Muntele vrăjit expunere premergătoare

î¹'

MUNTELE VRĂJIT 721

taniete, căci cerul însuşi Ie trimitea muzica spre a dansa; aşadar: i i" Sergentul era scos din minţi. Dureroasa lui decepţie se ştergea let în faţa eforturilor de a o face sa înţeleagă despre ce era vorba şi ^C° ■ ' o dragoste din lume nu putea sa anuleze în sufletul lui acest sem-^ca £_{Uin era} oare cu putinţa ca femeia să nu înţeleagă un lucru atît de " damental şi atît de categoric? „Trebuie sa ma întorc la cazarma, la 11" striga deznădăjduit de nepăsarea femeii care-l făcea sa fie şi mai ârit Dar trebuia sa fi auzit răspunsul lui Carmen! Era furioasa, era • dianatâ pînă-n străfundul sufletului, vocea ei nu mai era decît iubire , _zamăgitâ şi tristă. Sau se prefăcea numai? „La cazarma? La apel?" Şi cu inima ei cum rămînea? Cu inimă atît de drăgăstoasa şi de buna care in slăbiciunea ei — da, o mărturisea: în slăbiciunea ei — fusese gata sa-l distreze pe acest domn! „Ta ra ta ta!" şi cu un gest de sălbatica batjocură îşi ducea mina la gură imitînd trompeta. „Ta ra ta ta!" Şi asta era de ajuns! El tresărea, prostul, şi voia sa plece. Foarte bine, pleacă! Ia-ţi chipiul sabia, raniţa! „Şi acum pleacă, băiete, întoarce-te la cazarma ta!" Sergentul cerşea milă. Dar ea continua sa-l ironizeze amar, prefâcîndu-se că-i a lui, el care, la sunetul trompetelor, îşi pierduse capul. Ta ra ta ta, la apel! Sfinte Dumnezeule, daca ajungea prea tîrziu? Haide, du-te, de vreme ce suna apelul; e foarte firesc pentru tine, prostânacule, să mă laşi aşa, tocmai în clipa cînd eram gata să dansez. Iată cît de mare-i era dragostea!

Chinuitoare situaţie! Nu înţelegea. Femeia, ţiganca, nu putea şi nu ^voia să înţeleagă! Nu voia acest lucru căci, fără îndoială, în furia şi în sarcasmele ei era ceva care depăşea clipa prezenta şi elementul perso-' ° ^ura> o ostilitate adîncă faţă de principiul care prin sunetul trom­petelor franceze - sau al cornului spaniol - chema pe bietul soldat ^agostit, ceva asupra căruia ambiţia sa fireasca, impersonala, şi cea mai orinţâ a sa ar fi fost să triumfe. Mijlocul care-i stătea la-ndemîna era simplu: femeia afirma că daca pleacă, nu-l mai iubeşte. Şi asta era ^! ceea ce acel Jose, de-acolo, din inima ladiţei, nu putea sa îndure, isc l ^ ^Sa~' 'ⁿSâduie să vorbească. Dar ea nu voia. Atunci o sili sa-l un ^J^^{a era} diabolic de gravă, sunete tragice se ridicau din orchestra,

Prelu • ^Dru 5i ameninţător despre care Hans Castorp ştia ca se va

§i; ^e"^a lungul întregii opere pînâ la catastrofa finala şi care forma

ţ . ^erea la aria soldatului, adică a noului disc care urmă. lat _a ^ma P^ort floarea pe care mi-ai azvîrlit-o" — iar Jose cînta minu-afar_a ^arieS Hans Castorp îşi punea, uneori, numai acest disc, în

^ex«ilui cunoscut, şi-l asculta întotdeauna cu cea mai atenta

722

THOMAS MANN

bunăvoinţă. Cuvintele nu valorau mare lucru, însă exprimarea implorare a sentimentelor era emoţionantă în cel mai înalt grad $ i^' cînta floarea pe care Carmen i-o aruncase la prima lor întîlnir • ^tU' fusese bunul lui cel mai scump cînd se afla la închisoare din pri_c- ^ Mărturisea adînc mişcat câ-şi blestemase, în unele momente ^ care-l făcuse s-o întîlnească pe Carmen. Dar deîndatâ regretase am blestemul şi se rugase în genunchi lui Dumnezeu sa-i îngadu' revadă. „Sa te revăd!" şi acest „să te revăd" era în acelaşi ton acut cu c începuse adineauri. „Şi noaptea te vedeam." — S-o revadă... - şj _acu toată magia instrumentală care putea să zugrăvească durerea dorul dragostea deznădăjduita, afectuoasa disperare a modestului soldat izbucnea în acompaniament, căci atunci îi apăruse în faţa ochilor fata cu tot farmecul ei, astfel încît simţise perfect „că-i pusese stăpînire pe tot sufletul" („stâpînire" cu un accent deznădăjduit care cădea puternic pe prima silaba), şi ca se sfîrşise cu el pentru totdeauna. „Tu, frumoasa, fericirea mea", cînta el cu disperare pe o melodie care se repeta şi pe care orchestra o relua încă o dată plîngător, melodie care — pornind de la tonul fundamental — urca două intervale şi se înapoia cu ardoare spre chinta inferioară. „Căci imediat ce mi-ai apărut în faţă", o asigura el în mod inutil şi demodat, dar infinit de tandru, urca pe urmă gama pînă la a şasea nota, pentru a adaugă: „Şi cînd mi-ai aruncat o privire", lăsînd apoi sâ-i recadă vocea zece tonuri şi articula, tulburat, „Am devenit un lucru al tău", al cărui final se prelungea dureros printr-un acord de o armonie variabilă, mai înainte ca „al tău" să se poată contopi cu silaba precedentă în acordul fundamental.

„Da, da!" îşi spunea Hans Castorp cu o recunoscătoare melancolie şi-şi mai punea încă o dată finalul în care toţi îl felicitau pe tînarul Jose pentru faptul că încăierarea cu ofiţerul îi tăia orice posibilitate întoarcere, astfel că trebuia să dezerteze, aşă cum Carmen, spre spai lui, îl îndemnase mai înainte.

O! Vino cu noi spre piscuri de piatra,

Spre zări sălbatice cu aer curat,

Cerul deschis, viaţa nomadă,

Drept ţară universul, drept lege bunul plac,

Şi mai presus de toate ideea-mbâtâtoare:

Libertatea, libertatea! .,

na da!"^lŞl cîntau ei în cor, şi se putea înţelege perfect ce spuneau, „a-"¹» _. _efa

zise Hans Castorp încă o dată, trecînd la o a patra bucată, care mai puţin dragă.

