În Geneza biblicã cuvîntul este lumea însãºi. În absolut, Dumnezeu face lumea vorbind. Din vorba dumnezeiascã se rupe nediferenþierea, se naºte determinarea, cerul ºi pãmîntul, spaþiul ºi timpul, lumina ºi întunericul

Moartea în lumea veche

Moartea în lumea veche este frecvent neobişnuitã, violentã; este urmarea directã a luptelor politice, a neînţelegerilor, a pedepselor pe care şi le administreazã cu dãrnicie partidele boiereşti. Iatã sfîrşitul lui Costandin aga Bãlãceanul care rîvnise tronul lui Brâncoveanu mizînd, cum se spune, pe cãtanele nemţeşti: „Atuncea dar dupã bãtaia nemţilor, ce s-au zis mai sus, şi Costandin aga Bãlãceanul acolo aflîndu-sã, nu în rãzboiù, ci mai de o margine fiindù, şi înfrîngirea nemţilor vãzînd, cum au putut şi el dosul au dat, şi ajungîndu-l turcii rãu l-au tãiat şi l-au fãrîmat, al cãrui cap la Costandin--vodã aducîndu-l tocma în ţarã, la Bucureşti, în vederea tuturor l-au trimis.”¹⁷⁶ Cronicarul menţioneazã în Letopiseţ şi moartea unor înalţi ofiţeri din armatele imperiale otomane sau austriece. În lupta în care şi-a gãsit sfîrşit Costandin aga Bãlãceanul „Cãzut-au (...) şi Cerchez Ahmet paşa serascheriul carele era cap oştilor turceşti şi lovindu-l un glonţù de puşcã au perit. “¹⁷⁷

Capii rãutãţilor, cei care cautã sã zdruncine domnia lui Brâncoveanu şi sã o uzurpe, aşa cum a fost Staico paharnicul sfîrşesc, „în Bucureşti la Tîrgu-de-Afarã, la zi de tîrgù”; acolo „ unde nu puţinã mulţime de norod era”, „în mijlocul oborului” l-au spînzurat domnia „ ca un începãtor şi cap rãotãţilor, ce era.” Unul dintre complicii paharnicului şi anume Preda Prooroceanul este şi el spînzurat, numai cã nu în Bucureşti, ci „ la Ruşii-de-Vede în tîrgù” ¹⁷⁸.

Pedeapsa cu moartea, atît de intens folositã, poate fi, şi este de cele mai multe ori nãprasnicã, venitã pe nepregãtite, aşa cum se întîmplã şi în cazul cînd un mare comandant de oşti, cum a fost cazul lui Mihai Viteazul, cade victimã unui complot ucigaş. Domnul iese înaintea unor soli imperiali încrezãtor în bunele lor intenţii: „ Iar ei sã repezirã asupra lui ca nişte dihãnii sãlbatece, cu sãbiile scoase. Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimã, iar altul degrab îi tãie capul.” ¹⁷⁹

Alteori crima este amînatã cu meşteşug şi din considerente creştineşti: „ Gligoraşco” vodã trimite dorobanţii „la casa lui Costandin postelnicul” ca urmare a unor intrigi bine ţesute. Aceştia „fãrã veste, din aşternut l-au luat de l-au adus la sfînta mãnãstire ot Snagov. Era sîmbãtã spre duminicã, dechemvrie 20 deni, în ziua Sfeti Ignatie bogonoseţ (purtãtor de Dumnezeu), leatul 7172. Şi acolo au stãtut la dumnezeiiasca liturghie tot în genunche la sfintele icoane. Fiind gata, s-au pricestuit (a se cumineca) trupului şi sîngelui Domnului nostru Isus Hristos. Iar cînd au fost seara, pre la cinã, l-au omorît în trapezãriia mãnãstirii.” ¹⁸⁰ Aceeaşi moarte este, în altã variantã, însoţitã şi de pedeapsa tãierii la nas a complicelui pentru cã a dorit domnia: „Ca cu acestea au ieşit afarã Costandin postelnicul, iar Grigorie vodã viind la scaun, pe ceilalţi boieri i-au slobozit, iar pã Şãrban logofãtul l-au tãiat la nas dã o parte, pentru cãci sã numise sã fie domnù; iar pã tatã-sãu, Costandin postelnicul au trimis pã cãpitanul de la Ungurei cu dorobanţi, şi l-au luat noaptea şi l-au dus la mãnãstirea Sneagovului. Acolo nu l-au zãbovit, ci i-au poruncit de s-au cuminecat şi l-au dus la trapezare, şi, de stîlpul cel mare legîndu-l, l-au sugrumat. Deci, fãcînd ştiinţã jupînesii şi coconilor, au venit cu voia domnului de l-au rãdicat de acolo şi l-au dus la Mãrgineni de l-au îngropat. “¹⁸¹

