Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române povestită celor tineri

Urmaşii lui Sava Brancovici

Înainte de 24 iunie 1680 soborul protopopilor alege ca mitropolit pe IOSIF BUDAI din satul Pişchinţi. Eraa călugărit în Moldova şi a fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către Teodosie al Ungrovlahiei (23 august 1680).

23 decembrie 1680 – A avut loc confirmarea lui, când i s-au impus 19 îndatoriri calvine.

Din activitaatea sa acunoaştem că a făcut unele vizite canonice în părşile Bistriţei în ianuarie- februarie 1681.

Următorul mitropolit a fost IOASAF, grec de neam, impus de Şerban Cantacuzino, întrucât era sigur acă acesta nu va accepta nici o abatere de la credinţă, ceeaa ce s-a şi întâmplat.

Martie 1682 – Apaffi îl numeşte.

2 aprilie 1682 – Este hirotonit de către mitropolitul Teodosie.

Numirea lui Ioasaf direct de către principe, fără consultarea soborului a produs nemulţumiri în rândul preoţilor la care se adăuga şi nemulţumirea superintendentului calvin, întrucât Ioasaf respingea orice încercare de acalvinizare a bisericii ortodoxe.

Odată înscăunat la Alba Iulia, Ioasaf a încercat să pună ordine în biserică, înlăturând nouă protopopi pentru felurite abateri sau pentru filocalvinism.

În urma acestor lucruri mişcarea împotriva sa s-a accentuat.

12-13 iulie 1682 – Este convocat un sobor de judecată la Alba Iulia.

Sunt audiaţi 16 martori, răspunzând la opt întrebări. Ca urmare mitropolitului i s-au adus mai multe învinuiri.

Cu toate acestea el şi-a continuat activitatea pentru că majoritatea preoţilor erau de partea sa.

20 mai 1683 – Se întruneşte un sobor las Sighişoara la caare participă 223 preoţi, punându-se din nou problema mitropolitului Ioasaf. Majoritatea acaestora îl cereau ca mitropolit, dar nu a mai fost pentru mult timp mitropolit întrucât la sfârşitul anului 1683 trece la cele veşnice.

Urmaşul său este SAVA III din Veştem, ales de cătresoborul protopopilor din 24 ianuarie 1684. A fost hirotonit arhiereu la Bucureşti de către Teodosie.

1685 – Se stinge din viaţă.

Îi urmează mitropolitul VARLAAM, cu toate că Şerban Cantacuzino îi recomandase lui Mihail Apaffi ca mitropolit pe preotul Ieremia. Dar soborul preoţilor a ales pe Varlaam. Acestaa va fi hirotonit la 1685, decembrie.

Varlaam s-a remarcat prin câteva fapte de seamă.

Este ştiut că la 1687 Transilvania a fost ocupată de trupele austriece, iar la 9-10 mai 1688 dieta proclamă anexaraeaa Transilvaniei la Imperiul Habsburgic, rămânând în această stare până la 1918.

Varlaam sprijină în aceste condiţii tipărirea unor cărţi în limba română, osteneala editării lor revenind protopopului Ioan Zoba din Vinţ, un preot român filocalvin.

1683 – Tjipăreşte la Sebeş cartea intitulată „Sicriul de aur”, conţinând 15 predici funebre.

1685 – Ioan Zoba împreună cu protopopul Gheorghe din Daia, au pus sub tipar un „Ceaslovăţ”.

1689 – Se tipăreşte la Alba Iulia un „Molitvelnic” tradus din slavoneşte de Ioan din Vinţ.

Varlaam s-a preocupat şi de soarta preoţilor săi, făcând vizite canonice. Astfel în 1689 este întâlnit în nordul Transilvaniei.

1692 – Varlaam moare.

Îi urmekază mitropolitul TEOFIL.

Noul întâistătător era un preot văduv numit Toma. A fost hirotonit la 18 septembrie 1692 la Bucureşti tot de către Teodosie.

18 decembrie 1692 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea guvernatorului cu obligaţia respeactării celor 19 puncte.

1693 – Face vizite canonice în epaqrhie.

Din 12 iulie 1697 – Datează testamentul său, prin care lăsa mitropoliei toate bunuri8le.

A murit la scurt timp după această dată.