MUNTELE VRĂJIT 723

_tern tot atît de puţin răspunzători de faptul că era iarăşi o bucată

zească, pe cît sîntem şi de mustrarea ce i s-ar putea face ca şi de

sta domnea tot spiritul militar. Era o arie intercalată, un solo de

rugăciunea din opera Faust de Gounod. Cineva apărea, cineva

de simpatic, numit Valentin, dar pe care Hans Castorp îl numea

f 1 în sinea lui, căruia îi acorda un nume melancolic şi mai familiar,

■ care-l identifica deplin pe purtător cu persoana pe care o auzea din

te deşi aceasta din urmă avea o voce infinit mai frumoasa. Era un

bariton puternic şi cald, iar cîntul sau se împărţea în trei părţi; se com-

unea din trei strofe, foarte asemănătoare între ele, cu un caracter pios,

creat aproape în stilul unui cor al protestanţilor şi dintr-o strofă centrală

de o îndrăzneală cavalerească, războinică, frivolă şi totuşi pasionată, iar

aici dăinuia, de fapt, caracteristica sa franceză şi militară. Invizibilul

cin ta:

Ca voi şi eu voi părăsi

Pentru mult timp iubita-mi ţara!

şi în această împrejurare îi adresa Domnului din cer o rugăciune pentru ca, în răstimp, s-o apere pe scumpa lui soră. Pleca la război, ritmul se schimba, devenea întreprinzător, necazul şi grijile erau date uitării, el, tînărul care cînta fără să fie văzut, dorea să se arunce cu o îndrăzneală şi o ardoare dintre cele mai franţuzeşti în mijlocul bătăliei şi chiar acolo unde lupta va fi mai grea. însă dacă Dumnezeu mă va chema la el, cînta Valentin, de acolo de sus „voi veghea asupra ta". Acest „ta" se referea la ^s°ra lui; dar îl atingea pe Hans Castorp pînă în fundul sufletului, iar ^em

O, Doamne, ascultă-mi ruga, Sub paza ta pe Margareta s-o iei.

_ţ • ^{6St c nu} P^rezenta mai departe nici un alt interes. Am crezut ^{Ca este} cazul să-l comentăm pe scurt nu numai pentru că Hans

p p

P avea faţă de el o preferinţă atît de vie, dar şi fiindcă mai tîrziu, data ^{a îrtl}P^reJ^urare destul de ciudată, va juca un anume rol. Deocam-^restrî ^aJ^unge la o a cincea şi ultima bucată din aceasta varietate aitţjjţ. , ^e d'^scuri preferate, o bucată care nu mai are - ce-i drept -Est_e v u *^Uzesc' ^oa este chiar într-un mod deosebit specific germană. '"^edUri ^{a nU des}P^{re Uf}i trio de operă, ci de un lied, unul dintre acele 'itate_{a şi} ^apodoPere extrase din fondul popular, care-şi datoresc spiritua-enescul propriu lor tocmai acestei duble origini... Dar de ce

724

THOMAS MANN

atîtea ocoluri? Era pur şi simplu Teiul de Schubert: „Lînga f -faţa porţii", adică un cîntec cunoscut de toţi. '^ln

îl cînta un tenor cu acompaniament de pian, un cîntareţ pi_m a şi de gust care ştia sa-şi trateze subiectul simplu şi totodată subh ^ multa inteligenţa, cu simţ muzical şi cu o declamaţie precisa S faptul ca minunata bucata este, în gura poporului şi a copiilor diferita de forma sa artistica. Aceştia o simplifica de obicei şi _o cînt la un capăt la altul strofa după strofa, pe melodia principala, în timp _c în original, linia folclorica este modulata în bemol chiar de la a do dintre strofele de cîte opt rînduri, pentru a reveni la diez de la al cincile vers, apoi se întrerupe într-un mod foarte dramatic în momentul, vîntu lui rece" şi al pălăriei care zboară, şi nu reapare decît în ultimele patru versuri ale celei de-a treia strofe care se repeta înainte ca bucata sa se termine. Inflexiunea deosebit de pregnanta a melodiei se reproduce de trei ori, în a doua ei jumătate modulata, iar a treia oara cu ocazia reluam ultimei jumătăţi de strofa. „lata ca au trecut ceasuri multe..." Aceasta inflexiune magica, pe care n-am putea-o cuprinde destul de amănunţit prin cuvinte, însoţeşte fragmentele de fraza: „Atîtea vorbe dragi", „Ca şi cum mi-ar face semn", „Departe de locul acesta", iar vocea tenorului, limpede şi calda, foarte priceputa sa-şi cruţe suflul, tinzînd către un sus­pin bine dozat, cînta, de fiecare data, cu un simţ atît de inteligent al fru­museţii acestei fraze, încît pătrundea direct în inima ascultătorului, mai cu seama ca în versurile: „Către el, mereu către el", „Aici îţi vei găsi liniştea", artistul ştia sa-şi întărească efectul prin nuanţe de o extraordi­nara ardoare. Dar în ultimul vers repetat, în acel „Aici îţi vei g^asl liniştea", cînta prima oara „îţi vei găsi" cu o plinătate nostalgica, iar a doua oara cu un tremolo delicat.

Cam atît despre cîntec şi despre felul lui de interpretare. r^u eventual sa ne mîndrim cu faptul ca aproape î-am făcut pe cititorii noş sa înţeleagă simpatia intima pe care Hans Castorp o nutrea faţa de buc preferate din programul audiţiilor sale nocturne. Dar a-i face sa price p reprezenta pentru el acest lied, acest batrîn „tei", este într-adevar o care dintre cele mai delicate şi se cere o prudenţă foarte atenta în mare daca nu vrem sa compromitem scopul mai degrabă Q^eC servim. . ^

Vom înfăţişa lucrurile după cum urmează: un obiect care domeniul spiritului, cu alte cuvinte un obiect care are o sern ^ este „semnificativ" tocmai prin aceea ca-şi depăşeşte sensul îfli ₀ exprima şi expune o noţiune cu o întindere spirituala mai "*"

MUNTELE VRĂJIT 725

gă lume de sentimente şi de gînduri ce şi-au găsit în acest obiect

mbol mai mult sau mai puţin perfect, ceea ce da tocmai măsura

'ficaţiei sale — chiar şi dragostea pe care o resimţim pentru un

enea obiect este, în ea însăşi, „semnificativa". Ea ne informează

celui care împărtăşeşte acest sentiment, îi caracterizează rapor-

le cu lucrurile esenţiale, cu acea lume pe care obiectul o sim-

i'zeaza şi care, conştient sau inconştient, este iubita prin intermediul

obiectului respectiv.

