Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române povestită celor tineri

Nu se cunoaşte nici o abatere a lui de la credinţa ortodoxă. Ba mai mult a întreţinut în permanenţă legături cu domnii şi ierarhii Moldovei.

Gabriel Bethlen a scris patriarhului ecumenic Ciril Lucaris (mort la 1638) cerându-i încuviinţarea pentru trecerea românilor ortodocşi la calvinism.

Se cunoaşte răspunsul patriarhului la scrisorile principelui şi din acest răspuns se cunosc şi argumentele în sprijinul încetării sale de a-i trece pe români la calvinism: anume că s-ar putea împărtăşi de lumina cărţii şi că trecerea lor la calvinism ar fi salutată cu satisfacţie de regele Suediei şi de alţi principi potestanţi.

Patriarhul constantinopolitan combate cu multă demnitate toate aceste argumente. El spune: „Negreşit, domnii vecini ai ziselor ţări (Moldova şi Ţara Românească) nu vor îngădui aceasta niciodată şi foarte sigur vor pune piedici, dacă nu cu armele cel puţin cu îndemnuri tainice”. Este un lucru din care rezultă că şi străinii erau conştienţi de unitatea de credinţă, de limbă şi de origine a românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Cu aceasta s-a încheiat şi încercările acestui principe de a atrage pe români la calvinism, însă ele au fost continuate de următorul principe Gheorghe Rakoczy I (1630-1648).

9 aprilie 1638 – Întăreşte un decret dat de Betheln, la rugămintea lui Ghenadie, prin care preoţii din Ţara Făgăraşului erau scutiţi de impozite faţă de fisc. Din acest decret mitropolitul român era pus sub ascultarea intendentului calvin.

1640 – Teofil al Ungrovlahiei a fost trimis de Matei Basarab în fruntea unei solii la Alba Iulia pentru a duce tratative cu principele. În acest timp Ghenadie a rugat pe mitropolitul muntean să scoată o ediţie pentru Transilvania „a Pravilei de la Govora”.

Ghenadie a izbutit să pună bazele unei tiparniţe la Alba Iulia.

A reuşit să obţină un ajutor preţios şi din partea mitropolitului Teofil.

În această tipografie a apărut reproducerea lucrării diaconului Coresi: „Evaghelia cu învăţătură” (1641).

1640 – Se tipăreşte în satul Prisasc cunoscutul „Catehism calvinesc”, care avea să primească un celebru „Răspuns” din partea mitropolitului Varlaam al Moldovei.

Ghenadie n-a avut nici o ştire despre tipărirea cataehismului, care era împărţit după cele trei virtuţi teologice, explicând Simbolul, cele 10 Porunci şi Tatăl nostru.

3 septembrie 1640 – Moare mitropolitul Ghenadie.

Acestuia îi urmează ILIE IOREST, ales dintre mulţi candidaţi:

Meletie Macedoneanul de la Govora şi protopopul din Haţeg.

Septembrie 1640 – Este data de la care datează o corespondenţă din care reiese că superintendentul a fixat viitorului mitropolit o listă cu 24 de condiţii, ce urmau să fie respectate. Acceptarea lor ar fi dus la o completă calvinizarea a Bisericii Române.

8 oct.1640 – O scrisoare a superintendentului relatează că a fost numit ca mitropolit un moldovean în ciuda recomandărilor făcute de el. Acesta era Ilie Iorest de la mânăstirea Putna.

Numele său apare menţionat pe o „Psaltire” (manuscris) la data de 3 noiembrie 1642. Deasemenea, mai apare într-o „Cronică” a lui Simeon Motafrast începută sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crimca şi continuată sub a „ieromonahului Iorest, egumen”.

Numirea lui ca mitropolit s-ar fi făcut la stăruinţele lui Vasile Lupu care se afla în raporturi prieteneşti cu Racoczy. A fost hirotonit la Târgovişte de către Teofil al Ungrovlahiei (anul 1640).

