdom Anin Ancient Egypt during the Eighteenth Dynaxty (Londra, 1951), în special pp. 22 sq.

Marele imn către Aton a fost tradus de Erman-Blackman, op. cit., pp. 288-291; H. Breasted, The Dawn o/Comcience (New York, 1953), pp. 281-286; J. Wilson, ANET, 369-371.

Despre continuitatea Amon (-Ra)-Aton, vezi Alexandre Piankoff, The Shrines ofTut-Ankh-Amon (New York, 1955), pp.4sq.

33. Ceea ce Edouard Naville numea „Litania Soarelui" constituie unul din cele mai importante texte ale Imperiului Nou. Noi am urmat traducerea lui A. Piankoff, The Litany of Re (New York, 1964), pp. 22-43. Vezi şi textele traduse de acelaşi autor în lucrarea sa The Tomb of Ramesses VI (New York, 1954).

Există mai multe traduceri ale Cărţii Morţilor; am urmat ultima, aceea a lui T.C. Allen, The Book of the Dead or Going forth by Day (Chicago, 1974). Despre alte cărţi funerare (Cartea despre cele din lumea de Dincolo; Cartea Porţilor; Cartea Nopţii), vezi J. Vandier, pp. 107 sq., 128-129. Pentru Cartea celor două Drumuri, am utilizat traducerea lui A. Piankoff, The Wandering of the Soul (Princeton, 1974), pp. 12-37. Vezi, de asemenea, S. Morenz, Altdgyptischer Jenseitsfuhrer. Papyrus Berlin 3127 (Frankfurt pe Main, 1966).

Lumea subterană a morţilor, duat, este atestată încă în Textele Piramidelor; vezi exemplele citate de H. Breasted, Development, p. 144, n. 2. Despre reprezentările asupra Infernului, vezi Erik Honm\ig,Altagyptische Hollenvorstellungen (Berlin, 1968). Descrierea şi traducerea textelor în lucrarea lui E. A. Wallis Budge, The Egyptian Heaven and Hell, I-III (reeditare într-un singur volum, Londra, 1925). Elementele „negative" ale Morţii, considerată ca vrăjmaşul prin excelenţă al omului, sunt amănunţit analizate de J. Zandee, Death ax an Eneiny according to Ancient Egyptian Conceptions (Leiden, 1960), pp. 5-31 (prezentare generală), 45-111 (vocabularul exprimând diferite aspecte ale morţii: distrugere totală, descompunere, întemniţare etc.). Cartea lui H. Kees, Totenglauben und Jenseitsvorstellungen der alten Aegypter (1926; ediţia a 2-a Berlin, 1956), rămâne mereu cel mai bun studiu de ansamblu, în ciuda unor interpretări prea personale. Esenţialul cu privire la cultul morţilor (mumificarea, mormintele, funeraliile, mastuba, piramida, hipogeul) se va găsi la J. Vandier, op. cit., pp. 111-130 (cu o bogată bibliografie).

Pentru egipteni,ca de altfel şi pentru alte popoare ale antichităţii (India, China, Grecia etc.), moartea nu săvârşea numai despărţirea dintre corp şi suflet; ea revela în plus deosebirea dintre cele trei principii spirituale: akh. ba si ka. Primul „desemnează în mod esenţial forţa divină, supranaturală" (J. Vandier, p. 131). Sensul cuvântului „strălucitor, glorios" indică natura celestă a morţilor, (în fond, când morţii sunt numiţi akhu, ei sunt consideraţi fiinţe supranaturale, locuind în Cer; cf. H. Frankfort, Royuute, p. 104.) Ba, reprezentat ca şi akh, sub formă de pasăre, constituie „sufletul'' propriu-zis. „Ba avea nevoie de corp sau cel puţin de o statuie a defunctului, pentru a-i păstra identitatea. Egiptenii şi-1 reprezentau ca unindu-se din nou cu corpul în mormânt după ce străbătuse câmpuri şi desişuri..." (H. FTîinkion,Royaute, p. 103; cf. Ancient e'gyptian religion, pp. 96 sq.). Ba este defunctul însuşi sub un anumit aspect. Dimpotrivă, ka, niciodată reprezentat plastic, nu este individualizat; termenul poate fi tradus prin „forţă vitală". Ka aparţine individului în timpul vieţii, dar îl urmează şi în lumea de dincolo (H. Frankfort, Royaute, p. 104), Doar ka al Regelui figurează pe monumente, „Născut o dată cu Regele, precum un frate geamăn, îl întovărăşeşte de-a lungul vieţii ca un geniu păzitor, el acţionează ca un dublu şi un protector al regelui în moarte" (ibid., p. 110).

