Capitolul XVI religiile din china antică

Recent, Ileana Chirasi a identificat în mitologia greacă anumite complexuri mitico-rituale de tip Hainuwele, care par solidare cu faza „precerealiera"; cf. Elementi di culture precereali nei miti e riti greci (Roma, 1968).

După etnologul german Kunz Dittmer, cultura rădăcinilor şi bulbilor ar fi început, în Asia sud-orientală, încă din paleoliticul superior. Femeile aveau responsabilitatea plantării şi a culesului; ele împleteau coşuri şi, mai târziu, fabricau ceramică. Prin urmare, câmpurile cultivate au devenit proprietatea femeilor. Soţul venea să locuiască în casa soţiei şi descendenţa era matriliniară. Pe lângă vânătoare şi pescuit, bărbaţii se îndeletniceau şi cu defrişatul pădurilor. Acest tip de civilizaţie, pe care Dittmer 1-a definit ca o combinaţie de vânătoare şi vegecultură („Jâ'ger-Pflanzer"), s-a răspândit în Africa tropicală, în Melanesia şi în cele două Americi.

Tot în Asia de Sud-Est a apărut mai târziu cultura tuberculilor şi horticultura; şi tot în această perioadă a avut loc domesticirea porcului şi a păsărilor. Această civilizaţie se caracterizează printr-o organizare de tip matriarhal, prin societăţi secrete masculine (în scopul de a le înfricoşa pe femei), clase de vârstă, importanţă economică şi religioasă a femeii, mitologii lunare, culte orgiastice ale fertilităţii, vânătoare de capete şi cult al craniilor. Regenerarea vieţii se efectua prin sacrificii umane. Cultul strămoşilor era justificat prin rolul lor în fertilitate. Alte elemente caracteristice: şamanismul si dezvoltarea artei (muzică, dramă cultuală, măşti de societăţi secrete, figurări plastice ale strămoşilor). Acest tip de civilizaţie (sau ciclu cultural) se difuzase deja în epoca mezolitică în Asia sud-orientală (se regăseşte încă în zilele noastre la anumite populaţii primitive din India exterioară si Indochina), în Africa ecuatorială şi în Mările Sudului cu excepţia Polineziei.

Kunz Dittmer explică cerealicultura ca un substitut (Ersatz) al vegeculturii, dictat de răspândirea practicii înspre zonele de stepă. Trecerea de la vegecultură la cerealicultura a avut loc în India: acolo s-a cultivat cea mai veche cereală, meiul. Din India, această nouă tehnică s-a difuzat în Asia occidentală, unde au început să se cultive speciile sălbatice ale mai multor graminee. Dittmer distinge două cercuri culturale specifice culturii cerealelor: a) cultura de tip „extensiv", în regiunile

Tabloul problemelor

648

în care cădea o cantitate suficientă de ploaie: b) cultura „intensivă", adică folosind terasele, irigaţia şi grădinăritul. Fiecăruia din aceste cercuri culturale îi corespund structuri sociologice, economice şi religioase specifice (cf. Kunz Dil\.mcT,Allgemeine Volkerkunde, Braunschweig, 1954, pp. 163-190).

Dimpotrivă, H. Baumann consideră că cultura tuberculilor a fost inventată imitându-se, sau readaptând, tehnica cerealiculturii; cf. Das doppelte Geschlecht (Berlin, 1955), pp. 289 sq.

12. Asupra solidarităţii mistice femeie-pământ cultivat, a se vedea M. Eliade, Trăite d'histoire des religions (ediţie nouă, 1968), pp. 208-228, 281-309; id., Mythes, reves et mysteres (1957), pp. 206-253.

împotriva generalizărilor grăbite ale lui Albert Dieterich (MutterErde, ediţia a 3-a, Berlin, 1925), vezi Olof Pettersson, Mother Earth: An Anulysis of the Mother Earth Concepts according to Albert Dieterich (Lund, 1967). Cf., de asemenea, P. J. Ucko, Anthropomorphic Figurines (Londra, 1968) şi Andrew Fleming, „The Myth of the Mother-Goddess" (World Archaeology, I, 1969, pp. 247-261).

Cu privire la partenogeneza zeiţelor greceşti şi mediteraneene, vezi Uberto Pestaloz/.a, Religione mediterranea. Vechi e nuovi studi (Milano, 1951), pp. 191 sq.