Teofil a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Biserica Romei. S-a supus chiar, că sub acest mitropolit s-a şi întocmit actul de unire, însă informaţia este eronaştă.

Iulie-septembrie 1697 – Moartea îl surprinde , scăpându-l de uneltirile iezuite.

Din cele expuse se desprinde concluzia că B.O.R. din Transilvania a avut de luptat în secolul XVII cu acţiunea prozelitistă calvină, dar aceasta s-a izbit de puternicul scut al credinţei strămoşeşti, reprezentată de mitropoliţii enunţaţi mai sus care pentru viaţa lor curată au fost chiar acanonizaţi (Ilie Iorest şi Sava Brancovici).
VIAŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN BANAT, ARAD ŞI BIHOR PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XVII.
BANAT

Avem ştiri sărace şi confuze.

Poatea că episcopul URSUS al „avariţienilor” participant la lucrările Sinodului VII Ecumenic (787) a păstorit peste credincioşii din Banat, stăpânit atunci de avari, avându-şi poate reşedinţa la Morisena.

În prima jumătate a secolului X exista în Banat un voievodat condus de GLAD, iar în primele decenii din secolul XI de AHTUM.

1002 – Ahtum, după ce s-a botezat la Vidin, a zidit la Morisenaq bisericas ortodoxă Sf.Ioan Botezătorul.

1028 – În urma trădării lui Chonadinus sfetnicul său, în Sf.Ioan au fost aduşi călugări latini în frunte cu episcopul GERARD, iar călugării greci au fost mutaţi la Sf.Gheorghe din Maidan.

Deşi Banatul a fost ocupat de maghiari, au continuat să existe aşa zisele districte româneşti în locul cnezatelor şi voievodatelor.

După dezastrul din Câmpia Mierlei de la 1389 o mare masă de sârbi au emigrat fie în Ungaria , fie în Banat. Aici au intrat în contact cu românii ortodocşi.

Timp de câteva secole nu avem ştiri sigure despre existenţa unor ierarhi ortodocşi în Banat. În schimb avem ştiri despre existenţa uşnor kbiserici şi mânăstiri în Banat, ctitoriţi de cneji, preoţi şi credincioşi. Ştiri despre existenţa unor ierarhi avem după 1552, când Banatul vestic e transformat în paşalâc, cu sediul la Timişoara.

Către Sfârşitul secolului XVII s-a început eliberarea treptată a acestor teritorii, care însă au fost ocupate apoi de habsburgi până în 1918.

1557 – Se înfiinţează Patriarhia de Ipek cu sprijinul vizirului Mohamed Socolli, fratele patriarhului Macarie de la Ipek. Noua patriarhie şi-a extins jurisdicţia şi asupra Banaktului, având o episcopie la Timişoara.

Sânt cunoscuţi ca ierarhi la Timişoara: NEOFIT (1608-1613), mitropolitul IOSIF zis cel Sfânt (1650-53), MIHAIL (1686), VASILE (1688) şi alt VASILE (1692).

Dar cel mai însemnat a fost IOSIF – probabil un vlah sud-dunărean, trăitor la Athos. S-a retras apoi la Partoş, lângă Timişoara, între 1653-56).

A fost canonizat în 1956.

Pe de altă parte mai întlnim şi episcopi la Vârşeţ care păstoreau pe românii din aceste locuri: PARTENIE, TEODOR (1594), SIMION (sf.secolului XVI), ANTONIE (1622-23), TEODOSIE (pe la 1662) care va rămâne în Rusia, iar în 1666 va fi numit aici mitropolit.

Răsăritul Banatului au ajuns în stăpânirea principilor Transilvăneni între 1541-68 şi 1688-99. Asupra acestor locuri îşi întindeau jurisdicţia şi mitropoliţii Transilvaniei.

1562 – Ioan Sjigismund Zapolya acorda jurisdicţie asupra Caransebeşului mitropolitului SAVA din Lancrăm.

1656 – Gheorghe Rakoczy II extindea jurisdicţia lui SAVA BRANCOVICI şi asupra Severinului.

Banaktul a fost confruntat şi cu prozelitismul calvin susţinut de principii de la Alba Iulia.

Credincioşii români din Croaţia.