E important de reamintit că textele Regatului Vechi nu vorbesc decât despre ba al Faraonilor. „Altfel spus, egiptenii dintr-o epocă mai îndepărtată nu aveau ba" (S. Morenz, IM religion egyptienne, p. 266). Abia începând cu Prima Epocă Intermediară posesiunea unui ba se generalizează. Evident, este vorba de o situaţie literară; nu cunoaştem realitatea istorică. Dar este semnificativ că, şi în acest caz, „exemplul" Faraonului constituie modelul imitat din ce în ce mai mult de cei mai puţin privilegiaţi. Vezi şi L. Greven, Der Ka in Theologie und Konigskult der Ăgypter des Alten Reiches (Gliickstadt, 1952) şi Louis Zabkar, A Study of the Ba Concept in Ancient Egyptian Texls (Chicago, 1968).

Despre Judecată, vezi E. Drioton, Le jugement des âmes dans l'ancienne Egypte (Cairo, 1949); J. Vandier, op. cit., pp. 134 sq.; J. Spiegel, Die Idee vom Totengericht in der aegyptischen Religion (Gliickstadt, 1935); J. Yoyote, „Le jugement des morts dans l'Egypte ancienne" (în l^e jugement des morts, Sources Orientales 4, Paris, 1961, pp. 16-80: traducerea textelor, comentarii şi bibliografie). Vezi şi M. Guilmot, „L'espoir en l'immortalite dans l'Egypte ancienne du Moyen Empire â la basse epoque" (RHR, 166, 1964, pp. 1-20).

Cu privire la declaraţia de nevinovăţie, vezi E. Drioton, „Contribution â l'etude du chapitre CXXV du Livre des Morts. Leş confessions negatives" (Recueil d'eludes egyptiennes dediees â la memoire de J.F. Champolion, Paris, 1922, pp. 545-564). Anumite idei şi credinţe din capitolul 125 sunt foarte vechi: ele „urcă cel puţin până în epoca piramidelor. Din „codul de morală" negativă şi pozitivă inclus în capitolul 125, avem urme din Dinastiile a V-a şi a Vl-a" (J. Yoyote, op. cit., p. 63). R. Pettazzoni a arătat câteva paralele etnografice ale confesiunii negative; cf. La confessione deipeccati, II (Bologna, 1935, pp. 21, 56-57).

Opera funerară. Cartea Vacii Cereşti, insistă asupra valorii magice a conţinutului ei. Cel care va cunoaşte acest text, este scris în ea, „nu va trebui să se supună tribunalului... şi toate nelegiuirile pe care le va fi făcut pe pământ nu vor fi luate în seamă" (traducere de J. Yoyote, p. 66; vezi traducerea integrală a Cărţii Vacii în A, Piankoff, Shrines of

657

Tul-Ankh-Amon, pp. 27-34). Exaltarea „ştiinţei" deasupra moralei constituie un laitmotiv al gândirii indiene de la Brahmana şi Upanişude până în lantrism.

34. Există o bibliografie considerabilă despre culturile megalitice. Noi am analizat contribuţiile cele mai importante într-un studiu care urmează să apară: „Megaliths and History of Religions".

