În Geneza biblicã cuvîntul este lumea însãºi. În absolut, Dumnezeu face lumea vorbind. Din vorba dumnezeiascã se rupe nediferenþierea, se naºte determinarea, cerul ºi pãmîntul, spaþiul ºi timpul, lumina ºi întunericul

Judecata domneascã

Judecata divinã şi actele guvernãrii pãmînteşti se circumscriu unor dezbateri teologice referitoare la liberul arbitru şi la predestinare în istorie. ”Cîtã este voia lui Dumnezeu şi cîtã este cea a puternicilor lumii”, s-au întrebat adesea şi cronicarii valahi şi toatã creştinãtatea veacuri la rînd. În fel creştin, Alexandru Macedon pare cã îşi refuzã mîndria marilor sale înfãptuiri prin relativizarea de sine. Mai mult încã, are conştiinţa cã fãcînd ceea ce face împlineşte o poruncã de pedagogie divinã. La începutul domniei, slab fiind şi neîntins în cuceriri, ilustreazã adevãruri biblice pe care le rezumã înţelept zicînd preoţilor Romei cã voia lui Dumnezeu Savaot este aceea de a arãta cã ”puternicii cãdea-vor şi neputernicii ridica-se-vor”⁷². Şi, în sfîrşit, cînd stãpîneşte lumea îşi prezervã înţelepciunea dupã îndemnuri antice, dar şi creştine, gîndindu-se la moarte. Astfel în peregrinãrile sale ajunge ”cu oştile în ţara Sidului unde-şi petrecuse Iov viaţa lui cea bogatã (...) Într-una din zile vrînd boierii sã-l veseleascã l-au dus la vînãtoare pe munte şi i-au arãtat de acolo toate oştile pe cîmp şi-i ziserã:

-Alexandre-împãrate! Cautã jos şi vezi peste cîţi oameni te-a pus Dumnezeu împãrat!

Iar Alexandru zise:

«- Toţi aceia în scurtã vreme vor intra sub pãmînt»”.

Nu întîmplãtor gîndul la moarte se iveşte în ţara lui Iov cel bogat, dupã cum nu întîmplãtor Alexandru urcã muntele şi îşi priveşte de acolo puterea oştirilor. Cucerirea lumii este asemenea urcãrii muntelui, Alexandru ştie lucrul acesta şi îl şi numeşte: ”Adevãrat cã împãrat la împãrat nu se închinã, cã împãrãţia este, ca un munte înalt şi împodobit frumos cu de toate florile, şi se vede peste toatã lumea, şi aşa îi pare omului cã nu se va pogorî niciodatã”⁷³ Puterea omeneascã este redatã printr-o sclipire cromaticã, într-o descripţie fulgurantã, este proiectul iluzoriu al grãdinii desfãtãrilor, promisiune vanã a stãrii paradisiace întrerupte brutal de venirea morţii la care împãratul gîndeşte în fel medieval:

”- O, mincinioasã şi deşartã lume, şi mãrire putredã, cum te arãţi frumoasã în puţinã vreme, şi curînd îi pierzi pe toţi, cum se zice: « Nu este bucurie pe pãmînt sã nu se schimbe în jale, şi nu este pe pãmînt mãrire, ca sã nu se schimbe cu jale, şi nu este pe pãmînt mãrire, ca sã nu se sfarme şi sã nu cadã.» Şi iar zise: «O, maica noastrã pãmîntule, cît creşti oamenii de frumoşi în lume şi apoi curînd îi tragi la tone, şi-i înghiţi pe toţi!» Şi iar zise: « O, lume şi soare, şi toate fãpturile pãmîntului plîngeţi astãzi pe Alexandru, cã puţinã vreme a trãit pe pãmînt! » Şi iar grãi: «O, dragii mei viteji macedoneni, puteţi voi oare sã mã scoateţi de la moarte, ca sã mai fiu cu voi? »”

Întreg romanul în varianta sa creştinã este structurat pentru a ilustra tînguirea de mai înainte într-o antinomie menitã sã stîrneascã gîndul meditativ. Singurul lucru pe care Alexandru Macedon nu l-a putut învinge este faptul implacabil al morţii, de aceea romanul vieţii sale este o pildã, un prilej pedagogic.

