Tema 1 final

Veniturile publice pot fi structurate după mai multe criterii:

a) conţinutul economic al veniturilor:*venituri fiscale, adică prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege şi care au, de aceea, o flexibilitate redusă (condiţiile lor nu se pot modifica decât prin lege); *resurse de trezorerie, adică împrumuturi pe termen scurt (sub forma certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur ş.a.) efectuate de Ministerul Finanţelor pentru acoperirea deficitelor temporare (goluri de casă) ale bugetelor din sistemul bugetului de stat; *împrumuturi publice pe termen mediu sau lung, sub forma obligaţiunilor de stat sau a unor credite preluate de la organisme financiare internaţionale, state, bănci sau consorţii bancare; *emisiune monetară fără acoperire, cu scopul de a finanţa deficitul

bugetar şi care generează inflaţie;

b) ritmicitatea încasării:*venituri ordinare sau curente, care sunt obţinute de stat în mod obişnuit (venituri fiscale, venituri din sectorul public etc.); *venituri extraordinare, la care se recurge în situaţii deosebite (împrumuturi, transferuri, ajutoare etc.);

c) provenienţa:*venituri interne, provenite din economia naţională; *venituri externe, provenite din străinătate;

d) nivelul de referinţă:*venituri ale bugetului de stat; *venituri ale asigurărilor sociale de stat; *venituri cu destinaţie specială, pentru acoperirea cheltuielilor din fonduri speciale; *venituri ale bugetelor locale.

Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se

face din venituri dedicate (afectate), şi anume:

* contribuţia pentru asigurările sociale se plăteşte de către persoanele

juridice şi fizice care au salariaţi, de regulă diferenţiat după mai multe

criterii, cum sunt grupa de muncă, numărul angajaţilor ş.a.

*contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă se plăteşte de către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin sistemul asigurărilor sociale.

* contribuţia pentru şomaj se plăteşte de către orice persoană fizică sau

juridică având sediul în România şi care angajează cetăţeni români, în

cotă de 5% din dotalul fondului brut de salarii, precum şi de salariaţii şi membrii cooperatori, în cotă de 1% din salariul lunar brut/venitul brut obţinut în cooperativă.

*alte venituri, în care se includ lichidări de debite, dobânzi, majorări sau amenzi pentru neonorarea la timp a obligaţiei de contribuţie, excedentul anului bugetar anterior, transferuri din bugetul de stat.

* contribuţia pentru pensia suplimentară, care se plăteşte de către

salariaţi în cotă de 5% din salariul brut lunar. Plata acestei contribuţii dă dreptul ca, la ieşirea la pensie, contribuabilul să primească pe lângă pensia de bază şi o pensie suplimentară.

Veniturile fiscale, partea cea mai însemnată parte a veniturilor publice, sunt clasificate la rândul lor după mai multe criterii:

* caracteristicile de fond şi formă: impozite directe (stabilite pentru fiecare contribuabil în parte, nominal, calculate pe venit şi/sau pe avere); impozite indirecte (stabilite pe consumul de bunuri şi servicii, nepersonalizate, aşezate pe cheltuieli); *obiectul impunerii:impozite pe venit; impozite pe avere; impozite pe consum; *scopul urmărit: impozite financiare (instituite pentru acoperirea cheltuielilor statului); impozite de ordine (instituite pentru limitarea unor acţiuni sau pentru realizarea unor obiective, altele decât cele fiscale, de exemplu: suprataxele pentru limitarea consumului de tutun, impozitele pentru fondurile speciale); *frecvenţa încasării:impozite permanente (sau ordinare, care au caracter peren şi se încasează periodic); impozite incidentale (sau extraordinare, care se instituie pentru perioade determinate şi au de regulă un scop strict precizat care, odată realizat, determină desfiinţarea respectivului impozit); *instituţia administratoare:impozite ale administraţiei centrale (încasate direct la bugetul de stat, din care se pot stabili nivele sau cuantumuri ce pot fi reţinute de organele locale, ca în cazul impozitului pe salarii); impozite ale administraţiei locale (care se încasează de către organul local care le-a iniţiat).

Impozitele directe, la rândul lor, se clasifică, după obiectul impunerii, în:

impozite reale (aşezate pe obiecte şi care nu ţin seama de situaţia

personală a contribuabilului, cum sunt: impozitul funciar, impozitul pe

clădiri, impozitul pe activităţi industriale şi comerciale şi profesii

libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc); impozite personale (aşezate pe venit sau pe avere şi care ţin seama de situaţia personală a contribuabilului).

Impozitele indirecte se clasifică, după forma lor, în: taxe de consum; venituri din monopoluri fiscale; taxe vamale; taxe de timbru şi de înregistrare.

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din veniturile

statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Persoanele fizice sau juridice în cauză sunt, în principal, cetăţeni români sau agenţi economici cu domiciliul în România, dar pot fi şi cetăţeni străini sau agenţi economici străini care desfăşoară activitate în România, în măsura în care ei dobândesc venituri sau posedă averi în România. Toţi cei de la care se percep impozite sunt numiţi generic contribuabili. Pentru contribuabilii străini există o reglementare specială, reprezentând acordul între România şi ţara de origine a respectivului contribuabil privind evitarea dublei impuneri juridice internaţionale. Veniturile fiscale ale statului se formează prin impunere fiscală, în principal sub forma impozitelor şi taxelor.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:

a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la

cine se referă, în legătură cu ce se stabileşte etc. Introducerea unei legi

referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ

naţional (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de

parlament.

b) are titlu definitiv şi nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata

impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate

reclama sau redobândi în nici un fel.

c) este fără contraprestaţie, ceea ce înseamnă că în schimbul plăţii

impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct şi

echivalent. În legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenţia pe

care un contribuabil o poate avea, îndreptăţit, faţă de stat, de a beneficia şi el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetăţean îndeplinirea de către stat a funcţiilor sale.

Veniturile fiscale, şi mai cu seamă impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, financiar, economic şi social. Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora. Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor, ca şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o

dobândeşte statul, de a redistribui produsul social.

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal şi sunt marcate de anumite limite determinate de: factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii etc.); factori externi sistemului de impunere (nivelul per capita al

produsului intern brut, suportabilitatea impunerii, amploarea angajării

statului în soluţionarea problemelor economico-sociale, natura

regimului politic ş.a.).

Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori esenţială pentru o repartizare cât mai echitabilă a „poverii fiscale”. În acest sens este recomandabil ca impunerea să nu se facă în cotă unică, ci să fie prevăzute cote diferenţiate care să ţină seama şi de puterea economică a contribuabilului (veniturile/averea sa), dar şi de situaţia sa socială (întreţine o familie numeroasă, este singurul întreţinător, face parte dintr-o categorie defavorizată ş.a.). Diferenţierea excesivă este la fel de

contraproductivă ca şi nediferenţierea, deoarece creează dificultăţi în procesul de percepere, dar şi condiţii pentru evaziune. Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii.

Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare

impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile referitoare la sustragere. Prin aceasta se realizează, totodată, punerea în cunoştinţă atât a organelor fiscale, cât şi a contribuabililor, care, în plus, pentru anumite impozite, sunt încunoştiinţaţi şi în mod expres prin avize întocmite şi expediate prin grija organelor fiscale locale. Informaţiile cuprinse în legile ce reglementează impunerea fiscală includ elementele impozitului introdus în practica fiscală curentă a ţării.

a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care

legea stabileşte obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se

numeşte curent contribuabil. În anumite cazuri, legea stabileşte un

terţ, împuternicit şi obligat să reţină impozitul şi să-l verse la buget. De

pildă, în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, el plăteşte

impozitul din salariul său, dar reţinerea şi virarea la buget revine celui

care l-a angajat.

b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă

efectiv plata impozitului. Se mai numeşte destinatar, deoarece

impozitul în cauză este virat spre respectiva persoană, pentru a fi

suportat. De pildă, în cazul taxei pe valoarea adăugată, impozitul este

perceput (datorat, calculat şi vărsat la buget) de vânzătorul unui

produs, care este subiect al acestei taxe. Prin preţ, însă, acesta poate

vira taxa în sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acesteia.

c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea,

obiectul vândut/cumpărat, bunul importat etc.

d) Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul, ceea ce în

mod obişnuit este venitul contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau

nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele două elemente

coincid; în schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei,

deoarece numai în cazuri de excepţie contribuabilul îşi diminuează

averea prin vânzarea unei părţi a acesteia cu scopul de a-şi achita

impozitul aferent.

e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină

dimensiunea materiei impozabile. De pildă, în cazul impozitului pe

teren aceasta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte

destinaţii decât cele agricole şi hectarul pentru terenurile agricole.

f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unităţii de impunere.

Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală

(constantă, progresivă sau regresivă).

g) Asieta este totalitatea măsurilor pe care organele fiscale le iau în

vederea aşezării impozitului pentru fiecare subiect în parte:

identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale şi calculul impozitului

datorat.

h) Termenul de plată reprezintă data până la care impozitul trebuie să fie

achitat. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte ce prezintă

repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzările de

produse etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii

obiectului impozitului: data plăţii salariului, data închiderii gestiunii

lunare etc. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte a căror

modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau câteva date pe

parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tranşe.

Legea menţionează pentru fiecare tip de impozit sancţiunile care vor fi

suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plată:

majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitaţie, amenzi penale şi, în

cazuri extreme (evaziune intenţionată sau frauduloasă), privarea de

libertate.

Impunerea fiscală stabilește impozitul ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice, ținând seama de principiile impunerii fiscale. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabileşte cine şi pentru ce plăteşte impozitul, şi o latură tehnică, adică metodele şi tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii şi se determină cuantumul impozitului. Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficienţă şi echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internaţională ş.a. Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei defavorizaţi, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor. Referitor la eficienţă şi echitate, unele teorii economico-financiare pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul ş.a.), iar altele pe echitate (social-democraţia, democraţia creştină ş.a.).

Tipuri de cote de impunere

În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi

principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.

Impunerea în sume fixe este limitată, deoarece nu răspunde

bine cerinţei de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului. Este utilizată pentru aşezarea unor impozite indirecte (ca de pildă acciza în sumă fixă pentru ţigări şi alcool) sau a unor taxe (în special locale). Impunerea în cote procentuale este larg utilizată, fiind principala modalitate de aşezare a impozitului, deoarece asigură o bună corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi cu situaţia sa personală. Sunt în uz variantele: în cote proporţionale; în cote progresive.

Caracterizarea impozitelor

Impozitele directe prezintă o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerinţelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică şi de situaţia personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoştinţa plătitorului anticipat plăţii atât în ce priveşte suma de plată, cât şi termenele-scadenţă.

Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în impozite

reale şi impozite personale. Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt caracteristice epocii contemporane. Aşezarea lor necesită introducerea unei instituţii specifice care să descrie obiectul activităţii şi să-l înregistreze pe persoane. O astfel de instituţie s-a creat în timp numai în legătură cu pământul şi activităţile legate de el; pentru alte genuri de activităţi nu s-a putut impune o astfel de instituţie. Cea iniţiată în legătură cu pământul se numea cadastru. Această instituţie avea ca obiect descrierea bunurilor funciare, menţionarea veniturilor pe care acestea le produceau şi evidenţa lor pe proprietari; cadastrul, cu acelaşi obiect, dar cu funcţii modificate, se păstrează şi azi. Impozitele personale sunt aşezate pe venit şi pe avere şi constituie forma de impunere cea mai răspândită în zilele noastre.

A. Impozitele pe venit

Impozitele pe venit sunt aşezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind însă exonerate: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi ş.a., cu diferenţieri pe ţări şi în timp.

Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană

fizică sau juridică, venit care se numeşte brut. Acesta este ajustat, potrivit legii, prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obţinându-se astfel venitul impozabil care reprezintă materia impozabilă şi, ca expresie cantitativă, masa acesteia.

După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite

pe veniturile persoanelor fizice şi impozite pe veniturile persoanelor juridice.

-Impozitul pe veniturile persoanelor fizice are ca subiect persoanele fizice care îşi au domiciliul sau rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi persoane nerezidente care realizează venituri în respectivul stat. Aşezarea impozitului se face cu sau fără luarea în considerare a situaţiei personale a contribuabilului: starea civilă, numărul de persoane în întreţinere, existenţa vreunui handicap ş.a.

Sistemul de impunere poate fi: separat (se introduce un impozit unic pentru fiecare categorie de venit sau se face impunerea pe fiecare sursă de venit); global (un impozit unic pentru toate veniturile cumulate obţinute de contribuabil, indiferent de categoria acestora sau de sursa lor).