Oare vom fi crezuţi daca vom pretinde ca modestul nostru erou, după atîţia ani mărunţi de dezvoltare ermetica şi pedagogica, intrase destul de adînc în viaţa spirituala pentru a dobîndi conştiinţa „semnifi­caţiei" iubirii lui şi a obiectului acestei iubiri? Noi afirmam şi susţinem ca aşa s-au petrecut lucrurile. Liedul despre care este vorba însemna mult pentru el, o întreaga lume, o lume pe care, în orice caz, o iubea — căci altminteri n-ar fi fost atît de pasionat de obiectul care o simboliza. Noi ştim ce spunem atunci cînd adăugam — poate într-un mod cam neclar - ca soarta sa ar fi fost alta daca sufletul nu i-ar fi fost într-un chip atît de neobişnuit accesibil încîntarilor sferei sentimentale şi, în genere, aptitudinii spirituale pe care acest cîntec o cuprindea cu o patima atît de tainica. Tocmai acest destin adusese după sine senzaţii, aventuri, descoperiri şi ridicase în el probleme ca „a sta la cîrma", care-l matu­rizaseră îndemnîndu-l la o critica plina de presentimente, exercitata asupra acestei lumi, asupra simbolului acestei lumi demne totuşi de oata admiraţia, asupra acestei dragoste care era a lui, adică asupra aces-^{61 ex}P^enenţe făcute, într-adevar, pentru a pune toate aceste probleme în ^enta. Dar ar trebui, în adevăr, sa nu înţelegem nimic din aceste iuni ca sa presupunem ca asemenea îndoieli pot dauna iubirii. Potriva, îi dau savoare. Ele sînt acelea care, în primul rînd, adaugă imboldul pasiunii, astfel încît, de fapt, pasiunea s-ar putea defini §U' ^{ragoste car}e se îndoieşte. în ce constau oare îndoielile de con-cee ^{a Şl îndemnul de} »a sta la cîrma" ale lui Hans Castorp, îndoielile în cît • "^riVea legitimitatea înclinării atît către acest cîntec fermecător, â_Cest ^{e Uruv}ersul sau? Ce era oare lumea care se deschidea în spatele fiei_u ^ec S^l care, după un presentiment din conştiinţa lui, avea sa

^eaunei iubiri neîngaduite? j*^a Moartea.

dop_era ^{a est}e curata nebunie! Cum, un lied atît de minunat! O capo-' ^nascutâ din adîncunle ultime şi cele mai tainice ale sufle-

726

THOMAS MANN

tului popular; o comoara de nepreţuit, un simbol al unei întreg' farmecul însuşi! Ce calomnie odioasă! ⁿⁱ>

Ei, da, da, da, era în adevăr foarte frumos, dar aşa trebuia beasca, fara îndoiala, orice om cinstit. Şi totuşi, în spatele acestei ^ încîntatoare, se ridica Moartea. Ea întreţinea legaturi cu acest cînt care-l puteai iubi, nu fara a-ţi da seama însă, în mod inconştient asemenea iubire ramînea, pîna la un anumit punct, neîngaduita în ra sa proprie şi primitiva, cîntecul acesta putea foarte bine sa nu nici un fel de tangenţa cu moartea, ci, dimpotrivă, sa fie ceva fo popular şi foarte viu, dar simpatia pe care spiritul o resimţea pentru el era simpatia faţa de moarte - cucernicia pura, spiritul aflat la începu' turile lui, ceea ce Hans Castorp nu contesta deloc dar, ca urmare a tutu ror acestora, se iveau Creaţiile Tenebrelor.

Ce vorbe mai sînt şi astea! — Era greu sa-l convingi de contrariu Creaţiile Tenebrelor! Tenebroase creaţii. Un spirit de calau şi de mizantrop înveşmîntat în negru spaniolesc, cu colereta rotunda şi desfrîu în loc de dragoste, toate se deduceau din aceasta cucernicie cu privirea atît de dreapta.

într-adevar, omul de litere Settembrini nu era persoana căreia Hans Castorp sa-i acorde o încredere totala, dar îşi amintea de anumite sfatun pe care îndrumătorul sau lucid i le împărtăşise odinioară, demult, la începutul carierei sale ermetice, asupra înclinării spirituale de-a da înapoi în faţa unor anumite lumi, şi considera oportun sa aplice cu gnja aceasta lecţie la obiectul sau. Settembrini calificase o asemenea înclinare drept „boală" - şi chiar însăşi concepţia acestei lumi şi perioa­da spirituala pe care o reprezenta apăreau, desigur, „bolnăvicioase simţului sau pedagogic. Dar cum era cu putinţa un asemenea lu«^u încîntatorul lied nostalgic al lui Hans Castorp, sfera sentimentala din care pornea şi înclinarea sa pentru aceasta sfera sa fi f°^st „bolnăvicioase"? Nicidecum! Erau tot ce putea fi mai paşnic şi sănătos. însă era un fruct care, deşi cu o clipa mai înainte se întat¹ proaspăt şi strălucind de vise, înclina totuşi în mod vădit spie " ^ punere, spre putreziciune, iar desfătarea pura a sufletului, atun era gustata la momentul potrivit, Taspîndea o clipa mai tîrziu

j

g p p p

putreziciune şi pierzare în sînul umanităţii care-l poseda. t-^r ,_ul vieţii, zămislit de moarte* producînd moartea. Era o minune a su ₍ poate cea mai desavîrşita din punctul de vedere al unei frum^us _erj de conştiinţa şi binecuvîntata de ea, dar care, din motive temei ^ ^ privita cu neîncredere de ochiul oricui iubea viaţa organic

MUNTELE VRĂJIT 727

finta responsabilităţii, era un obiect la care trebuia sa renunţi, dacă ⁰⁰ ^ verdictul conştiinţei.

na renunţare şi stapînire de sine - astfel trebuia caracterizata victo-_upra acestei iubiri, asupra acestei magii a sufletului cu urmări tene-_se! Gîndurile lui Hans Castorp, sau fragmente de gînduri încărcate resimţiri, îşi luau zborul în timp ce stătea în faţa micului sau sicriu zical, în plina noapte şi singurătate, iar aceste gînduri zburau tot mai _s dincolo de raţiune, şi deveneau nişte elucubraţii de alchimist. Vai, sufletului era atît de puternic! Noi toţi eram Fiii lui şi puteam

ndeplini lucruri mari pe lume, slujindu-l. Nu era nevoie de mai mult geniu, ci de mult mai mult talent decît avusese autorul cîntecului Teiul pentru a dărui, ca artist al magiei sufletului, proporţii uriaşe acestui cintec şi pentru a cuceri întreaga lume. Fara îndoiala ca se puteau înte­meia pe acest cîntec chiar şi imperii, imperii pamînteşti, prea pamînteşti, foarte aspre şi capabile de progres, deloc nostalgice, în care cîntecul se descompunea — decazînd pîna la a deveni muzica de patefon electric. Dar cel mai bun fiu al lui era totuşi cel care-şi petrecea viaţa dominîndu-se pe sine însuşi şi murea avînd pe buze un nou cuvînt de dragoste pe care nu ştia încă sa-l rostească. Merita sa mori pentru el, pentru cîntecul vrăjit! Dar cine murea pentru el, în realitate nu mai murea pentru el; nu mai era erou decît pentru ca, în fond, murea pentru un lucru nou, pentru noul cuvînt al dragostei şi al viitorului pe care mima sa îl tăinuia...