Despre reînnoirea periodică a lumii, cf. M. Eliade, Le tnythe de l'eternel retour (ediţie nouă, 1969), pp. 65 sq.; id., Aspects du mythe (1963), pp. 54 sq. [trad. românească, pp. 38 sq. — nota trad.].

Despre simbolismul Arborelui Cosmic, vezi documentele şi bibliografia citate în Mircea Eliade, Le Chamanisme (ediţia a 2-a, 1968), pp. 49 sq., 145 sq., 163 sq., 227 sq.

Despre timpul circular si ciclul cosmic, cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternel retour. pp. 65 sq.

Cu privire la valorizarea religioasă a spaţiului, vezi Eliade, Trăite, pp. 310 sq.

Despre simbolismul locuinţelor în cultura neolitică de la Yang-chao, vezi R. A. Stein, „Architecture et pensee religieuse en Extreme-Orient", Arts Asiatiques, 4, 1957, pp. 177 sq.; cf., de asemenea, M. Eliade, Le Chamanisme, pp. 213 sq.

Despre dihotomia clasificatoare si ritualică şi despre diferitele feluri de antagonisme şi polarităţi, vezi M. Eliade, IM nostalgie des originea (1971), pp. 249-336.

13. Asupra documentelor arheologice de la lerihon şi interpretarea lor vezi Kathleen Kenyon, Digging up Jericho (Londra, 1957); id., Archaeology in the Holy Land (Londra, 1960); J. şi J. B. E. Garstang, The Story of Jericho (Londra, 1948); E. Anati, Palestlne before the Hebrews, pp. 273 sq.; R. de Vaux, Histoire ancienne d'Israel, pp. 41 sq.

Despre religiile neolitice din Siria şi Palestina, vezi, în ultimă instanţă, J. Cauvin, op. cit., pp. 43 sq., (săpăturile de la lerihon, Munhata, Beidha, Teii Ramad); pp. 67 sq. (Ras Shamra, Byblos etc.); Miiller-Karpe, Handbucli, II, pp. 335 sq., 349 sq.

James Mellaart credea că cultura preceramică de la lerihon (faza B, ~ 6500-5500) ar deriva din cultura de la Hacilar (~ 7000-6000); cf. „Hacilar: A Neolithic Village Site", Scientific American, voi. 205, august 1961, p. 90. Dar în Eurliest Civilization of the Near East (Londra, New York, 1965), p. 45, el citează noua datare cu radiocarbon de la lerihon (faza B): ~ 6968 şi 6918; altfel spus, cele două culturi par să fie contemporane.

Cât despre Cătai Hiiyiik, el reprezintă cel mai mare oraş neolitic din Orientul Apropiat. Deşi incomplet săpat (un sfert din suprafaţă în 1965), Cătai Hiiyiik a revelat un grad de civilizaţie surprinzător: o agricultură dezvoltată (mai multe specii de grâne şi legume), creşterea animalelor, comerţ şi numeroase temple, bogat decorate. Cf. James Mellaart, fatal Hiiyiik: A Neolithic Town ofAnatolia (New York, 1967). Vezi, de asemenea, Waker Dostal, „Zurn Problem der Stadt- und Hochkultur im Vorderen Orient: Ethnologische Marginaliei!", Anthropos, 63, 1968, pp. 227-260.

Cu privire la Teii Halat', bibliografia esenţială este înregistrată de Miiller-Karpe, voi. II, pp. 59 sq., 427-428.

Despre cultura de la Obeid, vezi Miiller-Karpe, op. cit., pp. 61 sq., 339,351,423 (bibliografia săpăturilor), pp. 425 sq. (Templul Alb ziqqurat-ul). Cf., de asemenea, M. E. L. Mallowan, Early Mesopotamia and Iran (1965), pp. 36 sq.

Un alt sanctuar merită de pe acum menţionat: „Templul Ochilor", scos la lumina zilei de Mallowan la Brak, în valea Habur (l 000 km la nord de Uruk), si datat de el înjur de ~ 3000. S-au găsit câteva mii de „idoli" în alabastru alb şi negru, caracterizaţi prin una sau mai multe perechi de ochi. După Mallowan, ei reprezintă ex-voto-ur\ oferite unei divinităţi atotvăzătoare, protectoarea oraşului; cf. Early Mesopotamia, pp. 48 sq. şi fig. 38-40. Templul era consacrat zeiţei Inanna. în cartea sa The Eye Goddess (1957), O. G. S. Crawford studiază răspândirea acestui lip iconografic până în Anglia şi Irlanda, dar numeroase exemple pe care el le citea/ă nu sunt convingătoare.