Toate secvenţele narative ale romanului dezvoltã semnificaţii în raport cu cîteva teme de largã circulaţie în literatura creştinã medievalã: tema sorţii nestatornice, aceea a judecãţii divine cu subsecvenţele pogorîrii la iad şi a cãlãtoriei la rai, generate de filozofia mîntuirii, a pãcatului şi a apocalipsei. Nu este deloc de neglijat şi gîndul care s-a nãscut în legãturã cu aceste destine excepţionale, şi anume faptul cã prin ele s-a manifestat voinţa divinã în curgerea istoriei. Viaţa acestui ucenic al lui Aristotel a fost proiectatã în dimensiunea înţelepciunii pãgîne la care se adaugã şi cea biblicã. Alexandru Macedon are ferme convingeri monoteiste, în numele cãrora îi dojeneşte pe evreii din Ierusalim care i se închinau lui Darius, împãratul perşilor: ”Eu, Alexandru, împãrat peste toţi împãraţii, scriu vouã, ierusalimnenilor, sãnãtate. Ce aţi scris am înţeles: dar nu se cade vouã sã vã închinaţi lui Darie, cã sînteţi oamenii lui Dumnezeu Savaot, iarã Darie slujeşte idolilor”. În felul cutãror eroi ai Vechiului Testament, Alexandru primeşte mesaje divine în vis: ”Iarã Alexandru vãzu într-acea noapte în vis pe Ieremia prorocul care-i zicea:

«Pas în Ierusalim de te închinã lui Savaot Dumnezeu şi mergi spre Darie, cã-l vei bate, şi vei fi împãratul perşilor şi a toatã lumea»”⁷⁴

În Biblie, adesea Dumnezeu se adreseazã aleşilor sãi în vremea somnului dupã cum mãrturiseşte Iov: ”Dumnezeu vorbeşte cînd într-un fel, cînd în altul...El vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, cînd oamenii sînt cufundaţi într-un somn adînc, cînd dorm în patul lor. Atunci le dã înştiinţãri şi le întipãreşte învãţãturile lui, ca sã abatã pe om de la rãu” (Iov, 33, 14-15). Preotul profesor Athanasie Negoiţã în studiul Teologie biblicã a Vechiului Testament inventariazã asemenea revelaţii biblice: ”Aşa au fost informaţi, despre voinţa lui Dumnezeu, Avraam (Gen. 15,1), Iacob (Gen. 18,13) şi Daniel (7,1). Revelaţia prin vise poartã un caracter de certitudine, care nu permite dubiul celui care o primeşte. Visurile descoperã viitorul cîtorva pesonagii, fie într-o manierã clarã, cum fu cazul lui Abimelech (Gen. 20,30), fie de o manierã ce necesitã explicarea, cum fu cazul închişilor lui Putifar (Gen., 40, 8-13) şi visurilor lui Faraon (Gen., 41, 1-32) sau ale lui Nabucodonosor (Dan., 2, 3-45; 4,1-24). ”

Intrarea în Templul lui Solomon schiţeazã ceremonialul intronizãrii medievale: ”Şi descãlecã Alexandru, şi sãrutã sfînta lui Aron şi-l tãmîie Ieremia prorocul cu cãdelniţa de aur, şi-l binecuvîntarã şi toţi preoţii Ierusalimului, şi-l luã Ieremia de mînã şi-l bãgã în biserica Sionului. Şi se închinã Alexandru lui Savaot Dumnezeu şi se lepãdã de idoli”⁷⁵

Secvenţa ceremonialã principalã, aceea a închinãrii în faţa Sfîntului Altar, semnificã faptul cã puterea laicã este secundã în raport cu aceea divinã de la care îşi primeşte toate atributele investiturii regale. Acelaşi gest ceremonial central al închinãrii îl întîlnim descris în capitolul al III-lea, intitulat Despre obiceiurile vechi şi noi la înscãunarea unui domn al Moldovei, în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir: ”La uşa bisericii mitropolitul îl întîmpina cu douã lumînãri mari, îl tãmîia cu o cãţuie şi-i dãdea sã sãrute sfînta cruce şi sfînta Evanghelie, faţã de care acesta îşi arãta evlavia, iar apoi era lãsat sã intre înlãuntru.