Acestea erau, prin urmare, discurile preferate ale lui Hans Castorp.

A

îndoieli dintre cele mai grave

onierinţele lui Edhin Krokowski luaseră, în decursul acestor ani, o _m ^{Ware ne}prevazuta. Cercetările sale, referitoare la analiza senti-^r Şi la viaţa viselor, avuseseră întotdeauna un caracter subpa-^ si catacombic. Dar de la un timp, printr-o trecere abia simţită bilun ^auc^^tori, se îndreptaseră către tainele magiei, iar conferinţele tUyjj . ^{m su}fragerie — care constituiau principala atracţie a casei, dal_{e c} P^ectului - aceste conferinţe, rostite în redingota şi în san-

^blicui • ^{Cnt exot}'^{c tara}g^anat, la o masa acoperita cu un covor, în faţa ^tlcâl ^ent al „Berghof"-ului, nu mai tratau despre activitatea ero-

^C' ^^esPr k-^ŞI ^^CSP^{re retran}sformarea bolii în sentiment devenit conştient, ărenil profunde ale hipnotismului şi somnambulismului,

728

THOMAS MANN

despre fenomenele de telepatie, despre visul revelator şi despre

iune, despre minunile istoriei, iar aceste comentarii lărgeau ^ ■ ^lZ~

° ^nzontui filozofic pîna cînd, în ochii auditorilor, apăreau enigme ca ac I

raporturilor dintre materie şi spirit, da, ca însăşi taina vieţii - n,_r ^{a 6} sa aibă mai multe şanse de a fi rezolvata pe drumul neliniştitor al h decît pe cel al sănătăţii.

Menţionam aceste fapte pentru ca socotim de datoria noast punem într-o situaţie umilitoare spiritele superficiale care pretindea doctorul Krokowski nu se dedase problemelor oculte decît ca apere de monotonie conferinţele, aşadar, numai şi numai ca sa întreţin curiozitatea. Aceasta era părerea unor detractori de felul celor ce puteau fi întîlniţi pretutindeni. E drept ca la conferinţele de luni domnii îşi ciuleau urechile cu mai multa fervoare decît înainte, ca sa audă mai bine, şi ca domnişoara Levi semăna poate mai mult decît altădată cu păpuşa de ceara care avea un arc în piept. Insa aceste consecinţe erau tot atît de legitime ca şi orientarea pe care o luaseră ideile savantului şi cărora el le putea demonstra nu numai corectitudinea logica, dar şi caracterul inevitabil. Doctorul Krokowski îşi îndreptase întotdeauna cercetările spre aceste domenii întunecate şi vaste ale sufletului ome­nesc, spre acel tarîm desemnat sumar prin cuvîntul subconştient, deşi s-ar putea mai curînd vorbi de o supraconştiinţa, de vreme ce din aceste regiuni se naşte uneori o ştiinţa care depăşeşte cu mult conştiinţa indi­vidului — sugerînd gîndul ca ar putea exista raporturi şi comunicaţii între regiunile inferioare şi obscure ale sufletului individual şi sufletul uni­versal, atotştiutor. Domeniul subconştientului, „ocult" în adevăratul înţeles al cuvîntului, ar fi, deci, tot atît de ocult şi în sensul mai restrîns al acestui cuvînt, fiind unul dintre izvoarele din care ţîşnesc fenomene e numite mai mult sau mai puţin corect astfel. Dar asta nu este totul. Uⁿ socoteşte simptomul organic al bolii ca rezultat al unor sentimente r late în afara vieţii conştiente a sufletului şi deci isterizate, recuno prin aceasta, însăşi puterea creatoare a forţelor psihice în dome ^ materiei, o putere ce trebuia considerata în mod necesar ca o a sursa a fenomenelor magice. Idealist al patologicului — ca sa nu sp ^ idealist patologic — el se va pomeni ajuns la punctul de plecare ^ raţionamente care duc fara doar şi poate la problema existe genere, cu alte cuvinte la problema raporturilor dintre spirit şi Materialistul, fiu al unei filozofii a simplei forţe, se

stul,

explice spiritul ca pe un produs fosforescent al materiei. Idealis ^ potriva, pornind de la principiul isteriei creatoare, va înclin

du"'

MUNTELE VRĂJIT 729

ia să rezolve într-un sens exact opus problema primordialităţii. De ^m este vechea problemă de a şti cine a fost mai întîi: găina sau oul -

uiomă ce se dovedeşte atît de extraordinar de încurcata prin dublul prof^|el" ... ......

ca nu se poate închipui un ou neouat de gama şi nici gama care sa

fi ieşit din oul pe care existenţa ei îl postulează implicit.

lata deci problemele pe care doctorul Krokowski le comenta, de "tava vreme, în conferinţele sale. Ajunsese la acest punct pnntr-o dez­voltare organica, legitima şi logica, iar noi vom socoti ca nu am insistat niciodată destul asupra acestui lucru, dar vom adaugă, în plus, ca el se angajase în asemenea considerente cu mult înainte ca apariţia domni­şoarei Ellen Brand sa le prilejuiasca trecerea în domeniul empirico-expe-rimental.

Cine era Ellen Brand? Era cît pe-aci sa uitam ca auditorii noştri nu o cunosc, deşi noua numele ei ne este, bineînţeles, familiar. Cine era? La prima vedere, aproape nimeni! O fetiţa drăgălaşa de nouăsprezece anişori, numită Elly, cu parul de un blond-pai, o daneza, nici măcar originară din Copenhaga, ci pur şi simplu din Odense, în Fionia, unde tatăl ei făcea negoţ cu unt. Ea însăşi intrase în viaţa comerciala şi încă de cîţiva ani îşi ocupase locul pe un taburet turnant, ca funcţionara a sucursalei din provincie a unei banei din capitala, în faţa unor registre groase, cu o mînecuţa de lustrin pe braţul drept — însă, deodată, înce­puse să aibă temperatura. Cazul era lipsit de gravitate, cel mult ar fi putut fi socotit suspect, deşi Elly era într-adevar delicata şi aparent ane-"uca şi, în plus, fara îndoiala simpatica, aşa îneît parul ei blond era ade­sea mîngîiat, lucru pe care, de fapt, consilierul aulic îl şi făcea de fiecare

acînd îi vorbea în sufragerie. Era învăluita de o prospeţime nordica,

^{0 cas}titate cristalina, de o atmosfera copilăreasca şi feciorelnica, teri-^e drăgălaşă, la fel ca şi privirea adînca şi pura a ochilor albaştri de

P'. la fel ca şi glasul ascuţit, limpede şi subţire, într-o limba germana

_c ^ngry^ita facînd greşeli tipice de pronunţie, de pilda: „calne" în loc de

• trăsăturile ei n-aveau nimic deosebit. Poate bărbia era puţin

o unda. Se aşezase la masa Herminei Kleefeld, care o luase sub ^aUsPiciil_e ei.

dr_ag - ^urmare, aşa se înfăţişa domnişoara Elly Brand, aceasta mica şi "u i j ^blciclista şi contabila daneza cu predispoziţii pe care nimeni °4ra f ¹ *^5anui^t vreodată vazîndu-i pentru prima sau pentru a doua îticep_u ^a '^onda, dar care, la cîteva saptamîni după sosirea aici, ^Cem ^ ^{SC manifeste}> dîndu-i doctorului Krokowski multa bătaie de ^a Ie descoperi în toata ciudăţenia lor.

