În Geneza biblicã cuvîntul este lumea însãºi. În absolut, Dumnezeu face lumea vorbind. Din vorba dumnezeiascã se rupe nediferenþierea, se naºte determinarea, cerul ºi pãmîntul, spaþiul ºi timpul, lumina ºi întunericul

Rãzboaie

Schiţa sumarã care urmeazã este o încercare de a sugera ceea ce Braudel numea „războiul în sine, în interminabila desfăşurare a trecutelor vremi”⁷⁷ fãrã o preocupare strict istoricã; însemnãrile de faţã sînt, mai degrabã, consecinţa rãsfoirii paginilor de letopiseţ cu încredinţarea cã el, rãzboiul, „este (...) încercarea de forţă a statelor, pe care le ajută să se definească, şi semnul unei nebunii care nu se mai potoleşte. El este un asemenea indicator pentru tot ceea ce se amestecă şi curge într-o mişcare unică în istoria oamenilor”⁷⁸. Paginile de faţã mai zugrãvesc un fapt, şi anume cã „războiul (...) nu are una şi aceeaşi înfăţişare. Geografia îi dă culoare, îl diversifică”. Citatele acestea dovedesc un alt adevãr în care credea Fernand Braudel, acela care ne învaţã cã ar coexista „mai multe forme de război, primitive sau moderne, aşa cum coexistă robia, iobăgia şi capitalismul. Fiecare face războiul pe care poate să-l facă.”⁷⁹

Înainte de orice, în lumea cronicarilor rãzboiul are ascendenţe prestigioase în mitul genezei etnice. Nu este o îndeletnicire simplu omeneascã. Vom vedea cã soarta rãzoiului atîrnã întotdeauna de voinţa divinã care aici se manifestã predilect. Armata arhetipalã este aceea romanã. Pentru Miron Costin „pre acele vremi în toatã lumea nu era altã oaste, nici mai temeinicã, nici mai stãtãtoare, nici mai trainicã la toate lipsele omeneşti ca slujitorii Rîmului“⁸⁰. Steaua în creştere a soldatului neamţ se impune conştiinţei cronicarului care comparã buna „tocmealã“ a oştilor romane cu cele ale imperiului austriac care începuse în vremea cronicarului sã administreze înfrîngeri severe otomanilor. Buna tocmealã se referã la organizarea oştirii în care existau legiuni şi alte subunitãţi mai mici pe care cronicarul le numeşte, cu un termen turc, „bulucuri“. Aşadar armata era „toatã bulucuri şi pintre buluc şi buluc loc deşertù.“ Dispunerea soldaţilor în acest fel are propria raţiune pe care cronicarul o descifreazã corect. E nevoie de acel „loc deşert“ dintre bulucuri pentru ca sã aibã „slobod meidan“, cum spune cronicarul, bulucurile proaspete, atunci cînd „ar trebui sã dea ajutoriù bulucurilor celor ostenite în rãzboiù sau înfrînte“. Strategia militarã romanã constã în buna organizare şi disciplina ostãşeascã: „Niciodatã toate bulucurile încep rãzboiul, ce cele tocmite în frunte şi alte bulucuri cu mare tocmealã şi meşterşug stau în paza acelora ce fac rãzboiul şi aşa luptînd multã vreme cu o parte de oşti, alte pãrţi sta gata, netrudiţi (...) Cã acea oaste ce sare toatã odatã, toatã odatã sã şi rãsipeşte. Cu aceastã tocmala a oştilor sale rîmlenii au supus toatã lumea“⁸¹ În fel asemãnãtor procedeazã, în contemporaneitatea lui Miron Costin, „leşii şi moscalii şi alte neamuri creştineşti“, aceştia „nu sar odatã cu toţii la rãzboiù“. Cei care criticã acest mod de a purta lupta nu ştiu ce zic pentru cã „oştile temeinice (...) bat un rãzboi, cu multe ceasuri, cu multe zile“. Prin urmare, dacã leşii sau moscalii ar proceda altfel decît rîmlenii şi ar „slobozi toatã oastea odatã, nici un rãzboiù nu ar lua, ce toate le-ar piierde“⁸². Aşa a purtat rãzboi „craiul Decheval“ şi l-a pierdut.

Cu toate acestea luptele romanilor cu dacii nu au fost deloc uşoare, dupã cum ne asigurã şi Dimitrie Cantemir: „Într-acel darã dintãi rãzboiù, mãcar cã dachii furã biruiţi, însã şi din oastea romanilor foarte mulţi au picat, iarã cei rãniţi atîta au fost de mulţi cît la apothecari (farmacişti) şi la ţirulici (chirurgi) nemairãmîind pîndzãturi ş-au scos Traian mesele (feţele de masã), şervetele şi nãfrãmile şi li-au dat sã fie legãturile ranelor slujitoreşti“⁸³. Este prezent aici un ceva, o atmosferã mitico-legendarã care învãluie realitatea istoricã; aşijderi, dupã terminarea rãzboaielor, înfrînt fiind Decebal şi „vãdzindu-şi oamenii rãzsipiţi“ a pierdut toatã nãdejdea şi ca sã nu cadã viu „la mîna lui Traian, singur sie ş-au fãcut moartea“. Povestea curge învãluitã, cum ziceam, într-o atmosferã cvasi-miticã: „Traian, dupã izbînda minunatã ca aceasta, întãi cetatea Zarmizoghetusa, scaunul lui Decheval, apucînd (pre aceasta mai apoi au numit-o de pe numele sãu Ulpia Traiana), apoi abãtînd din matca sa apa Sargheţii, i-au aflat toatã avuţiia, care nenumãratã era, şi o zidisã Decheval în fundul apii“⁸⁴

