Tema 1 final

-Abordând critic problema, se reţine că nici criteriul interes general nu mai este clar definit.

Utilitate şi utilităţi publice

-Trebuie remarcată aici posibilitatea de confuzie generată de formele identice ale categoriilor utilitate din teoria economică, din merceologie şi din domeniul serviciilor publice.

-Totalitatea funcţiilor unui produs dau valoare de întrebuinţare bunului respectiv (sau utilitate, conform teoriei macroeconomice contemporane).

-În merceologie, valoarea de întrebuinţare exprimă sinteza tuturor funcţiilor (utilă, decorativă, de personalizare, simbolică etc.) pe care le are un bun. În ştiinţa mărfurilor, se face distincţie între funcţia utilă sau utilitatea propriuzisă (utilitatea în sens restrâns) şi valoarea de întrebuinţare, respectiv utilitatea în sens larg, care reprezintă sinteza proprietăţilor (caracteristicilor) dezirabile ale unui bun.

-Referitor la servicii, în general, se apreciază tot mai frecvent nevoia de a considera serviciile ca un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte nu un produs, ci o anumită utilitate, care-i oferă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.

-În domeniul serviciilor publice, termenul utilitate semnifică un serviciu public, deseori cele două noţiuni fiind folosite alternativ, pentru aceeaşi categorie de bun, îndeosebi în ţările cu limbi evoluate din latină.

-Totuşi, pentru mai multă rigoare, utilităţile definesc acea categorie de servicii care au adesea o componentă materială evidentă şi care, prin natura lor, presupun o infrastructură specifică. Cele mai importante utilităţi sunt: energia electrică, energia termică, gazul natural, administrarea deşeurilor menajere / urbane, alimentarea cu apă, canalizarea, telecomunicaţiile etc.

Statul şi serviciile publice

-A câştigat tot mai mult teren ideea constituirii serviciilor într-un sector distinct al economiei cunoscut sub denumirea de terţiar. Putem considera că serviciile reprezintă o activitate cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale.

-Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate, după cum se ştie, prin eterogenitate şi complexitate, şi-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor, având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor.

- Conform teoriei lui Fourastie, economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit : primar (grupează în principal activităţile legate direct de transformarea mediul natural: agricultura, pescuitul, activităţile forestiere şi după unele accepţiuni, industria extractivă) ; secundar (cuprinde activităţile industriale prelucrătoare); terţiar (include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile, telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat, cultura, ocrotirea sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigurările etc.), fiind format, în principal, din servicii - administraţie, bănci, comerţ, asigurări etc.

-Expansiunea, diversificarea şi ritmurile diferenţiate de evoluţie ale serviciilor au făcut ca, în ultima vreme, să se utilizeze tot mai frecvent noţiunea de cuaternar pentru a desemna zona modernă a activităţilor economice din sectorul terţiar: cercetare, învăţământ, informatică, sănătate, cultură, educaţie, ocuparea timpului liber etc. Cuaternarul este denumit în literatura de specialitate ca fiind sectorul grijii faţă de om, fiind un simbol al erei post-industriale.

-Factorii politici, ca expresie a suprastructurii statale, cad de acord asupra scopurilor politicilor esenţiale şi fac compromisurile corespunzătoare între obiectivele aflate în conflict: eficienţă /echitate /libertate individuală. Rezultatul acestor demersuri se concretizează în metodele de acţiune. Metodele reprezintă un set de tehnici disponibile de acţiune care concură la atingerea scopurilor politice şi se referă, de exemplu, fie la intervenţii guvernamentale indirecte, fie la intervenţii directe în relaţiile de piaţă prin reglementări, redistribuiri ale veniturilor, la folosirea unor pârghii financiare, la aprovizionarea şi la producţia publică de bunuri şi servicii, la restrângerea proprietăţii publice prin privatizare etc.

-Punerea în practică a metodelor menţionate înseamnă, în ultimă instanţă, exprimarea uneia din cele două opţiuni posibile: *extinderea sectorului public sau *extinderea sectorului privat în cadrul sistemelor economice mixte unde are loc împletirea celor două tipuri de sectoare care îşi modifică ponderea.

