Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române povestită celor tineri

Nu s-a soluţionat însă nimic favorabil căci Locurile Sfinte aveau ca sprijin Rusia ţaristă.
Această activitate culturală a lui Neofit, pe prim plan a stat formaraea clerului.

Pentru cele 4 seminarii din ţară, mitropolitul a trimis tineri peste hotare pentru a se pregăti să devină cadre didactice.

În timpul lui, activitatea tipografică a fost mai redusă.

Activitataea sa politică a fost echivocă flirtând cu ruşii.

În timpul Revoluţiei (1848), A DEPUS JURĂMÂNTUL PE Constituţie (15 iunie); după care a doua zi a acceptat să intre ca preşedinte în noul guvern provizoriu.

Când s-a zvonit că vor veni trupe străine pentru a înăbuşi revoluţia, guvernul provizoriu s-a raefugiat la Târgovişte; dar Neofit a rămas anunţând că „rebelii” au fugit şi că a numit o locotenenţă domnească. În ziua următoaraea populaţia s-a răsculat şi a alungat locotenenţa, iar mitropolitul a fost nevoit să retracteze şi să jure din nou pe Cjonsştituţie.

1849 – A cerut Patriarhului Ecumenic să-i primească demisia şi apoi şi-a prezentat-o şi domnului BARBU ŞTIRBEI (1849-56) c are i-a şi primit-o.

Moare în iaşnuarie 1850 la locuinţa sa de la bisericaa Icoanei.

În locul său, domnitorul a rânduit pe NIFON SEVASTIAS (1850-75) care până atunci a condus eparhia Râmnic.

14 septembrie 1850 – Administraţia Obştească a ales titulari pentru toate cele 4 scaune vacante.

NIFON a devenit mitropolit.

era adin familie macedo-română (născut la 1789).

Călugărit la Cernica.

Diacon şi preot la Brisop , apoi econom laa Râmnic (1827), egumen la Cozia (1839), vicar al Mitropoliei (1841), arhiereu titular de Sevastia (1843), episcop provizor la Râmnic (1848)..

1851 – redeschide seminariile, închise din 1848

1852 – înfiinţează o tipografie bisericească.

A refăcut cu cheltuiala sa câteva lăcaşuri.

BISERICA IN TIMPUL LUI CUZA

1859-1866
În fruntea mitropoliei se afla NIFON (1850-75), iar la eparhii se aflau CALINIC la Râmnic (1850-68), FILOTEI la Buzău (1850-59), CLIMENT la Argeş (1850-62).

În Moldova mitropolit era SOFRONIE MICLESCU (1851-60), NECTARIE la Roman (1856-64) şi CALINIC MICLESCU la Huşi (1861-64).

O primă măsură a guvernului Cuza, a fost numirea arhimandritului DIONISIE ROMANO ca locţiitor al episcopului de Buzău, în locul lui Filotei (mort la 19 iulie 1860).

1859 – averile mânăstirilor chinoviale: Neamţ, Seacu, Agapia, Văratec, Vorona au fost trecute în administraţia Ministerului Cultelor. Totodată s-au întocmit bugete pentru fiecare mânăstire.

1860 – S-au desfiinţat mânăstirile Doljeşti şi Zagavia şi 31 schituri din Moldova. Bisericile au devenit biserici de mir, iar în clădirile din jur s-au înfiinţat şcoli săteşti sau aşezăminte de asistenţă socială.

19 octombrie 1860 – S-a dat o lege prin carae se instituia un impozit de 10% asupra venitului net a proprietăţilor nşemişcătoarae ale Bisericii (inclusiv mânăstirile închinate).

31 martie 1862 – Legea s-a extins şi în Ţara Românească şi s-a horărât ca veniturile mânăstirilor să nu mai intre la „Casa Centrală”, ci direct la Ministerul de Finanţe, adică în vistierie.

În urma acestor schimbări, Sofronie al Moldovei a protestat, dar a fost imediat înlăturat. 23 octombrie 1860 şi a fost mustrat public de domnitor pentru nesupunere faţă de hotărârile guvernului.