Şi asupra sa au fost exercitate presiuni în vederea răspândirii învăţăturii calvine, condiţiile fixate (cele amintite mai sus) erau: înfiinţarea unei şcoli româneşti, latineşti şi greceşti; înfiinţarea unei tipografii; săvârşirea slujbelor în româneşte; traducerea în româneşte şi tipărirea rugăciunilor calvine; tipărirea cântărilor calvine; tipărirea Catehismului calvinesc. Dar mitropolitul a rămas statornic în credinţa aortodoxă mai cu seamă că la 1642, la Iaşi, avusese loc sinodul care aprobase „Mărturisirea de credinţă” a lui Petru Movilă. În momentul în care relaţiile dintre domnul moldovean şi principe se înrăutăţesc şi situaţia mitropolitului decade. Ca urmare Gheorghe Racoczy convoacă un sinod obştesc al tuturor protopopilor români de rit grecesc şi sârbesc în vederea judecării mitropolitului. Vlădica Iorest este înlăturat şi aruncat în temniţă. Toate bunurile sale au fost confiscate. Va fi eliberat deabia în noiembrie 1643 pe baza garanţiei a 24 de chezaşi . S-a retras apoi în Moldova, la Putna.

Iunie 1645 – Pleacă în Rusia pentru a strânge bani în vederea răscumpărării chezaşilor. Asupra sa avea o scrisoare de recomandare către ţarul Rusiei, dată de ierarhii moldoveni: mitropolitul Varlaam , episcopii Anastasie al Romanului, Ştefan al Rădăuţilor şi Ghedeon al Huşilor. Cu sigiliile egumenilor de la Putna, Moldoviţa, Slatina şi Bistriţa. Fostul Vlădică a primit de la ţarul Rusiei foarte multe daruri, fapt pentru care el a dăruit părticele din moaştele Sfântului Dimitrie.

Moartea sa s-a petrecut la 12 martie 1678, la mânăstirea Putna, unde dealtfel se şi găseşte o însemnare pe un „Minei” slavon (manuscris) care atestă faptul morţii sale.

El a fost canonizat împreună cu Sava Brancovici de către sinodul Bisericii Române la 21 octombrie 1955.

Urmaşul său a fost mitropolitul SIMION ŞTEFAN ales de soborul protopopilor. Alegerea sa a avut loc în martie 1643 odată cu alegerea i-au fost impuse şi lui 15 puncte care vizau următoarele îndatoriri: să predice în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură; să înlăture Sfânta Tradiţie; să instruiască tineretul după Catehismul calvinesc; la Sfânta Impărtăşanie să folosească vin şi pâine nesfinţite; să înlăture ritualul botezului şi al înmormântării; să nu se mai admită divorţurile şi multe altele. Tot prin acest decret în 15 puncte se stipula ca „episcopul ortodox unguresc” să fie consultat în orice lucru privitor la religie. Cu alte cuvinte mitropolitul trebuie să fie un slujitor al superintendentului calvin.

Important însă este că nici una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită, aceasta datorându-se nu numai curajului şi destoiniciei mitropolitului, cât şi credincioşilor ortodocşi.

1585 – Toată Ţara Făgăraşului fusese scoasă de sub oblăduirea duhovnicească a mitropolitului şi supusă preotului calvin maghiar din Făgăraş. Peste 11 ani, preoţii români de aici au intrat din nou sub ascultaarea mitropolitului. În anii următori, prin diploma de confirmare a mitropolitului Simion Ştefan, drepturile sale în această slujire au fost limitate.

1647 – Bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului erau scoase de sub ascultarea mitropolitului şi puse sub ascultarea protopopului Ştefan din Berivoi, care era dependent de principe în mod direct.

1659 – Principele Acaţiu Barcsai pune Ţara Făgăraşului sub ascultarea noului mitropolit Sava Brancovici.

Dar conducerea acestor principi calvini a avut un aspect pozitiv prin aceea că se va introduce limba română.