Simbolismul religios al figurinelor şi al altor obiecte din preistoria mesopotamiană a fost studiat de B. L. Goff, S^mbols of Prehistoric Mesopotamia (New Haven-Londra, 1963); vezi mai ales pp. 10-48 (epocile Teii Halaf şi Obeid) şi fig. 58-234.

14. Despre cea mai veche civilizaţie europeană, vezi Marija Gimbutas, „Old Europe c. 7000-3500 B. C.: The earliest European Civilization before the infiltration of the Indo-European Peoples",în The Journal of Indo-European Studies, I, 1973,pp.1-20.

Despre sanctuarul de la Căscioarele, vezi Vladimir Dumitrescu, „Edifice destine au culte decouvert dans la couche Boian-Spanţov de la station-fe// de Căscioarele", Dacia, N. S., 14, 1970, pp. 5-24.

Referitor la modelul templului, vezi Hortensia Dumitrescu, „Un modele de sanctuaire decouvert dans la station eneolithique de Căscioarele", Dacia, N. S., 12, 1968, pp. 381-394.

15. Referitor la descoperirea metalelor şi dezvoltarea tehnicilor metalurgice, vezi T. A. Rickard, Mân and Metals. A History of mining in relation to the development of civilization (New York, 1932); R. I. Forbes, Melallurgy in AntUjitity (Leiden, 1950); Charles Singer.E. Y. Holmyard şi A. R. Ha\\,AHimoryofTechnoloxy, I (Oxford, 1955). Vezi bibliografia

649

în M. Eliade, Forgerons et alchimistes (Paris, 1956), pp. 186-187; „The Forge and the Cruciblc: A Postcript" (HR, 8, 1968, pp. 74-88), p. 77.

Despre mineri şi fierari, ve/.i Mircea Eliade, Forgerons et alchimistes, pp. 57-88; „A PostScript", pp. 78-80. Despre Fierarii Divini şi Eroii Civilizatori, cf. Forgerons et alchimistes, pp. 89-112. Cu privire la „originile" alchimiei, vezi A. M. Leicester, The Historical Background of Chemistry (New York, 1956); I. R. Partinglon, History of Chemistry, voi. I (Londra, 1961); Allen G. Debus, „The Significance of the History of Early Chemistry" (Cahiers d'histoire mondiale, 9, 1965, pp. 39-58); Robert P. Multhauf, The Origin of Chemistry (Londra, 1966).

16. Ca o introducere generală în istoria, cultura şi religia sumeriană, vezi A. Parrot, Sumer (Paris, 1952) şi mai ales lucrările lui S. N. Kramer, The Sumerians, Their History, Culture and Character (Chicago, 1963); From the Tablets of Sumer (Indian Hills, 1956; reeditat sub titlul History Begins at Sumer, New York, 1959); „Mylhology of Sumer and Akkad", în S. N. Kramer \EA.\,Mythologies oflhe Ancient World (New York, 1961), pp. 93-137; Sumerian Mythology (Philadelphia, 1944; ediţie re văzută şi adăugită, 1961). Toate aceste lucrări conţin numeroase traduceri, aproape integrale, de texte sumeriene. Cf., de asemenea, Adam Falkenstein şi W. von Soden, Sumerische und Akkadische Hymnen u. Gebete (Ziirich, 1953); G. R. C'dsldlinu, Mitologia sumero-accadica (Torino, 1967). încă utilă monografia lui Charles F. Jean, La religion sumerienne (Paris, 1931). O remarcabilă sinteză a dat Raymond Jestin, „La religion sumerienne", în Histoire des religions [sub direcţia lui Henri-Charles Puech], voi. I (Paris, 1970), pp. 154-202. Vezi şi Thorkild Jacobsen, „Formative Tendencies in Sumerian Religion", în Ernest Wright, ed., The Bible and the Ancient Near East (New York, 1961), pp. 267-278; id. „Early Mesopotamian Religion: The Central Conccrns" (Proc. Am. Philos. Soc., voi. 107, 1963, pp. 473-484).