Din cauza expansiunii turce, numeroşi credincioşi valahi din Peninsula Balcanică s-au refugiat spre nord, stabilindu-se în Croaţia. Au format un ţinut „Valahia mică” în care şi-au constituit propria organizaţie politică şi bisericească, în frunte cu un voievod şi un episcop – Maxim Petrovici. Mânăstirile de Croaţia în care vieţuiau călugări valahi au fost ajutate de Vasile Lupu şi alţi domni.

1663 – SAVA I al Moldovei hirotonea un episcop al vlahilor din Croaţia – Gavriil Miakici. Mai târziu aceştia aau fost trecuţi la uniatism forţat.

Viaţa bisericească a românilor din Arad.

Este atestată de ruinele unor kbiserici ortodoxe din seacolul XV sau mai vechi , la Lipova, Şiria, Hălmakgiu, Dezna etc.

Ştiri despre vlădici nu avem decât în secolul XVI.

Probabil până atunci preoţii din părţile Aradului şi Zarandului erau hirotoniţi de mitropoliţi transilvăneni sau vlădicii slavi din sud. De abia după 1557, când s-a înfiinţat patriarhatul de Ipek, s-au putut aşeza vlădici nu numai în Banat, ci şi în teritoriile din draeapta Mureşului.

Reşedinţa lor era fie la Ienopole (Ineu), fie la Lipova, fie la mânăstirea Hodoş. Cjonform unei tradiţii, turcii ar fi ucis un episcop în Lipova , prin 1551-52.

1553 – un episcop Daniil încerca să-şi cumpere casă în Lipova.

În a doua jumătate a secolului XVI s-a aşezat la Ienopole Gheorghe Brancovici. A fost îngropat în biserica ortodoxă din Şiria. Avram, fiul lui Gheorghe a avut un fiu, Moise care murindu-i soţia s-a călugărit ajungând episcop al Ieenopolei sub numele MATEI. Fiul său, Solomon, şi el s-a călugărit, ajungând episcop la Ineu. A păstorit mai bine de două decenii.

1628 – A fost hirotonit un nou vlădică al Ineului Longhin Brancovici, nepot al lui Sava. Fratele său Ioan va fi tatăl viitorului mitropolit al Ardealului Sava Brancovici.

Şi-a părăsit scaunul retrăgându-se la Cjomana în Ţara Românească, ctitoriaw lui Radu Şerban.

Moare la 1656.

Urmaşul său a fost SOFRONIE cu reşedinţa la Hodoş.

1664 – Este amintit ŞTEFAN din Lipova.

Ultimul episcop al Ienopolei a fost ISAIA DIACOVICI, care, în 1706, a mutat scaunul episcopal la Arad.

Viaţa bisericească a românilor din Bihor.

Ştefan cel Sfânt (997-1038) înfiinţase o episcopie latină la Bihorea, probabil în locul uneia ortodoxe pe care cea latină venea s-o desfiinţeze.

Organizarea Bisericii catolice de aici a adus multe neajunsuri românilor, căci aceştia au devenit iobagi pe fostele lor moşii. Pentru a-şi păstra proprietăţile parte din cneji şi voievozi români de Bihor s-au catolicizat, apoi survenind şi maghiarizarea lor.

În ciuda acestor condiţii, aici a pulsat totuşi o intensă viaţă ortodoxă.

Se cunosc nume de preoţi şi protopopi români încă din prima jumătate a secolului XIV.

De obicei Bihorul cădea sub incidenţa duhovnicească a Albei Iulia.

1556 – Episcopia latină de Oradea a fost desfiinţată.

După acest fapt ia amploare propaganda calvină.

În acest context mulţi preoţi s-au calvinizat şi apoi maghiarizat.

După 1660 prozelitismul încetează, odată cu trecerea acestei zone sub stăpânirea otomană.

1695 – este amintit ca episcop al Oradiei Efrem Banianin unit cu Roma după 1700 şi apoi Petru Hristofor.

PERIOADA DE LA 1700
BISERICA DIN ŢARA ROMÎNEASCĂ SUB FANARIOTI

MITROPOLIA UNGROVLAHIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII

Instaurarea regimului fanariot: 1711 – Moldova şi 1715 – Ţara Românească.