Dupã aceea domnul pãşea pînã la altar, în faţa uşilor numite împãrãteşti, cãdea în genunchi şi-şi pleca fruntea pe marginea sfîntului altar, iar mitropolitul îi punea patrafirul pe cap şi citea cu glas tare rugãciunea cea de obşte la înscãunarea domnilor drept credincioşi, ungîndu-i fruntea cu sfîntul mir”⁷⁶. Pe lîngã semnificaţia închinãrii în faţa altarului, ceremonialul intronizãrii medievale mai cuprinde cîteva simboluri existente în tradiţia anticã şi în cea biblicã şi anume coroana, mirungerea şi tronul. Cea dintîi dezvoltã semnificaţii regale dar şi sacerdotale, religia ebraicã asimilînd diadema de aur purtatã de marele preot cu o coroanã. Prescripţii exacte legate de folosirea acesteia o gãsim în cartea Exodului în capitolele dedicate îmbrãcãminţii şi însemnelor sacerdotale: ”Sã faci şi o tablã de aur curat şi sã sapi pe ea cum se sapã pe o pecete: «Sfinţenie Domnului». S-o legi cu o sfoarã albastrã de mitrã, în partea dinaintea mitrei. Ea sã fie pe fruntea lui Aron” (Exodul, 28, 36-38). Coroana mai semnificã şi onoarea, demnitatea şi gloria într-o tradiţie simbolicã existentã din timpurile jocurilor şi luptelor de pe stadionul olimpic elen. Încoronarea cîştigãtorilor din competiţiile olimpice antice a fost transpusã de protocreştini în registru spiritual. Apostolul Pavel în Epistola cãtre Corinteni foloseşte un limbaj competiţional sportiv dezvoltînd conotaţii escatologice: ”Nu ştiţi cã ceice aleargã în locul de alergare, toţi aleargã, dar numai unul capãtã premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca sã cãpãtaţi premiul! Toţi cei ce se luptã la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrînãri. Şi ei fac lucrul acesta ca sã capete o cununã care se poate veşteji” (I Corinteni, 9, 24-25). Din aceastã perspectivã faptul cã lumea creştinã occidentalã l-a numit, printr-o scrisoare papalã, pe Ştefan cel Mare ”atlet al lui Hristos” îşi gãseşte motivaţia simbolicã paradigmaticã.

Subsumînd aşadar aceste mecanisme, simbolica creştine, figura legendarã a lui Alexandru Macedon s-a rãsfrînt în universul mental medieval oferind un model paidetic creştin conform cãruia puterea laicã absolutã îşi relativizeazã propriul absolut în raport cu limitele condiţiei omeneşti faţã de veşnicia majestãţii divine. Putem afirma cã viaţa lui Alexandru Macedon s-a constituit într-un profund prilej pentru reflecţia meditativã a lumii vechi, care şi-a regãsit în destinul sãu temeiurile înţelepte ale propriei sale situãri în lume.

Vremea preumblãrii pre la ospeţe
- eseu în prozã despre Radu Greceanu şi Sorin Titel -
Un fel de MOTTO:

„La o beţie la birtul „Oltul”, înainte de revoluţie, poetul Ion Monoran, cel care a oprit tramvaiul în Piaţa Maria din Timişoara şi a strigat clar şi pe înţelesul maselor largi «Jos Ceauşescu!», mi-a spus: «Ascultã la mine, bre Vighi, cred cã şi poezia şi proza şi critica, toate de la un loc vin şi peste o vreme nu o sã mai ştim cum e una şi cum e alta». Atunci unul de la masã s-a grãbit sã spunã în propoziţii bine cumpãnite cã nu e de glumã, cã nu avem de unde ştii dacã e bine ca proza sã fie criticã şi amîndouã poezie. Nu-i de glumã cu asemenea treburi chiar dacã uneori ne vine aşa un imbold sã oprim tramvaiul şi sã strigãm jos cutare sau cutare”
Literatura se poate naşte (şi) din nimicuri care pot fi mai fertile literar decît marile evenimente; acestea de pe urmã pot stîrni adesea admiraţii convenţionale. Pe de altã parte, în faţa amplitudinii unor înfãptuiri istorice, cuvîntul este „neîndestulãtor semantic”. Pentru cã nu poate epuiza însemnãtatea întîmplãrii, expresivitatea literarã se retrage în cvasianonimatul unor constatãri oarecare. Iacãtã una din ele în Letopiseţul lui Radu Greceanu în care ni se spune cã „Într-acestù an, primãvara, au trãsnit clopodniţa cea domneascã den Bucureşti”. Şi iatã alta din vremea noastrã, la Sorin Titel.: „Mama e singurã în vagonul de clasa întîi, printre catifelele rupte ale scaunelor, înconjuratã de mirosul greu de naftalinã”. Şi într-o parte şi în alta faptele curg la fel. Cadenţa a rãmas neschimbatã prin veacuri; predicatul, constructul verbal („au trãsnit”, „e singurã”) concentreazã la fel pletora adjectivelor calificative încã din timpurile prinţului Eugeniu de Savoia. Atunci aflãm, ca şi în vremea de astãzi, cã „fiind o cãmarã dedesuptù la mijlocul clopotniţii, den nesocotealã s-au fost bãgat acolo într-aceea cãmarã iarbã de puşcã ce era domneascã, ca sã stea acolo” Şi pentru cã analiza literarã cu plicticoasele ei determinãri logico-scientiste ne este prea strîmtã, putem sã transfigurãm proza prin prozã, sã încercãm sã intuim ce anume a rãmas la fel, cum anume am putea identifica nemişcarea în afara şi înlãuntrul limbii, mai ales cã acolo gãsim relativ uşor înţepenirea cu iz metafizic, tot aşa cum dãm de ea în prãfãria solemnã de prin catedralele oraşelor europene de vazã; sau altfel, în cutare momente ale zilei cînd un bîzîit de muscã, o paloare de toamnã a cutãrei seri seamãnã între ele dincolo de buletinele de ştiri ale istoriei; aşadar bîzîitul domol al unei muşte e de presupus şi pe vremea lui Decebal, dar şi „cîndu au fost la al treilea an de domnie mãrii-sale” vodã cutare. E destul cã sînt acum şi cã le putem identifica şi în profunzimile limbii: bîzîitul unei muşte sau cãscatul cîinelui Rexi din curte, amîndouã aceste fapte ale istoriei au în cadenţele întîmplãrii lor asemãnare cu organizarea morfo-sintacticã strictã a cutãror sintagme de felul „clopodniţa cea domneascã” ori „Cerchez Ahmet paşa serascheriul”; aceste sintagme diferã doar în plan semantic şi doar din punct de vedere istoric de altele cum ar fi „ vagonul de clasa întîi”, or altele în care, în proza lui Sorin Titel, „şeful de garã” dã drumul „trenului personal” cu un „fanion roşu”. Peste asemenea apoziţii dezvoltate, sau ce-or fi, epicul curge înainte, pe îndelete, la fel cum se duce timpul şi viaţa toatã; nici nu ne dãm seama cum ne furã epicul şi cum ne lãsãm înşelaţi de toate, nici nu pricepem cum încet, pe nesimţite, în minunata blanã de vizon a mamei „au pãtruns moliile fãrã ca ea sã ştie”, nu pricepem cum anume „deasupra întinderilor pustii, privite din goana trenului, se ridica soarele” şi cît de bine şi de firesc este faptul cã acest soare „dãdea brumei aşternute peste lucruri strãluciri de brocart”, cã se întîmplã acelaşi lucru în vremea lui Brâncoveanu, cã „rãdicîndu-sã o ploaie iute într-o zi, la iunie 25 de zile” s-au întîmplat toate: adicã „foarte tare fulgerîndù, tocma acolo în clopotniţã în iarbã au trãsnit, şi fiind iarbã multã, au rãsipit clopotniţa pînã în pãmîntù, de care trãsnet spãrgîndu-sã clopotniţa, şi aflîndu-sã bogaţi oameni lîngã dînsa aciuindu-sã de ploaie, la cîţiva şi moarte s-au fãcut, şi betejãciuni la alţii, iar în casile domneşti nici o stricãciune nu s-aù fãcut”. Epicul merge înainte prin vizualizãri directe la care sîntem îndemnaţi de scriitor: „iatã camera de hotel în care mama îşi desface bagajul”; cronicarul intervine şi dumnealui: „Şi aceasta pentru o pomenire aici sã însemneazã, ca sã sã ştie”; între timp mama îşi cautã „cãmaşa de noapte”, iar „camera de hotel cu fereastra înţepenitã, zadarnic încearcã ea s-o deschidã, cu soba de tuci care scoate un fum înecãcios, care aproape o sufocã şi cu duşumeaua care scîrţîie îngrozitor la fiecare pas”. Istoria se întîmplã prin calamitãţi: la fumul înecãcios se adaugã fereastra înţepenitã, la duşumeaua care scîrţîie cum scîrţîie se alãturã „mare lipsã şi foamete de stricãciunea lãcustelor”; acestea toate pot fi amestecate ca în pãlãria dadaistã; lãcustele sînt rãzboiul pe care îl vesteşte mamei „un şef de garã cu hainele soioase pe el şi mirosind a nicotinã(...) «Ştiţi, doamnã, e rãzboi» spusese şeful de garã privind faţa nãucitã a mamei”, şi ar mai fi putut repeta impiegatul acela: „e rãzboi, doamnã”, iar cronicarul ar fi putut şi el adãuga cum cã încã „den zilile lui Şãrban-vodã vinise acea urgie dumnezeiascã pre acest pãmînt”; „e rãzboi, doamnã”, repetã şeful de garã şi mama priveşte ”prin ferestrele rãmase deschise, ploaia sau ninsoarea” care „continuau sã pãtrundã şi din nou cling, cling, fãcea cîte o bicicletã afarã” şi „aşa mãriia-sa Costandin-vodã pentru acea mînie dumnezeiascã ce era asupra acestui pãmîntù, trimis-au la Sfetagora şi au pohtit pre pãrinţii de acolo cu rugãciune de au adus capul lui sfeti Mihail Sinadschi;” pe urmã alaiul „vrea sã se îndrepte spre hotel, dar îşi dã seama cã nu ştie unde trebuie sã meargã ca sã se întoarcã la hotel”; pe urmã se plimbã şi observã cã „strada pe care se aflã acum e de-a lungul Dunãrii, fulgii mari de zãpadã se topesc în apa murdarã” şi „dupã ce l-au adus aici în ţarã, au fãcut aici în ţarã şi în Bucureşti mai întîi rugãciuni cu litanii, şi ieşirã afarã, dupã aceia l-au trimis şi în ţarã sfîntul acela de cap, de l-au purtat unde era lãcuste cu arhierei şi preoţi“.