-Impozitul pe veniturile persoanelor juridice are ca subiect persoanele juridice care obţin venituri în statul beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Obiectul acestui impozit îl constituie venitul/profitul persoanei juridice în cauză.

B. Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de persoanele fizice sau juridice. După obiectul propriu-zis al impunerii, impozitele pe avere sunt: impozite pe averea propriu-zisă, impozite pe circulaţia averii şi impozite pe sporul de avere. Plata impozitului se face, în quasitotalitatea cazurilor, din veniturile proprietarului şi nu din substanţa averii, pentru a încuraja economisirea cu scopul acumulării.

- Impozitele pe averea propriu-zisă au ca subiect proprietarul averii, iar ca obiect averea, care poate lua forma bunurilor imobile (teren, imobile etc.) sau a tuturor bunurilor din patrimoniu, imobile sau mobile (activul net). Potrivit acestor forme de avere, se întâlnesc două categorii de impozite: a) impozitul pe proprietatea imobiliară, aşezat asupra terenurilor, clădirilor şi altor bunuri imobiliare; b) impozitul pe activul net, aşezat asupra tuturor categoriilor de bunuri din patrimoniul contribuabilului, din a căror valoare se scad datoriile; ca subiect al acestui impozit pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice sau numai una din cele două categorii; în masa impozabilă sunt incluse de regulă patrimoniul funciar şi orice categorie de bunuri ce serveşte la desfăşurarea activităţii subiectului proprietar.

- Impozitele pe circulaţia averii au ca subiect, de regulă, beneficiarul transferului de avere, transfer care constituie obiectul impozitului. După tipul de transfer, sunt uzuale trei categorii de impozite: a) impozitul pe actele de vânzare-cumpărare privind bunuri imobiliare, care este perceput cu ocazia notificării actului, prevăzut în mod expres prin lege şi fără de care actul nu este recunoscut de autorităţile publice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea vânzării; b) impozitul pe succesiuni, care este perceput pentru actele succesoarale, fiind acceptate numai cele între persoane fizice; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea masei succesorale şi cu diluarea gradului de rudenie;

c) impozitul pe donaţii, care este perceput pentru transferurile de avere

între vii; cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea

materiei donate şi cu diluarea gradului de rudenie între donator şi

donatar (cel ce primeşte donaţia) şi cu scopul donaţiei (în vederea

morţii, cu efecte după moarte, pe patul morţii, între vii).

-Impozitul pe sporul de avere are ca subiect proprietarii ce au dobândit spor de avere imobiliară (uneori şi mobiliară), spor ce constituie obiectul impozitului. Impozitul se percepe în momentul vânzării averii sau a unei părţi a ei şi se calculează asupra sporului de valoare a acesteia între momentul achiziţiei şi momentul vânzării. Din această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate şi probate de proprietar pentru ameliorarea /modernizarea averii sale. Raţiunea acestui impozit este diminuarea câştigului fără efort, dobândit de proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare: modificarea destinaţiei terenului fie în mod natural, fie ca efect al unor acte ale administraţiei publice; executarea unor lucrări edilitare (construcţii de drumuri, canalizări, electrificări); inflaţia ş.a.

Impozitele indirecte sunt aşezate asupra vânzărilor de mărfuri şi

prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toţi ceilalţi agenţi economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ cheltuielile de achiziţie a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl fabrică şi îl oferă spre vânzare pe piaţă. Ei transferă impozitul indirect (inclus în preţul de achiziţie) asupra preţului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă acest impozit.

Impozitele indirecte au în principal trei forme: taxele de consum, taxele vamale şi taxele generale. În afara acestora, în unele ţări, există şi monopoluri fiscale, adică o concentrare totală sau parţială în mâna statului a activităţilor de producţie şi comerţ (cu ridicata şi/sau cu amănuntul) referitoare la anumite produse, cum sunt: tutunul, sarea, alcoolul, jocurile de noroc ş.a. Dacă monopolul fiscal vizeză şi producţia, şi comerţul (în ansamblul lui), atunci se numeşte deplin; dacă vizează producţia şi una din fomele de comerţ (fie cu ridicata, fie cu amănuntul), atunci se numşte parţial.

- Taxele de consum au ca subiect producătorul şi/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau încasările realizate prin vânzările lor, iar suportatorul este consumatorul final.

În raport cu obiectul lor, taxele de consum sunt:

a) taxe de consum pe produs, numite şi accize, aşezate, de regulă, asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum şi pentru care inerţia de consum este mare, adică bunuri/servicii a căror cerere este, în general, inelastică în raport cu preţul, iar uneori chiar şi cu venitul. Aşezarea lor poate fi făcută în sumă fixă pe unitatea de rodus /serviciu sau în cotă procentuală asupra preţului de vânzare a acestora. Introducerea lor are şi raţiuni fiscale, dar, adesea, şi de altă natură, fiind motivate şi de intenţia realizării unor obiective valutare, sociale, de sănătate ş.a. De exemplu, accizele mari asupra ţigărilor străine sunt aşezate şi pentru a descuraja importul (diminuarea plăţilor externe în valută), dar şi pentru a descuraja fumatul, obicei periculos asupra sănătăţii.

b) taxele generale pe vânzări, aşezate pe cifra de afaceri.

După veriga la care se încasează, ele pot fi:cumulativă sau multifazică (atunci când se practică la fiecare vânzător, neţinând seama că a mai fost plătită în amonte pe circuitul economic); unică sau monofazică, atunci când se practică la una din cele două verigi majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de producţie) sau la comerciant (numită impozit pe circulaţie). După baza de calcul, ele pot fi: pe cifra de afaceri brută (când cota de taxare se aplică pe valoarea vânzărilor, indiferent de faptul că aceasta include şi taxe plătite de alţi agenţi economici în amonte pe circuitul economic); pe cifra de afaceri netă, atunci când cota de taxare se aplică valorii adăugate, adică diferenţei între preţul de vânzare a unui produs /serviciu şi suma preţurilor de achiziţie a produselor/serviciilor ce intră, prin procesul de fabricaţie, în structura celui vândut. Această taxă se numeşte taxa pe valoarea adăugată (TVA) şi este practicată în prezent în peste 70 de ţări (inclusiv în România). În practica fiscală internaţională cotele acestei taxe se pot întâlni la patru niveluri: cota zero (practicată de obicei pentru bunurile exportate), cota redusă (sub nivelul cotei normale, de regulă pentru produse de strictă necesitate), cota normală (sau standard) şi cota majorată (peste nivelul celei normale, de regulă pentru produse de necesitatea a doua şi de lux).