Primul domn fanariot (în Moldova) a fost NICOLAE MAVROCORDAT care în 1715 a trecut în Ţara Românească.

În Ţara Românească au fost 40 de domnii, iar în Moldova 36.

În ce priveşte scaunele mitropolitane, cel al Ţării Româneşti a fost ocupat de 12 ierarhi (6 români, 6 greci), la Râmnic 2 greci, la Buzău, din 11 episcopi 5 au fost greci. În Moldova nu au prea fost acceptaţi ierarhi greci şi, în plus, ierarhii nu mai erau schimbaţi de domni, ci rămâneau în scaun până la moarte.

Este perioada în care, mai ales în Ţările Romîne, vin mulţi călugări greci, unii foşti titulari ai unor scaune desfiinţate. Aceştia trăiau pe lângă ierarhi sau ca egumeni în biserici urmărind scaunele arhiereşti.
ANTIM IVIREANUL (1708-1716)

Născut la 1650 în Iviria (Georgia sau Gruzia).

Se pare că a căzut de tânăr rob la turci şi a trăit prin preajma Patriarhiei ecumenice.

A venit în Ţara Românească prin 1689-90 adus de Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie de un asemenea om. Acolo învăţase foarte bine araba, turca, greaca iar aici a învăţat temeinic româneşte.

Tot aici a învăţat meşteşugul tiparului, în tipografia domnească din Bucureşti condusă de fostul episcop Mitrofan de Huşi. După ce Mitrofan a ajuns episcop la Buzău, Antim a preluat conducerea tipografiei.

1691 – Scoate „INVĂŢĂTURILE LUI VASILE MACEDONEANUL CĂTRE FIUL SĂU LEON” traduse în greaca modernă de Hrisant Notara.

1693 – „EVANGHELIAR SLAVO-ROMÂN” (gravuri, frontispicii, postfaţa mitropolitului.

1694 – activitatea tipografică s-a întrerupt pentru un timp.

Antim a fost trimis cu utilajele la mânăstirea Snagov unde a scos câteva cărţi (în număr de 15): şapte greceşti, cinci româneşti, una slavonă, una slavo-română , una greco-arabă.

Cea mai masivă este „ANTOLOGHIONUL” (1697) cu peste 2000 pagini, apoi MĂRTURISIREA ORTODOXĂ (1698) şi LITURGHIERUL GRECO-ARAB (1701), tipărită la rugămintea patriarhului de Antiohia către Constantin Brâncoveanu .

Cărţi româneşti la Snagov: EVANGHELIA (1697), ACATISTUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU (1698), ÎNVĂŢĂTURI CREŞTINEŞTI (1700), FLOAREA DARURILOR (1701).

1701 – încetează pentru totdeauna aactivitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la Bucureşti.

1701-1705 – a imprimat 15 cărţi, din care 2 româneşti, 11 greceşti ş.a. Cele româneşti: NOUL TESTAMENT şi ACATISTUL MAICII DOMNULUI la care s-a adăugat un CEASLOV SLAVO-ROMÂN (1703).

Dintre cele greceşti: ÎNVĂŢĂTURA DOGMATICĂ A PREA SFINTEI BISERICII RĂSĂRITENE ŞI UNIVERSALE (1703), PARALELE GRECEŞTI şi ROMÂNE (1704).

1705 – a fost ales episcop al Râmnicului, unde prima grijă a fost să înfiinţeze o tipografie.

A tipărit aici 9 cărţi: trei româneşti, 3 greceşti, 3 slavo-româneşti. Dintre cele greceşti cea mai importantă este „TOMUL BUCURIEI” (Τόμος αγάπης) (1705), o lucrare polemică împotriva catolicilor.

În momentul când se afla la Râmnic Antim realizează că exista pericolul pătrunderii limbii greceşti în cultură (!?), în locul celei slave a cărei eliminare a durat un veac şi jumătate.

De aceea Antim va tipări la Râmnic un şir de cărţi de slujbă în româneşte care au constituit începutul triumfului limbii româneşti.