Victorie prin spaimã

Aşa cum am spus soarta rãzboaielor stã în voinţa „Puternicului Dumnezeu”; omnipotenţa divinã, cãreia „cele neputincioase toate sã pot”, dupã cum ne învaţã „trecutele întîmplãri şi primejdii” care, la rîndul lor, au luminat mintea lui vodã Brâncoveanu şi i-au dezvãluit drumul spre Ardeal peste munte în rãzboiul contra oştilor împãratului de la Viena. Oastea „aflat-au o cale, mãcar cã foarte strimtã era, şi cu nevoie mare peste un munte înaltu şi cu pogorîş rãu” ⁸⁵. Ajunşi în plaiurile de dincolo de pãduri „strîngîndu-sã toate oştile şi pre Dumnezeu într-ajutor luînd, au purces pre plaiul acela toate oştile, tot tîrîş pogorîndu-sã pîn-în vale în Ţara Ardealului, în cîmpii Tohanilor” ⁸⁶. Ceea ce va împinge oastea voievodului muntean spre victorie e spaima: acolo, în ţinuturi strãine, „toate sfaturile sã sfîrşise şi toate nãdejdile se tãiase, şi ale tuturor inemile încremenite era, la loc de primejdie ca acela cãzînd” ⁸⁷. Diferenţa de civilizaţie şi de putere militarã între Sublima Poartã şi Kaiserul de la Viena e de-acum evidentã. Înfrîngerile oştirilor otomane se ţin lanţ; cãtanele nemţeşti devin prezenţe familiare şi în plaiurile Moldovei şi în acelea ale Ţãrii Româneşti. Oastea munteanã, pîlcurile tãtarilor nohai şi a mîrzacilor, sãcuii lui Tucheli groful, pretendentul la tronul Transilvaniei sprijinit de sultan, toate aceste bulucuri armate pricepeau cã, odatã ajunse „în cîmpia Tohanilor” (...) „nici înapoi, nici înainte nãdejde de scãpare era” şi asta pentru cã „oştile nemţeşti înainte le era, gata de rãzboiu fiind”. Spaima îi împinge pe toţi sã nãdãjduiascã spre „Puternicul Dumnezeu”; aşa cum zice cronicarul „ fieştecare numai la Dumnezeu avea nãdejde.” Cum se întrezãresc, oştile încep pregãtirile: „Deci dar nemţii, cum au vãzut pogorîrea oştilor turceşti acolo dreptù la Tohani, ei spre cîmpu den jos de Zãrneşti s-au tras”. Acolo s-au orînduit „dupã a lor bunã orînduiala” . Mişcãrile premergãtoare se desfãşoarã cu lentoare: „unii despre o parte şi alţii despre altã parte viindù”, tensiunea creşte pe mãsurã ce armatele se tot apropie ; în cele din urmã „s-au lovit” „cîndù au fostù la zece ceasuri den zi într-o luni, avgust 11” ⁸⁸. Atunci, în zi de luni de început de august, cu douã ceasuri înaintea prînzului, „s-au lovit” oştirile şi, spre surpriza tuturor, „fãcînd tãtarîi iureş înainte, întîi oastea ungureascã, sãcui, au dat dosul a fugi, nimic stîndù de rãzboiu”. Acestei neaşteptate cedãri îi urmeazã pe datã şi alte defecţiuni, pentru cã, dînd sãcuii dosul, cum spune cronicarul, „rãu au smintit pre nemţi”. Sminteala provine de la faptul cã „o seamã de oaste nemţeascã den aripa den stînga rumpîndu-sã” au venit asupra tãtarilor care îi alungau pe sãcui, aşa încît oastea turceascã a putut pe datã „pã de altã parte nãvalã asupra lor fãcîndù”. Urmarea acestei cedãri neaşteptate e cã ienicerii „îndatã au început pã nemţi a-i înfrînge foarte rãu şi grozav tãindu-i, şi mare moarte într-înşii fãcîndu-sã pã de toate pãrţile.” Pe de altã parte şi aripa cãtanelor, aceea „care sã luasã asupra tãtarîlor” încercînd sã ţinã frontul în locul sãcuilor care dãduserã dosul, nici ea nu a reuşit sã întoarcã soarta bãtãliei cu toate cã realizase o mişcare de învãluire, „cã luase pre turci pe denapoi”, numai cã aceştia întorcîndu-sã asupra lor, „rãu i-au stricat şi pã aceia”. Prin urmare rãzboiul au ţinut „ca într-o jumãtate de ceas” ⁸⁹. Explicaţia acestei biruinţe „minunate şi grabnice” este, de bunã seamã, de origine divinã; ea, victoria, este „osînda” care „de la Dumnezeu cãzuse” asupra imperialilor „pentru rãotãţile ce fãcuse, şi gîndiia a face sãracii de Ţãri Rumâneşti”. Înfrîngerea fusese atît de categoricã încît „tocmai şi capetile oştilor, şi sfetnecii, şi povãţuitorii ce-i purta, nimini n-a scãpat, unii vii prinzîndu-i, alţii în rãzboi periţi fiind, şi den cãpeteniile nemţeşti şi den boiarii ungureşti capete mari, anume Tekeli şi alţii au pierit.“⁹⁰