Religia sumeriană este tratată cu cea akkadiană în Edouard Dhorme, Leş religions de Babylonie et d'Assyrie (col. „Mana",Paris, 1945, pp. 1-339; bogată bibliografie critică). Vezi, de asemenea ,V. Christian, „Die Herkunft der Sumerer", Sitzungsberichte der Akademie in Wien, v. 236,1, 1961; A. Falkenstein, „La Cite-temple sumerienne", Cahiers d'histoire mondiale, I, 1954, pp. 784-814; F. R. Kraus, „Le role des templcs depuis la troisieme dynastie d'Ur jusqu'â la premiere dynastie de Babylcme", ibid., pp. 518-545; A. Sjoberg şi E. Bergmann, Sumerian Temple Hymns (1969).

Din 1944, B. Landsberger a demonstrat că terminologia culturală sumeriană {i.e, cuvintele în legătură cu agricultura, metalurgia, meseriile) ca şi numele de fluvii si cetăţi sunt de origine presumeriană. Cf. S. N. Kramer, The Sumerians, pp. 41 sq.

înainte de a se stabili în Mesopotamia de Jos, sumerienii venerau în comun aceleaşi divinităţi; printre cele mai importante erau An, En-lil, Enki, Inanna. Dar mai târziu, fiecare oraş îşi avea zeul său patronal: de exemplu, En-lil era /eul oraşului Nippur, Enki domnea la Eridu, Nanna în Ur etc.

Mitul lui Dilmun a fost tradus de S. Kramer, în ANET, pp. 34-41 şi în From the tablets of Sumer, pp. 169-175, de Maurice Lambert, „La naissance du monde â Sumer" (în Naissance du monde, Sources Orientales, I, Paris, 1959, pp. 103 sq.), şi recent de Giorgio R. Castellino, Mitologia sumero-accadica, pp. 50 sq.

Despre An, cf. E. Dhorme, Religions, pp. 22-26, 45-48, si W.d.M., I [D. O. Edzard, „Die Mythologie der Sumerer u. Akkader", pp. 19-139], pp. 40^1.

Despre En-ki,cf. E. Dhorme, op. cit., pp. 31-38,50-51; J. Bottero, „Leş divinites semitiques en Mesopotamie ancienne", în Studi Semitici, I (Roma, 1958), pp. 17-63, pp. 36-38.

17.0 prezentare comparativă a miturilor despre crearea omului, vezi la Theodore Gaster, Myth Legend and Customs in the Old Testament (New York, 1969),pp. 8 sq. Textele mesopotamiene sunt traduse de Alexander Heidel, The Babylonian Genesix (Chicago, 1942), pp. 62-72.

Conform unei tradiţii transmise de Berose (secolul al III-lea î.Hr.), Bel [= Marduk] e cel care a ordonat zeilor să-i taie capul şi să-1 făurească pe om din sângele său amestecat cu pământ (A. Heidel, op. cit., pp. 77—78). Dacă această tradiţie este autentică, însuşi trupul omului ar fi fost făurit dintr-o substanţă divină şi „demonică" (căci pământul s-a născut din Tiamat).

în mitul numit „crearea lopeţii", En-lil desparte Cerul de Pământ pentru ca oamenii „să poată răsări din sol"; traducere de G. Castellino, Mitologia sumero-accadica, pp. 55 sq.

Cu privire la sensurile termenului me, vezi B. Landsberger, Islamica, 2, 1926, p. 369; Th. Jacobsen, JNES, 5, 1946, p. 139, n. 20; J. van Dijk, La sages.se sumero-akkadienne (Leiden, 1953), p. 19; K. Oberhuber, Der numinose Begriff ME im Sumerischen (Innsbruck, 1963).

Despre ritul căsătoriei sacre dintre suveran şi Inanna, vezi S. N. Kramer, The Sacre d Marriage Rite: Aspects of Faith, Myth and Ritual in Ancient Sumer (Indiana Univ. Press., 1969); id., „Le Rite du Mariage sacre Dumu/i-Inanna", RHR, voi. 181, 1972, pp. 121-146.