730

THOMAS MANN

Jocurile de societate din cadrul reuniunilor de seară atras

întîi atenţia savantului. Se spuneau ghicitori, apoi obiectele asmn ^ma'

unse erau căutate cu ajutorul pianului la care se cînta din ce în ce mai tare

ce în ce mai încet pe măsura ce locul ascunzişului era mai aproa '" mai departe. Se sfîrşi chiar prin a se cere aceluia care, în f deliberărilor, aşteptase afară în faţa uşii, sa execute cu precizie anu ■ acţiuni complicate, ca, de pildă, sa schimbe inelele a două persoan poftească pe cineva, prin trei reverenţe, la dans; să ia o anumita c din bibliotecă pentru a o remite cutârei sau cutărei persoane - şi _{aşa m} ■ departe. Trebuie să observăm că jocuri de felul acesta nu figuraseră nî atunci printre distracţiile societăţii de la „Berghof'. Nu s-a putut stabili ulterior cine dăduse ideea prima oara. Cu siguranţă însă că nu fusese Elly. Totuşi, nu se ajunsese la aceste distracţii decît în prezenţa ei.

Cei care participau la jocuri - erau de altfel aproape toţi cunoştinţe vechi, iar printre ei se găsea şi Hans Castorp — se dovedeau mai mult sau mai puţin îndemînatici, sau complet incapabili. Dar comportarea domnişoarei Elly Brand se vădi extraordinară, surprinzătoare, nelalocul ei. Tuturor le păruse plauzibilă ingeniozitatea ei fără greş în căutarea ascunzişurilor, salutata cu aplauze şi rîsete admirative; dar toţi începură sa păstreze o tăcere uluită atunci cînd ajunse la acţiuni complicate. De cum intra, executa cu un surîs blînd şi fără nici o ezitare tot ce i se poruncise pe ascuns, fara sâ aibă nevoie nici chiar de muzică. Aducea din sufragerie un vîrf de cuţit de sare pe care o presară pe capul procu­rorului Paravant, apoi îl lua de mînă şi-l conducea la pian unde executa cu degetul arătător începutul cîntecului Zboară păsărică. Pe urma ii aducea pe procuror la locul lui, îi făcea o reverenţă, lua un taburet şi 1 se aşeza la picioare, exact aşa cum fusese programat de către ceilalţi după un mare efort de imaginaţie.

Ascultase deci la uşă!

Elly roşi, dar ceilalţi, cu o adevărată satisfacţie, vazînd-o unu' începură s-o dojenească în cor; fata însă îi asigură: nu, nu, absolut de nu era ceea ce credeau ei! Nu ascultase la uşă, precis şi sincer, nu.

Nu afara, deci nu în spatele uşii?

— O! nu, ier-ta-ţi-mă! _a

Aşadar asculta chiar aici, în camera, căci abia intrata nu se y împiedica de-a o face.

Nu se putea împiedica? în cameră? _, _ptea

Cineva îi şoptea, spunea ea. îi şoptea ce trebuie sa facă, încetişor, dar foarte limpede şi precis.

MUNTELE VRĂJIT 731

părea, evident, o mărturisire. Elly avea însă, într-un anumit sens, tiinţa că a făcut ceva rău, că-i înşelase. Ar fi trebuit să spună din ■ i_ocului că nu era potrivită pentru un asemenea joc, deoarece cine-jj şoptea totul. Un concurs îşi pierde semnificaţia dacă unul dintre urenţi p_OSedă avantaje supranaturale. în sensul sportiv al jocului, Pllen era brusc descalificată, singularizată într-o asemenea măsura, încît uzindu-i mărturisirea toţi simţiră un fior de gheaţă în spate. Deodată, mai mulţi dintre cei de faţă cerură să fie chemat doctorul Krokowski. Cineva alergă să-l aducă, şi el veni: îndesat, cu un surîs binevoitor şi intrind imediat în temă, urzi prin întreaga lui atitudine o atmosferă de voioasă încredere. I se anunţase, cu sufletul la gura, ca se întîmplasera lucruri cu totul ieşite din comun, că apăruse o clarvăzătoare, o fată care auzea voci. „Ei, ei, şi ce-i cu asta? Linişte, dragii mei prieteni! Vom vedea." Era tărîmul şi specialitatea lui — un tărîm alunecos şi mlăştinos pentru toţi, dar pe care el circula cu o intuiţie precisă. întreba şi lăsă să i se povestească totul. „Ei, ei, ia te uită! Prin urmare, aşa stau lucrurile, copila mea?" Şi făcu şi el la fel cum făcea toată lumea, adică puse mîna pe capul fetiţei. Existau multe motive să-i aţîţe curiozitatea, dar nici unul să-l sperie. îşi adînci exoticii lui ochi bruni în azurul limpede al ochilor domnişoarei Ellen Brand, mîngîind-o uşurel cu mîna, de pe umăr pînâ pe braţ. Fata răspundea privirii lui cu o privire din ce în ce mai nevinovată, care, cu alte cuvinte, se ridica din ce în ce mai mult spre el, în timp ce capul i se înclina încetişor spre piept şi umăr. Cînd ochii ei începură să-şi întoarcă privirea, savantul făcu în faţa obrazului tetei un gest cu mîna, după care declara că totul era perfect şi trimise întreaga asistenţă foarte surescitată la cura de seară, cu excepţia domnişoarei EUy Brand cu care dorea sâ mai „flecărească" puţin.

oă flecărească! Toată lumea îşi închipuia ce putea sa rezulte de aici.