Rãzboiul alor noştri cu turcii
Ceea ce în organizarea armatei romane erau „bulucuri” despãrţite, din considerente de tacticã militarã, de „locuri deşarte”, la Ion vodã, zis cel Cumplit, erau „polcurile” ⁹¹. Organizarea este opera voievodului care singur „au împãrţit oastea sa în 30 de polcuri şi la tot polcul au dat cîte o puşcã” ⁹². Armata mai avea în dotare „şi 80 de puşci huşniţe” (bombardã n.n.). Numãrul soldaţilor este apreciabil: „Iarã toatã oastea lui era 30 000”; la acestea se adaugã „prostimea şi adunãtura ce era pre lîngã Ion vodã”. Ca întotdeauna în momentul în care puhoiul otoman se apropie apare trãdarea: „La începutul rãzboiului zic cã o samã de moldoveni sã sã fie închinat la turci”. Numai cã rãsplata trãdãtorilor a fost pe mãsura gestului, întrucît „turcii i-au pus în frunte, de s-au oprit focul într-înşii, de au perit cu totul” ⁹³. Curajul alor noştri este remarcat şi de cronicar, dar şi de osmanlîi; aceştia vãzînd „pre moldoveni cã vor sã moarã, decît sã nu biruiascã, cu multe meşteşuguri au nevoit sã-i amãgeascã pre moldoveni, sã-i ducã asupra puşcilor.” ⁹⁴ Ceea ce se petrece seamãnã cu o tablã de şah în care, ca nişte strategi iscusiţi, voievodul muntean şi paşalele ordonã retragerile şi înaintãrile trupelor menite sã atragã adversarii în ambuscade: „Ci vãzîndù moldovenii meşterşugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pãnã da dos, cã vediia cã fuga lor ieste cu înşãlãciune, cã de mulţimea lor tot locul acoperisã” ⁹⁵. Şi otomanii repliazã cutare flanc şi se concentreazã asupra altuia: „Deci lãsîndù turcii partea dispre cazaci, cu toatã puterea s-au întorsù spre moldoveni şi puşcile toate le sloboziia într-înşii” ⁹⁶. Trupele moldoveneşti se prezintã foarte bine, nu cedeazã, dimpotrivã „aşa sta, cum s-ar fi gãtit sã moarã au sã izbîndeascã.” Urmarea previzibilã în atari situaţii e cã „multã moarte s-au fãcut între amîndoao pãrţile, cã nu era loc a cãlca pre pãmîntù, ci pre trupuri de om.” ⁹⁷ Remarcabilã în concentrarea ei sugestivã este descrierea luptei dintre ai noştri şi pãgîni. Se simte participarea afectivã a lui Grigore Ureche: „Aşa mai apoi sã bãtiia de aproape, cît şi mîinile le obosisã şi armile scãpa. Acela praf sã fãcusã, cît nu sã cunoştiia care de care-i ieste, de sãneaţe şi di trãsnetul puşcilor nu sã auziia dispre amîndoao pãrţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau.” ⁹⁸ Este interesant de urmãrit deciziile militare ale voievodului; astfel, la un moment dat, „Ion vodã au îndireptat pre ai sãi dinapoia puşcilor, sã sã odihneascã puţinel”. Şi turcii aşijderea procedeazã. Pe urmã se produce un fapt cu urmãri nefaste pentru oastea lui vodã „Aşa stîndù şi privind unii la alţii, au dat o ploaie mare, de li s-au muiat praful. Ci nu au fost moldovenilor nici o îndemînã, cã puşcile li s-au muiat.” ⁹⁹

Din cauza mulţimii turcilor şi a nãvalei oastei tãtãrãşti a rãmas numai „pedestrimea şi oastea cea di strînsurã (...) şi 300 de cazaci”. Rãmas fãrã „oastea cea cãlãrãşascã, Ion vodã ş-au dat glas cu cazacii, sã sã pedestreascã toţi, cã pedestrimea moldoveneascã era aproape de 20 000 de oameni.” ¹⁰⁰ Pe urmã voievodul dã ordin de ofensivã la care însuşi participã :„Şi nãvãlind cu dînşii însuşi Ion vodã, au luat puşci uşoarã de la turci şi legîndu tabãra, s-au dus înapoi şi s-au tras înapoi, la un sat, la Roşcani, de s-au îngropat, unde mare nevoie avea de apã.” ¹⁰¹ Acolo au rezistat trei zile cu toate cã „puşcile” turceşti au început „a bate într-înşii, ci nimica nu le strica, cã sã îngropasã bine în şanţuri”. Ultima decizie voievodalã ţine seamã de starea armatei ai cãrei oşteni i-a vãzut Ion vodã „cã flãmînzescù şi mor de sete şi praful încã îl împuţinasã”. Şi tot domnul judecã şansele militare şi înţelege cã „sã fugã sã scape loc nu era, doarã sã zboare, cã coprinsese turcii tot locul”. Prin urmare gîndi vodã „cã doarã cu blîndeţe şi cu jurãmîntù fãcîndù cu turcii, doarã sã va scoate de la moarte.” Desigur cã turcii „bucuroşi furã la una ca aceia, decît arme şi cu sînge, mai bine cu înşãlãciune sã-l dobîndeascã.” Din jurãmintele pe care domnitorul le pretinde turcilor putem desluşi grija acestuia pentru cei din oaste. Aşa deci jurarã pãgînii „pre pofta lui, ca sã-l ducã viu la împãratul, pre cazaci sã-i lase neatinşi, sã sã ducã de unde au venit, iarã de aceialaltã adunãturã sã-i sloboazã volnici, sã sã ducã la caşile lor, cã nu va fi paguba lui, ce a împãratului, cãci sîntù robi împãrãteşti. “¹⁰²