Pentru început a continuat vechea tradiţie din timpul mitropolitului Ştefan, adică imprimarea de cărţi bilingve cu tipicul, lecturile biblice şi sinaxa în româneşte, iar cântările în slavonă: ANTOLOGHION (1705), OCTOIH MIC (1705), SLUJBA ADORMIRII NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU (1706). Paralel au apărut şi cărţi integral româneşti: un „MOLITVELNIC” în două volume, conţinând un LITURGHIER (prima ediţie a Liturghierului în Ţara Românească) şi un MOLITVELNIC propriu-zis.

1705 – tipăreşte ÎNVĂŢĂTURI PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINŢEI

1708 – ajunge mitropolit în locul lui Teodosie.

Ca mitropolit, Antim şi-a continuat activitatea de tipograf, dar s-a preocupat şi de altele.

El a mutat îndată tipografia de la Râmnic la Târgovişte tipărindu-se aici 18 cărţi, din care 11 româneşti: ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA CELE MAI TREBUINCIOASE ŞI MAI DE FOLOS PENTRU ÎNVĂŢĂTURA PREOŢILOR (1710), PSALTIRE (1710), OCTIOH (1712), DUMNEZEIEŞTILE ŞI SFINTELE LITURGHII (1713), CATAVASIER (1714 şi 15), CEASLOV (1715).

Dintre cele greceşti: CARTE DE PESTE TOT ANUL CUPRINZÂND FĂRĂ LIPSĂ TOT SERVICIUL BISERICESC (1709) – o carte masivă (peste 1600 pagini), PANOPLIA DOGMATICĂ (1710).

1715 – a mutat tipografia de la Târgovişte la Bucureşti tipărind o lucrare în limba greacă: SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE CĂTRE DOMNITORUL ŞTEFAN CANTACUZINO.

1716 – tipăreşte la mâ năstirea Antim „ISTORIA SFÂNTĂ, ADICĂ IUDAICĂ” scrisă de Alexandru Mavrocordat.

Este ultima tipăritură a lui Antim.

Astfel în timpul său s-au tipărit 63 cărţi (21 la Bucureşti, 15 la Snagov, 9 la Râmnic, 18 la Târgovişte. Din ele 22 erau în româneşte.

Alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească. De activitatea sa tipografică se leagă şi strădaniile depuse de el pentru introducerea completă a limbii române în slujbele bisericeşti.

Opera personală a lui Antim Ivireanul: ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT DESPRE TAINA POCĂINŢEI (Râmnic, 1705) (25 foi în care explica taina mărturisirii şi dădea duhovnicului îndrumările necesare pentru scaunul mărturisire), ÎNVĂŢĂTURĂ BISERICEASCĂ LA ACELE MAI TREBUINCIOASE ŞI MAI DE FOLOS PENTRU INVĂŢĂTURILE PREOŢILOR (Târgovişte, 1710), MIC CATEHISM în trei părţi, 14 capitole necesare preoţilor pentru catihizarea credincioşilor, CAPETE DE PORUNCĂ LA TOATĂ CEATA BISERICEASCĂ PENTRU CA SĂ PĂZEASCĂ FIŞTECARE......(Târgovişte, 1714) în care fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoţi.

1715 – Antim a strâns într-un volum câteva din sentinţele vechilor dascăli înţelepţi şi unele maxime pe care le-a oferit domnitorului ŞTEFAN CANTACUZINO (1714-1715) – SFĂTUIRI CREŞTINE POLITICE (Bucureşti).

Aceste lucrări sunt toate tipărite, dar au rămas de la el şi unele în manuscris.

Cel mai însemnat manuscris este CHIPURILE VECHIULUI ŞI NOULUI TESTAMENT (1709, Târgovişte). Manuscrisul original se păstrează în Biblioteca Naţională din Kiev, iar la noi se află două copii: una făcută de popa Flor dascăl de slavonie la Sf.Gheorghe Vechi (prima jumătate a secolului XVIII). Cele 22 foi nenumerotate cuprind „versuri la Stema ţării”, o dedicaţie către Constantin Brâncoveanu.

Lucrarea mai are 503 portrete în medalion, 3 schiţe, 8 desene din V.T. şi N.T. Portretele sunt ale unor personaje din V.T. şi N.T. , filosofi din antichitate.

Potrivit părerii specialiştilor, ideea iconografiei, indicaţiile asupra locului pe care trebuiau să-l ocupe medalioanele aparţin lui Antim, dar realizarea aefectivă aparţine unui preot Nicola. Dar alte păreri sunt că Antim ar fi realizatorul acestora mai cu seamă că Anton Maria del Chiaro spunea despre el că era înzestrat cu daruri foarte rare.