-În caracterizarea celor două tipuri de sectoare, prin tradiţie, teoria economică a adoptat următoarele ipoteze globale: a) sectorul privat (sistemul de alocare al pieţei concurenţiale) asigură eficienţa economică maximă; b) sectorul public (sistemul de alocare prin intermediul statului) asigură echitatea şi egalitatea socială.

-Sectorul public, în raport cu cel privat, s-a extins în fază incipientă în toate economiile naţionale. Pentru definirea acestuia şi pentru caracterizarea gradului său de extindere unii autori folosesc ca indicator ponderea cheltuielilor publice (bugetare) în produsul naţional brut (PNB), iar alţi autori, mai ales cei din ţările ex-socialiste, folosesc ca indicator reprezentativ ponderea producţiei sectorului proprietăţii publice în PNB.

-Următoarele considerente relevă starea sectorului public:

a)Abordarea financiară.

-În majoritatea studiilor referitoare la sectorul public predomină abordarea financiară

(fiscalitatea, cheltuielile bugetare şi rezultatele obţinute de sectorul public), neglijându-se rolul sectorului public în cadrul economiei reale.

b) Varietatea conotaţiilor (înţelesurilor).

1. înţelesul tradiţional – de administraţie publică - circumscris ariei de activitate guvernamentală, prin care se realizează alocarea fondurilor bugetare, prin acţiunile autorităţii publice de mobilizare şi de repartizare administrativă a acestor fonduri la diferite niveluri– central şi local.

2. interpretarea sectorului public ca autoritate, accentul căzând pe legislaţie şi pe puterea guvernamentală (latura punitivă şi stimulativă) mai mult decât pe buget şi alocarea resurselor.

3. este legată de criteriul deciziei publice sau de politicile publice.

4. criteriul proprietăţii de stat asupra avuţiei (assets).

5. criteriul analog sistemelor de producţie. Aici este vorba de două categorii de probleme fundamentale: pe de o parte, de dimensiunea cererii şi ofertei de bunuri şi servicii publice stabilită după criterii şi mecanisme specifice sectorului bugetar, iar pe de altă parte, de mecanismele de acţionare a sectorului public asupra mijloacelor de producţie, sistemul de responsabilitate, modul de înfăptuire a interesului individual şi public.

c) Dimensiunea şi structura sectorului: de exemplu, o organizaţie se consideră publică“ atunci când, în numele politicii, un anumit grup politic de supraveghere are dreptul de a dispune sau are responsabilitatea asupra rezultatelor financiare obţinute. Prin contrast, o organizaţie se consideră privată atunci când, fie indivizi cum sunt proprietarii sau acţionarii (în cazul firmelor), fie organizaţiile (în cazul organizaţiilor nonprofit) dispun de rezultatele financiare obţinute în virtutea/dreptului de proprietate.

-La rândul său, sectorul public se compune din două categorii mari de organizaţii de stat - instituţii şi întreprinderi - cu surse specifice de venituri.

A) Instituţiile de stat, reprezentând ministere, agenţii, birouri, organizaţii etc. îşi dobândesc veniturile de la bugetul de stat sau de la bugetele locale. Acestea cuprind:

1) instituţiile de stat în sens administrativ, sistemul judiciar, educaţia, apărarea etc;

2) fondurile guvernamentale; unele dintre acestea au un statut legal independent şi sunt administrate separat de trezorerie;

3) asigurările sociale.

B) Întreprinderile formează aşa numitul sector public productiv. Ele cuprind întreprinderile proprietate de stat care îşi dobândesc veniturile din vânzarea pe piaţă a producţiei şi din subvenţiile de la bugetul de stat atunci când ele nu-şi pot procura veniturile necesare pentru a face faţă volumului necesar de cheltuieli. Acestea cuprind:

1) întreprinderile de stat aflate în mod direct sub autoritatea guvernamentală. Din această categorie fac parte aşa numitele regii autonome - căile ferate, poşta, telecomunicaţiile etc.

2) societăţile comerciale mixte cu capital de stat şi privat, care reprezintă societăţi cu personalitate juridică, separate de cele precedente. Adeseori ele se află în concurenţă cu firmele private şi, ca urmare, sistemul lor de organizare necesită o independenţă mai mare şi libertate în management, iar acţiunile lor sunt cotate la bursă;

3) băncile şi societăţile de asigurări de stat.