7 noiembrie 1860 – Sofronie a fost supendat şi surghiunit la mânăstirea Slatina.

Ca locţiitor a fost numit întâi MELETIE RACOVIŢA SAROEON, înlocuit apoi cu CHESARIE RĂSMEKRIŢĂ SINADON care a cârmuit Mitropolia până la 1863.

1861 – Suspendaareaa mitropolitului Sofronie a dus la căderea guvernului Kogălniceanu. La o zi după aceasta şi Sofronie a depus paretisis, apoi a murit la 1861.

1859 – Şcolile catehetice din Moldova aau devenit şcoli primare. Totodată s-au oprit hirotoniile preoţilor nepregătiţi. Seminariile au rămas singurele şcoli de pregătire ale preoţilor. În acelaş an la seminarul din Socola s-au pus bazele Facultăţii de Teologie care la 1860, când s-a înfiinţat Universitatea a intrat în cadrul ei.

1860 – În Ţara Românească s-a hotărât ca seminariile să treacă sub administraţia Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

5 dec.1864 – Legea asupra instrucţiunii reglementaa problema seminariilor.

Martie 1863 – Slujbele în bisericile ortodoxe din România obligatoriu a se face nuami în limba română (foarte multe din mânăstirile închinate slujeau în greacă).

Au fost exceptatae numai 3 biserici lăsate pentru credincioşii de neam grec.

Secularizarea averilor mănăstireşti:

Se ştie că majoritatea mănăstirilor închinate fuseseră într-atât jefuite închât ajunseseră în ruină. Toate veniturile lor erau trimise la Locurile Sfinte, fiind şi un mijloc de îmbogăţire a egumenilor greci.

1823 – Se propusese în timpul lui GRIGORIE IV GHICA înlăturarea aegumenilor greci din fruntea mănăstirilor, dar n-a durat.

Prin Regulamentul organic se prevedea ca mănăstirile închinate să verse o parte din venituri în vistieria ţării.

1843 – Prin tratatul ruso-turc de la Buyusedere urma ca mănăstirile închinate să dea ţării noastre o subvenţie de 2 milioane lei pentru aşezămintele de binefacere.

Întrucât Rusia a insistat la aplicareaa tratatului, domnitorul Moldovei putuse să îngrădească astfel abuzurile grecilor.

1850 – Domnii celor 2 Principate: BARBU ŞTIRBEI al Ţării Româneşti (1849-56) şi GRIGORE ALEXANDRU GHICA (1849-56) au obţinut aprobarea aRusiei şi a Turciei ca arendarea moşiilor mănăstirilor să se facă prin licitaţie publică. Măsura aa fost însă tot în folosul grecilor, căci veniturile s-au dublat, iar călugării greci, prin banii oferiţi marilor demnitari de la C.P. raeuşeau să se sustragă obligaţiilor.

Într-un raport din 1858, făcut de reprezentanţii celor 7 puteri europene, se arăta că în mănăstirile închinate nici nu mai exista aproape viaţă monahală+, iar veniturile lor erau întrebuinţate de călugării greci, acarae se sustrăgeau sistematic de la obligaţia de a reface bisericile, mănăstirile, şcolile.

La începutul domniei lui Cuza mănăstirile închinate din şMoldova datorau statului 1.466.250 piaştri, iar cele din Ţara Românească 19.500.000 .

Atunci Cuza a început să ia o serie de măsuri: au fost îndepărtaţi egumenii greci, s-a interzis avocaţilor greci ai mănăstirilor să mai plkedeze singuri în faţa tribunalelor româneşti ci numai însoţiţi de avocaţi români, S-a interzis intrarea sau plecaarea din ţară a călugărilor străini fără aprobarea Ministerului Cultelor.

31 mai 1863 – s-a desfiinţat Epitropia Sf. Mormânt, reînfiinţată înainte de domnia lui Cuza.