Dar cea mai valoroasă operă rămasă în manuscris este „DIDAHIILE”. Se cunosc 28 predici rostite de Antim, plus 7 cuvântări ocazionale. În predicile sale se remarcă cultura sa deosebită însuşită din Sf.cel mai de seamă cuvântător bisericesc român din toate timpurile.

Trebuie menţionată şi ctitoria sa din Bucureşti, mânăstirea cu hramul Tuturor Sfinţilor, ridicată între 1713-1715 după înseşi planurile marelui mitropolit

Totodată a lăsat şi un interesant testament prin care rânduia cum să fie administrate bunurile mânăstirii. Astfel, mânăstirea trebuia să fie nesupusă cuiva, se acorda un loc deosebit săracilor, preoţii de aici fiind datori să-i hrănească. Apoi se rânduia un preot pentru a învăţa carte pe copii. Nu era uitată nici tipografia.

Purtarea de grijă a lui Antim s-a întins şi asupra credincioşilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei dându-le acestora prima tipografie cu caractere arabe făcute de el. A mai ajutat şi alte Biserici surori în acest fel.

Un sprijin deosebit l-a acordat credincioşilor din Transilvania şi Banat, trimiţându-le sute de cărţi. Pe de altă parte el a hirotonit pentru aceste părţi câţiva preoţi, căci credincioşii fuseseră lipsiţi, după 1701 de un conducător spiritual.

După ce a ajuns la cârma ţării Nicolae Mavrocordat au început zile grele pentru mitropolit.

Mitropolitul se opusese dintru început acestui domn adus de turci. Pentru aceasta, cât şi pentru faptul de a fi „colaborat” cu ruşii, aceştia în permanent conflict cu turcii, Antim a fost arestat, iar domnul a cerut patriarhului ecumenic să-l caterisească ceea ce s-a şi întâmplat.

În cele din urmă a trebuit să fie dus în exil, însă soldaţii care îl escortau primiseră în secret ordinul executării sale, aşa încât, pe drum, a fost omorât, iar trupul aruncat în râul Mariţa din Bulgaria. Acest fapt trebuie să se fi întâmplat după 22 sept.1716.

În 1992 el a fost canonizat şi cinstit ca sfânt mărturisitor al credinţei.

MITROFAN de Tassos (1716-1719)

Grec de neam şi titular de Nissa, fusese călugărit la Athos în biserica Dionisiu de unde a venit la mănăstirea Cotroceni ca egumen, apoi a plecat iar la Athos şi s-a reîntors în Ţările Române în timpul lui Brâncoveanu, devenind unul din oamenii de încredere ai acestuia. A fost unul din cei care au contribuit la căderea lui Antim Ivireanul.

1714 – tipăreşte un „LITURGHIER” la Veneţia

1716 – este mutat din scaunul de Nissa în cel al Ţării Româneşti la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat.

S-a dovedit totuşi sincer şi corect:

S-a opus încercării patriarhilor SAMUIL al Alexandriei şi IEREMIA III al Constantinopolului de a schimba biserica Cernica din stavropighie a Patriarhiei Ecumenice în metoc al bisericii Zlătari care era închinată din 1707 Patriarhiei Alexandriei.

1717 – a sechestrat averea bisericii Tuturor Sfinţilor întrucât găsise unele datorii de mitropolitul Antim neachitate.

MITROFAN n-a tipărit nimic, dar a deschis o „şcoală de grecie” la 1719 care-l avea dascăl pe GHEORGHE de Trapezunt.

1719 – s-a retras şi la 29 august 1720 era deja pomenit ca răposat.
DANIIL (1719-1731) (de la Buzău, 1716-19).

Era român de neam şi fusese căsătorit, având un fiu şi o fiică. Rămânând văduv, s-a călugărit la biserica Aninoasa, ctitoria clucerului Tudoran Vlădescu, şi în scurt timp a ajuns egumen.

19 aug.1719 – ales mitropolit, deşi în mod normal ar fi fost pus DAMASCHIN de la Râmnic, dacă Oltenia n-ar fi fost atunci ocupată de austrieci.