Despre concepţia modelelor celeste ale cetăţilor şi templelor, cf. M. Eliade,L£ mythe de ('eternei retour (1949, ediţia a 2-a, 1969), pp. 17 sq.

Importanţa „listei regilor" a fost demonstrată de Thorkild Jacobsen, The Sumerian King List (Chicago, 1939). O noua traducere a fost dată de S. N. Kramer, The Sumerians, pp. 328-331. Tradiţia coborârii primilor regi din Cer — şi reurcarea lor la Cer după moarte — s-a păstrat în Tibet: regii utilizau o frânghie miraculoasă; cf. unele exemple hi M. Eliade, Me'phistophe'les et l'androgyne,pp. 208-209; adăugăm şi Erik Haarh,77/£ Yar-Lum Dynasty (Copenhaga, 1969), pp. 138 sq Mitul Regelui-Mesia coborât din cer va cunoaşte o mare popularitate în epoca elenistică.

18.0 bibliografie esenţială asupra miturilor potopului în Th. Gaster, Myth, l^egend and Customs, p. 353. A se completa cu M. Eliade, Aspects du mythe, pp. 71 sq. [trad. românească, p. 52 sq. — nota trad.j.

l

650

Fragmentele sumeriene au fost traduse de S. N. Kramer, ANET, pp. 42-43.

Referitor la mitul diluvian în Epopeea lui Ghilgameş, cf. Alexandre Heidel, The Gilgamesh Epic and the Old Testament Paratlels (Chicago, 1946), pp. 224 sq.; A. Schott, W. von Soden, Das Gilgamexch-Epox (Reclam, 1958), pp. 86-99; W. G. Lambert, JSS, 5, 1960, pp. 113-123; E. Sollberger, The Babylonian Legend of the Elood (Londra, 1962); Ruth E. Simoons-Vermeer, „The Mesopotamian flood-stories; a comparison and interpretation", Numen, 21, 1974, pp. 17-34. în legătură cu versiunea prezentată de Berose, cf. P. Schnabel, Berossus una die hellenistische Literatur (1923), pp. 164 sq.; A. Heidel, op. cit., pp. 116 sq.

După un pasaj din Epopeea lui Ghilgameş (tab. XI, 14), „marii zei au urzit în inima lor să dea drumul potopului". După cuvintele adresate de Ea lui En-lil (XI, 179 sq.), se poale înţelege că existau „păcătoşi", dar tară vreo altă precizare. Un fragment al lucrării cunoscut sub numele de Epopeea lui Atrahasis explică mânia lui En-lil prin gălăgia oamenilor „care începuseră să prospere"; cf. A. Heidel, pp. 107 şi 225 sq. După texte mai nou editate, potopul era considerat drept o pedeapsă divină; oamenii se răsculaseră împotriva „destinului" lor, care era acela de a-i sluji pe zei prin muncă şi cult; cf. G. Pettinato, „Die Bestrafung der Menschengeschlechls durch die Sintflut", Orientalia, N. S., voi. 37, 1968, pp. 156-2(K); W. G. Lambert, Atrahasis. The Story of the Flood (Oxford, 1969).

19. Există o copioasă bibliografie în legătură cu Inanna; esenţialul este înregistrat de E. O. Edzard în W.d.M., I, pp. 81-89; de adăugat W. W. Hallo-J. van Dijk, The Exalîation of Inanna (New Haven-Londra, 1968), Wolfgang Helck, Beîrachtungen zur Grossen Gottin und den ihr verhundenen Gottheiten (Mtinchen, 1971), pp. 71-89, şi lucrările recente ale lui S. N. Kramer, The Sacred Marriage Rite (1969) şi „Le Rite du Mariage sacre Dumuzi-Inanna", RHR, voi. 181, 1972, pp. 121-146.

Despre Iştar hermafrodită, cf. J. Bottero, „Leş divinites semitiques" (St ud i Semitici, I), pp. 40 sq. Asupra lui Iştar zeiţă a războiului, cf. M.-Th. Barrelet, „Leş dcesses armees et ailees: Inanna-Ishtar", Syria, 32, 1955, pp. 222-260.