Am amestecat totul în devãlmãşie ca sã se vadã cum anume merge epicul, cum anume nu stã un moment locului, cum se duce la fel de bine în vremea lui Costandin Vodã şi a lui Nicolae Ceauşescu, cum nici nu ţine seama de vremelnicia de dincolo de curgerea lui cadenţatã. Ce mi-e mama din proza lui Sorin Titel, ce mi-e alaiul cu capul lui sfeti Mihail Sinadschi din cronica lui Radu Greceanu din punctul de vedere al curgerii epicului care întocmai cu timpul merge înainte. Nu-i pasã. Mişcarea lui s-ar putea prea bine arãta cã se datoreazã verbelor care-l mînã, ele sînt cauza mişcãrii Naraţiunii; iacãtã vreo cîteva: „se ridica soarele” (...) „rãdicîndu-sã o ploaie iute au rãsipit clopotniţa” (...) „Ştiţi, doamnã, e rãzboi” (...) „e rãzboi, doamnã”,(...) „încã den zilile lui Şãrban-vodã vinise din nou” (...) „cling, cling, fãcea cîte o bicicletã afarã” (...) „trimis-au la Sfetagora” (...) „nu ştie unde trebuie sã meargã ca sã se întoarcã” (...) „l-au trimis şi în ţarã sfîntul acela de cap, de l-au purtat”. Acest coctail din cele douã naraţiuni are ritm şi culoare. Existã o gradaţie care nici nu putem ştii dacã e a autorului sau a vieţii, calamitãţile (cele care genereazã construcţii verbale, predicate şi, mai apoi, epicul) se ţin lanţ în istorie şi sînt mai întotdeauna bizare, neaşteptate; înainte de producerea lor ca atare e „ vreme frumoasã, senin şi soare, la judeţul Buzãului, de ceia parte de apa Buzãului”; înainte de a se petrece bizareria, toate stau în bunã pace, faptele se petrec în nimicul domol al clipei; mama stã „în dreptul ferestrei, în zorii tulburi ai zilei, cu pãrul ei blond-roşcat şi din ce în ce mai rar, strîns într-o basma nu tocmai curatã, privind cum acolo, în curte, un tînãr strînge într-un coş de nuiele frunzele putrede ale toamnei”. Abia pe urmã se petrece ciudãţenia, fapta nelalocul ei, ieşitã din curgerea raţionalã a celor care se duc: „ într-acest an al domnii mãrii-sale lui vodã, la ghenarie 28 dni, leat 7217 la 10 ceasuri den zi, (...)au trãsnit atît de tare, cît oamenii şi dobitoacele au cãzut la pãmînt şi au cãzut şi cîteva pietri de sus, care pietri dã minune le-au adus la curte, de s-au minunat toţi vãzîndu-le.” Orice bizarerie îşi are propria explicaţie, propria istorie care, vorba lui Greceanu, „Şi aceasta pentru o pomenire aici sã însemneazã, ca sã sã ştie”. Mama ascultã la un bãtrîn patefon melodii de Schubert şi doar una singurã dintre ele, una plinã de nostalgia cãlãtoriilor, doar aceea „i-a strecurat în minte gîndul acelei cãlãtorii stranii care avea sã-i grãbeascã atît de înfricoşãtorul sfîrşit”. Aşa şi atunci, în cealaltã vreme, „Pietri mai bucãţi şi negre ca zgura care nu au cãzut peste tot locul, ci numai în 2 locuri, şi puţine, nu multe; ce va semnul acesta singur împãratul cerescù va şti, cãruia a pãzi cu mila sa norodul sãu (îi place). Glas dã mare rugãciune s-au dat slavei lui vecinice.