■meni nu se simţi la largul său cînd veselul „camarad" rosti acest

^vnt. Toţi fură străbătuţi pîna în adînc de un fior, inclusiv Hans

°rp atunci cînd, întinzîndu-se cu mare întîrziere pe şezlongul sau

ent, îşi aminti cum îi fugise pamîntul de sub picioare, vâzînd per-

_c ^tele deplasate ale acestei Elly şi ascultînd explicaţia încurcata pe

g_?. _° ^daduse încît îl cuprinsese o anumita indispoziţie, o nelinişte

d_e .' ^{n u}S°^r rău de mare. Nu fusese niciodată martorul unui cutremur

n_atQ ^nt> dar îşi spuse că trebuie sa fie însoţit de impresii asemă-

""sufi ^{6 s}P^a'^ma ~ lâsînd la o parte curiozitatea pe care în plus i-o

injpU Atitudinile fatale ale domnişoarei Elly Brand: o curiozitate ce

^entjrnentul propriei sale vanităţi; cu alte cuvinte conştiinţa că

732

THOMAS MANN

domeniul unde aceasta curiozitate înainta bîjbîind era inac raţiunii, şi deci se punea problema de a şti daca era numai o cur inutila sau şi vinovata, lucru ce nu o împiedica, de altfel, sa ramîn ⁶ ce era, adică numai curiozitate. Ca toata lumea, şi Hans Castorn ^a multe lucruri despre fenomenele oculte sau supranaturale - şi, d_{e a]tf}. ^e am pomenit în trecere despre o oarecare mătuşa de-a sa a cărei r>o trista îi ajunsese la urechi. Dar niciodată aceasta lume, a cărei exist o înregistra cu un complet dezinteres teoretic, nu-i apăruse atît de dire Hans Castorp nu făcuse niciodată experienţe în aceste domenii antipatia lui faţa de acestea îi revolta bunul-gust şi simţul estetic, adică fiind o revolta izvorîta din orgoliul uman — daca ne putem folosi de expresii atît de pretenţioase vorbind despre eroul nostru atît de lipsit de pretenţii — dar care era tot atît de mare ca şi curiozitatea iscata în el Presimţea, da, presimţea clar şi precis că aceste experienţe, indiferent de drumul pe care ar fi apucat, nu puteau fi decît de prost-gust, de neînţeles şi nedemne de calitatea de om. Murea totuşi de dorinţa sa le facă. înţelegea ca alternativa „inutila sau vinovata" — ceea ce, daca n-ar fi fost decît numai ca alternativa, era încă destul de neplăcuta - nu constituia, în realitate, nicidecum o alternativa, căci ambii termeni coincideau, iar scepticismul raţiunii nu era decît o forma extramorala a acestei inter­dicţii. Dar acel placet experiri — sădit în el de o persoana care ar fi deza­probat cu siguranţa, în termenii cei mai plastici, asemenea încercări -ramînea totuşi împlintat în mintea lui Hans Castorp; moralitatea sa coin­cidea cu curiozitatea, se potrivise întotdeauna cu ea: prin urmare, cu o curiozitate nelimitata, proprie celui care călătoreşte pentru a-şi forma spiritul şi care, o data pătrunsa taina personalităţii, nu mai era atît îndepărtata de tarîmul ce i se deschidea acum, iar aceasta curiozita e capata, astfel, un caracter militar şi nu se mai ferea de lucrurile interzi atunci cînd ele 1 se prezentau. Hans Castorp hotărî deci sa rarnîna postul sau şi sa nu se îndepărteze daca aveau sa apară noi aventuri.

Doctorul Krokowski interzisese cu străşnicie sa se mai întrepn ^ în afara prezenţei lui, experienţe în legătura cu darurile misterio domnişoarei Brand. Confiscase copila în folosul ştiinţei, ţir>^ea şedinţe în hruba sa de analize, pare-se ca o hipnotiza, se strao dezvolte aptitudinile latente, sa i le disciplineze, sa-i cerceteze hica anterioara. Hermine Kleefeld, prietena materna şi îndrum fetei, făcea de altfel acelaşi lucru şi afla, sub juramîntul seci _}.

felul de lucruri pe care le raspîndea, sub acelaşi jurămînt, în iⁿ _cflll toriul, pîna la ghişeul portarului. Află, de pilda, ca persoana

MUNTELE VRĂJIT 733

' şoptise fetiţei, în timpul jocului, gesturile ce trebuia sa le facă, se

° ea Holger - era tînarul Holger, un spirit devenit familiar, o fiinţa

¹¹ f neta şi eterata, ca un fel de înger păzitor al micuţei Ellen. Prin

_are el era acela care îi divulgase ideea cu vîrful de cuţit de sare şi

degetul arătător pe pian? - Da, buzele lui nevăzute îi mîngîiasera

chea, o gîdilasera uşurel şi, facînd-o aproape sa surîda, îi şoptiseră

creţul. — Fara îndoiala ca, odinioară, la şcoala, lui Holger i-ar fi plăcut

f arte mult sa-i şoptească şi lecţiile pe care ea nu le învăţase. — Dar la

ceasta întrebare Ellen nu răspunse. Poate ca nu-i era îngăduit, spuse ea

mai tîrziu. îi era interzis sa se amestece în lucruri atît de serioase şi, fara

îndoiala, ca nici el nu-şi ştiuse lecţiile.

Se mai află, de asemenea, ca Ellen avusese, încă din frageda copilărie, la intervale mai mult sau mai puţin lungi, apariţii vizibile sau invizibile. - Ce însemna: apariţii invizibile? - De pilda, cam aşa: Fata de şaisprezece ani şedea într-o zi singura în salonul casei părinteşti, în faţa unei mese rotunde, cu un lucru de mîna, în plina dupa-amiaza, iar alături, pe covor, stătea culcat dogul tatălui ei, o căţea numita Freia. Masa era acoperita cu un şal colorat, unul din şalurile acelea turceşti pe care le poartă îndoite la colţuri femeile batrîne. întins în diagonala, şalul depăşea cu puţin suprafaţa mesei. Şi, deodată, Ellen văzu ca marginea şalului din faţa ei începe sa se înfăşoare încet: se înfăşură pîna la mijlocul mesei, lent, cu grija şi firesc, astfel încît sulul sfîrşi prin a deveni destul de lung; şi în timp ce se petrecea acest lucru, Freia, tresărind furioasa, cu labele dinainte ţepene şi cu parul zbîrlit, se ridica ■n picioare, apoi se năpusti urlînd în camera alăturata, se ascunse sub canapea şi un an întreg nu a mai putut fi readusa în salon.