Rãzboiul alor noştri cu ai noştri

Matei Basarab,dupã mãrturia lui Miron Costin, îşi avea mercenari pe care-i ţinea pe lîngã sine, şi, cu toate cã Vasile Vodã Lupu îl socotea „prostãnac”¹⁰³, nu l-a putut învinge. Matei Vodã întreţinea pedestrime cu leafã, pînã la o mie de luptãtori, dorobanţi recrutaţi de prin sate şi cãlãreţi, lefegii şi ei. Oastea era o adevãratã forţã multinaţionalã. În rîndul soldaţilor, Vodã avea şi polonezi pe cai şi unguri. Rãzboiul presupunea elaborarea unor strategii militare, stabilite prin cercetarea planurilor inamice. Vasile Lupu, dupã ce ajunge lîngã „Praova, la sat anume Ojogenii”¹⁰⁴, aflã „din limbi”, adicã de la prizonierii luaţi în acest scop, despre intenţiile adversarului. Elaborarea tacticã se petrecea în urma unui sfat ţinut în mijlocul taberei. Strategii inspectau terenul şi cãutau sã stabileascã din specificul locului avantajele militare. Aşadar „socotindù şi trecãtorile apelor şi locuri închise de pãduri de pen toate pãrţile şi de bîhnişuri” sfetnicii au înţeles cã „Matei-vodã (...) anume locuri ca acelea pofteşte sã dea rãzboi”. Explicaţia acestei strategii are vechime în gîndirea militarã autohtonã: „fiindù oştile mai tare hiecare la locul sãu şi la strîmtori, împrotiva oştilor celor strãine hie cîndù cei de loc sintù mai tari”, adicã cei invadaţi cunosc mai bine terenul decît invadatorii şi prin aceasta le sînt superiori din punct de vedere strategic. Prin urmare consilierii lui Vodã Vasilie Lupu „au ales cu sfatul sã nu triacã Praova, ce sã stea acolo la cîmpù, sã tragã pre Matei-vodã, sã iasã cu oştile la cîmpù”.

Aşa cum am spus deja, de obicei avantajele terenului erau folosite de localnici împotriva unei armate superioare numeric. Atragerea în cîmp s-a fãcut, ca de atîtea ori în Evul Mediu rãsãritean, prin „purcederea oştilor în jacuri în podgorii pe supt munţi”. Raiduri şi hoţii rãzboinice împãmîntenite prin turci şi tãtari. Tentaţia de a jefui era de multe ori fatalã, deoarece ostaşii împrãştiaţi prin sate şi îngreunaţi de prãzi şi robi cãdeau lesne în plasa unor atacuri viguroase şi bine coordonate. Acest fapt l-a priceput Matei Basarab şi l-a folosit cu îndemînare. Cronicarul comenteazã defavorabil hotãrîrile militare ale lui Vasile Lupu, care a ascultat de acei „svetnici” ce l-au povãţuit sã „rãşchire” oastea dupã jafuri...Adversarul lui Vasile vodã trece „Praova în vad. Tot cãlãreţul au trecut cîte un pedestru dupã sine”. Au pregãtit atacul cu foc de artilerie şi, înconjurînd pedestrimea cu trupele cãlare, au atacat „cu oastea stolitã”, adicã aranjatã în dispozitiv de luptã, asupra inamicului risipit dupã pradã. Urmãrile sînt previzibile. Vodã din Moldova „nu avea de ce sã apuce cu oastea rãschiratã în toate pãrţile şi aşea venirea-i asupra fiind de grabã şi întemeiatã a lui Mateiù Vodã”. Unica soluţie se dovedeşte a fi fuga, aşa cã domnul pãrãseşte „toatã oastea cîtã nu era dusã în pradã lãsîndu-şi corturile, şi puşcile, şi pedestrimea toatã”.¹⁰⁵

Nãvala cãtanelor

Odatã cu stingerea marelui imperiu turc şi ţãrile româneşti intrã in crepuscul; isprãvile militare pe sol autohton înfãptuite de bãştinaşi devin tot mai rare şi mai reduse ca amplitudine. Domnii sînt chemaţi doar la marile campanii militare ale padişahului sau le sînt trimise porunci de aprovizionare a oştilor otomane, de reparare a cetãţilor sau de construire de poduri sau de altele asemenea. Cu cît Imperiul se arãta mai slab în rãzboaie cu atît sporea dominarea asupra voievozilor în fel compensatoriu: ceea ce pierd într-o parte se iluzioneazã cã vor putea cîştiga în alta. Şi cu toate acestea, mici rãzboaie autohtone se petrec şi pe sol moldav. Iacãtã cum anume s-au petrecut nãvãlirea cãtanelor nemţeşti asupra Iaşilor şi biruinţa lui Mihai Vodã Racoviţã. Mai întîi de toate sã remarcãm lentoarea vieţii, orientalizarea ei, tihna care rãzbate din însemnãrile cronicarului în momente totuşi critice. Cu toate cã oştirea duşmanã se afla nu departe de scaunul domnesc tabieturile se desfãşoarã netulburate: boierii „au urcat aproape de prînz, lãsînd caii lor pregãtiţi jos în ogradã, şi s-au aşezat toţi la masa domneascã de au prînzit. Împreunã cu domnul erau şi mulţi dintre negustorii turci lazi“ (...)¹⁰⁶ Mai mult încã: „Dupã ce au luat masa, domnul s-a culcat ca de obicei sã doarmã puţin dupã masã; la fel au fãcut şi boierii”. Unul singur nu pãrea sã aibã linişte şi nici nu avea, e vorba de „Conachi agã” care „a ieşit sã meargã acasã, fiindcã nu mai credea sã vinã duşmanii în acea zi, deoarece era ceasul opt din zi, deci aproape de searã”. Numai cã lucrurile nu se întîmplã în felul în care socoteşte aga pentru cã îndatã ce „ a ieşit în tîrg, în faţa curţii domneşti, a auzit gãlãgia oamenilor care fugeau la mãnãstiri spunînd cã au venit cãtanele în oraş şi cã au intrat în casele dinspre Bahlui, unii cãutînd turci, iar alţii vin ca sã bea, pentru cã erau îngheţaţi de gerul cel aspru.” Scena care urmeazã are ceva din repetabilitatea unei scene de viaţã cotidiene specificã istoriei medievale româneşti în care nu prea era vreme pentru somnul de dupã masã: „Deci Conachi nu s-a mai dus acasã, ci s-a întors la curte şi a trezit pe domn strigînd: «cãtanele au intrat în tîrg».”¹⁰⁷Aşadar„ auzind acest strigãt, domnul s-a sculat, a încãlecat îndatã împreunã cu toţi boierii şi s-au dus drept la Cetãţuia ca sã se fereascã pînã la venirea oştirii care era risipit㓹⁰⁸.