- Taxele vamale sunt impozite indirecte, al căror subiect este agentul

economic ce efectuează operaţiuni de comerţ exterior, al căror obiect este valoarea în vamă a respectivei operaţiuni şi al căror suportator este, în principal, consumatorul final. Consumatorul final este doar parţial suportator numai în cazul unor pieţe puternic competitive şi pe care cererea este relativ bine satisfăcută. Pe astfel de pieţe, vânzătorul nu are posibilitate să introducă în preţ întreaga taxă vamală deoarece preţul produselor oferite de el ar putea fi prea mare faţă de cel al altor ofertanţi, astfel încât produsele sale nu s-ar mai vinde. De asemenea, raportul preţ/calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru consumatori, astfel încât s-ar ajunge la acelaşi rezultat al imposibilităţii de a-şi vinde produsele. Această incidenţă a taxelor vamale asupra consumatorului din ţara importatoare (ţara de destinaţie a produselor) este vizibilă şi directă. Există însă şi o incidenţă asupra contribuabililor din ţara exportatoare (ţara de origine a produselor). În măsura în care, pentru raţiuni de politică economică, exportul este subvenţionat, incidenţa se produce deoarece subvenţia este bugetară, adică suportată din veniturile colectate de statul „exportator” de la proprii săi contribuabili. Astfel, taxa vamală impusă de statul „importator” este suportată doar parţial de consumatorii (contribuabilii) săi, parţial de exportator (în cazul unor subvenţii sub nivelul taxelor vamale suportate de produsele sale în ţara de destinaţie) şi parţial de contribuabilii ţării de origine a produselor exportate.

Adesea, raţiunile de politică economică amintite mai sus îşi găsesc motivaţia în încurajarea exportatorilor autohtoni. Aceasta are efecte în menţinerea sau extinderea unor activităţi economice şi, prin consecinţă, asupra menţinerii sau creării de noi locuri de muncă, dar şi asupra veniturilor bugetare ale ţării exportatoare prin creşterea bazei de impozitare.

În funcţie de obiectul lor, taxele vamale pot fi de export, de tranzit de mărfuri, de import. Taxele vamale de export sunt aşezate asupra valorii exporturilor şi sunt puţin frecvente deoarece frânează exportul. Taxele vamale de tranzit sunt aşezate asupra volumului mărfurilor tranzitate între doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terţ.

Taxele vamale de import sunt aşezate asupra importului exprimat

valoric sau fizic şi sunt generalizate în toate ţările. Perceperea lor se face în sarcina importatorului şi în momentul depunerii de către acesta în vamă a documentelor doveditoare ale apartenenţei respectivei partide de import. Mulţimea taxelor vamale pe fiecare produs sau grupă de produse în parte, inclusiv specificaţiile de excepţie, alcătuiesc tariful vamal al unei ţări. După modul în care este organizat tariful vamal şi ca o consecinţă a unor acorduri bi- sau multilaterale între state cu privire la taxarea importurilor, taxele vamale de import pot fi: *taxe vamale cu clauza naţiunii celei mai favorizate, aplicate între ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) sau între două ţări oarecare ce şi-au acordat reciproc respectiva clauză; *taxe vamale autonome aplicate de o ţară în relaţiile ei cu parteneri cu care nu are încheiat acord de „clauză”, şi care, de regulă, sunt mai mari decât în cazul a); *taxe vamale preferenţiale aplicate în relaţiile dintre parteneri ce fac parte dintr-o uniune vamală cu caracter închis (de pildă, Uniunea Europeană) sau între parteneri cu niveluri de dezvoltare diferite (de pildă, Commonwealth-ul).

- Taxele generale reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii

solicitate administraţiilor publice. Aceste taxe au unele trăsături ale impozitelor (obligatorii, cu titlul nerambursabil, stabillite prin lege sau ca efect al legii), dar au caracteristica de a da dreptul la contraprestaţie directă şi indirectă. După natura lor taxele pot fi: judecătoreşti, plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică; de notariat, plătite notariatelor pentru serviciile solicitate lor (legalizări, autentificări etc.); consulare, plătite consulatelor pentru serviciile specifice lor (vize, certificate de origine ş.a.); de administraţie, plătite primăriilor, prefecturilor, altor instituţii pentru autorizaţii, permise, legitimaţii etc.; de timbru, plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte/documente autorizate, înregistrate, certificate, transpuse, eliberate etc. de unele instituţii publice; de înregistrare, plătite autorităţilor publice pentru servicii de vânzări

de imobile, fuzionarea sau dizolvarea unor firme, înregistrarea unor

firme, cumpărări de titluri prin bursă ş.a.

Creditul public reprezintă un venit constituit din suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un agent economic oarecare. Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau lung şi este purtător de dobândă. Totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un an) reprezintă datoria publică. După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă. Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa resurselor financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu cheltuielile acesteia. Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii executive sau, cel mai adesea, statul. Întrucât practica financiară este dominată de creditul preluat de stat, formă care este denumită împrumut de stat. Împrumutul de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe perioade subanuale (zile sau luni) sau pe total an, poate suferi de insuficienţa veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua. Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale altor agenţi economici. Contractarea se poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituţii financiare care gestionează plasarea împrumutului.

Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu statut de titluri financiare: poliţe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri de impozite, certificate de trezorerie etc. Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului bugetar anual prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele avantaje: operativitatea (evită un proces legislativ de durată, strict obligatoriu în cazul impozitelor), evitarea nemulţumirii sociale (creşterea fiscalităţii este o decizie guvernamentală neagreată nici de populaţie, nici de întreprinzători) şi diminuarea relativă în timp a efortului fiscal (deoarece acţionează efectele inflaţiei, în măsura în care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai acopere integral rata inflaţiei). Aceste avantaje au însă un cost reprezentând dezavantajul apelului la împrumut, cost format din cheltuielile de lansare (publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda, prima de rambursare ş.a. Cele mai uzuale înscrisuri sunt:

*Bonurile de tezaur cu sau fără putere circulatorie. În primul caz ele

circulă ca şi banii de hârtie. În al doilea caz pot fi negociabile la bursă, în măsura în care piaţa este suficient de susţinută; de asemenea, pot fi lombardate (în toate cazurile în care nu se pot negocia la bursă), adică vândute înainte de termen acelor bănci care fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă respectivelor bonuri de tezaur sub forma taxei de lombard (similară taxei de scont).