Despre Dumuzi-Tammuz, cf. bibliografia în W.d.M., I, pp. 51-53. Cele mai importante contribuţii recente sunt: Louis van den Berghe, „Reflexions critiques sur la nature de Dumuzi-Tammuz", La Nouvelle Clio, VI (1954), pp. 298-321, T. Jacobsen, „Toward the Image of Tammuz", HR, I, 1961, pp. 189-213; O. R. Gurney, „Tammuz reconsidered, Some Recent Developments", JSS, 7, 1962, pp. 147-160.

Despre rolul lui Geshtinanna în „întoarcerea" lui Dumuzi, cf. A. Falkenstein în Bibliotheca Orientalis, 22, pp. 281 sq. Diferenţele dintre versiunile akkadiană şi sumeriană sunt analizate în studiul lui A. Falkenstein, „Der summerische und der akkadische Mythos von Inannas Gang zur Unterwelt", în Festschrift W. Caskel (1968), pp. 96 sq., şi de Jean Bottero, în Annuaire de l'Ecole des Hautes Etudes, secţiunea a IV-a, 1971-72, pp. 81-97. Reţinem deosebirile cele mai semnificative: versiunea sumeriană ignoră o descriere amănunţită a Infernului (ea cunoaşte „Marea-Lume-de Jos" ca antipodul Cerului, „Marea-Lume-de Sus"; J. Bottero, p. 86); în versiunea akkadiană, Iştar ameninţă, dacă nu este lăsată să intre de îndată în Infern, să dărâme porţile şi să-i elibereze pe morţi, care „îi vor devora pe cei vii" (ibid.); în versiunea akkadiană, „apa vieţii" se găseşte chiar în Infern (în „Burduful" care conţinea băutura zeilor infernali; ibid., p. 89); în versiunea akkadiană, se pare că Ereşkigal este aceea care îi arată solului ei cum să-1 spele pe Tammuz, să-1 ungă cu parfum şi să-1 îmbrace într-un „veşmânt sărbătoresc"; ea este deci aceea care e răspunzătoare de mânia lui Iştar şi, în cele din urmă, de pieirea lui Tammuz (ibid., pp. 91 sq.).

în cartea sa Tammuz: Der Unsterblichkeitsglaiibe der altorientalischen Bildkunxt (Berlin, 1949), Anton Moortgat a propus o nouă interpretare a lui Dumuzi-Tammuz pe bază de documentaţie iconografică. Dar toarte puţine figuri pot fi identificate cu certitudine; cf. Berghe, „Reflexions critiques".

20.0 excelentă prezentare a religiei babiloniene a dat J. Nougayrol în Histoire des religions, T (Paris, 1970), pp. 203-249. Vezi, de asemenea, J. Bottero, La religion babylonienne (Paris, 1952); id., „Leş divinites semitiques anciennes en Mesopotamie", în S. Moscaţi, Le antiche divinită xemitiche (= Studi Semitici, I, Roma, 1958), pp. 17-63. G. Furlani, care publicase o lucrare în două volume în 1928-1929 (La religione babilonese e assira), şi-a sintetizat cercetările în „La religione dei Babilonesi e Assiri",în Le civilă dell'Oriente, III, Roma, 1958, pp. 73-112. Vezi,de asemenea, R. Follet, „Leş aspects du divin et des dieux dans la Mdsopotamie antique", Recherches des sciences religieuses, 38,1952, pp. 189-209. Scepticismul lui A. L. Oppenheim („Why a «Mesopotamian Religion» should not be written", Ancient Mexopotamia, pp. 172 sq.) nu pare să fie împărtăşit de colegii săi. Vezi şi M. David, Leş dieux et le destin en Babylonie (Paris, 1949).

Despre Ereşkigal şi Nergal, cf. E. Dhorme, Leş religions de Babylonie et d'Assyrie, pp. 39-43, 51-52.

Despre Marduk, vezi E. Dhorme, op. cit.,pp. 139-150,168-170; W. von Soden, în Zeitschriftfiir Assyriologie, N. F., 17, 1955, pp. 130-166. Despre zeul Assur, cf. G. van Driel, The Cult of As sur (Assen, 1969).

Despre temple, vezi E. Dhorme, op, cit., pp. 174-197; H. J. Lenzen, „Mesopotamische Tempelanlagen von der Friihzeit bis zum zweitcn Jahrtausend", Zeiîschriftfur Assyriologie, N. F., 17, 1955, pp. 1-36; G. Widengren, „Aspetti simbolici dei templi e luoghi di culto del vicino Oriente antico", Numen, 7,1960, pp. 1-25; A. L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, pp. 106 sq., 129sq.