“ Pregãtirea de cãlãtorie pare întru totul fireascã. Sorin Titel vizualizeazã prin repetiţii nu fãrã tîlc stilistic: „iat-o îmbrãcîndu-şi elegantul palton de blanã de vizon, iat-o punîndu-şi cerceii din aur masiv (singura bijuterie pe care o mai pãstrase)”. În orice faptã, chiar la cea mai neaşteptatã, existã ceva firesc: la Greceanu dar şi la alţi cronicari. Uneori nenorocirea este prevestitã de altele ca nişte valuri mãrunţele pe suprafaţa unei bãlţi înaintea furtunii: „Fost-au mai nainte de moartea lui Ştefan vodã într-acelaşi anu iarnã grea şi geroasã, cîtù n-au fostù aşa nici odinioarã, şi decii preste varã au fostù ploi grele şi povoaie de ape şi multã înecare de apã s-au fãcut.“ ( Grigore Ureche, Letopiseţul Ţãrii Moldovei, p. 91.) Dezordinea moralã şi neorînduiala naturii îşi rãspund una alteia, comunicã în arhitectura epicã bine strunitã a calamitãţii din istorie: „Şi atîta sã cãlcasã legea creştineascã, cît de-l vrea cruţa Dumnezeu mult, pre toţi îi vrea duce din luminã la întuneric. Ci Dumnezeu în zilele lui atîta certare lãsase, cã şi copacii şi pomii şi viile secase de geruri mari. Şi în domniia lui, sîmbãtã dupã Paşti, au tãiat capul lui Vartic hatmanul în tîrgù în Huşi şi l-au dus de l-aù îngropatù în mãnãstire, în Pobrata, în anii 7056, aprilie 7.“ ( Grigore Ureche, p. 122.) Înfãţişarea e una, gîndul cel ascuns altul, aşa cã bine zice Ureche într-o vorbã rãmasã de pominã despre cutare urmaş al lui Ştefan la tron cã pe dinafara cãuta ca un pom înflorit iar pe dinlãuntrul dumisale era lac împuţit. Aşa şi cu „ Radul armaşul”, chit cã era el „de moşie rumân. Şi tatã-sãu era grãdinariu de verze la Ploieşti. Pentru aceia numele sãu s-au poreclit de i-au zis Vãrzariul. O, rea sãmînţã au fost, cã nu s-au fãcut varzã bunã, ci de mic au rãsãrit fiul dracului” (Istoriia ţãrii rumâneşti de cînd au descãlecat pravoslavnicii creştini (Letopiseţul cantacuzinesc), p. 36). Mama din letopiseţul lui Titel nu era sãrmana rea sãmînţã, dimpotrivã, pare altfel, „o doamnã, soţia unui director de fabricã neamţ, cerînd biletul de tren într-o româneascã destul de stîlcitã”. Diferenţa între ceea ce se vede şi ceea ce e cu adevãrat o percepe impegatul şi o şi spune direct, chiar dacã pe şoptite: „«Cînd o vezi aşa înţolitã şi aranjatã, nu-ţi vine sã crezi cã şi-a pierdut minţile, sãraca de ea”. Istoria merge în multe direcţii, mãrunţişurile vieţii stau alãturi de marile întîmplãri, cutare fiu de grãdinar de verze ajunge la putere „pre vremea ce era şi Ţucala, vistier”. Din aste fapte se zãmisleşte realitatea muntenilor, a viitorului Regat în care va trãi şi dumneaei doamna mamã, aşa cum o aratã o singurã „fotografie din anii aceia”. Sorin Titel nu vrea deloc sã portretizeze, sã-şi dea cu pãrerea, sã categoriseascã; dorinţa sa e aceea de portretizare, dacã s-ar putea asemenea aparatului fotografic: „Mama purta un şorţuleţ verde şi un costum tirolez. Sîntem în dreptul fîntînii din curte şi mama îi dã unuia dintre gemeni sã bea apã dintr-un pahar de nichel. Paharul e prins cu un lanţ gros şi ruginit de lãteţii fîntînii. Florile de «regina-nopţii» din jurul fîntînii sînt închise şi zbîrcite.” Cronicarul muntean le spune pe şleau, numeşte ticãloşia: „Acesta era om îndrãcit şi fãr’ de ruşine şi iubitor a vãrsa sîngele oamenilor. Început-au a-şi arãta veninul asupra sãracilor, cã sã lãsa ca un şarpe mînios, de muşca pre unii şi pre alţii. Şi pre cine afla cã era cu ceva putere, el le arunca prihanã şi nãpãşti, şi le lua tot ce avea.”.