18 iunie 1863 – S-a dat un ordin de inventariere a obiectelor de preţ şi a documentelor mânăstirilor închinate, urmând ca documentele să fie depuse la mânăstirile Văcăreşti şi Golia (Iaşi).

Comisiile însărcinate cu acest lucru a terminat în timp relativ scurt, împiedicând astfel înstrăinaraea lor.

Pe de altă parte se ducea şi o bogată activitate diplomatică şi problema secularizării.

August 1863 – COSTACHE NEGRI, reprezentantul ţării la C.P. a înaintat Porţii o notă prin care se propunea rezolvaraea problemei oferind Locurilor Sfinte 80 milioane piaştri.

În afară de aceştia guvernul mai oferea 10 milioane pentru înfiinţarea unei şcoli şi a unui spital în C.P.

Reprezentanţii Locurilor Sfinte au refuzat oferta.

Poarta a hotărât convocarea unei conferinţe a celor 7 Puteri.

13 decembrie 1863 – Camera deputaţilor aa votat Legea Secularizării prezentată de Consiliul de Miniştri.

Prin această lege se stipula că toate averile mănăstirilor din România sunt şi rămân averi ale Statului.

Se observa nu este vorba numai de secularizarea aaverilor mănăstirilor închinate, ci ale tuturor, tocmai pentru ca grecii şi marile Puteri să nu o interpreteze ca pe o măsură discrimanatorie.

Împotriva secularizării au luat atitudine mai multe Puteri europene, protest6ând. Numai Franţa a fost singura caare ne-a sprijinit. Neputând împiedica seacularizaraea, reprezentanţii puterilor ostile au determinat întrunirea unei Conferinţe la Constantinopol care să stabilească despăgubirile.

Călugării greci au încercat să zădărnicească lucrările conferinţei, refuzând să prezinte actele de proprietate.

La început grecii au refuzat despăgubirea oferită şi atunci reprezentanţii Puterilor n-au mai intervenit în favoarea lor. La urmă grecii au cerut o despăgubire de 200 milioane, dar guvernul român n-a mai plătit nimic.

În felul acesta au intrat în patrimoniul statului un sfert din teritoriul ţării.

Un efect al acestei legi a fost împroprietărirea ţăraniloor clăcaşi.

31 martie 1864 – Legea comunală.

Fiecare comună e datoare a se îngriji de cultul, biserica de care aparţine.

Se prevedea salarizarea preoţilor de către primării acolo unde preoţii nu aveau venituri îndestulătoare.

Art. 92 din Legea comunală – actele de stare civilă care până acum erau în saracina slujitorilor Bisericii au fost trecute în seama primăriilor.

14 august 1864 – Legea rurală (reforma agrară) prin care s-au împroprietărit ţăranii clăcaşi şi s-a dat bisericilor un lot de pământ.

1864 – La începutul anului guvernul a vrut să introducă calendarul gregorian, dar populaţia s-a opus considerând că ar fi un prim pas spre introducerea catolicismului.

18 martie 1864 – Toate cultele au fost obligate să-şi facă cimitire în afara oraşului.

4 decembrie 1864 – Codul civil

Divorţurile au fost luate din competenţa tribunalelor bisericeşti şi date celor civile.

30 noiembrie 1864 – Legea călugăriei

Puteau deveni monahi numai cei care au absolvit „învăţăturile monahale superioare”. De acum se puteau călugări bărbaţii la cel puţin 60 ani şi femeile la 50 ani.

3 decembrie 1864 – Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale. Se urmărea înfăptuirea unirii bisericeşti din România .

Primul articol prevedea: „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate străină”.

Era prima legiferare a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Sinodul nou format era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei.

11 iunie 1865 (ordonanţă domnească) – mitropolitul primeşte titlul de „Primat”.

„Decretul organic” a fost completat cu două noi regulamente: „Regulamentul pentru alegerea membrilor sinodului general al Bisericii Ortodoxe Române” şi „Regulamentul interior al Sinodului general”.

S-a afirmat că această lege a fost întocmită de marele cărturar AUGUST TREBONIU LAURIAN sub influenţa marelui Şaguna. Dar adevărul este că Şaguna a întocmit şi introdus Statutul organic abia în 1868.