1648 – Apare un nou „Catehism” calvinesc în româneşte cu litere latine şi ortografie maghiară. Acesta, la rândul lui generează un răspuns tot în romîneşte.

1656 – La Alba Iulia se tipăreşte o broşură numită „Scutul catichizmuşului....” care se ocupa cu Sfânta Scriptură, combătând tradiţia, icoanele , tainele şi apărând învăţătura calvină.

NOUL TESTAMENT DE LA ALBA IULIA (1648)

În ciuda condiţiilor vitrege vlădica Ştefan nu s-a înstrăinat de credincioşii săi, căutând în permanenţă să ţină trează conştiinţa ortodoxă şi românească în sufletele acestora. Ca dovadă sunt cele două tipărituri: „Noul Testament”(1648) şi „Psaltirea” (1651).

Noul Testament a fost tradus pentru prima oară în româneşte la 1648, lucru care se încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui.

Ediţia are două prefaţe. Prima prefaţă – „Predoslovie” – este semnată de Simion Ştefan „arhiepiscop şi mitropolitul scaunului Bălgradului şi a Vadului şi Maramureşului şi a toată Ţara Ardealului”. Se aduceau mulţumiri principelului Racoczy pentru ajutorul dat la tipărire deşi adevărul este că s-a tipărit cu banii încasaţi de la preoţii români. Autorul acestei prime Predoslovii se pare că este unul dintre fruntaşii calvini de atunci. Nu este exclus să fi fost redactată în ungureşte şi apoi tradusă în româneşte, iar mitropolitul să o fi semnat numai pentru a i se conferi tipăriturii o mai mare autoritate.

A doua prefaţă prezintă un interes deosebit. Se spune că, acest Testament „l-au început a izvodi ermonah Selivestru...” care se pare că era originar adin Ţara Românească. Se presupune că acesta a tipărit la Govora „Sinaxarul” din „Psaltirea slavonă cu Ceaslov” (1638-1641).

Acest Silvestru era un călugăr cu aleasă pregătire cărturărească, dobândită probabil într-una din mânăstirile ţării sau poate la Academia lui Petru Movilă de la Kiev.

În continuare, reiese şi contribuţia altor cărturari români la revizuirea şi îndreptarea traducerii lui Silvestru. Se preciza că nu s-a folosit un singur „izvor”, ci toate câte am putut afla”.

Se pune întrebarea, cine au fost continuatorii lui Silvestru

La întrebare se poate răspunde că ostenitorii la revizuirea şi completarea traducerii au fost preoţii români, cărturari ardeleni. Ca dovadă stă frecvenţa ardelenismelor în textul tradus. Nu excludem posibilitatea ca alături să fi fost şi cărturari din Ţara Românească.

O altă problemă pusă în a doua prefaţă este aceea a îmbogăţirii limbii literare româneşti. Traducătorii preocupaţi de redarea exactă a textului, constată că în limba română nu există termeni corespunzători pentru toate noţiunile. Soluţia găsită a fost aceea de a lăsa netradusea cuvintele fără corespondent în limba noastră, îmbrăcându-le într-o haină fonetică şi morfologică românească. Ca urmare, au intrat în limba noastră o sserie de neologisme provenind din greacă: sinagogă, filozofi, iotă, areopag, etc.
Cea mai însemnată problemă se referă la necesitataea unei limbi literare unitare, pe care să o înţeleagă toţi românii. Fiind conştient de unitatea etnică a românilor, autorul Predosloviei şi-a îndreptat gândul către toţi românii, indiferent că aceştia aveau „graiuri” distincte datorate provincialismelor (a nu se înţelege că aveau limbi diferite).

Autorul celei de a doua Predosloviii nu este cunoscut pentru că aceasta nu este semnată. Oricum, stilul Predosloviei ne arată că nu este acelaş autor ca al primei Predoslovii. Se crede că, autorul este chiar mitropolitul Simion Ştefan, sau dacă nu el, un cărturar român ortodox din anturajul său. Oricum, chiar dacă nu este el autorul trebuie admis că s-a scris sub îndrumarea sa. Faptul că mitropolitul n-a semnat prefaţa poate fi interpretat şi ca o abilitate a acestuia, voindu-se astfel evitarea neplăcerilor cu principele şi superintendentul.