La Sorin Titel epicul merge altundeva, chiar dacã era vremea grozãviilor de la Dachau: „Şi ea era în cadrul uşii larg deschise, era o zi de primãvarã, în spatele ei era grãdina cu toţi trandafirii în floare şi fraţii mei aveau biciclete trei sferturi, şi pantaloni scurţi, şi chipie cu cozoroc strãlucitor.” Şi pe vremea Vãrzariului au fost de bunã seamã zile de primãvarã asemãnãtoare, şi chiar şi grãdini cu toţi trandafirii în floare, numai cã dumnealui cronicarul nu are ochi pentru aşa ceva, nu-l lasã tumultul istoriei pe care, vrînd-nevrînd, trebuie sã-l înţepeneascã în volutele frazelor şi de acolo în nemişcarea memoriei: ”Nu scãpa de la el nici boiariu, nici cãlugãr, nici neguţãtor, nici nimeni. Pre unii omora la casa lui şi le ascundea trupurile în gunoaie, iar pre alţii îi purta pren tîrg, tãindu-le urechile şi nasurile, arunca-i pren ocne. De frica lui îşi lãsa casele şi moşiile, şi fugea. Toţi ţipa şi sã cutremura, şi nimenea nu le putea folosi; puţini scãpa de la el neprãdaţi, ca de la un pîrjol. Cã el, ca un drac, numai ce tuşia şi arunca cu buzduganul în sus, şi cine-l auziia sã ascundea de glasul lui.” (Letopiseţul cantacuzinesc, p. 36).