-Există multe dezbateri referitoare la superioritatea unui sistem sau a altuia (privat / public) în privinţa eficienţei şi eficacităţii SP.

2. TIPOLOGIA ŞI CARACTERIZAREA SERVICIILOR ŞI UTILITĂŢILOR PUBLICE
Categorii de servicii publice

Tipologia serviciilor publice

Piaţa serviciilor şi utilităţilor publice

Nevoia de servicii publice

Cererea de servicii publice

Oferta de servicii

A. Servicii colective noncomerciale

B. Sectorul nonguvernamental – prestator de servicii publice

C. Agenţii economici prestatori de servicii publice

Categorii de servicii publice

-Serviciul public (SP) este o întreprindere / activitate / misiune de interes general.

-Principalele cerinţe pentru serviciile publice, care constituie – după unii autori – principii ale serviciilor publice, sunt: -universalitatea; -continuitatea; -adaptare constantă (flexibilitatea); -egalitatea tuturor faţă de serviciul public; -transparenţa.

-Mijloacele prin care este posibilă realizarea SP se referă la : -caracterul proprietăţii asupra SP; -natura deciziei; -tipul de gestiune a SP.

-Aceste mijloace sunt tipice pentru SP ale administraţiei publice şi au caracter diminuat în cazul serviciilor prestate de agenţi privaţi sau în situaţii cu caracter mixt.

-În literatura de specialitate se prezintă mai multe clasificări ale serviciilor publice, variate ca nivel de cuprindere şi grad de detaliere. O sinteză a acestor clasificări pune în evidenţă următoarele categorii de servicii publice:

*serviciul de reprezentare, specific instituţiei prezidenţiale şi altor structuri de interes (cvasi)general, finanţate de stat;

*serviciul de legiferare la care participă Parlamentul, care are drept scop adoptarea de norme obligatorii, care să reglementeze uniform pe întreg teritoriul ţării;

*serviciul public judiciar, înfăptuit de către instanţele judecătoreşti, care soluţionează conflictele juridice şi sancţionează pe cei care încalcă legea;

*serviciile publice realizate de către administraţie, care asigură executarea legilor şi hotărârilor judecătoreşti, ordinea publică, siguranţa naţională şi creează condiţiile de desfăşurare a activităţii în domenii precum sănătatea, instrucţia publică, cultura, transportul etc.

-Administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a executării şi de execuţie concretă a legii. În prezent, administraţia publică din România este structurată pe două mari niveluri:

- Administraţie publică de stat, care poate presta servicii publice centrale sau teritoriale; serviciile publice cu caracter de stat sunt cunoscute sub denumirea de Administraţie centrală şi ele au existat în Ţările Române încă înainte de organizarea Guvernului ca organ de stat.

- Administraţie publică locală.

-În categoria serviciilor publice locale (la nivel local şi judeţean), se includ:

- servicii publice cu caracter statal;

- servicii comunitare de utilităţi publice;

- serviciul public pentru activităţi culturale;

- servicii publice comerciale.

-Servicii publice cu caracter administrativ / cu caracter statal: de pază (asigurat de corpul gardienilor publici); de protecţie civilă; de autorizare a construcţiilor; de stare civilă; de autoritate tutelară; de protecţie a copilului; de urbanism şi amenajarea teritoriului; de colectare taxe şi impozite; comunitare pentru situaţii de urgenţă; comunitare pentru evidenţa persoanelor; de poliţie.

-Serviciile comunitare de utilităţi publice sunt cele care asigură: alimentarea cu apă; canalizarea şi epurarea apelor uzate; coletarea, canalizarea şi evacuarea apelor pluviale; salubrizarea localităţilor; producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea energiei termice în sistem centralizat ; iluminatul public ; alimentarea cu gaze naturale; alimentarea cu energie electrică; transportul public local; administrarea fondului locativ public; administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale şi altele asemenea. De remarcat că Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nu mai menţionează ca servicii comunitare de utilităţi publice alimentarea cu gaze naturale; alimentarea cu energie electrică şi administrarea fondului locativ public. În acest curs, serviciile comunitare de utilităţi publice vor fi denumite frecvent utilităţi publice

-Serviciile comunitare de utilităţi publice (sau serviciile de utilităţi publice) sunt activităţile de utilitate şi interes public general, desfăşurate la nivelul unităţilor administrativ teritoriale sub conducerea, coordonarea şi responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale.