*Poliţele de tezaur sunt supuse dreptului cambial, adică pot fi scontate

înainte de termen acelor bănci ce fac astfel de operaţiuni şi care îşi reţin o parte din dobânda aferentă poliţelor de tezaur sub forma taxei de scont.

*Certificatele de trezorerie nu au putere circulatorie şi, de regulă, nici

piaţă secundară. Ele sunt preschimbate în numerar la scadenţă, plus dobânda aferentă.

*Certificatele sau bonurile de impozite sunt înscrisuri cu care statul îşi

plăteşte furnizorii, nu sunt purtătoare de dobândă şi pot fi utilizate de posesori pentru plata impozitelor către stat.

*Obligaţiunile sunt înscrisuri cu piaţă secundară (negociabile la

bursă). Similar, titlurile cu rentă perpetuă, sunt retrase din circuitul economic de către stat prin achiziţionarea lor la bursă, la preţul pieţei.

În cazuri de excepţie, statul nu mai are în vedere rambursarea datoriei, ci amânarea sau stingerea ei fortuită sau forţată. Sunt cunoscute în acest sens următoarele formule: *arieratele financiare, adică amânarea sine die a rambursării datorită unor împrejurări excepţionale (conflict armat, criză economică prelungită, catastrofe naturale); *reeşalonarea, adică reaşezarea termenelor de plată şi a cuantumului rambursărilor, uneori inclusiv a dobânzilor, ca rezultat al consecinţelor unor împrejurări excepţionale; *stingerea prin inflaţie, adică diminuarea relativă a plăţilor angajate anterior unui proces inflaţionist puternic şi de durată sau unei hiperinflaţii; diminuarea ar putea fi atât de puternică, în contextul unei masive creşteri a masei monetare, încât plata datoriei să se poată face în termenii ei nominali fără nici un fel de efort; *repudierea, adică negarea/nerecunoaşterea unui împrumut angajat de stat anterior şi care intervine în cazul schimbărilor de regim politic.

Datoria publică reprezintă un indicator care desemnează totalitatea

obligaţiilor financiare asumate de stat faţă de creditorii interni şi externi.

Cuantificarea îndatorării statului pe piaţa internă sau externă se realizează prin indicatorul grad de îndatorare care se calculează ca raport între soldul datoriei publice (SDP) şi produsul intern brut (PIB), raportat procentual. Plăţile efectuate de un stat într-un an privind rambursarea datoriei publice, reprezentând ratele scadente, dobânzile, comisioanele şi celelalte cheltuieli aferente constituie serviciul datoriei externe (SDE).

Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar prin ponderea mare (25-30%) pe care o reprezintă în produsul intern brut, dar şi prin rolul pe care îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a cheltuielilor publice), ca şi în acţiunile de predicţie şi planificare macroeconomică realizate cu ajutorul unor instrumente cum sunt: *programele de dezvoltare economică, cu durate de 5 ani şi peste, *balanţele financiare de sinteză, cu durate de 3-5 ani, vizând resursele financiare şi destinaţia lor, consumul public, transferurile în exterior etc., *bugetul economiei naţionale, cu orizont de 2 ani, vizând resursele financiare ale societăţii şi simularea efectelor unor măsuri economicofinanciare.

Sub aspect formal, bugetul de stat este o listă de venituri şi cheltuieli ale statului, referitoare la un anumit interval de timp, de regulă un an. Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege care prevede şi autorizează veniturile şi cheltuielile statului pe durata unui an. Această definire a bugetului de stat evidenţiază caracterul de act normativ (adică necesitatea aprobării lui în parlament), caracterul previzional (fiind vorba de un interval de timp viitor) şi caracterul obligatoriu (ca de altfel al oricărei legi).

Sub raport economic, bugetul de stat exprimă în formă bănească relaţiile economice care apar în legătură cu formarea şi repartiţia, cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut, dar şi cu îndeplinirea funcţiilor statului. Bugetul de stat reflectă opţiunile de politică economică, socială şi financiară ale statului referitoare la un interval de un an. Relaţiile economice pe care le exprimă se manifestă dual, pe de o parte ca relaţii de mobilizare a resurselor băneşti anuale ale statului, iar pe de altă parte ca relaţii de repartizare a acestor resurse.

În fiecare stat sunt elaborate mai multe categorii de bugete, diferenţiat ca structură de la stat la stat (unitar - România, Franţa, Japonia ş.a. sau federal - Germania, Elveţia, SUA, Rusia ş.a). În România în sistemul unitar de bugete se includ: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele altor instituţii cu caracter autonom. Acest sistem unitar de bugete constituie bugetul general consolidat.

Sunt numeroase principii de care se ține seama în alcătuirea unui buget. Aplicarea principiilor respective genereayă o tipologie largă a bugetelor. Bugetele autonome sunt elaborate de entităţi publice cu caracter comercial sau instituţional care au personalitate juridică şi o largă autonomie funcţională: întreprinderi publice, instituţii publice, servicii publice (financiare, sociale, culturale, educaţionale) şi administraţii locale. Entităţile menţionate, în limitele legale de permisivitate, îşi constituie venituri, angajează cheltuieli, se gestionează financiar şi pot apela la suportul/susţinerea bugetului de stat. Statul este degrevat astfel, la nivel macro, de sarcini şi preocupări discordante ca importanţă în raport cu cele strategice, de interes general sau impact naţional. Bugetul extraordinar este specific în situaţii deosebite: crize sau recesiuni economice, calamităţi naturale, stări de conflict armat etc. Veniturile necesare sunt provenite din impozite instituite special, din împrumuturi dedicate sau din emisiunea suplimentară de monedă. Cheltuielile vizează necesităţi specifice situaţiei ce a generat introducerea bugetului extraordinar; denumirea este antonimul bugetului ordinar (bugetul curent). Debugetizarea constă în angajarea unor surse complementare,alternative pentru realizarea unora din obiectivele sau programele dorite. Bugetele anexă sunt elaborate de instituţii sau societăţi comerciale publice care nu au în mod necesar personalitate juridică. Aceste bugete sunt distincte de cel ordinar şi sunt incluse în legea bugetului imediat după acesta. Soldurile lor se regăsesc în bugetul de stat fie la venituri (dacă acesta este excedent), fie la cheltuieli (dacă este deficit). De regulă, cheltuielile incluse sunt cele de funcţionare a entităţii ce elaborează bugetul, iar veniturile sunt cele rezultate din această funcţionare sau din împrumuturi publice lansate de respectiva entitate.