Alteori moartea este, cel puţin în mãrturia cronicarului, expresia unei lãcomii care îşi vede aşa atinse dorinţele. Un oarecare Hrizea vistierul este o asemenea victimã: „ Dupã ce au dat Hrizea vistier aceastã sumã de bani, ce s-au zis mai sus, l-au scos de la închisoare (cu ce socotealã, Şãrban-vodã va şti şi sufletul lui) şi numai 11 zile l-au lãsat slobod, dar cu pazã de departe, sã nu sã priceapã, şi iar l-au închis;” şi pentru cã nu şi-a putut vodã vedea împlinitã voia „la a doao închisoare mai multe cazne i-au fãcut şi multe otrãvi i-au dat, sã-l omoarã, dar nu-l putea omorî cu otrãvile - precum într-o scrisoare a Hrizii vistier s-au vãzut, scrisã cu mîna lui, cîte feliuri dã otrãvi i-au dat, şi nu-l putea omorî. Care vãzînd cã cu acestea nimic nu-şi poate face voia lui, cu altã moarte groaznicã l-au omorît, de ş-au plinit voia tirãniei lui.” ¹⁸²

Pofta de a omorî se dezlãnţuie nestãvilitã, acelaşi domn sîngeros „au trimis şi pã Radul vistier Ocnariul, de l-au spînzurat în Tîrgul-Ocnei, de poarta casii lui; şi au trimis şi pã feciorul Drosului sãrdar, tînãr sãracul, la ocnã, şi legat l-au slobozit în ocnã pustie; acel sfîrşît au luat ticãitul - fiind gîde Cobza Dumitraşco cãpitanul. Mai avea o fatã Drosul, ci, pentru ca sã-i stingã neamul lui, şi pã aceia o au omorît, trimiţînd nişte seimeni, hoţi de ai lui. De acestea multe fãcea Şãrban-vodã, care de s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se cã n-am avea hîrtie sã le rînduim toate - cã de om nicicum nu avea milã, ca de o pasãre; îndatã îl omorîia. “¹⁸³

Execuţia este redatã sumar, în deplina ei mecanicã; omul este omorît ca o pasãre. Nici aiurea lucrurile nu stau altfel: prinţul Mîşkin îi povesteşte valetului din casa generalului Epancin chiar o asemenea întîmplare: „Am vãzut o execuţie în Franţa, la Lyon”, povesteşte prinţul „(...)”

- Şi cum, îi duce la spînzurãtoare?

- Nu, în Franţa li se reteazã capul.

- Şi ţipã rãu omul?