Numãrul oştirii duşmane nu era prea mare întrucît „cãtanele care au venit atunci erau numai straja ce mergea înainte, iar restul oştirii venea în urmã cu cãpetenia lor. (...)”¹⁰⁹ De bunã seamã cã oastea se dedã la acte de rãsturnare a ordinii, a bunei tocmeli: „ cãtanele au liberat pe toţi tîlharii, şi pe acei care erau vinovaţi de omor, şi pe hainii care erau în toate temniţele încã de pe vremea lui Nicolae vodã pentru omorurile pe care le fãcuserã împotriva turcilor pe timpul moscalilor”. Hainii, adicã trãdãtorii, or fi meritat sã iasã din puşcãrii întrucît erau acolo din motive politice, ceea ce este mai greu de acceptat e faptul cã mai întotdeauna trebuie sã plãteascã în rãzboaie civilii. Aşa se întîmplã şi acum, o parte din soldaţii armatei nemţeşti „au alergat deodatã în tîrg, unde au ucis doi turci care mergeau pe stradã şi au jefuit pe toţi creştinii pe care i-au gãsit; ceilalţi turci au fugit şi ascunzîndu-se, au scãpat de moarte” ¹¹⁰. De moarte în schimb n-a scãpat „ un cãlãraş, care a sosit atunci de la Hotin şi a dat peste cãtane, neştiind de venirea lor, l-au ucis acolo lîngã Cetãţuia.” Între timp domnul adãpostit înlãuntrul mãnãstirii trage de acolo cu tunul şi sunã din clopot ca sã-l audã tãtarii şi sã vinã cît mai repede. Alãturi de voievod se afla şi „ divan-effendi al domnului şi beşli-aga care descãrcau cîte o puşcã, dar mai mult chioteau ca sã sperie pe duşmani.”

Şi pentru cã soarta rãzboiului stã în clipeala ochiului şi în voia Celui de Sus „ tãtarii au sosit dupã orele zece, pe care oamenii domnului vãzîndu-i de pe clopotniţã venind, au strigat: «tãtarii! tãtarii!»”. Duşmanii nu ştiau de tãtari, aşa cã au cãutat sã se retragã, numai cã bulucul tãtãrãsc „au apucat de au ocupat podul şi nu-i lãsau sã treacã. (...)”; la fel „ a coborît şi domnul din mãnãstire şi s-a dus la o gurã a heleşteului şi pãzea cu oastea sa”. Bãtãlia începe pe o noapte geroasã, de aceea „Cînd s-a înnoptat, oamenii domnului s-au legat la braţ cu cîte o batistã ca sã fie recunoscuţi de tãtari şi sã nu fie loviţi de ei. Era însã atunci ca şi ziua, cãci era lunã plinã şi cerul senin, din care pricinã şi gerul era mare”. Sfîrşitul este previzibil: „ (...). Bãtãlia a ţinut pînã la ceasurile trei din noapte, cînd cãtanele au ajuns la malul gîrlei, care era adîncã. Atunci a încetat focul, deoarece cãtanele nu mai aveau praf de puşcã.” Aceştia „vãzînd atîţia tãtari şi moldoveni urmãrindu-i, ei nu s-au gîndit decît numai cum sã fugã şi altã nãdejde de scãpare nu aveau decît sã treacã gîrla de partea cealaltã, ca sã gãseascã drumul sã se retragã. Malul era înalt, dar şi strîmtoarea lor fiind mare, s-au hotãrît şi au sãrit în gîrlã unul peste altul ca sã treacã de partea cealaltã; unii au sãrit chiar fãrã caii lor. Tãtarii însã îi prindeau cu arcanele, pe care ei le numesc kemenz, aşa cã foarte puţini au scãpat, iar ceilalţi toţi, împreunã cu cãpetenia lor, au fost luaţi robi de tãtari şi mulţi au pierit. “¹¹¹