-Serviciile de utilităţi publice / utilităţile publice sunt parte a serviciilor publice de interes general şi au următoarele particularităţi principale:

-satisfac cerinţe de interes şi utilitate publică

-au caracter economico-social ;

-au caracter tehnico-edilitar ;

-sunt permanente şi au regim de funcţionare continuă ;

-regimul de funcţionare poate avea caractersitici de monopol ;

-sunt dependente de infrastructuri specifice ;

-sunt organizate pe principii de eficienţă economică şi eficienţă (costurile de funcţionare, exploatare şi investiţiile sunt recuperate prin preţuri, tarife sau taxe speciale) ;

-operatorii care asigură furnizarea / prestarea lor se supun, după caz, fie reglementărilor de drept public, fie celor de drept privat.

-Servicii publice sociale, culturale, de educaţie, de tineret şi sport asigură realizarea unor acţiuni educative, de petrecere agreabilă a timpului liber etc

Tipologia serviciilor publice

-Cele mai întâlnite criterii de clasificare a SP şi structurile pe care de alcătuies aceste criterii se prezintă în continuare.

l. După natura lor, identificăm: servicii publice administrative (SPA) şi servicii publice industriale şi comerciale (SPIC)

-Până în deceniul al treilea din secolul XX erau cunoscute aşa-numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activitate de natură administrativă. Activităţile umane se împărţeau în două mari categorii: activităţi administrative, pe care le putea desfâşura numai statul / instituţiile sale, şi activităţile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private. În realitate, încă din secolul al XIX-lea statul a preluat activităţi industriale şi comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuţia de gaze şi electricitate etc.).

-Contradicţia între nivelul de dezvoltare economico-socială şi controlul administrativ al unor sectoare de activitate a dus la soluţia concesionării serviciilor comerciale şi industriale de stat către persoane private, iar diminuarea statului "jandarm" şi instaurarea statului "providenţei" a perrnis din ce în ce mai mult interveniţa colectivităţilor locale în activităţile comerciale şi industriale şi preluarea în gestiune proprie a acestor activităţi. Pentru a face distincţia între SPA şi SPIC s-a recurs la următoarele criterii:

- criteriul „obiectului“, adică al substanţei înseşi a activităţii; dacă activitatea este comparabilă cu aceea a întreprinderii private, se poate considera că suntem în prezenţa unui SPIC (exemplu: activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezenţa unui SPA (exemplu: un serviciu de asistenţă socială);

- modul de finanţare a serviciului respectiv: astfel, dacă serviciul îşi acoperă cheltuielile din taxele plătite de beneficiari, suntem în prezenţa unui SPIC; dimpotrivă, dacă sursele de finanţare vin de la buget central/local, suntem în prezenţa unui SPA;

- modul de organizare şi funcţionare: dacă regulile sunt derogatorii de la dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC. Sunt, evident, servicii publice administrative cele care funcţionează pe baza regulilor de contabilitate/finanţe publice.

-În teorie s-a pus problema dacă pot exista şi alte servicii publice în afară de SPA şi SPIC; de pildă, acele instituţii cu caracter ştiinţific, cultural sau educativ organizate de societăţi private, dar având ca obiect un interes general (ştiinţa, cultura, educaţia). Astfel, se consideră că serviciile publice corporative şi/sau generate de organisme de intervenţie economică sau ordine profesionale, constituie o a treia categorie de servicii publice.

-În literatura de specialitate se întâlneşte şi denumirea „servicii publice sociale“. Această denumire a fost iniţial utilizată pentru a distinge serviciile publice care aveau ca obiect social unic domeniul educaţiei: creşe, grădiniţe, tabere şcolare etc. Deşi este evident că obiectul unor asemenea servicii are caracter social, totuşi trebuie luate în considerare şi celelalte două criterii şi anume, modul de finanţare şi modul de funcţionare.