O foarte buna prezentare a făcut Glyn Daniel, The Megalith Builders of Western Europe (Londra, 1958; ediţia a 2-a, Pelican Books, 1962, conţine un addendum, pp. 143-146, prezentând noua cronologie stabilită pe baza analizelor cu „Carbon 14"; noua cronologic infirmă în mare parte teza susţinută de autor; vezi mai departe, § 36). Vezi, de asemenea: Fernand Niel, La dvilisation des megalithes (Paris, 1970) şi bibliografiile înregistrate de Glyn Daniel şi J.D. Evans, The Western Mediterranean (Cambridge Ancient History, voi. II, cap. XXXVII, 1967), pp. 63-72.

Megaliţii din Spania şi Portugalia au fost studiaţi exhaustiv de Georg si Vera Leisner, Die Megalithgrăber des Iberischen Halbinset: Der Siiden (Berlin, 1943); Der Western, I-IIl (Berlin, 1956, 1959, 1960). Vezi şi L. Pericot (ed.), Corpus de sepulcros megaliticos, fasc. l şi 2 (Barcelona, 1961); fasc. 3 (Gerona, 1964); L. Pericol, Los sepulcros megaliticos Catalanes y la cultura pirinaica (ediţia a 2-a, Barcelona, 1951).

Despre megaliţii în Franţa, vezi Z. Le Rouzic, Carnac (Rennes, 1909); id,, Leş monuments megalithiques de Carnac et de Locmariaquer (Carnac, 1907-1953); Glyn Daniel, The prehistoric Chamber Tombs of France (Londra, 1960); id., The Megalith Builders, pp. 95-111; E. Octobon, „Statues-menhirs, steles gravees, dalles sculptees (Revue Arithropologique, 1931,pp. 291-579); M. şi J. Pequart şi Z. Le Rouzic, Corpus des signes graves des monuments megalithiques du Morbihan (Paris, 1927). în legătură cu culturile megalitice din Insulele britanice, vezi G. Daniel, The prehistoric Chamber Tombs ofEnglandand Wales (1950); id., The Megalith Builders, pp. 112-127, şi bibliografia înregistrată mai jos, § 35.

Sibylle von Cles-Reden a dat o lucrare de popularizare, ilustrată cu un mare număr de fotografii admirabile, The Realm ofthe Great Goddess. The story ofthe megalith builders (Londra, 1961; traducerea lucrării Die Spur der Zyklopen, 1960).

Dominik Wolfel a consacrat o mare parte a studiului său „Die Religionen des vorindogermanischen Europa" (în Christus und die Religionen der Erde, I, pp. 161-537) religiei autorilor megaliţilor (pp. 163-253 etc.). De consultat cu prudenţa. O prezentare succintă, dar redactata înainte de analizele cu carbon 14, la J. Maringer, The Gods of Prehistoric Mân, pp. 227-255 (= L'homme prehistoric/ue el şes dieux, pp. 237-261).

Asupra menhirilor, Horst Kircher a publicat o lucrare foarte erudită: „Die Menhire in Mitteleuropa und der Menhirgedanke" (Abh. d. Akademie in Mainz, Geistes- u. Sozialwissenschaftlichen Klasse, 1955, pp. 609-816).

35. Din bogata literatură privind Stonehenge reţinem câteva lucrări recente: R.J.C. Atkinson, Stonehenge (Penguin Books, Harmondsworth, 1960); A.Thom, Megalithic Sites in Britain (Oxford, 1967); G.S. Hawkins, Stonehenge Decoded (Londra, 1966; dar vezi critica lui R.J.C. Atkinson, Nature, 210,1966, pp. 1320 sq.); Colin Renfrew, Before Civilization (Londra si New York, 1973), pp. 120 sq., 214 sq.

Amintim că în Franţa meridională s-a identificat un mare număr (3 000!) de morminte megalitice; mai mult de 600 într-un singur departament: Aveyron, adică de două ori mai mult decât în Anglia şi Ţara Galilor; cf. Daniel şi Evans, The Western Mediterranean, p. 38. Dolmenele departamentului Herault au fost studiate la modul exhaustiv de J. Arnal (Prehistoire, voi. XV, 1963). Tot în Franţa meridională se află singurele statui-menhiri cunoscute până azi.