^Sa fi fost oare Holger acela care înfaşurase şalul? o întreba mnişoara Kleefeld. însă micuţa Brand nu ştia. - Şi ce ţi-ai închipuit ^vedeai că se petrecea acest lucru? — Cum, dar îi era absolut cu in h- ^{a Sa} ^ închipuie ceva în legătura cu acest subiect. Ell> nu-şi _De ^lpuise nimic deosebit. - Părinţilor le spusese? - Nu. - Ce curios! _su. ^era nimic excepţional de gîndit în legătura cu un asemenea ^S1mi] ' ^{aVea totuş}i sentimentul ca, în acest caz, ca şi în alte cazuri Plin ri ' ^{rc sa} păstreze tăcerea şi sa-şi formeze un secret personal, gre_u o ^oare- - îi fusese greu sa poarte acest secret? - Nu, nu prea u ^mP°rtanţa putea sa aibă un şal care se înfăşoară? Dar un alt ° ^apasase mai greu. De pilda, acesta:

di '^{n Urma}'^{tot în casa} părinteasca, la Odense, ieşise dis-de-dimi-^{era e}i, situata la parter, şi voise sa străbată vestibulul, ca sa

734

THOMAS MANN

cu_m

urce scara şi să se ducă în sufragerie pentru a pregăti cafeaua obişnuia, înainte de sosirea părinţilor. Ajunsese chiar pe palieruliri" cotul scării cînd, pe acest palier, la marginea acestui palier li - * scări, o văzuse în came şi oase pe sora ei mai mare, Sophie - mart ⁶ America. îi apăruse îmbrăcata cu o rochie albă şi, lucru curios nm-t cap o cunună de nuferi, mîinile îi erau aşezate cruciş pe umeri şi-i f un semn din cap. „Cum, Sophie, chiar tu eşti?" strigase Ellen îm ■ tritâ, pe jumătate bucuroasă, pe jumătate înspăimîntătă. Atunci Sonh' măi dădu o dată din cap, apoi dispăru. Devenise străvezie. Curînd nu mai percepu decît că pe un curent de âer cald şi, în sfîrşit, se fac nevăzută, astfel încît Ellen putu sâ-şi continue drumul nestingherita de nimeni. S-a aflat apoi că, la aceeaşi oră, sora ei, Sophie, murise la New Jersey, de o inflamaţie a cordului.

„Ei, gîndi Hans Castorp cînd Hermine Kleefeld îi povesti aceasta întîmplare — socoteala asta mai are oricum un oarecare sens şi mai merge. Apariţie - aici, moarte - acolo - aşadar, se putea stabili măcar un anumit raport între cele două evenimente." Şi, astfel, consimţi să ia parte la o şedinţă de spiritism, adică să asiste la nişte pahare care se învîrt, şedinţă care fusese organizată şi fixată cu nerăbdare, în ciuda straşnicelor interdicţii ale doctorului Krokowski.

La şedinţă fuseseră admise doar cîteva persoane, sediul fiind în camera Herminei Kleefeld: în afara gazdei, a lui Hans Castorp şi a micuţei Brand, nu mai erau decît doamnele Stohr şi Levi precum şi domnul Albin, cehul Wenzel şi doctorul Ting-Fu. Seară, cam pe la ora zece, se întruniră în ascuns şi controlară pe şoptite preparativele făcute de Hermine. Pe o masă rotunda de mărime potrivita, aşezată în mijlocul camerei, fusese pus, cu gura în jos, un pahar cu picior. Pe margine mesei, la distanţe potrivite, fuseseră aranjate nişte fise mici, de os, car • de obicei, serveau la jocurile de cărţi şi pe care erau scrise cu cernea cele douăzeci şi cinci de litere ăle alfabetului. Hermine Kleefeld încep prin a servi ceaiul, care fu primit cu recunoştinţă căci, cu tot intan mul inofensiv a ceea ce avea să urmeze, doamnele Stohr şi ^e plîngeau că mîinile şi picioarele li-s reci şi că au palpitaţii- D^UP musafirii se încălziră, luară loc cu toţii în jurul măsuţei şi, într-o ^u trandafirie difuza — căci gazda, pentru a crea o atmosferă propi^c • şese plafoniera şi nu lăsase să ardă decît lampa de pe noptiera -atinse uşor, cu un deget al mîinii drepte, piciorul paharului. A? regula. Se aştepta momentul ca paharul să înceapă să se miş^te-

MUNTELE VRĂJIT

735

P ntul acesta se putea întîmpla uşor, căci masa era neteda, buza

arului şlefuită, iar presiunea exercitată de degetele tremurătoare,

^ • ~t de uşoară ar fi fost atingerea, se producea, bineînţeles, în mod ine-

° mai curînd verticală, într-o parte, sau mai degrabă laterală, în alta

^ 1, n presiune totuşi suficientă, la urma urmelor, ca să deplaseze parie, ^ r harul Pe marginea cîmpului sau de acţiune, acesta avea să întîlneascâ

!■ _re iar dacă cele pe care le atingea compuneau cuvinte cu un sens, f nomenul ar fi fost de o complexitate destul de tulbure, un amestec de 1 mente conştiente, semiconştiente şi complet inconştiente, determinat rit de voinţa anumitor participanţi, indiferent daca-şi mărturiseau sau şi mărturiseau intervenţia, cît şi de concursul obscur şi de înţelegerea tacită a tuturor, în vederea unor rezultate aparent stranii, rezultate la care veleităţile obscure ale fiecărui individ aveau o participare mai mare sau mai mică, şi mai presus de toate fiind cele ale drăgălaşei Elly. Lucrul acesta, în fond, îl ştiau cu toţii dinainte, iar Hans Castorp, aşa cum îi era felul, merse pînâ acolo încît o spuse cu voce tare, în timp ce toţi aştep­tau, aşezaţi roată, cu degetele tremurînde. Şi, într-adevar, vîrfurile reci ale degetelor şi bătăile de inimă ale doamnelor, ca şi veselia silită a domnilor, nu proveneau decît din faptul pe care-l ştiau: anume, că se întruniseră în liniştea nopţii spre a se deda unui joc nepotrivit cu firea lor, spre a investiga, cu o curiozitate sfioasă, părţile necunoscute ale eului lor, aşteptînd acele apariţii sau acele semirealităţi considerate ca magice. Numai spre a conferi experienţei o anumită formă se admitea că spiritele defuncţilor se adresau adunării prin intermediul paharului. Domnul Albin se oferi să ia cuvîntul şi să discute cu spiritele care ar «nevoi să răspundă la apel, căci el mai asistase şi altă dată la asemenea Şedinţe de spiritism.

irecură mai mult de douăzeci de minute. Subiectele de conversaţie

epuizau, tensiunea iniţială începea să slăbească. îşi sprijiniră cotul

_fi^{rept cu} Palma stîngâ. Cehul Wenzel era pe punctul de-a adormi. Ellen

, ' ^cu degetul mic uşor îndoit, îşi fixase privirea limpede şi pură în

e p_e noptieră, adică pe deasupra obiectelor apropiate, in ' ^SC' P^a'^laru'' ^se clatină şi scapă de sub mîinile persoanelor aşezate pj ^mesei. Degetele se putură ţine cu greu după el. Paharul alunecă rev_e " ^mar*=^mea mesei, înainta de-a lungul ei pe o anume distanţă şi n_0(J ^{rusc în} linie dreaptă, pînă către mijlocul tăbliei. Aci, tresari din ^^aP°i rămase încremenit.