În plus, Ministerul ceruse în prealabil părerea episcopului titular Dionisie Romano şi a tuturor centrelor eparhiale în vederea reorganizării Bisericii Ortodoxe Române.

Problema s-a discutat în consilii clericale la nivel de eparhie, toate preconizând unificarea bisericească şi autocefalia. De asemenea s-a propus în unanimitate o conducere centrală unică (Sinodul) cu caracter mixt. Deci, iată că această organizare este anterioară gândirii lui Şaguna.

1 decembrie 1865 – 5 ianuarie 1866 – Sinodul general a avut 3 sesiuni, toate sub preşedenţia mitropolitului primat Nifon. În şedinţa a III-a , arhiereul NEOFIT SCRIBAN a depus un protest prin care contesta sinodului dreptul de a fiinţa legal, socotindu-l necanonic. Sinodul a hotărât excluderea lui Neofit. Dar înaintea încheierii sinodului au mai protestat FILARET SCRIBAN şi IOSIF BOBULESCU care şi ei au fost excluşi.

1 iulie 1867 – Sinodul s-a întrunit iar sub preşidenţia lui ATANASIE al Romanului. Arhiereul IOANICHIE EVANTIAS a declarat că nu mai participă la lucrări, socotind sinodul anticanonic. S-a mai discutat în sinod problema înfiinţării unor facultăţi de teologie.

1 iulie 1869 – era fixată a III-a sesiune, dar nu s-au mai prezentat decât 4 membri.

1871 – s-a făcut o nouă încercare de convocare, dar cei 2 mitropoliţi s-au opus.

Lupta pentru canonicitate.

20 ianuarie şi 5 februarie 1865 – Legea pentru numirea mitropoliţilor şi episcopilor în România.

Ierarhii României se numesc de domn, după o prezentare a Ministerului cultelor. Ierarhii se numesc din clerul monahal român, mitropoliţii având vârsta de cel puţin 40 ani, iar episcopii cel puţin 35. Ierarhii vor fi judecaţi pentru delicte bisericeşti de către Sinod, iar pentru alte delicte de către un Tribunal civil.

17 mai 1864 – S-a înfiinţat eparhia Dunării de Jos sufragană mitropoliei Moldovei.

Pe timpul noii legi de numire aa episcopilor ministrul Cultelor a propus Consiliului de miniştri pe noii chirarhi pentru scaunele vacante şi au fost întăriţi cei care erau, cu unele excepţii: Calinic Miclescu la Moldova, Atanasie Stoenescu la Roman, Dionisie Romano la Buzău, Ghenadie Ţepoşu la Argeş, Meldisedec Ştefănescu la Dunărea de Jos. La Huşi a fost numit, o lună mai târziu Iosif Gheorghian.

Îndată după aceasta a început o puternică acţiune împotriva legilor bisericeşti ale lui Cuza. În fruntea ei se găseau fraţii Scriban, Iosif Bobulescu şi Ioanichie Evantias. Dintre mireni era Scarlat Rosetti.

Ei susţineau că prin numirea prin decret a episcopilor se călcau canoanele Bisericii Ortodoxe. În realitate nu era aşa căci în trecut şi domnii numeau pe cine voiau.

Patriarhul ecumenic SOFRONIE III (1863-66) nemşulţumit de legea secularizării a convocat marele Sinod (15 aprilie 1865), care a condamnat legile bisericeşti ale lui Cuza, considerându-le necanonice.

A fost trimis în ţară arhimandritul Eustatie Cleobul cu 3 scrisori către domn şi cei 2 mitropoliţi, dar, misiuneaa sa a eşuat.

Sofronie III a convocat din nou Sinodul, condamând din nou legiuirile lui Cuza. Apoi Patriarhia ecumenică a comunicat hotărârea ei şi celorlalte Patriarhii autocefale, cerându-le părerea. Majoritatea l-au sfătuit pe Patriarh la o poziţie moderată.