în legătură cu preistoria Maltei, vezi J.D. Evans, Malta (Londra, 1959); id., Prehistoric Antiquities ofthe Maltese klands (Londra, 1971); Gunther Zuntz, Persephone. Three Essays on Religion and Thought in Magna Graecia (Oxford, 1971), pp. 3-58; Collin Renfrew, Before Civilization, pp. 147 sq.

G. Zuntz a arătat importanţa simbolismului spiralei în ornamentaţia templelor malteze şi a identificat influenţe danubiene (figurinele de la Cărna); cf. op. cit., pp. 25 sq.

36. Cordon Childe şi-a rezumat opiniile cu privire la răspândirea „religiei megalitice" în ultima sa carte, The Prehistory of European Society (Pelican Books, 1958), pp. 124-134: „Missionaries of the Megalithic Religion".

După Glyn Daniel, începutul construcţiei de tip megalitic este în relaţie directă cu sosirea minoenilor sau a egeenilor în Mediterana centrală şi occidentală (The Megalith builders of Western Europe, p. 135). E vorba de un elan colonial şi comercial, dar colonizarea era efectuată de un popor înzestrat cu o credinţă religioasă puternică şi având practici funerare destul de complicate. Daniel se întreabă de ce monumentele megalitice conţin atât de puţine obiecte din metal, în ciuda faptului că autorii lor exploatau minele şi mai cu seamă se ocupau de comerţul cu metale. El consideră că imigranţii nu-si îngropau în mod intenţionat uneltele din metal, înlocuindu-le cu replici din piatră (p. 137).

Subtitlul cărţii lui Colin Renfrew, Before Civilization, este semnificativ: The Radiocarbon Revolution and Prehistoric Europe. Vezi, de asemenea, de acelaşi autor, „Wessex without Mycenae" (Annual of the British School of Archaeology atAthens, 63,1968, pp. 277-285); „Malta and the calibrated radiocarbon chronology" (Antiquity, 46, 1972, pp. 141-145); „New Configurations in Old World Chronology" (World Archaeology, 2, 1970, pp. 199-211).

37. Mai mulţi autori au reacţionat împotriva inhibiţiei provocate de extravaganţele lui G. Elliot Srnith şi W.J. Perry şi au examinat ansamblu! culturilor megalitice ale protoistoriei; vezi, de exemplu, A. Serner, On „Dyss" burial and beliefs about the dead during the Stone Age with special regard to South Scandinavia (Lund, 1938); H.G. Bandi, „La repartition des tombes megalithiques" (Archives Suisses d'Anthropologie Generale, 12,1946, pp. 39-51); V. Gordon Childe, „Megaliths" (Ancient India, nr. 4, 1947-1948, pp. 4-13). în afară de R. Heine-Geldern, un singur cercetător a studiat împreună cele doua grupe de culturi megalitice, i.e. acelea ale preistoriei şi culturile în stadiu etnografic, limitându-şi totuşi ancheta sa

Tabloul problemelor

658

la menhiri; noi ne referim la Josef Roder, Pfahl und Menhir. Eine vergleichend vorgeschichtliche, volks- und wolkerkundliche Studie (= Studien zur westeuropăischen Altertumskunde, I; Neuwied am Rhein, 1949).

Cât despre contribuţiile lui R. Heine-Geldern, cele mai importante sunt: „Die Megalithen Siidostasiens und ihre Bedeutung fiir die Klarung der Megalithenfrage in Europa und Polynesien" (Anthropos, 13,1928, pp. 276-315); „Prehistoric Research in the Netherlands Indies" (în Science and Scientista in the Netherlands Indies, Ed. P. Honig şi F. Verdoorn, Cambridge, Mass., 1945, pp. 129-167); „Zwei alte Weltanschauungen und ihre Kulturgeschichtliche Bedeutung" (Anzeiger derphil.-hist. Klasse der Oesterreichischen Akademie der Wissenschaften, Bd. 94,1957,pp. 251-262); „Das Megalithproblem" (în Beitrăge Oesterreichs zur Erforschung der Vergangenheit und Kulturgeschichte der Menschheit — Symposion 1958, publicat în 1959, pp. 162-182). Bibliografia lui Heine-Geldern este înregistrată şi analizată de H.H.E. Loof's, Elements of the Megalithic Complex in Southeast Asia. An annotated bibliography (Canberra, 1967), pp. 3-4, 14-15, 41-42, 48, 94.