Textul propriuzis al Noului Testament este împărţit în „Capete”, iar acestea în „stihuri”, fiecare capitol avându-şi rezumatul său. Fiecare pagină are un spaţiu în care se fac trimiteri la alte capitole sau versete. Există apoi, şi scurte comentarii la unele versete.

O problemă teologică de mare importanţă, legată de ediţia Noului Testament din 1648 este aceea a celor 23 de predoslovii, căci aproape toate cărţile (în afară de Filimon, Epistolele II şi III Ioan, Apocalipsa) au câte o scurtă „predoslovie”. Aproximativ 55 de pagini le constituie aceste introduceri (din cele 672)

De notat că în aceste „predoslovii” se face amintire şi de unii sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, fapt ce ne dovedeşte că autorii nu au fost calvini, ci români ortodoxi.

Noul Testament cuprinde astfel zeci de pagini care pot fi considerate ca primul „manual de introducere şi de exegeză biblică” din teologia românească. Trei dintre „predoslovii” (Marcu, Luca şi Ioan) au fost reproduse în Biblia de la Bucureşti (1688) şi de Noul Testament de la Bucureşti, din 1703, tipărit de Antim Ivireanul.

Psaltirea de la Alba Iulia (25 daecembrie 1651)

Ca şi tipărirea anterioară, Psaltirea avea două „predoslovii” nesemnate, una adresată principelui Gheorghe Racoczy II, alta „Către cititori”. Fondul şi forma de expunere a primei prefeţe sunt asemănătoare cu ale primei prefeţe a Noului Testament, ceea ce ne face să afirmăm că sunt scrise de acelaşi autor calvin, întâi în ungureşte şi apoi în româneşte. A doua prefaţă, lămurea că Psaltirea s-a tradus din evreeşte şi din greceşte. Se pare că, au fost utilizate la traducere şi „Psaltirea Scheiană”, cât şi „Psaltirea” lui Coresi (1570).

Mitropolitul Simion Ştefan a murit în iulie (..) 1656, pentru că la 22 mai 1656 este atestat pentru ultima oară.

Cei 13 ani de păstorie ai mitropolitului Simion Ştefan au fost ani de necontenite zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei stră+moşeşti în faţa teribilei propagande neortodoxea.

Dar, vlădica Ştefan a ştiut să treacă peste toate aceste obstacole rămânând în istoria culturii româneşti prin marea sa operă – „Noul Testament” de la 1648, situându-se astfel lângă marii săi contemporani: Ştefan al Ungrovlahiei, Varlaam al Moldovei şi Petru Movilă al Kievului.
MITROPOLIA TRANSILVANIEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA
După moartea lui Simion Ştefan, în scaunul mitropolitan a fost ales protopopul văduv SIMION BRANCOVICI din Ineu. Amănunte despre viaţa sa aflăm la cronicarul Gheorghe Brancovici, care îi era frate.

Mitropolitul se trăgea dintr-o familie sârbeaască din Herţegovina. Unul din unchii săi Longhin Brancovici fusese arhiereu pentru credincioşii din părţile Lipovei Ineului, hirotonit fiind de către Ciril Lucaris. Tatăl său, Ioan fusese în tinereţe ostaş.

Simion Brancovici pe numele de călugărie Sava s-a născut în 1620 învăţând carte în casa părintească, apoi la mânăstirea Comana, unde era retras unchiul său Longhin. De aici s-a reântors acasă, căsătorindu-se.

Întâmplându-se să moară Grigorie Brancovici, protopopul Ineului, credincioşii de acolo l-au sfătuit să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu. Ca urmare, a plecat în Ţara Românească la unchiul său care a insistat pe lângă Ştefan al Ungrovlahiei să-l hirotonească preot. După aceaasta s-a reântors la Ineu. A fost preot până în 1656.