Peste douã sute şi mai bine de ani, mama din proza lui Sorin Titel se pregãtea sã meargã la bal şi din aceastã cauzã îşi fãcea buclele şi întreaga casã mirosea a fier încins; acolo, „la bal, se dansa pînã dimineaţa”. Din cînd în cînd apar şi aici probleme, peste tot apar probleme, istoria toatã e letopiseţul problemelor pe care le are omul cu sine însuşi în umanitate, asta e istoria; şi cum spun apar probleme chiar dacã Titel cautã sã scape de ele şi sã se refugieze în morfo-sintaxa unor întîmplãri modeste, fãrã anvergurã; adevãrul e cã totul are istoria sa, e în istorie, chiar şi un galoş pãrãsit la mormanul de gunoi din colţul strãzii. Şi cum zic, din cînd în cînd, balul este întrerupt: „se stingea lumina, era vreo alarmã, şi prin ferestrele larg deschise (era varã, lunã plinã şi regina-nopţii) se vedea cerul spuzit de stele şi se auzea zgomotul surd al avioanelor care se îndreptau la foarte mare înãlţime, spre front”. De remarcat insistenţa cu care prozatorul revine asupra faptului cã era varã, cã bolta era spuzitã de stele, cã regina-nopţii parfuma aerul, toate acestea nu sînt întîmplãtoare: acestea nu sînt istorie. Sorin Titel ştie asta, dupã cum ştie cã nu existã o istorie a cutãrui ins care stã într-o grãdinã de regina-nopţii, dupã cum nu existã o istorie a unei anume seri de varã cu stele, aceasta nu este pentru letopiseţ. Pentru a putea pãtrunde acolo e nevoie de „zgomotul surd” al întîmplãrilor pe cale de a se produce. O searã de varã nãpãditã de mirosul florilor acelora sub formã de clopoţel nu e nimic dacã nu ar fi prezent într-un colţ al tabloului fiul vãrzariului, care, aidoma avioanelor care „se îndreptau la foarte mare înãlţime, spre front” tulburã orice tihnã şi pogoarã anistoria în istorie: „De frica lui”/ a lor, a avioanelor, oamenii „îşi lãsa casele şi moşiile, şi fugea. Toţi ţipa şi sã cutremura, şi nimenea nu le putea folosi; puţini scãpa de el ( de ele) neprãdaţi, ca de la un pîrjol.” Şi pentru cã „toţi ţipa şi fugea” anistoria se face ţãndãri, e greu de refãcut din cioburi în care e de vãzut cum cã „Un singur acordeonist mai rãmãsese din întreaga orchestrã a fabricii (alcãtuitã din cinci sau şase oameni) care cînta cu o singurã mînã (lucru uluitor, pe care n-am sã-l înţeleg niciodatã) vechi valsuri vieneze şi probabil Lyly Marlen, cîntecul atît de îndrãgit de toatã societatea aceea”. Ce este, la urma urmelor, cîntecul Lyly Marlen: o clipã de anistorie; o reverie într-o grãdinã cu florile regina nopţii într-o searã de varã cu bolta spuzitã de stele. O secundã în care istoria te lasã în pace, te uitã în colţul acela de grãdinã, dupã cum însuşi cronicarul zice: „Vãzîndù mãriia-sa vodã cã despre Poartã iaste linişte şi banii încã, la miri, ce ceruse den haraci sã dedese, (...); cunoscîndu cã iaste vremea preumblãrii, rãcorindu-sã şi vremea, aşa bine au socotit şi în ospeţe pre la casile boiarilor spre Sãrata au mers”( Radu Greceanu, p. 135.).

Numai cã şi cronicarul şi scriitorul din vremea de azi ştiu prea bine cã vremea preumblãrii pe la ospeţe e scurtã, de aceea o şi spune sincer Sorin Titel în numele amîndurora: „N-am cum sã fac sã dureze la nesfîrşit o astfel de noapte, cu stelele şi valsurile ei vechi, de altfel mamei mele trebuie sã i se întîmple atîtea şi atîtea lucruri..