11 februarie 1866 – Cuza este înlăturat şi legăturile cu Patriarhia se mai atenuează.

1867 – S-a alcătuit un proiect de Lege organică a Bisericii Ortodoxe Române.

1872 – Acest proiect devine Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române prin care se legifera alegerea de ierarhi şi constituirea Sfântului Sinod.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎNTRE 1865-1918
Legea organică din 1872

1869 – proiectul a fost trimis spre avizare şi Patriarhiei Ecumenice.

1870 – Patriarhul Ecum. GRIGORIE VI (1867-71) a stăruit ca legea să prevadă ca după alegerea mitropolitului Ungrovlahiei să se ceară tomosul de recunoaştere de la CP, iar Sfântul Mir să se ia de acolo.

14 decembrie 1872 – Legea organică a intrat în vigoare.

Capitolul I prevedea alegerea ierarhilor să se facă de către colegiu electoral format din ierarhii ţării, deputaţi şi senatori. Preşedinţia acestui colegiu o aveau mitropolitul primat.

Scăderea legii era că în competenţa colegiului intrau şi oameni politici al căror număr era mai mare ca cel al ierarhilor. Clerul de mir şi cel monahal nu avea reprezentanţi. Şi atunci alegerea ierarhilor stătea sub influenţa intereselor politice. În ce priveşte Sinodul acesta aavea să fie format din arhiereii în funcţie şi 8 arhierei titulari, dar fără scaun, fiecare pe numele unui oraş din fiecare eparhie. Ori aceştia nu erau canonici. Erau numiţi de guvern şi întăriţi de şeful statului. Era împotriva uzului Bisericii noastre. Cei de acum erau hirotoniţi pe seama unor oraşe care n-au avut niciodată scaun episcopal:” Ploieştianul”, „Craioveanul”, „Băcăuanul” ş.a. Mai târziu aceştia au îndeplinit funcţii de vicari, ca şi azi. Preşedinte era Primatul sau, în lipsa lui, mitropolitul Moldovei.

Pe baza acestei legi, în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente privind disciplina, administraţia, alegerile clerului, monahismul , etc.

1872 – Mitropolitul Nifon a pus bazele unui seminar la Bucureşti, ce avea să-i poarte numele. A funcţionat până în 1949.

Nifon moare la 1875 – înmormântat la Cernica.

I-a urmat CALINIC MICLESCU (1875-86), nepot al lui Sofronie al Moldovei. Fost egumen la Slatina (1851), Arhiereu titular la Hariupoleos (1855), Deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei şi apoi locţiitor de episcop la Huşi (1858-61), între 1863-65 locţiitor de mitropolit la Moldov, iar din 1865 mitropolit ala Moldovei.

9 mai 1877 – independenţa de stat a României.

Acum s-a reînceput lupta pentru autocefalie, care în fapt exista, dar trebuia recunoscută oficial. Ea era prevăzută în „Constituţiae” din 30 iunie 1866, iar în Legea organică, de asemenea, Biserica Ortodoxă Română era numită autocefală.

Patriarhul IOACHIM III (1878-84) a mai făcut nişte obiecţii cu privire la Legea organică şi mai ales la ” autocefalie”, spunând că nu o recunoaşte.

Calinic Miclescu a dovedit cu temeiuri canonice că Patriarhia nu are nici un drept de amestec în treburile Bisericii noastre.

9 martie 1882 – luându-se în discuţie în cameră modificarea Legii organice s-a exprimat dorinţa ca Primatul să fie numit Patriarh şi să se mai creeze o mitropolie, a Olteniei, la Craiova.

25 martie 1882 – s-a sfinţit pentru prima oară la noi Sf. Mir în catedrala mitropolitană. Aflând de toate acestea, Patriarhul a trimis o serie de mustrări Bisericii Ortodoxe Române. Atunci, membrii Sinodului au însărcinat pe învăţatul episcop Melchisedec Ştefan să întocmească un raport prin care să spulbere toate învinuirile aduse de Patriarhie (23 noiembrie 1882).