Dialogul între etnii şi culturi prin ţãrmonii

Este fãrã îndoialã interesant de urmãrit felul în care cei bãtrîni se uitau la vecin şi îşi comparau virtuţile şi scãderile proprii cu cele ale megieşilor. Aceştia sînt, mai ales, proiecţie în singularitatea înrudirilor în stare sã reducã istoria umanitãţii întregi la dimensiunile unei afaceri de familie, ei sînt, vorba lui Miron Costin, „Hispanul “¹¹² care, pentru cã „sã rudiia” cu Vadislav al leşilor şi cu împãratul „nemţãscu“ au orînduit o sumã de bani la „crãiia lui de la Neapoli“ ca sã ţinã rãzboi cu Turcul, la fel şi „şfedul“ şi împãratul „moshicescu“, cu toţi au ajuns la înţelegere ca sã ţinã, cum ziceam, bãtaie cu turcul, cu orientul pãgîn. Românitatea se ţine pe aproape. Cronicarul ştie ceea ce autohtoniştii antieuropeni n-au aflat nici pînã în ziua de azi, şi anume cã bietul „letopiseţul acesta “ mai mult de „lucruri streine “ pomeneşte, şi asta pentru cã nici nu se poate altfel cã ţara fiind micã „nice un lucru sîngurã den sine, fãrã adunare şi amestec cu alte ţãri, n-au fãcut “¹¹³. Aşadar Europa de Mijloc, dar şi cea curat occidentalã, o gãsim toatã vremea în mijlocul istoriei noastre. Iacãtã pe dumnealui englezul pe nume milord Paget „viind“, vorba cronicarului Radu Greceanu, la Constantin Vodã Brâncoveanu; pe milord l-au dus coconii domneşti pînã sus în casele domneşti ce i-au fost gãtite, acolo „fãcîndu ţãrmoniile ce s-au cuvenit“¹¹⁴. Pe urmã l-a vizitat vodã în carîtã cu „toatã cãlãrimea (...) şi ieşind înainte la Vãcãreşti la deal s-au împreunat cu dînsul, pre carele aducîndu-l cu multu şi mare alai pînã la casile mãrii-sale, unde gazda îi gãtise“. Emoţionantã scenã a unui „popul” pe scena internaţionalã întîmpinat de occident „carele la scara cea mai de jos ieşindu înaintea mãrii-sale, cu multã cinste şi plecãciune l-au priimit şi dupã ce multã ţermonie şi oraţie s-au fãcut“¹¹⁵ Pe urmã dupã ce s-au istovit toate ţermoniile şi oraţiile, milord au dat „partea cea dreaptã mãrii-sale lu vodã“, adicã dîndu-i braţul au urcat în case şi „au şãzut dempreunã(...) amîndoi ca la douã ceasuri“. Ce vor fi vorbind ei acolo rãmîne în clarobscurul istoriei. Cert e doar faptul cã Mittel Europa valahã e fãuritã din rãzboaiele Turcului cu Neamţul, cã din aceste vîrtejiri însîngerate s-a împlinit chipul burgurilor central-europene banatico-transilvane care nu sînt cu totul strãine de aerul vag-remanent al turcocraţiei rãmasã pe aici sub forma aburoasã a unor clãdiri bãtrîne cu denumiri specifice, de felul bãii turceşti din Temeşvar, devenitã apoi Primãria Veche.

Amurgul otoman
Crepusculul începe la al cincilea an de domnie al lui Şerban vodã, atunci ridicã „sultan Mehmet turcul” oaste mare împotriva „chesarului Leopold la Beci”. Concepţia militarã otomanã este aceea a gloatelor stîrnite prin porunci date supuşilor. Nimic nu se mai pãstreazã din buna tocmealã a rîmlenilor pe care o admira Miron Costin cu acele „bulucuri şi pintre buluc şi buluc loc deşertù.“ Turcul porunceşte hanului „sã ridice tãtãrîmea de pretutindeni”, sînt moblilizaţi osmanlîii de la rãsãritul şi apusul imperiului, „domnii româneşti amîndoi, craiul unguresc şi Tucheli groful cu oastea lui”. Solii sultanului stabilesc puncte strategice pentru unirea asediatorilor: „toţi s-au împreunat la Beligradul turcesc”. Sultanul a rãmas aici şi a trimis la asediu pe „Cara Mustafa veziriul” cu poruncã sã dobîndeascã pentru împãrãţie „scaunul lui Chesar Leopold”. În timpul cît a ţinut asediul, în tradiţia orientalã binecunoscutã ţãrilor româneşti, „viziriul au slobozit în pradã tãtarii care au tãiat şi au robit cale de trei zile mai sus de Beci”. Rãzboiul dezvãluie diferenţa dintre douã civilizaţii şi douã feluri de comportament. Nãvãlirile tãtarilor prin ţinuturile noastre aveau tradiţie la vremea respectivã şi se înscriu într-un comportament moştenit încã din vremea marii migraţiuni a popoarelor:

„Şi aşa mergîndù ei asupra neamţului, mare stricãciune şi pagube au fãcut, pîn’ ce au sosit la cetatea Beciului. Şi tãbãrîndu-se împrejurul ei, începurã a bate cetatea cu multe feliuri de meşteşuguri, neîncetînd nici ziua, nici noaptea. Iar tãtarii întrase înlãuntrul Ţãrii Nemţeşti fãrã veste, de au tot prãdat şi au robit şi au ars toate oraşele şi satele ce le-au ieşit înainte. Însã pre toţi oamenii cei mari i-au omorît, numai pre cei tineri i-au robit. Deci fãcînd ei aceastã rãutate mare creştinilor pîn’ s-au umplut zile 63”¹¹⁶. În ţinuturile unde primitivismul rãzboinic al tãtarilor i-a adus, era stãpînã de veacuri o civilizaţie stabilã, neînvãţatã cu surghiunul prin strãfund de pãduri şi nici cu pribegia în locuri ferite de nenorociri. Gospodãriile şi curţile oamenilor deveniserã de multã vreme locuri ale individualismului burghez prosper, aşa încît, vorba cronicarului, „era nemţii neînvãţaţi cu robii” dintr-acestea şi „şãdea toţi pen casele lor”. Urmarea fireascã a acestei stãri de fapt este previzibilã: „pe care gãsindu-i i-au tãiat, i-au robit cumplit”. Noroc cã „sosirã şi oştile ale împãratului nemţesc împreunã şi cu Sobeţschi, craiul leşesc, şi dederã rãzboi mare cu turcii şi cu tãtarii. Şi cînd fu în desearã, neputînd nimic turcii sã foloseascã, numaidecît cu mare fricã dederã dosul şi începurã a fugi numai cãlãri cu trupurile, iar avuţiia lor, cu corturile lor, cu tunuri, cu zaharele, toate au rãmas acolo pre seama nemţilor.”¹¹⁷