În 1656 soborul de preoţi şi mireni ortodocşi de la Alba Iulia l-a ales mitropolit al Ardealului. A fost hirotonit în Ţara Românească după ce a fost călugărit cu numele de SAVA.

28 dec.1656 – Primeşte diploma de recunoaştere din partea principelui Gheorghe Racoczy II, acordându-i-se o jurisdicţie cum n-a avut nici unul dintre înaintaşi: Transilvania, Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului. În plus, nu se afla sub dependenţa superintendentului calvin şi nici nu i s-a impus cele 15 puncte calvine ca şi înaintaşului său. Acest lucru îl explică personalitatea sa, cât şi legăturile pe care principele le avea cu domnitorii celorlalte două ţări române.

Păstoria sa, îndelungată, a fost totuşi tulburată de acţiunea prozelitistă calvină dusă printre românii ortodocşi.

Cunoscut este, că văduva principelui Gheorghe Racoczy I făcuse noi încercări pentru atragerea românilor la calvinism.

2 aprilie 1657 – Rânduieşte nişte „vizitatori” care să cerceteze toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului , să se intereseze de activitatea preoţilor de aici. Cheltuielile acestor inspectori le suportau preoţii români.

3 aprilie 1657 –Principesa semnează un decret de înfiinţare a unei şcoli calvine româneşti în Făgăraş, decretul fiind însoţit de o serie de dispoziţii privitoare la organizaraea şcolii. Din lectura acestora reiese clar că nu se urmărea decât calvinizarea viitorilor preoţi şi învăţători din Ţara Făgăraşului şi prin ei a tuturor credincioşilor români.

Cu toate scopurile de calvinizare şi maghiarizare trebuie să recunoaştem că şcoala s-a numărat printre cele dintâi şcoli sistematice româneşti, dând până la 1700 mai multe generaţii de cărturari români.

Pe plan politic:

1657- Gheorghe Racoczy II porneşte o expediţie în Polonia, expediţie terminată cu înfrângerea sa.

Tot atunci Poarta otomană foloseşte schimbaraea principelui.

2 noiembrie 1657 – Este ales Francisc Redey, dar nu este recunoscut de Poartă.

Este reales Gheorghe Racoczy II în urma apelului făcut către armata austriacă, lucru ce a provocat o teribilă expediţie de jaf a turcilor în Transilvania. Turcii au impus acum ca principe pe Acaţiu Bercsai (august 1658 – 31 decembrie 1660), fost ban al Lugojului şi Caransebeşului.

O altă Dietă întrunită la Târgu Mureş şi-a declarat fidelitatea faţă de Racoczy. Ca atare, existau acum doi principi, Transilvania devenind teatrul unor lupte generate de ambiţiile personale.

Mai 1660 – Racoczy este înfrânt pe Someşul Mic şi rănit grav va muri luna următoare.

Ianuarie 1661 – Este ales principe în locul lui Barcsai , Ioan Kemeni, fostul comandat al trupelor lui Racoczy care continuă politica antiotomană.

1661 – Turcii intră din nou în Transilvania, impunându-l ca principe pe Mihail Apaffi.

În asemenea împrejurări şi păstoria mitropolitului Sava nu a fost lipsită de agitaţie. De pildă, în cursul expediţiei turceşti de la 1658 au fost arse, distruse o serie de biserici şi chiar catedrale din Alba Iulia.

Acaţiu Barcsai, voind să-şi consolideze poziţia prin câştigaraea preoţimii ortodoxe, dă în ianuarie 1659 o diplomă de confirmare lui Sava, acordându-i în plus jurisdicţie şi asupra Ţării Făgăraşului.

15 martie 1659 – Barcsai, scuteşte pe preoţii români de îndatoririle fiscale.