Anualitatea bugetului rezultă din principiul de elaborare a bugetului pe perioada unui an: calendaristic, între 1 ianuarie și 31 decembrie, ca în România sau desfășurat între alte repere calendaristice (1 aprilie – 31 martie – Marea Britanie, Japonia etc; 1 iulie – 30 iunie – Suedia, Australia etc.; 1 octombrie – 30 septembrie – SUA, Thailanda). Numai în perioada pentru care este elaborat bugetul sunt autorizate încasările de venituri și efectuarea de cheltuieli. Sunt critici referitoare la caracterul anual al bugetelor, îndeosebi din partea domeniului investițiilor, care acuză multe dificultăți legate de perioada prea scurtă a realizării etapelor tehnice și economice specifice investițiilor mai mari.

Există în practica bugetară două sisteme distincte de execuţie: sistemul de gestiune și sistemul de exercițiu. Potrivit sistemului de gestiune, bugetul se încheie la finele intervalului anual pentru care bugetul a fost aprobat, deci bugetul se execută numai pentru veniturile încasate până la finele respectivului interval, iar cheltuielile se efectuează, de asemenea, până la acest moment. Celelalte venituri şi cheltuieli aprobate în buget, dar neîncasate sau neefectuate, nu sunt reportate în bugetul următorului an. Dacă vor fi totuşi realizate, ele sunt incluse în execuţia anului în care s-au realizat. Acest sistem are dezavantajul de a nu se putea şti, decât cu dificultate, în ce măsură s-au realizat în cele din urmă cifrele aprobate prin bugetul anului încheiat, dar prezintă avantajul că la data închiderii anuale se ştie clar cum s-a încheiat bugetul (care este soldul rezultat) şi în ce măsură (procentual) s-au realizat în intervalul dat veniturile şi cheltuielile aprobate iniţial. Acest sistem se utilizează în practica bugetară din România. Potrivit sistemului de exerciţiu, după încheierea anului bugetar se acordă un termen de execuţie de 3-6 luni în care să se realizeze integral veniturile şi cheltuielile aprobate prin buget:

Anul bugetar (12 luni) + Termenul de execuţie (3-6 luni) = Exerciţiu bugetar (15-18 luni). În acest sistem, pe parcursul exerciţiului bugetar, funcţionează două bugete: unul al anului în curs şi altul al anului expirat, ceea ce generează unele dificutăţi de evidenţă şi control. Avantajul acestui sistem constă în faptul că, la finele exerciţiului, se ştie dacă şi în ce măsură s-a realizat cuantumul aprobat al veniturilor şi al cheltuielilor.

Aprobarea legii bugetului se face în anul curent pentru anul viitor. De

regulă, cu acest prilej, se aprobă şi contul de execuţie bugetară preliminată pentru anul în curs, precum şi contul de execuţie bugetară pentru anul precedent.

Echilibrul bugetar constituie un principiu major al sistemului financiar. Acest principiu se realizează cu dificultate sau rămâne deziderat în practica economică, deși unele țări au adoptat legi prin care interzic aprobarea unui buget ordinar deficitar. Practica bugetară evidenţiază trei tehnici de asigurare a echilibrului bugetar: *fondul de rezervă, care se constituie în perioadele economice favorabile, din carese vor finanţa deficitele înregistrate în perioadele economice nefavorabile; *fondul de egalizare, care presupune finanţarea deficitului bugetar printr-un împrumut sau prin emisiune monetară suplimentară; *amortizarea alternativă: în anii favorabili, din veniturile fiscale obţinute suplimentar se accelerează rambursarea datoriei publice, iar cheltuielile bugetare se măresc doar în limita diferenţei între suplimentul de venituri şi serviciul majorat al datoriei publice. În anii nefavorabili, se diminuează rambursarea datoriei publice şi se restrâng cheltuielile bugetare. Dezavantajul acestei tehnici este că modificarea clauzelor/condiţiilor pentru datoria publică necesită acordul creditorilor statului, care uneori nu se poate obţine în cazul creditorilor externi.

Specializarea bugetară este un principiu care se referă la introducerea şi aprobarea în buget a veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe tipuri denevoi şi destinaţii. Principalele criterii utilizate în clasificaţia bugetară sunt: *administrativ sau departamental, prin care se identifică instituţia de unde provine venitul sau pentru care se face cheltuiala; *economic, prin care sunt identificate tipurile de venituri (impozit pe profit, taxe vamale etc.) sau de cheltuieli (curente sau de capital); *funcţional, prin care se realizează o clasificare după funcţii, sarcini şi obiective. Această grupare, efectuată după criterii acceptate în practica bugetară, poartă denumirea de clasificaţie bugetară.

Pentru dimensionarea componentelor bugetului se folosesc mai multe metode. Cele mai lag utiliyate metode sunt prezentate în continuare. Metoda automată constă în estimarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare în anul t+1 (următor celui în curs) pe baza execuţiei bugetare în anul t-1 (anterior celui în curs). Variaţia indicatorilor bugetari sintetici (venituri şi cheltuieli) este, în mare măsură, rezultatul modului în care s-a executat bugetul şi, doar în mică măsură, al contextului economic în care s-a produs această execuţie. Metoda este simplă, dar foarte aproximativă şi în mare măsură puţin realistă, deoarece extrapolează tendinţe care sunt de cele mai multe ori depăşite de realitatea economică. Metoda majorării (diminuării) se bazează pe extrapolarea unei tendinţe relativ consolidate, rezultată din dinamica pe 5-8-10 ani a veniturilor şi cheltuielilor bugetare. Ritmul de evoluţie al acestora este asumat ca realizabil şi în viitor. Metoda nu dă rezultate în cazul în care contextul economic este „frământat” (au avut loc schimbări repetate de viteză sau de sens pe parcursul orizontului statistic) sau în cazul în care conjunctura anului de predicţie (n + 1) se modifică sensibil faţă de a anilor incluşi în orizontul statistic. Metoda evaluării directe se bazează pe estimarea veniturilor şi cheltuielilor anului t + 1 (următor celui curent), pornind de la preliminarea execuţiei bugetare pe anul t (anul curent) şi de la predicţiile privind evoluţia economică şi eventualele modificări legislative ce vor intra în vigoare în anul t + 1. Metoda este mai complexă, dar mai aproape de realitate, iar eventualele nesincronizări şi imperfecţiuni pot fi ajustate pe parcursul execuţiei bugetare a anului t + 1 prin procedura rectificării bugetare.