Victoriile neamţului curg fãrã oprire, de aici înainte ruina militarã este tot mai evidentã: „Iar cînd au fost 7194, august 2 dni, cu vrerea lui Dumnezeu, luat-au nemţii cetatea Budei. Şi atunci au perit mai mulţi de 40 000 de turci. Fost-au mers şi Suliman-paşa, veziriul, cu mulţime de oaste turceascã, ca sã fie ajutor Budii, şi nimic n-au folosit, ci s-au întors înapoi cu mare ruşine.” ¹¹⁸ În alte rãzboaie pierderile sînt constant aceleaşi: la o incertã zi „la avgust în 16 dni” de prin anii aceia „s-au lovit nemţii cu turcii”, şi atunci „s-au fãcut rãzboiù înfricoşat, fãcîndu-sã mare omor”. Martorii oculari, „cei ce acolo în rãzboiù au fost”, au spus cum cã „doao şi trei pãrţi vor fi cãzut de turci şi o parte de nemţi”. Norocul otoman e legat de curgerea fireascã a zilei în noapte, adicã „de n-ar fi înnoptat într-acea noapte ar fi fostù izbînda nemţilor, ci înnoptîndù s-au contenit rãzboiul”. La asta s-a mai adãugat şi faptul cã „Nemţii încã sfãrşind zahereao (cãci vreo doaozece de zile trecuse, cît au umblat din loc în loc, pînã a sã lovi cu turcii), în noaptea aceia s-au mai tras înapoi ca sã-şi mai ia zaherea”. Trupele imperiale au gîndit „cã sã vor trage turcii dupã dînşii, ca sã iasã la loc mai larg, sã sã batã, cã acolo era strimtoare” Numai cã aceştia „nimic n-au mai stãtut, ci s-au învîrtejit înapoi şi aşa izbînda nici a unora, nici a altora au fostù, cã dupã întoarcirea turcilor nici nemţii nimic nu s-au mai mişcat a merge dupã dînşii“.¹¹⁹

Cu toate acestea, înfrîngerile Sublimei Porţi se ţin lanţ, turcii pierd mari cetãţi, aşa cum au fost la anul „7195, dechemvre 27 dni” cînd nemţii au bãtut cetatea Seghedinului „ce iaste pre apa Tisei”. Semnificativ pentru slãbiciunea militarã otomanã este şi faptul cã aceasta este înfrîntã de cãtanele nemţeşti mult mai reduse ca numãr. „Veziriul” înţelegînd cã „ oastea nemţeascã au fost puţinei, ca 12 000” (...) „numaidecît au trimis pre chehaiaoa lui cu o seamã de oşti turceşti preaalese şi cu tãtari împreunã.” ¹²⁰ Amurgul otoman este ilustrat de neglijenţe militare flagrante dublate de un fel de torpoare, un soi de kief prelung pe care îl vom regãsi peste veacuri prin bazarurile şi mãruntele cafenele de prin Anadolia de astãzi. Prin urmare otomanii au pierdut cetatea Seghedinului „fiind turcii tãbãrîţi fãr’ de nici o grijã”. Aceastã stare de abandon lenevos este în folosul hãrniciei militare a nemţilor care „i-au lovit noaptea fãr’ de veste, ca la 2 ceasuri pîn-în ziuo”. Epilogul încleştãrii este crîncen: „şi au fãcut într-înşii o moarte mare nespusã.” ¹²¹ „Veziriul” se aflã în Serbia şi nu ştie de nimic, ridicã oaste „ca la 70 000” ca sã fie de ajutor cetãţii. Diferenţa numericã dintre cele douã armate este evidentã; armata otomanã „ sã întîmpinã cu nemţii, însã nu cu toţi, ci numai cu cãlãrimea, ca 8 000, şi numaidecît dederã rãzboiu faţã cu faţã ca la 3 ceasuri.” Atît a durat rãzboiul „şi nu mai puturã turcii sta împotriva nemţilor, ci numaidecît dederã dosul.” Expresia aceasta din urmã o întîlnim de acum înainte tot mai des în legãturã cu isprãvile militare otomane, ea mãsoarã treptata descompunere a Marelui Turc care va deveni Marele Bolnav. Acesta va fi menţinut în viaţã pînã la sfîrşitul primului rãzboi mondial din interese comerciale şi militar strategice ale celorlalte puteri europene. În acele vremuri de sfîrşit şi început de veac pe mai toate cîmpurile de bãtaie otomanii „foarte groaznic au fugit”. La asediul Seghedinului fuga e de-a dreptul performantã, întrucît „venirea lor au fost în 3 zile, iar fuga lor au fost numai într-o zi, trecînd Dunãrea la o cetatea ce-i zic Varodin. “¹²² Şi dupã asediul Vienei cînd „au dat Dumnezeu de au fost izbînda creştinilor” fuga turceascã s-a petrecut „cu mare ruşine”, aceştia „sosind degrab înapoi pîn’ la Belgrad”. Împãratul presimţind de timpuriu a fugit şi el din Belgrad cu aceeaşi „ mare ruşine”; ca urmare a acesteia „numaidecît a trimis de au omorît pre Mustafa-paşa.“¹²³