20 martie 1659 – Un decret deosebit acordă aceleaşi scutiri preoţilor din Ţara Făgăraşului, accentuând obligaţia pe care aceştia o aveau de a-l asculta pe Sava.

În ciuda acestor privilegii, Sava înclina spre politica antiotomană a lui Racoczy.

Iulie 1659 – Sava nu mai era în scaunul mitropolitan căci Barcsai intrase în Alba Iulia. Locul său fusese luat de GHENADIE III

Prin decretul de confirmare a lui Ghenadie (15 februarie 1660) noul mitropolit era obligat să respecte nişte condiţii asemănătoare celor impuse lui Simion Ştefan. De acum fiecare principe îşi avea mitropolitul său: Racoczy pe Sava, iar Acaţiu pe Ghenadie (la Sibiu).

1660 – Sava este trimis de Racoczy într-o misiune la cazacii din Ucraina şi de acolo la Moscova, dar datorită morţii principelui nu a mai ajuns.

21 septaembrie 1660 – Este menţionat într-un act întărind o singhelie protopopului Ianăş din Hunedoara.

Cele trei pomelnice cunoscute ale mitropoliei Transilvaniei pomenesc şi pe un vlădică DANIIL, identificat de istorici cu traducătorul Pavilei Mari de la Târgovişte (1652) (DANIILE PANONEANUL sau ANDREEAN).

D esigur, păstoria lui a fost efemeră, date fiind condiţiile în care principii şi mitropoliţii se schimbau de la o zi la alta; rezista aacel cu personalitatea cea mai puternică şi aceasta era Sava.

20 aprilie 1662 – Daniil era numit de Mihail Apaffi, ca „episcop” peste bisericile româneşti din Ţara Făgăraşului.

Octombrie 1672 – Daniil ajunge episcop la Strehaia, neştiindu-se cât a păstorit la Făgăraş. Moare în 1688 (epis. Întem. În 1672; a fost unicul ei titular.

14 septembrie 1661 – Mihail Apaffi este ales principe, iar aceaasta însemna pentru Sava o nouă luptă pentru menţinerea scaunului vlădicesc.

12 martie 1662 – Dintr-o scrisoare a protopopilor români reese rugămintea acestora către principe de a-l ţine în scaun pe Sava.

23 aprilie 1662 – Sava primeşte diploma de confirmare; Ţara Făgăraşului estea scoasă de sub jurisdicţia sa.

1 seaptembrie 1663 – Apaffi întăreşte decretul lui Barcsai din 15 martie 1659. Sava Brancovici a mai avut drept grijă refacerea catedralei mitropolitane.

Nu peste mult timp Sava ajunge la neînţelegeri cu principii calvini.

1667 – Principele porunceşti unor protopopi filocalvini să ceară socoteală mitropolitului de toate veniturile înmcasate şi să ia măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi reînfiinţarea tipografiei.

Deşi, într-o situaţie grea vlădica Sava obţinuse dreptul de a face o călătorie în Rusia, pleacă din Alba Iulia în 1668, cu o scrisoare de raecomandarea cu data de 18 ianuarie 1668. Era însoţit de fratele său Gheorghe, arhidiaconul Ioan, diaconul Stoica, doi nepoţi şi 6 slujitori. Ajuns în Polonia, primeşte o scrisoare din partea aregelui Ioan Cazimir către ţarul Rusiei.

31 mai 1668 – Este primit de ţăar, dându-i acestuia o icoană, nişte cruci şi multe altea daruri, fapt pentru acare şi el va primi daruri în obiecte şi bani.

August 1668 – Părăseşte Moscova.

Sfârşitul anului 1668 soseşte la Alba Iulia. Ajuns la Alba Iulia este din nou supus unor asupriri din partea principelui.

Cea mai grea îndatorire era aceea de a fi pus sub ascultaraea superintendentului calvin.

Deasemenea, i se cerea să înfiinţeze şcoli româneşti, să reînfiinţeze tipografia, să publice cărţi noi.

Cu toate că aceste măsuri păreau favorabile Bisericii Române, prin ele nu se urmărea decât calvinizarea ei treptată.