Procesul bugetar reprezintă mulţimea structurată a acţiunilor şi

măsurilor iniţiate şi derulate de instituţiile statale competente în scopul

realizării politicii financiare promovate de autoritatea guvernamentală în domeniul bugetar. Acest proces cuprinde patru etape: elaborarea, aprobarea, execuţia şi controlul. Legea prevede conţinutul acestor etape, graficul temporal al derulării lor, instituţiile abilitate, competente şi răspunzătoare. În procesul bugetar sunt angrenate mai multe instituţii: Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanţelor, toate celelalte ministere, toate instituţiile bugetare, Trezoreria Statului, organele autortăţii locale, Curtea de Conturi.

- Elaborarea proiectului de buget este prima etapă, în care sunt angajate toate instituţiile publice de orice nivel în vederea propunerii de resurse financiare şi de obiective pentru care să se prevadă cheltuieli din buget. Aceste propuneri sunt cumulate la nivelul instituţiilor centrale (ministere, agenţii guvernamentale) şi prezentate apoi, până la 1 iunie, Ministerului Finanţelor. Acesta, după consultarea primului ministru asupra cadrului bugetar general, formulează nivelurile de cheltuieli propuse pentru fiecare instituţie centrală în parte şi le comunică acestora până la 1 iulie. Ministerul Finanţelor trebuie să

înainteze Guvernului, până la 25 septembrie, proiectul de buget şi proiectul legii bugetare. Proiectul de buget adus în dezbaterea Parlamentului include mai multe documente: 1. expunerea de motive;

2. proiectul propriu-zis de buget (pe categorii mari de venituri şi

cheltuieli); 3. propuneri de eventuale amendări legislative privind veniturile şi cheltuielile bugetare; 4. anexele la proiectul de buget, cu detalierea veniturilor şi cheltuielilor şi, eventual, cu propunerile de venituri şi cheltuieli ale fondurilor speciale (extrabugetare); 5. informaţii de fundamentare. Depunerea la Parlament a proiectului de

buget şi a proiectului legii bugetare trebuie făcută de Guvern până la data de 10 octombrie.

- Aprobarea bugetului se face de către Parlament, astfel încât bugetul să aibă caracter de lege. În cadrul acestei proceduri se întâlnesc, în principal, următoarele etape:*prezentarea în plenul Parlamentului, de către primul ministru sau de către ministrul finanţelor, a proiectului de buget însuşit de Guvern; *examinarea acestui proiect în comisiile permanente ale Parlamentului (educaţie, sănătate, cultură, apărare etc.), comisii care pot formula amendamente; *examinarea proiectului de buget în comisia de buget, finanţe, bănci (comisia de specialitate a Parlamentului); *dezbaterea în plenul Parlamentului a proiectului de buget; *aprobarea prin vot a fiecărui articol din legea bugetului, inclusiv a amendamentelor aferente provenite de la comisii, precum şi a legii bugetului în ansamblu;*promulgarea legii bugetului de către Preşedintele ţării; *publicarea în „Monitorul Oficial” a legii privind bugetul.

- Execuţia bugetului devine posibilă numai după publicarea legii bugetului în „Monitorul Oficial“, iar execuţia bugetului începe din prima zi a anului bugetar. Execuţia bugetului înseamnă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor potrivit legii bugetului, ca limită minimă în ceea ce priveşte veniturile şi ca limită maximă în ceea ce priveşte cheltuielile. La execuţia bugetului participă Ministerul Finanţelor, Trezoreria Statului (ca instituţie specializată a Ministerului Finanţelor şi subordonată acestuia), toate instituţiile bugetare (în calitate de ordonatori de credite bugetare), unităţile administrativ-teritoriale, bănci angajate în operaţiunile bugetare, organisme internaţionale angajate în transferuri monetare cu bugetul. Ministerul Finanţelor, respectiv Trezoreria Statului au ca obiectiv să cunoască şi să urmărească permanent starea încasării şi cheltuirii resurselor bugetare, ca şi echilibrul bugetar, să efectueze încasările şi plăţile bugetare. O lege de rectificare a bugetului poate fi aprobată de Parlament, dar nu mai târziu de 30 noiembrie, în cazul în care, din diferite motive (în primul rând din cauza inflaţiei), alocările prevăzute prin legea iniţială a bugetului au devenit insuficiente.

-Controlul execuţiei bugetului este efectuat de Curtea de Conturi, organism subordonat direct Parlamentului. Curtea de Conturi este instituţia supremă de control al finanţelor publice şi care exercită un control de tip ulterior. Controlul Curţii de Conturi vizează:

*legalitatea şi realitatea datelor cuprinse în dările de seamă contabile şi

în conturile de execuţie de casă a bugetului la oricare ordonator de

credite, precum şi în raportul şi contul general de execuţie întocmite

de Ministerul Finanţelor; *eficienţa, eficacitatea şi economicitatea execuţiei bugetare, respectiv calitatea gestionării banilor publici la toate nivelurile; *depistarea utilizării nelegale a banilor publici, evaluarea eventualelor pagube şi recuperarea lor prin organe jurisdicţionale proprii sau prin instanţe din sfera puterii judecătoreşti; *propunerea către Parlament a unor eventuale modificări/ajustări/îmbunătăţiri a legislaţiei privind bugetul, execuţia şi controlul execuţiei acestuia. Controlul execuţiei bugetului este efectuat şi pe filiera Guvernului, de la

nivelul acestuia, de la nivelul Ministerului Finanţelor şi de la nivelul diferiţilor ordonatori de credit. Acesta este un control intern (spre deosebire de cel al Curţii de Conturi, care este extern) şi se exercită şi preventiv şi ulterior. Fiecare din nivelele menţionate are organ propriu de control financiar intern. Competenţele de control sunt qvasigenerale pentru controlul financiar al Guvernului (adică se exercită la orice nivel al administraţiei de stat, de la Guvern, inclusiv, în jos) şi pentru controlul financiar al Ministerului Finanţelor (adică se exercită la orice nivel

al administraţiei de stat, de la nivelul ministerelor, inclusiv al Finanţelor, şi judeţelor în jos) şi sunt circumscrise doar unităţilor în subordine pentru ceilalţi ordonatori de credite. Controlul Curţii de Conturi, al Guvernului, al Ministerului Finanţelor şi al celorlalte organisme menţionate este un control tehnic, adică de natură financiară. În afara acestuia, Parlamentul execută un control politic asupra oricărei etape a procesului bugetar prin faptul că dezbate şi aprobă bugetul şi legea bugetului, contul de execuţie bugetară, documentele pendinte şi legea execuţiei bugetului.