2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim :

a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi individuală a cetăţenilor;

b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;

c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.

3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:

a) servicii monopolizate;

b) servicii pe care administraţia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;

c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autorităţi a administraţiei publice.

4. După posibilitatea delegării serviciilor:

a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autorităţile publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);

b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).

5. Din punct de vedere al importanţei sociale:

a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);

b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţii, centre de informare) etc.

6. În raport cu colectivităţile publice de care depind, distingem:

a) Servicii publice interne şi extrateritoriale. Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geograf'ic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior, serviciul marină-aviaţie, care se ecută în afara graniţelor). Cu toate acestea, distincţia prezintă puţin interes din punct de vedere al structurii generale şi al regulilor de funcţionare a serviciilor;

b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care, parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.

7. După gradul de cuprindere / aria de manifestare a interesului, distingem:

a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara întregului teritoriu;

b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale.

În Europa, sub influenţa Franţei, coordonarea generală a serviciilor locale şi de stat aparţine executivului într-o unitate administrativă mai vastă şi anume: prefectul este ajutat de agenţi, birouri, servicii. În Spania, acesta se numeşte guvernator civil, în Belgia, guvemator de provincie, în Germania, preşedinte de district.

8. După regulile juridice aplicabile se pot distinge:

a. servicii publice care funcţionează în regim administrativ (când serviciile publice sunt organizate şi funcţionează ca autorităţi administrative, precum şi ca organisme aflate sub autoritatea acestora);

b. servicii publice care funcţionează în regim mixt, de drept privat şi de drept administrativ (serviciile publice concesionate în baza unui contract administrativ).

9. După agenţii care realizează / prestează servicii, se deosebesc :

a. servicii realizate de organe sau autorităţi ale administraţiei publice (ministere, departamente, direcţii, oficii, servicii desconcentrate, serviciile din primării şi din consiliile judeţene);

b. servicii realizate de instituţii publice (şcoli, universităţi, spitale, Radio Televiziune);

c. servicii realizate de regii (organisme distincte coordonate de către autorităţi publice);

d. servicii realizate de companii naţionale;

e. servicii realizate de instituţii publice cu statut special;

f. servicii de utilitate publică realizate de către organisme neguvernamentale (asociaţii şi fundaţii, înfiinţate de către particulari şi care desfăşoară o activitate de interes public, cu scop nelucrativ).

g. servicii servicii publice concesionate iniţiativei particulare (in domeniile pe care legea le stabileşte).

10. În practica internaţională se utilizează clasificarea bunurilor şi serviciilor după

natura acestora, modul de folosire, procesul tehnologic, organizare şi finanţare, acţiune cunoscută sub denumirea de Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN). Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni, subsecţiuni, diviziuni, grupe şi clase, după cum urmează (extras): 75 Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială obligatorie 751 Administraţie generală. 7511 Activităţi de administraţie generală. 7512 Administrarea activităţii organismelor care acţionează în domeniul îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, cu excepţia asistenţei sociale obligatorii. 7513 Administrarea şi susţinerea activităţilor economice. 7514 Activităţi auxiliare pentru guvern.7515 Administrarea activităţilor pentru protecţia mediului înconjurător. 752 Servicii pentru societate: 7521 Activităţi de afaceri externe. 7522 Activităţi de apărare naţională. 7523 Activităţi de justiţie. 7524 Activităţi de ordine publică. 7525 Activităţi de protecţie civilă. ...9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării personale. ....9900 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale.

-România a adoptat Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională (CAEN) încă din anul 1990, ceea ce a permis identificarea tuturor activităţilor şi unificarea denumirilor, sistematizarea şi codificarea lor şi pe această bază posibilitatea utilizării sistemelor informatice de prelucrare şi analiză a datelor, conectarea la structurile internaţionale de tipul tabelelor input-output şi la Sistemul Conturilor Naţionale.