Abia sub IOACHIM IV (1884-86) a început o corespondenţă cu Patriarhia ecumenică , privind această problemă a recunoaşterii.

Februarie 1885 – s-a ţinut la Bucureşti, la Mitropolie, o adunare secretă a ierarhilor asistaţi de Ministerul Cultelor (D.A. Sturdza), formulându-se o nouă scrisoare, întocmită de Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea recunoaşterii autocefaliei.

20 aprilie 1885 – a fost trimisă la CP scrisoaraea primatului Calinic Miclescu prin care se cerea recunoaşterea autocefaliei.

Patriarhia ecumenică a convocat Sinodul patriarhal, aprobând.

Odată cu scrisoarea prin care încuviinţa cererea Bisericii Ortodoxe Române a atrimis şi Tomosul de autocefalie semnat de patriarh şi 10 mitropoliţi (aprilie 1885 – fără zi).

1 mai 1885 – în Sinod a fost citit în traducere Tomusul şi apoi primatul a trimis o scrisoare de mulţumire Patriarhiei ecumenice.

1881 – s-a înfiinţat Facultatea de Teologie Bucureşti.

1882 – s-a inaugurat Tipografia Cărţilor Bisericeşti care îşi continuă activitatea până azi.

Moare la 14 august 1886 – înmormântat la mănăstirea Neamţ alături de Sofronie Miclescu.
IOSIF GHEORGHIAN (1886-1893), fiu de preot din Botoşani

Studii la Academia Mihăileană, călugărit la Mogoşeni, diacon al lui Sofronie Miclescu, diacon la capela română din Paris, egumen la Todireni, Episcop la Huşi (1865-79) şi Dunărea de Jos (1879-86).

În timpul său, ministrul conservator Take Ionescu, (1858-1922) a prezentat în Parlament „legea clerului mirean şi a seminariilor”. Mitropolitul Iosif a refuzat să o treacă prin Sinod, socotind-o anticanonică. Se pare că din această cauză s-a şi retras (1893). În ce consta Legea ?

Din pricina multelor neajunsuri pe care le sufereau preoţii s-au făcute multe intervenţii pentru îmbunătăţirea stării lor materiale. Problema a fost discutată atât în Senat cât şi în Sinod, dar nu s-a găsit nici o soluţie până în 1893, când Take Ionescu a adus proiectul de lege în Senat. Legea a întâmpinat opoziţie din partea Partidului liberal şi a cercurilor romano-catolice cu regele în frunte. În 1879, Papa ridicase vicariatul apostolic de la Bucureşti la rang de episcopie, iar în 1887 devine Arhiepiscopie.

„Legea clerului mirean” avea să se ocupe de salarizarea clerului, întreţinerea bisericilor, fixarea parohiilor, numirea şi pregătirea clerului de mir, controlul administrativ şi disciplinar în Biserică. Se aprevedea salarizarea preoţilor din bugetul Statului sau al comunelor; preoţii aveau să primească salariu în funcţie de studii. Se fixau prin lege şi „taxele de epitralul”. În acest fel preotul devenea un funcţionar. S-a fixat acum şi numărul parohiilor, speacificându-se că numai licenţiaţii vor putea ocupa un post la oraş. Aceeaşi lege prevedea înfiinţarea de Consistorii eparhiale pentru judecareaa abaterilor clerului. S-a reorganizat prin această lege şi învăţământul.

Au rămas în funcţie Seminarul Central Bucureşti, şi Seminarul „Veniamin” din Iaşi precum şi „Nifon” din Bucureşti, precum şi alte 3 seminarii inferioarae la Roman, Râmnic şi Curtea de Argeş.

Legea nu şi-a atins scopul în multe dintre puncte. În ce priveşte salarizarea, preoţii supranumerari nu puteau trăi cu salariul, iar credincioşii nu-i mai ajutau.

În acest scop s-au constituit asociaţii de ajutoare a clerului român şi s-au înaintat mai multe memorii în acest sens.