Ipoteza lui Heine-Geldern şi obiecţiile criticii sale sunt discutate în studiul nostru „Megaliths and History of ReJigions".

38. Pentru o bibliografie sumară despre Harappa si Mohenjo-Daro, vezi M. Eliade, Le Yoga (ultima ediţie, 1975), p. 417. Lucrarea esenţială rămâne si azi aceea a lui Şir John Marshall, Mohenjo-Daro and the Indus Culture, I—III (Londra, 1931); dar ea trebuie completată prin câteva lucrări recente, conţinând rezultatele săpăturilor întreprinse după 1930; E. J. Mackay, The Indus Civilization (Londra, 1935); id., Further Excavations at Mahenjo-Daro (Delhi, 1938); id., Oianhudaro Excavations 1935-1936 (New Haven, 1943); M.S. Vats, Excavations at Harappa (Deihi, 1940); S. Piggott, Prehistoric India (Pelican Books, Harmondsworth, 1950); J.M. Casai, La civilization de l'Indus et şes enigmes (Paris, 1969; vezi observaţiile lui Mauri/io Tosi, East and West, 21, 1971, pp. 407 sq.); Bridget and Raymond Allchin, The Birth of Indian Civilization (Pelican Books, 1968, cu o bogată bibliografie critică); Şir Mortimer Wheeler, The Indus Civilization (ediţia a 3-a, Cambridge, 1968; e vorba de o ediţie în întregime refăcută a lucrării publicate în 1953); Walter A. Fairservis, The Roots ofAncient India. The Archaeology ofEarly Indian Civilization (New York, 1971; în această lucrare de sinteză, autorul rezumă şi rezultatele săpăturilor sale în Pakistanul occidental, şi mai ales în valea Quetta, regiunea Zhob şi Loralai si bazinul Seistanului).

In importanta sa lucrare, The Pivot of the Four Quarters. A Preliminary Enquiry into the Origins and Character of the Ancient Chinese City (Chicago, 1971), Paul Wheatley a studiat, de asemenea, centrele ceremoniale harappiene (pp. 230 sq.).

Despre simbolismul „Centrului Lumii", cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternel retour (ediţie noua, Paris, 1969), pp. 13 sq.; „Centre du Monde, Temple, Maison", în Le symbolisme cosmique des monuments religieux, Roma, 1957, pp. 57-82.

Despre simbolismul cosmologic al oraşelor tradiţionale, cf. Werner Miiller, Die heilige Stadt. Roma quadrata, himmlisches Jerusalem und der Mythe vom Weltnabel (Stuttgart, 1961).

39. Despre religia luduşului, vezi Mircea Eliade, I^e Yoga, pp. 348 sq.; Şir John Marshall, op. cit., voi. I, pp. 50 sq.; S. Piggot, Prehistoric India, pp. 200 sq.; Şir Mortimer Wheeler, The Indus Civilization, pp. 108 sq.; B. şi R. Allchin, The Birth of Indian Civilization, pp. 311 sq.; W. A. Fairservis, pp. 292 sq. Toţi aceşti autori recunosc caracterul „hinduist" al religiei harappiene şi subliniază continuitatea unor obiecte cultuale, simboluri şi figuri divine, din protoistorie până în epoca modernă. Unanimitatea este semnificativă, căci aceşti arheologi au condus săpăturile în India; altfel spus, competenţa lor ştiinţifică este fericit completată printr-o cunoaştere nemijlocită a ţării.