Piaţa serviciilor şi utilităţilor publice (SUP)

-Într-o economie de piaţă este normal ca activitatea oricărei organizaţii care oferă servicii publice să fie determinată, în mod hotărâtor, de piaţă, atât în ceea ce priveşte resursele necesare, cât şi rezultatele, respectiv, serviciile oferite. Piaţa serviciilor este cadrul în care se manifestă cererea de servicii din partea clienţilor/cetăţenilor sau persoanelor juridice dar şi oferta de servicii furnizate de diferite organizaţii publice şi/sau private. În acest context, identificarea şi analiza cererii de servicii publice pe piaţă este o necesitate pentru managerii din organizaţiile prestatoare de servicii.

-Factorii care influenţează cererea de servicii sunt următorii:

- preţul serviciului oferit;

- preţul serviciilor de substituţie, dacă acestea există;

- schimbările în preferinţele clienţilor/cetăţenilor;

- segmentul de populaţie servit de către organizaţie;

- capacitatea organizaţiei de a investi pentru calitatea şi/sau de a diversifica serviciul ;

- previziunile managerilor în legătură cu preţurile serviciilor publice;

- poziţia organizaţiei prestatoare de servicii pe piaţă.

-Principalii factori care influenţează oferta pe piaţa serviciilor sunt următorii:

- preţul serviciului public;

- preţurile resurselor necesare realizării serviciului;

- gradul de înzestrare tehnică al organizaţiei specializată în producerea serviciilor

- preţurile altor servicii care ar putea fi realizate de organizaţie;

- previziunile managerilor în legătură cu politica preţurilor;

- numărul fumizorilor de servicii publice.

-Cererea de servicii publice este o componentă a pieţei serviciilor care nu trebuie identificată cu nevoia socială. Dacă nevoia socială defineşte ansamblul necesităţilor de consum de servicii dar şi de bunuri ale cetăţenilor/populaţiei, cererea de servicii are o arie mai restrânsă cuprinzând numai acea parte a nevoii sociale satisfăcută de organizaţiile publice şi/sau private prin intermediul unui proces de vânzare-cumpărare. Prin urmare, o anumită parte a nevoii sociale trebuie acoperită de alte organizaţii aparţinând sistemului administrativ dintr-o ţară. În acest caz, referirea se face la serviciile publice care funcţionează în afara relaţiilor de piaţă, deoarece satisfacerea lor depinde în mare măsură de resursele financiare alocate de administraţie, de calitatea pregătirii funcţionarilor publici permanenţi şi aleşi, de preocuparea acestora pentru a identifica şi satisface interesul public prin serviciile publice furnizate.

-Dacă organizaţiile prestatoare de servicii din prima categorie pot satisface atât unele interese publice cât şi interesele private, cele din cea de a doua categorie, care funcţionează în afara pieţei serviciilor, se reduc la satisfacerea intereselor publice generale. Până acum câţiva ani cele două categorii de organizaţii erau abordate separat, între ele existând legături slabe şi, prin urmare, diferenţe majore de abordare a managementului serviciilor publice. În ultimii ani s-a demonstrat că multe din conceptele utilizate de organizaţiile publice şi/sau private pot fi aplicate, în forme specifice, şi în organizaţiile administrative specializate în satisfacerea interesului public general.

-Prin urmare, nu toţi utilizatorii serviciilor publice sunt clienţi în sensul obişnuit al cuvântului, deoarece există o multitudine de relaţii între organizaţiile publice şi cei pe care acestea îi servesc. Dar managerii multor organizaţii prestatoare de servicii publice folosesc acest concept pentru a determina abordarea relaţiei cu cetăţenii unei ţări ca pe o relaţie piaţă-client-furnizor servicii.

-Pentru cunoaşterea pieţei, managerii, funcţionarii publici şi politicienii folosesc diferite tehnici de cercetare a pieţei, cum ar fi: consultarea cetăţenilor/clienţilor, observarea directă, interviul etc.

-În sectorul public, clienţii îşi exprimă frecvent opţiunile lor în legătură cu ce pot cumpăra şi de la cine, ei plătesc taxe care însumate formează veniturile instituţiilor furnizoare de servicii publice. Taxele de contribuabil la veniturile publice le conferă cetăţenilor drepturi în calitate de clienţi.

-Varietatea largă a SP face ca fiecare dintre aceste servicii publice să necesite anumite moduri de gândire pentru dezvoltarea şi menţinerea unei relaţii bune între furnizor şi client, în special atunci când acesta din urmă este şi coproducător, respectiv, participant activ în procesul de realizare a serviciului public.