Structura bugetului de stat al României

Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială

numită „Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea cuprinde mai multe articole, grupate pe capitole, şi anexe. Capitolele legii se referă la:

*dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al

veniturilor şi al soldului bugetar (deficit/excedent); *structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări referitoare la colectarea veniturilor bugetare sau la unele modificări/ajustări pe care le introduce legea bugetului; de asemenea, este prezentată o sinteză a veniturilor pe principalele componente ; *regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind modul de efectuare a cheltuielilor bugetare, precum şi unele atribuţii/responsabilităţi ale ordonatorilor de credite, în general şi pe domenii de activitate; de asemenea, este prezentată structura economică a cheltuielilor bugetare *deficitul/execedentul bugetar, datoria publică şi împrumuturile guvernamentale; *dispoziţii referitoare la agenţii economici; *dispoziţii referitoare la bugetele locale; *bugetele fondurilor speciale; *responsabilităţi în aplicarea legii; *dispoziţii finale.

Anexele legii bugetului de stat includ sinteza bugetului, detalierea pe articole a cheltuielilor, lista impozitelor, taxelor şi altor venituri ale anului bugetar, sumele defalcate în beneficiul bugetelor locale sau ca subvenţii pentru populaţie provenite din impozite şi taxe colectate la bugetul de stat, alte prevederi vizând cheltuielile bugetare, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetele fondurilor speciale.

În sinteza bugetului (tabelul 1), veniturile, exprimate în mii lei, sunt prezentate pe cele trei componente principale (v. curente, v. din capital, încasări din rambursarea împrumuturilor), fiecare cuprinzând capitole şi subcapitole. Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe total şi pe părţi, cu menţionarea capitolului, subcapitolului, titlului/articolului şi aliniatului în care se încadrează respectivele cheltuieli.

Tabelul 1

VENITURI - TOTAL

din care:

I. Venituri curente, din care:

1. Venituri fiscale, din care:

a) impozite directe, din care:

- impozit pe profit

- impozit pe salarii

b) impozite indirecte, din care:

- taxa pe valoare adăugată

- taxe vamale

- accize şi impozit pe circulaţie

2. Venituri nefiscale

II. Venituri din capital

III.Încasări din rambursarea împrumuturilor

CHELTUIELI - TOTAL

din care:

I. Cheltuieli curente, din care:

1. cheltuieli de personal

2. cheltuieli materiale şi de servicii

3. subvenţii

4. prime acordate producătorilor agricoli

5. transferuri

6. dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli

7. sume prevăzute în poziţii globale ca rezerve, din care:

- fond la dispoziţia Guvernului din vărsăminte din privatizare

II. Cheltuieli de capital

III. Împrumuturi acordate

IV.Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite,

din care:

1. rambursări de credite externe

2. plăţi de dobânzi şi comisioane la plăţi externe

3. rambursări de credite interne

4. plăţi de dobânzi şi comisioane la credite interne

Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru care se face cheltuiala, astfel: *partea I „Servicii publice generale”, autorităţi publice; *partea II „Apărare, ordine publică, siguranţa naţională”, pe total şi defalcat pe cele trei domenii; *partea III „Cheltuieli social-culturale”, pe total şi pe domenii: învăţământ; sănătate; cultură, religie şi acţiunii privind activitatea sportivă şi de tineret; asistenţă socială, alocaţii, pensii, ajutoare şi indemnizaţii; *partea IV „Servicii, dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”, pe total şi pe două componente (servicii şi dezvoltare publică; locuinţe, mediu şi ape); *partea V „Acţiuni economice”, pe total şi defalcat pe industrie, agricultură şi silvicultură, transporturi şi comunicaţii, alte acţiuni economice; *partea VI „Alte acţiuni”, pe total şi defalcat pe cercetare ştiinţifică şi alte acţiuni; *partea VII „Acţiuni pe bază de hotărâri ale Guvernului”; *partea VIII „Împrumuturi acordate”; *partea IX „Transferări”; partea X „Plăţi de dobânzi şi alte cheltuieli privind datoria publică”.

Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în buget, se menţionează cuantumul prevăzut din resursele interne, cuantumul finanţării dintr-un eventual credit şi totalul (suma celor două).

Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în parte,

legea/legile pe baza cărora acesta este introdus (perceput şi colectat).

Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru autorităţile locale se

face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare judeţ în parte totalul sumei, cuantumul pentru bugetul propriu al judeţului şi cuantumul pentru subdiviziunile teritoriale (comună, oraş, municipiu). Legea bugetului prevede, de asemenea, criteriile după care se face defalcarea.

Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează distinct categoriile de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor, precum şi, separat, ale bugetelor entităţilor teritoriale (comune, oraşe etc.). Sunt cuprinse practic toate cheltuielile de învăţământ preuniversitar din unităţile aflate în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale (cu unele excepţii), cheltuielile din domeniul asistenţei sociale (privind căminele, căminele-spital şi căminele-atelier pentru defavorizaţi, ajutorul social şi indemnizaţiile de naştere), unele cheltuieli în domeniul sănătăţii (drepturile donatorilor de sânge etc.) şi al agriculturii (prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi bolilor).

Printre fondurile speciale menţionate în buget s-au inclus în timp fondurile: *special pentru sănătate; *de asigurări sociale de sănătate; *de risc şi accident; *special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale; *special pentru dezvoltarea sistemului energetic; *special al drumurilor publice; *special pentru protejarea asiguraţilor; *special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului; *special al aviaţiei civile.