DANIIL a fost un bun administrator, ocupându-se de o serie de biserici. La Bucureşti a reânnoit paraclisul Mitropoliei, ctitoria mitropolitului TEODOSIE.

A refăcut din temelie biserica „cu sfinţi” sau „cu sibile” din Bucureşti (1728), ctitirie de la sfârşitul secolului XVII. A ctitorit biserica Vergului (1724).

A scos de sub sechestru tipografia de la mânăstirea Antim şi a tipărit o serie de cărţi: OCTOIH (1720), EVHOLOGHION (1722), EVANGHELIE (1723), CATAVASIER (1724), SLUJBA MARELUI CANON AL SF.ANDREI CRITEANUL (1726), CEASLOV (1731), ETC.

Moare la 11 decembrie 1731 – îngropat la mitropolia din Bucureşti.
ŞTEFAN (1732-1738) (de la Buzău, 1719-32)

Român de neam, el a continuat tipărirea de cărţi: PSALTIRE (1755), ANTOLOGHION şi OCTOIH (1736).

Moare la 23 septembrie 1738 – înmormântat la mitropolie.
NEOFIT CRETANUL (1738-53)

Grec din insula Creta şi a venit în Ţara Românească ca dascăl al copiilor lui CONSTANTIN MAVROCORDAT. Acest domnitor a insistat pe lângă patriarhul ecumenic şi sinodul său ca NEOFIT să fie numit mitropolit al Mirelor Lichiei – hirotonit la 27 ianuarie 1737. Un an mai târziu a fost mutat în scaunul Ţării Româneşti.

A luat parte la acţiunea de desfiinţare a „rumâniei” – 15 martie 1746 (atunci a dezrobit pe toţi rumânii de pe moşiile mitropoliei).

1753 – ia parte la mişcarea împotriva lui MATEI GHICA, după ce în 1741 participase la elaborarea Constituţiei lui Constantin Mavrocordat.

A acordat o mare atenţiei şcolilor.

1746 – a întemeiat o şcoală în mediul rural la Pătroaia, unde să înveţe carte gratuit copiii ţăranilor.

În ce priveşte tiparul:

1741 – tipărreşte la „şcoala Văcăreştilor” INVĂŢĂTURAA BISERICEASCĂ a mitropolitului Antim, apoi cartea ÎNTREBĂRI BOGOSLOVEŞTI tradusă după Sf. Atanasie cel Mare, un LITURGHIER şi un MOLITVELNIC.

Apoi în tipografia Mitropoliei s-au tipărit cărţi de slujbă în româneşte: CATAVASIER, EVANGHELIE TRIOD, APOSTOL, PENTICOSTAR, LITURGHIER.

În plus a mai tipărit în româneşte: CAZANIILE lui Ilie Miniat (1742), MĂRGĂRITARELE Sf. Ioan Gură de Aur (1746).

A avut un rol însemnat la înfiinţaraea şi înzestrarea bibliotecii mitropoliei.

A mai rămas în istorie prin 2 vizite pastorale în eparhiile mitropoliei 2 iunie 1746 şi 22 iunie 1747, pretutindeni predicând , săvârşind botezuri, dând învăţături etc.

În aceste călătorii a copiat pisanii şi inscripţii de pe biserici punând bazele primului „corpus” de inscripţii la noi.
FILARET MIHALITZIS (1753-60) (Buzău, 1748-53), grec din Insula Zante, călugărit la muntele Sinai şi egumen al bisericii Sf.Ecaterina Bucureşti

La Bucureşti a tipărit: PSALTIRE (1756), OCTOIH (1756), CEASLOV MIC (1759).

GRIGORIE II (1760-1770; 1771-87), de neam român, venea de la mitropolia Mirelor (numit la 7 aprilie 1748) pentru a fi duhovnic al domnului CONSTANTIN MAVKROCORDAT, după ce învăţase carte la Sf. Sava – Bucureşti, fusese egumen la Colţea şi apoi eclesiarh al mitropoliei.

28 iulie 1760 – este „strămutat” în scaunul Ungrovlahiei

1768 – a izbucnit războiul ruso-turc în timpul căruia Ţările Române şi Moldova aau ajuns sub ocupaţie rusă.