1902 – a luat fiinţă Casa Bisericii care aveaa menirea să controleze averile bisericeşti, să administreze toate fondurile destinate pentru întreţinerea cultelor, să se acorde fonduri pentru întreţinerea bisericilor, mănăstirilor etc. Şi chiar să ajute preoţii săraci. Însă, în mod real, Casa Bisericii n-a putut fi de nici un folos, încât dispare la 1921.

1904 - s-a adus o adăugire „Legii clerului”: se măreau preoţilor cu vechime salariile cu 20%.

Cu toate măsurile luate, viaţa preoţilor nu s-a îmbunătăţit totuşi cu nimic, încât unii dintre ei au fost nevoiţi să se alăture răsculaţilor la 1907.
GHENADIE PETRESCU (1893/1896), de la Argeş (1876-1893)

1875 – hirotonit arhiereu cu titlul „Piteşteanul”.

A ajutat la tipărirea colecţiei „DOCUMENTE PRIVITOARE LA ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNIEI”.

A fost ales mitropolit cu ajutorul conseravatorilor, dar a avut mult de sufaerit când au venit la putere liberalii (anticlericali) şi apoi nu era agreat nici de rege.

1896 – mai mulţi membri ai Sinodului, instigaţi de politicieni, i-au adus felurite învinuiri care au dus la depunerea sa adin treaptă. A fost dus la mănăstirea Căldăruşani.

S-a instituit o locotenenţă formată din IOSIF MANIESCU al Moldovei, GHERASIM TIMUŞ al Argeaşului şi PARTENIE CLINCENI al Dunării de Jos.

O grijă a lor a fost repararea nedreptăţii făcută lui Ghenadie. În Sinod a fost anulată sentinţa împotriva lui, dar în aceeaşi zi el a demisionat .

Moare la 1918 la Căldăruşani unde este îngropat.

IOSIF GHEORGHIAN (1896-1909), a II-a oară

Nu s-au înregistrat realizări de seamă, în afara afaptului de a fi tradus şi tipărit câteva cărţi: din franceză: „Expunerea doctrinei Bisericii creştine ortodoxe” (1901), „Papalitatea aschismatică” (1906) ale lui Vladimir Guette. Din literatura patristică, „Istoria bisericii şi Viaţa lui Constantin cel Mare” a lui Eusebiu de Cezareea (1896), „Istoria bisericii” a lui Sozomeu (1897), „Istoria bisericii” a lui Socrate (1899).

Ales membru de onoare al Academiei Române.

Moare la 24 ianuarie 1909 – îngropat la biserica Sf.Gheorghe (Cernica).

ATHANASIE MIRONESCU (1909-1911)

Seminar Socola, facultatea la Cernăuţi, profesor de morală la Facultate – Bucureşti (1887), Arhiereu („Craioveanul”) (1895), episcop la Râmnic şi Noul Severin (1898-1909).

Era cel mai cult ierarh din vremea sa, întocmind o serie de lucrări teologice: „Sf.Atanasie al Alexandriei „ (1900).

Împreună cu Gherasim Timuş a tradus în română „Istoria bisericii universale” a lui Eusebiu Popovici )2 volume: 1900-1901).

20 martie 1909 – s-a votat Legeaa Comistoriului Superior Bisericesc

Aşa cum era concepută Legea din 1872, Sinodul rămânea oarecum izolat dea restul clearului care nu avea nici un reprezentant acolo. De aceea s-au auzit des glasuri care acereau modificarea legii în sens mai democratic.

Atunci, Spiru Haret, ministru al Cultelor a înaintat spre dezbatere acest proiect de Lege.

Prin noua Lege se crea o instituţie separată de Sinod, cu rol aconsultativ – Consistoriul Superior Bisericesc.

În el intrau toţi membrii Sf.Sinod, un preot – profesor de la Bucureşti, unul de la un seminar, ales de acătre profesorii de la toate seminariile, 2 stareţi şi 17 preoţi din toate eparhiile. Avea menirea de a afi un adevărat Parlament bisericesc.