Toate faptele rãzboinice seamãnã în oricare momente pe care istorisirea cronicii le zugrãveşte. Iatã ce-au fãcut turcii cu nemţii şi, mai ales, cei din urmã cu cei dintîi începînd de la „iulie 23 dni“. Mai întîi împãrãţia a sosit la Beligrad, aici „fãcut-au sfat ca sã meargã sã loveascã la Petrovarodin“; rãzboi fiind, informaţiile curg iute, aşa cã iscoadele, spionii Turcului, au aflat cã „oştile nemţeşti au mers asupra Timişoarei de o au ocolit“, aşa cã la 27 dni ale lui iulie, dupã patru zile de stat la umbra cortului, „s-au rãdicat“ Turcul „cu toatã puterea şi, trecînd Dunãrea de ceasta parte, au mersu spre Timişoarã“.¹²⁴ Numai cã, Neamţul a prins de veste cã s-au sculat Turcul din tabãrã de la Beligrad şi au lãsat „Timişoara şi s-au tras mai la cîmpie“, ca sã sã loveascã în acele locuri cu Turcul cã ştia prea bine Neamţul cã acolo poate ţine bine bãtaia cã nu era mai prejos de ordia de la Beligrad cã „nici la dînşii“, la nemţi adicã, „nu era proastã putere şi gãtire, fiindu duca de Saxoniia cap mai mare oştilor“.¹²⁵ Cã nu mai era vremea Turcului se poate vedea din strategia desfãşuratã pe cîmpul de luptã; în tot vãlmãşagul acela cronicarul reţine cã „turcii munciia ca sã fugã“. Dialogul intercultural a rãmas în veşnicie prin frumuseţea numelor de locuri şi persoane, aşa cum le rosteşte cronicarul. Ordia Turcului ajunge la Panciova, pe urmã la „apa Tisii“, trec de cea parte şi iau cetãţuia Titelul, pe urmã trag iar la Dunãre la „un loc ce se chiema Cobila, den jos de cetatea Pãtruvarodinului“, între timp înţelegînd semantica mişcãrilor acestora nemţii din tabãra lor de la Sãghedin vor sã treacã asupra Varodinului în frunte cu „Evghenie, prinţepul de Savoi, care era mai mare cap oştilor nemţeşti“. Acest Eugeniu de Savoia va intra în cele din urmã pe poarta Forforoza în cetatea Timişoarei, chit cã au încãlicat „viziriul Mehmet-paşa, cu alalţi viziri şi cu alalţi paşi, şi cu toatã oastea turceascã cîtã era cãlãrime“. N-au putut nimic şi au lãsat mai moale „sfatul lor cel trufaş“ cã au cunoscut Turcul cã nu poate toate dupã pohta sa şi atunci începe „sã sã poarte în meşterşuguri şi în tãlpizii“; mai apoi sultanul vãzînd acea „stingire“ nimic „nu s-au mai zãbovit, ci îndatã cerîndu calul şi încãlecînd de cu seara au fugit“. Aceastã fugã din istorie va sã fie o constantã a rãsãritului-altul-decît-centrul-Europei care trebuie din cînd în cînd sã ne fie simpaticã, mai ales atunci cînd obosim sã tot admirãm pragmatismul şi biruinţa fãrã odihnã a Vestului , adicã a cãtanelor acelora ce fãcuserã „liturghie în cortul cel mare al împãratului turcesc, cap fiindu-le Evghenie, principul Savoii”. Şi cum spun cronicile, lui vodã Brâncoveanu, la septembrie 8 dni „în zioa de naşterea nãscãtoarii de Dumnezeu şi pururea fecioarii Marii, cînd ieşia de la utrenie, dimineaţa, (i-) au venit aceastã veste de izbînda creştinilor cu Stoian vãtaful de cãlãraşi, care se întîmplase la Beligrad“. Înţelegînd aceastã „veste veselitoare“ referitoare la izbînda creştinilor şi, cum bine le zice cronicarul, „stingerea pãgînilor“, vodã au dat „slavã lui Dumnezeu“. În ce ne priveşte mai stãm încã în „stingire” pînã la vremea de azi şi pe buze aceleaşi imnuri de slavã avem. Asta e geografia noastrã culturalã, asta opera, asta autorii, astea mentalitãţile. Europa Centralã e şansa noastrã de a iscodi mai puţin ruşinaţi slava ãlorlalţi, cu observaţia cã nu ar trebui sã ne simţim deloc în deficit faţã de minunatele lor izbînzi cu toate cã este cu adevãrat greu sã gãseşti alibi pentru atîtea corigenţe istorice, pentru leneveala, kieful, înfrîngerea şi cafeneaua tolãnitã în soarele Bazargicului, amestecul de catolicism şi mahomedanism din icoana muralã de la basilica franciscanã Maria-Radna de la poarta de intrare în Transilvania, dinspre pusta ungureascã spre care dumnealui Turcul urcã în felul unui lup care dã tîrcoale stînei cu turma mieilor Domnului, şi Pronia i-a întipãrit potcoava calului în piatrã ca sã rãmînã întru aducerea aminte a ceva pãstrat în piatra din rãcoarea altarului: un semnal dintr-o Mittel Europa mai puţin de gãsit în cronici; cu alte dobitoace, corturi şi zaharele decît cele obişnuite, din vremea cînd serascher la Beligrad era un domn pe nume Hussein.

.”