în legătură cu riturile, vezi G. Furlani, // sacrificio nella religione dei Semiţi di Babilonia e Assiria (Memorie della Accademia dei Lincei, VI, 3, 1932, pp. 105-370); id., Riti babilonexi e assiri (Udine, 1940); F. Thureau-Dangin, Rituels akkadiens (Paris, 1921); expunere de ansamblu cu o bogată bibliografie în E. Dhorme, op. cit., pp. 220-257; pentru zeii mijlocitori care servesc drept intermediari între credincios şi cel pe care el îl invocă, cf. ibid., pp. 249-250; pentru rugăciuni, vezi A. Falkenstein şi W. von Soden, Sumerische und akkadische Hymnen und Gebete (Stuttgart, 1953) şi E. Dhorme, op. cit., pp. 247 sq.

651

Tabloul problemelor

Privitor la mărturisirea păcatelor, vezi R. Pettazzoni, IM confessione deipeccati, voi. II (Bologna, 1935), pp. 69-139.

Despre luminozitatea zeilor, vezi A. L. Oppenheim, ,^kkadian pul(u)h(t)u and melammu", JAOS, 63, 1943,pp. 31-34; id., „The Golden Garments of the Gods", JNES, 8, 1949, pp. 172-193, şi, mai ales, Elena Cassin, La splendeur divine (Paris-La Haye, 1968), pp. 12 sq. (critica ipotezei lui A. Oppenheim), 26 sq. (lumină şi haos: suveranitatea divină), 65 sq. (melammu şi funcţia regală). Cf. mai jos (§ 104), cu privire la xvarenah iraniană.

Referitor la magie, vezi B. Meissner, Babylonien u. Assyrien, II, pp. 198 sq.; E. Dhorme, op. cit., pp. 259 sq.; G. Contenau, La magie chez Ies Assyriens et Ies Babyloniens (Paris, 1947); Erica Reiner, „La magie babylonienne", în Le monde du Sorcier (Sources Orientales, VII, Paris, 1966), pp. 67-98; J. Nougayrol, „La religion babylonienne", pp. 231-234. Cităm câteva rânduri din încheiere: „Imaginaţia babiloniană, care se îndepărtase cumva de «legendele cu zei» ale Sumcrului, părea să se complacă şi în «legende cu diavoli», în aceste scrieri foarte numeroase şi întinse ale magilor poate să fi existat o parte destinată să-1 zăpăcească pe profan [...]. Dar există, de asemenea, de netăgăduit un fond de spaimă despre care ne putem face o idee dacă ne gândim la spaima de «război atomic». Nici un alt popor nu părea să fi avut, mai mult decât acela al Mcsopotamiei, în mijlocul «barbarilor», care îl ameninţau şi îi năpădeau periodic teritoriul, sentimentul că civilizaţia şi «belşugul» constituie un lucru fragil şi neîncetat pus sub semnul întrebării" (p. 234).

2\. Enuma diş a fost de nenumărate ori tradusă. Semnalăm traducerile cele mai recente: R. Labat, Le poeme babylunien de la creation (Paris, 1935) şi Leş religions du Proche-Orient, pp. 36-70; E. A. Speiser, „The Creation Epic", în ANET, pp. 60-72; A. Heidel, The Babylonian Genesis (Chicago, 1942; ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, 1951); Paul Garelli şi Marcel Leibovici, „La Naissance du Monde selon Akkad", în La naissance du monde (Sources Orientales, I, Paris, 1960), pp. 132-145.

Lucrarea lui A. Heidel conţine, de asemenea, traducerea altor texte cosmogonice babiloniene şi un studiu comparativ cu creaţia din Vechiul Testament. Vezi, de asemenea, W. von Soden în Zeit.f. Assyriologie, 47,1954, pp. i sq.; F. M. Th. de Liagre, Opera minora (Groningen, 1953), pp. 282 sq., 504 sq.; W. G. Lambert şi P. Walcot, „A new Babylonian Theogony and Hesiod", Kadmos, 4, 1965, pp. 64—72 (vezi, mai jos, cap. VI, § 47).

O analiză a epopeei Enuma eli