„Continuitatea" a fost confirmată si de cercetările lui Mărio Cappieri, „Ist die Induskultur und ihre Bevolkerung wirklich verschwunden?" (Anthropos, 60,1965, pp. 719-762). W. Koppers a observat analogii precise între anumite rituri de fertilitate, practicate în India centrală şi iconografia harappiană; cf. „Zentralindische Fruchtbarkeitsriten und ihre Beziehungen zur Induskultur" (Geographica Helvetica, 1,1946, pp. 165-177). La rându-i, Josef Haekel a studiat în anumite sate de la Guj'erat ceremoniile în legătură cu „Grădinile lui Adonis". Savantul austriac explică prezenţa acestui ritual, specific mediteranean, prin faptul că autorii civilizaţiei luduşului erau cultivatori prearieni sosiţi din Iran. Prin urmare, ei împărtăşeau civilizaţia protoistorică a Orientului Mijlociu şi Mediteranei: cf. „Adonisgărtchen im Zeremonialwesen der Rathwa in Gujarat (Zentralindien). Vergleich und Problematik" (Ethnologische Zeitschrift Zurich, I, 1972, pp. 167-175).

Continuitatea este contestată, printre alţii, de H.P. Sullivan, „A reexamination of the religion of the Indus civilization" (HR, 4, 1964 pp. 115-125) şi J. Gonda, Change and Continuity in Indian Religion (La Haye, 1965), pp. 19-37.

R.L. Raikes a insistat asupra rolului hotărâtor pe care 1-au avut mişcările seismice şi inundaţiile în ruinarea lui Mohenjo-Daro: cf. „The Mohenjo-Daro Floods" (Antiquity, 39, 1965, pp. 196-203); „The End of the Ancient Cities of the Indus Civilization" (American Anthropologist, 65,1963, pp. 655-659; ibid., 66, 1964, pp. 284-299) şi mai ales Water, Weather and Archaeology (Londra, 1967). Incontestabila degradare a nivelului economic şi cultural din fazele finale ale civilizaţiei Mohenjo-Daro a fost cu siguranţă agravată prin demoralizarea locuitorilor ca urmare a diluviilor repetate. Dar lovitura de graţie pare să fi fost dată de către năvălitorii din est, probabil imigranţi ariofoni. Săpăturile au scos la iveală urme ale unui masacru final, după care Mohenjo-Daro încetează să mai existe; cf. şir M. Wheeler, op. cit., pp. 129 sq. şi bibliografia citată mai jos, § 64.

40. Lucrarea fundamentală privind preistoria şi protoistoria Cretei rămâne aceea a lui Şir Arthur Evans, The Palace ofMinos,l-V, Londra, 1921-1950; vezi şi A. J. Evans şi J. L. Myres,Scripta Minoa, II, 1952; P. Demargne, La Crete dedalique, Paris, 1947; L. Cottrell, The BullofMinos, 1956; L.R. Palmer, Mycenians andMinoans, Londra, 1961; R. W. Hutchinson, Prehistoric Crete (Penguin Books, Baltimore-Maryland, 1962), cu o bogată bibliografie, pp. 355-368; J. W. Graham, The Palaces of Crete, Princeton, 1962.

659

Tabloul problemelor

Cu privire la religiile cretane, vezi mai ales Charles Picard, Leş religions prehelleniques: Crete et Mycenes (Paris, 1948, excelente bibliografii) şi M.P. Nilsson, The Minoan-Mycenian Religion and its survival in Greek Religion (ediţia a 2-a,Lund, 1950);cf. şi A. W. Persson, Religion of Grece in Prehistoric limes (Berkeley, 1950); M. Ventris şi J.Chadwick, Documents in Mycenian Greek (Cambridge, 1956); L. A. Stella, „La religione greca nei testi micenei" (Numen, 5, 1958, pp. 18-57); S. Luria „Vorgriechische Kulte" (Minos, 5,1957,pp. 41-52); M. Lejeune „Pretres et pretresses dans Ies documcnts myceiiiens" (Hommages ă Georges Dumezil, Bruxelles, 1960, pp. 129-139) şi R.F. Willetts, Cretan C uit s and Festivals (New York, 1962); H. van Effenterre,„Politiqueet Religion dans la Crete minoenne" (Revue historique, 229,1963, pp. l-l K).