1670 – Savaa a făcut un drum în Ţara Românească, unde Antonie Vjodă (1669-1672) i-a întărit o danie anuală de 6000 aspri (act 25 aprilie 1670).

1672 – Mitropolitul Sava sfinţeşte mânăstirea Moisei din Maramureş.

1675 – Se afla la Braşov pentru soluţionarea unor neînţelegeri între preoţii Bisericii Sf.Nicolae.

14 iunie 1674 – Apaffi porunceşte din nou, ca toată ierarhia, clerul şi credincioşii, să fie puşi sub ascultarea noului superintendent.

Mitropolitul era îndatorat să ceară sfatul întotdeauna acestuia, dar acu abilitaatea sa, mitropolitul a traecut şi peste aceste noi umilinţe.

1675 – Sava convoacă un sinod la Alba Iulia la care au fost chemaţi juraţii scaunului şi protopopii. S-au luat o serie de hotărâri care se împart în patru grupe:

Măsuri privitoare la slujbele bisericeşti;

Măsuri pentru disciplinaareaa apreoţilor;

Măsuri pentru înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor.

Măsuri impuse credincioşilor: să înveţe Tatăl Nostru, Crezul, Cele 10 porunci, să ceraceteze biserica, să se împărtăşească, să-şi trimită copii la cataehizare.

1675 – Fratel său Gheorghe Brancovici este numit capuchehaie (ambasador) la Poarta

otomană din partea lui Mihail Apaffi. De acest fapt va profita şi Sava.

30 decembrie 1675 – Principele dă o diplomă prin care repune abisericile şi credincioşii sub jurisdicţia lui Sava.

12 august 1677 – Printr-un decret preoţii luterani erau opriţi de a mai lua dijmă de la acei români.

23 octombrie 1678 şi 4 octombrie 1679 – Un nou decret recunoaşte toate drepturile arhiereşti ale lui Sava.

1679 – 1680 – Se întocmeşte „Zaconicul” – un statut de organizare al Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Îmsî această situaţie nu va dura mult, căci din nou relaţiile între mitropolit şi principe se strică datorită unui complot în care se afla şi Gheorghe Brancovici. Acest lucru i-a agravat şi mai mult situaţia lui Sava.

2 iunie 1680 – S-a constituit un scaun de judecată la Alba Iulia, pronunţându-se sentinţa de destituire a mitropolitului învinuit de ducerea unei vieţi imorale şi de neglijaraea mitropoliei şi a tipografiei. Tot în aceaastă zi Apaffi va cere imediata sigilare a bunurilor avute de cei doi fraţi.

După judecată, vlădica Sava a fost închis îndurând acolo mai multe torturi.

S-au făcut multe încercări pentkru eliberarea lui. Fratele său Gheorghe a plecat în Ţara Românească pentru a cere sprijinul domnitorului Şerban Cantacuzino. Acesta, prin Constantin Brâncoveanu, trimisul său la Poartă a încheiat o înţelegere cu adversarii politici ai lui Apaffi în care se prevedea că în cazul înlăturării lui să se dea libertate credinţei ortodoxe în Transilvania, iar Sava să fie eliberat şi să fie reintegrat în vechea slujbă.

Desigur, Apaffi nu a rămas străin de toate aceste uneltiri. Cu toate acestea însă l-a eliberat pe Sava pentru a înlesni în felul acesta o apropiere de Şerban Cantacuzino.

Bătrân şi bolnav, Sava s-a stins în aprilie 1683. Sava Brancovici a păstorit astfel aproape un sfert de veac în împrejurări din cele mai grele.

Ţinându-se seama de viaţa lui curată Sfântul Sinod al B.O.R. în şedinţa din 28 februarie 1950 a hotărât ca mitropolitul Sava să fie cinstit ca sfânt mărturisitor. Canonizarea sa a avut loc în mod solemn pe 21 octombrie 1955 la Alba Iulia.