-Pieţele serviciilor pot fi împărţite în funcţie de câteva criterii:

- amplasarea geografică;

- elementele demografice;

- comportamentul economic / stilul de viaţă care caracterizează clienţii.

Nevoia de servicii publice

-Stimulentul esenţial al apariţiei şi amplificării serviciilor îl constituie nevoia socială (dorinţă, cerinţă). Nevoia socială reprezintă ansamblul dorinţelor a căror satisfacere este considerată de membrii unei colectivităţi ca fiind indispensabilă pentru asigurarea condiţiilor de viaţă în conformitate cu nivelul de dezvoltare şi statutul grupului.

-Nevoile sociale sunt nevoi de grup şi variază în funcţie de nivelul de dezvoltare a societăţii, de sfera şi structura trebuinţelor, de progresul ştiinţei şi tehnicii etc.

-Pentru a înţelege modul în care nevoile sociale determină apariţia de servicii se impune clasificarea acestora după anumite criterii, între care reţinem:

-Din punct de vedere al ariei de cuprindere:

1. Nevoi individuale care se manifestă ca cerinţe directe ale fiecărui membru al colectivităţii;

2. Nevoi generale care reprezintă un ansamblu de cerinţe individuale, manifestate nu direct de fiecare membru al colectivităţii ci, indirect, ca cerinţe ale întregii colectivităţi.

-Nevoia socială de servicii se manifestă nu numai sub forma nevoilor individuale ci şi sub forma nevoilor generale. Nevoile generale de consum sunt satisfăcute prin intermediul unor servicii publice (învăţământ, sănătate, protecţia mediului etc.) care sunt subvenţionate de la bugetul de stat sau de la bugetele colectivităţilor locale precum şi prin intermediul. unor servicii private a căror contravaloare este achitată de beneficiarii acestora.

-Nevoile generale ale aparatului de producţie generează, de asemenea, apariţia unor servicii de cercetare, analize economice, de informatică, de leasing etc. menite să contribuie la creşterea eficienţei activităţii diferiţilor agenţi economici şi, pe această bază, la satisfacerea nevoilor individuale ale rnembrilor societăţii.

-În concluzie, creşterea şi diversificarea nevoilor sociale se manifestă ca o cerere de servicii.

Cererea de servicii publice

-Purtătorii cererii de servicii sunt utilizatorii serviciilor de utilităţi publice. Au calitatea de utilizator beneficiarii individuali sau colectivi, direcţi ori indirecţi, ai serviciilor de utilităţi publice:

a) utilizatorii casnici - persoane fizice sau asociaţii de proprietari/locatari;

b) agenţii economici;

c) instituţiile publice.

-Date fiind caracteristicile serviciilor de utilităţi publice, relaţia dintre utilizatorii –beneficiari şi prestatori se reglementează prinr-o suită de drepturi şi obligaţii.

-Cele mai importante drepturi pe care le au utilizatorii sunt:

- utilizarea, liberă şi nediscriminatorie, a serviciilor de utilităţi publice, în condiţiile contractului de furnizare/ prestare;

- solicitarea şi primirea, în condiţiile legii şi ale contractelor de furnizare/prestare, de despăgubiri sau compensaţii pentru daunele provocate lor de către operatori prin nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate ori prin furnizarea/prestarea unor servicii

inferioare, cantitativ şi calitativ, parametrilor tehnici stabiliţi prin contract sau prin cadrul normativ;

- renunţarea, în condiţiile legii, la serviciile contractate ;

- primirea, de la furnizor, şi utilizarea de informaţii privind serviciile de utilităţi ;

- sesizarea deficienţelor, asocierea în organizaţii pentru apărarea intereselor şi consultarea în legătură cu serviciile publice de utilităţi ;

- primirea de ajutoare, în condiţiile legii, pentru utilizarea acestor servicii.

-Obligaţiile de bază ale utilizatorilor –beneficiari faţă de prestatori sunt :

- respectara normelor de exploatare a sistemelor de utilităţi publice ;

- acceptarea unor inconveniente temporare legate de intervenţii în reţelele de servicii ;

- plata contravalorii seviciilor de utilităţi ;

- facilitarea accesului şi intervenţiei personalului şi echipamentelor specifice sistemelor de servicii în situaţii impuse de incendii, avarii etc.