*itâ r> ^{a tUturor} fusese oarecum pe jumătate vesela, pe jumătate neli-°amna Stohr declară, cu voce plîngăreaţâ, că prefera ca totul sa

736

THOMAS MANN

a
sau

mutra

se termine aci, dar i se răspunse ca ar fi trebuit sa se hotăra devreme şi ca n-avea altceva de făcut decît sa stea liniştita L păreau sa continue. începură sa fie convinşi ca pentru a spune d paharul nu trebuia sa atingă literele ci putea sa se limiteze la u doua batai.

- Este, aici de faţa, vreun spirit? întreba domnul Albin, cu severa, privind în gol, pe deasupra capetelor...

Urma o clipa de întîrziere. Apoi paharul lovi o data, deci rasnu afirmativ.

— Cum te numeşti? întreba iarăşi domnul Albin cu un ton aproa aspru, subliniind printr-o mişcare a capului energia intrării în matene

Paharul se deplasa. Alerga precis, în zigzag, de la o fisa la alta revenind, între timp, mereu spre mijlocul mesei; atinse pe h, pe o, pe 1 făcu impresia ca a ostenit, dar începu din nou sa se mişte şi se îndrepta către g, către e, către r. Tuturor li se confirma o bănuiala. Era Holger în persoana, spiritul Holger, care cunoştea povestea vîrfului de cuţit de sare şi altele, dar care nu intervenise în întrebările de la şcoala. Eîa acolo, plana în aer şi învăluia micul nostru cerc. Şi ce-ar fi putut face acum cu el? O clipa domni o oarecare confuzie. Deliberară încetişor, oarecum în taina, pentru a şti ce întrebări sa-i pună. Domnul Albin hotărî sa întrebe care-i fusese profesiunea, ce ocupaţie avusese Holger în timpul vieţii. Puse întrebarea ca mai înainte, pe un ton de interogato­riu, sever, cu sprîncenele încruntate.

Paharul păstra o clipă de tăcere. Apoi, oscilînd şi împiedicîndu-se, se îndrepta spre s, se întoarse şi arată către c. Ce avea sa iasă de aici. Nerăbdarea era mare. Doctorul Ting-Fu rîzînd pe înfundate îşi exprima părerea ca Holger va fi fost scafandru. Doamna Stohr izbucni într-un ns isteric fara sa întrerupă mişcarea paharului care, zăngănind şchiopatînd, aluneca spre t după ce atinsese litera i, apoi spre o ş Formau cuvîntul „scritor", greşit ortografiat cu un singur i.

Ei, drace, cum, Holger fusese scriitor?! - Năvalnic şi parca ţiŞ dintr-un fel de orgoliu, paharul dădu o lovitura şi confirma cuvîntu ^ itor printr-un pocnet. Romancier? întreba Hermine Kleefeld, pro c-ul ca pe un ţ, aşa cum, de altfel, îi reproşa impulsiv Hans <-Dar Holger nu părea dispus sa facă asemenea precizări. Şi ^nlC1 [ dădu alte răspunsuri. Se mulţumi sâ-l repete pe cel precedent, P forma din nou, rapid, precis şi limpede. , _c)o-

Bine, bine, aşadar, scriitor! Stinghereala crescu — o stingn^e j

data, provocata de faptul ca aceste manifestări tulburătoare.
_n<j

MUNTELE VRĂJIT »737

giuni obscure ale vieţii interioare a fiecăruia, se amestecau, deşi

n mod amăgitor, cu realitatea exterioară. Se manifesta dorinţa de a

¹¹¹ t' dacă Holger se simţea fericit în aceasta stare. - Paharul lovi, cu o

• are ca în vis, cuvîntul „resemnat". Ah, prin urmare, resemnat.

• eînţeles, nimeni nu s-ar fi gîndit la asta, dar de vreme ce paharul for-

acest cuvînt, fiecare găsi ca era verosimil şi bine spus. — Şi de cîta

me se găsea Holger în aceasta stare de resemnare? - Şi din nou se trecu ceva la care nimeni nu s-ar fi gîndit, ceva care părea spus ca în . rj)_Uratâ rapidă". — Foarte bine! S-ar fi putut spune tot atît de bine şi rapiditate durabilă", căci răspunsul era un oracol de scriitor ventriloc, venind din lumea exterioara, iar Hans Castorp, mai ales, îl socoti exce­lent. O durată rapida, iată elementul timpului în care trăia Holger şi bineînţeles că trebuia să dea un răspuns de oracol, căci fara îndoiala uitase cuvintele, proporţiile şi amănuntele precise ale măsurătorilor pamînteşti.

Ce să-l mai întrebe? Doamna Le vi îşi manifestă curiozitatea sa afle cum era sau cum fusese înfăţişarea lui Holger. Era un tînar frumos? — Trebuia să-l întrebe ea însăşi îi porunci domnul Albin, care socotea ca o curiozitate de acest gen era sub demnitatea sa. Aşa că întreba ea, tutuin-du-l, daca spiritul lui Holger are bucle blonde.

„Bucle frumoase, brune, brune", răspunse paharul repetînd cu insis­tenţă, de două ori, cuvîntul „brune".

Micul cerc se însufleţi. Doamnele erau absolut îndrăgostite. Trimiteau pieziş bezele înspre tavan. Doctorul Ting-Fu spuse, rîzînd tot pe înfundate, că „Mister" Holger trebuia sa fie destul de înfumurat.

Dar iată că paharul deveni brusc nebun de mînie. Străbătu masa

nbund, apoi se răsturnă şi se rostogoli în poala doamnei Stohr, care se

^Oa la el, palidă ca o moarta şi cu braţele căzute. Cu multe precauţii şi

^CUEe, paharul fu adus la locul lui. îl certară pe chinez. Cum îşi înga-

^Ise asemenea observaţie? lata la ce te expunea impertinenţa! Ce se

acum daca Holger era mînios, daca plecase sau daca refuza sa

lin ^{I0Steascâ un} singur cuvînt? Se insista în termeni convingători pe

panar. N-ar vrea sa compună o poezie? Nu fusese oare poet, înainte

^ P uti în durata rapida? Ah, cît de dornici erau cu toţii sa cunoască

Poem de-al lui! S-ar fi bucurat din toata inima.

Patru ^a °^a P^ananjl răspunse: da. într-adevar, acest răspuns părea

in_Ce ^{e lnt}enţii bune şi împăciuitoare. Şi atunci spiritul-Holger

Uv _Co ^acomPuna, compuse fara sa gîndeasca, ajutat de acest dispozi-

^cat, Dumnezeu ştie cît. Părea ca nu avea să mai tacă niciodată.

738*

THOMAS MANN

Era un poem cu totul uimitor, pe care-l prezenta spiritul ve

timp ce comesenii îl repetau cu admiraţie; era un lucru m' ° 'ⁿ

nemărginit ca şi marea de care se vorbea mereu: aluviuni întin °^S'