- respectarea normelor de igienă şi sănătate publică impuse de cadrul normativ.

Oferta de servicii publice

A. Servicii colective noncomerciale

-Serviciile publice furnizate / prestate de entităţi ale administraţiei publice nu au caracter comercial (sunt noncomerciale). Raţiunea existenţei acestei categorii de SP este o funcţie a statului, pe care o numim funcţie paternală, care constă în:

a) - furnizarea către colectivitate a unor servicii la un preţ inferior costului lor de producţie, fie producându-le ele însele, prin intermediul serviciilor publice (întreprinderi), fie încredinţând producţia lor sectorului privat subvenţionat;

b) - finanţarea acestei producţii prin intermediul prelevărilor obligatorii asupra menajelor şi asupra întreprinderilor.

-Serviciile colective furnizate de stat răspund unui triplu obiectiv:

1) - satisfacerea (înlăturarea) lacunelor pieţei;

2) - de a permite economiei să beneficieze de factorii externi pozitivi care sunt ataşaţi serviciilor (infrastructurile, cercetarea fundamentală, protecţia mediului etc.);

3) - de a face serviciile accesibile tuturor cetăţenilor, chiar şi celor mai săraci: ele sunt oferite gratuit sau la un preţ inferior costului de producţie (educaţia, sănătatea etc.).

-Oferta de servicii colective noncomerciale poate fi grupată în două mari categorii: -Servicii colective furnizate de stat în calitatea lui de "jandarm".

-Celelalte servicii colective noncomerciale.

-Statul «jandarm" reprezintă funcţia pe care statul o are încă de la originile sale. Această funcţie constă în:

- asigurarea securităţii persoanelor şi bunurilor în interiorul ţării, cu ajutorul Poliţiei şi Justiţiei;

- apărarea teritoriului naţional împotriva oricărei agresiuni externe, cu ajutorul diplomaţiei (Afaceri Externe) şi Apărării Naţionale (armata).

-Celelalte servicii colective noncomerciale sunt oferite de stat, inclusiv de autorităţile sau colectivităţile locale, în două moduri:

a) - Statul asigură el însuşi producţia; este cazul ansamblului serviciilor publice de învăţământ, medicale (spitale publice), culturale (muzee, biblioteci, case de cultură, etc.), de cercetare, de echipare şi de întreţinere a reţelei rutiere, de iluminat public etc.

b) - Statul nu asigură decât finanţarea şi deleagă producţia sectorului privat.

-Învăţământul şi sănătatea sunt domeniile unde coexistă instituţiile publice cu cele private; pentru acestea din urmă (şcoli private, clinici, etc.), statul îşi poate asuma o parte din finanţare (în special cheltuielile de funcţionare). Statul îşi păstrează însă prerogativa de a acredita aceste instituţii şi un drept de control asupra gestiunii lor, deoarece este vorba despre activităţi subvenţionate şi de mare importanţă socială.

-O a doua raţiune a SP este dată de funcţia de redistribuire (una din funcţiile importante ale statului) care a apărut din necesitatea de a asigura fiecăruia o cât mai bună protecţie socială posibilă. În acest caz, statul a pus în funcţiune, în mod treptat, un sistem de redistribuire, constituit iniţial ca un sistem de asigurări mutuale împotriva principalelor riscuri ale vieţii: boală, accidente de muncă etc. Solidaritatea s-a extins apoi la numeroase alte categorii: pensionari, şomeri, alte persoane inactive, fără resurse, familii care au mai mulţi copii în grijă etc.

-Funcţia de redistribuire presupune două momente principale:

a) prelevarea de cotizaţii sociale asupra veniturilor: cotizaţiile sunt plătite de către cei care se asigură;

b) redistribuirea acestor cotizaţii sub formă de prestaţii sociale: pensii, cheltuieli medicale, alocaţii familiale etc. pentru cei aflaţi în situaţii defavorizate.

-În România, în perioada curentă a devenit larg cunoscută formula ajutorului celor cu venituri reduse pentru cheltuielile de întreţinere din timpul sezonului rece.