- Nici n-apucã sã ţipe. Totul se petrece într-o clipitã.”¹⁸⁴

Este imposibil de gãsit în letopiseţe altceva decît mecanica faptei ca atare, nimic din adîncimea „înfãptuirii”, din confruntarea în conştiinţa condamnatului a perspectivei apropiate şi inevitabile a morţii. Toate acestea vor fi cîştiguri ale prozei moderne; în lumea veche nu interesa neapãrat ceea ce simţea şi gîndea condamnatul, cel mult era judecatã justeţea pedepsei care devenea uneori subiect de meditaţie despre precaritatea destinului omenesc în tradiţia ecleziastului biblic. Iatã un asemenea condamnat şi justificarea pedepsei de cãtre cronicar din perspectiva justiţiei divine cãreia, ni se dã de înţeles, vodã i-a urmat voia: „ Pentru cã izbînzile şi minunile lui Dumnezeu nu sã pot ascunde, cã altele sîntù sfaturile şi altele Dumnezeu porunceşte, şi cel ce sapã groapa altuia, el într-însa cade; cã acestu Costandin Bãlãceanul nu-l lãsa, ticãlosul, trufiia ca sã-şi aducã aminte de Dumnezeu, ci credea în avere, şi în cai, şi în arme, şi în vitejii şi în fandasii nebuneşti, şi nu ştiia cã nu iaste Dumnezeu înaintea celor ce nu sã tem de dînsul, ci aşa cu acestea ş-au pus şi sufletul, şi viiaţa.” ¹⁸⁵ În acelaşi fel, paharnicului Staico i s-a curmat viaţa „ în judecata lui Dumnezeu cãzînd.” Pe de altã parte, nedreptatea anumitor sentinţe capitale este pedepsitã de justiţia divinã care este deasupra celei omeneşti; aşa s-a întîmplat pe vremea lui Barnovschie-vodã care şi-a gãsit sfîrşitul la Ţarigrad: Atunci „un cal a lui Barnovschii-vodã, ducîndu-l la grajduri împãrãteşti, dupã perirea lui, în ceieş dzi s-aù trîntitù calul gios şi au muritù în locù. Şi a doa dzi noaptea aù arsù şi Ţarigradul pãnã cîteva mii de case. Acestea sã s-aù tîmplatù atuncea ce se poate prileji şi altã datã, ori s-aù mai prilejit, ori cã aù arãtat Dumnedzãu singe nevinovat, cã era Barnovschii om dumnãdzãierescù şi mare rugãtoriu spre Dumnedzãu. De care mãrturisiia Toma-vornicul, fiindù postelnic al doilea la dînsul, cã în multe nopţi l-aù zãrit pe la miiadzãnoapte îngenunchiatù înaintea icoanei de rugã, cu mare osîrdiie.” ¹⁸⁶ În literatura contemporanã, perspectiva dinlãuntru a înfricoşãtoarei fapte a pedepsei capitale o gãsim descrisã cu o amãnunţime susţinutã de experienţa de viaţã directã a lui Dostoievski prin gura unui condamnat scãpat, ca şi marele scriitor, în ultimul moment din faţa plutonului de execuţie. În relatarea prinţului Mîşkin, condamnatului cele cinci minute cîte îi rãmãseserã pînã în clipa fatalã i „se pãrurã de o duratã nesfîrşitã, de o bogãţie imensã”. Reproducem întreg fragmentul pentru cã ilustreazã - cu intuiţii geniale - tocmai ceea ce, în nesfîrşitele execuţii sumare din letopiseţe, nu şi-a gãsit o cît de micã reflectare; dincolo de faptã, hãul fãrã capãt al sufletului chinuit de iminenta întîlnire cu misterul definitiv incomunicabil al morţii: „i se pãrea cã în aceste cinci minute are de trãit atîtea vieţi, încît n-avea nici un rost sã se gîndeascã de pe acum la clipa cea din urmã şi, ca atare, omul se apucã sã-şi facã ultimele dispoziţiuni; îşi împãrţi deci timpul în felul urmãtor: douã minute pentru a-şi lua rãmas bun de la prieteni, douã - ca sã se gîndeascã la sine însuşi, şi-i mai rãmînea un minut ca sã arunce cea din urmã privire în jurul sãu. Îşi amintea perfect de bine cã fãcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest calcul. Se despãrţea de viaţã la douãzeci şi şapte de ani, plin de sãnãtate şi vigoare. Luîndu-şi rãmas bun de la prieteni, îşi amintea cã adresase unuia dintre ei o întrebare lipsitã de importanţã şi cã aşteptase cu mult interes rãspunsul. Apoi, dupã ce-şi luã rãmas bun de la prieteni, urmarã cele douã minute de interiorizare pe care le destinase ca sã se gîndeascã la sine însuşi. Ştia dinainte la ce se va gîndi: voia anume sã-şi închipuie cît se poate de rapid şi mai clar ce va urma; cum vine asta cã, uite, el acum existã, trãieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva - dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebãri spera sã gãseascã rãspuns în rãstimpul celor douã minute! În apropiere era o bisericã şi turla auritã a templului strãlucea în bãtaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea cã nu fu în stare sã-şi ia ochii de la aceastã turlã scãldatã în razele scînteietoare pe care le rãsfrîngea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se pãrea cã ele sînt firea cea nouã cu care el, peste trei minute,se va contopi într-un fel oarecare...Necunoscutul şi repulsia faţã de acel ceva nou, incert, care va fi şi trebuie sã survinã îndatã, erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se pãruse în acele clipe mai chinuitor decît gîndul permanent: «Dacã ar fi sã nu mor? Dacã ar fi sã mi se redea viaţa - ce infinit ar fi! Şi mi-ar parţine în întregime! Aş transforma atunci orice clipitã într-un secol, n-aş pierde nici una, aş drãmui socotind cu zgîrcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!» Spunea cã în cele din urmã gîndul acesta îi deveni atît de nesuferit, îl încãrcase de atîta mînie, încãt ar fi vrut sã fie împuşcat cît mai repede” ¹⁸⁷

Imaginaţia orientalã a pedepselor creşte apreciabil în lumea otomanã; aici capii rãutãţilor, ai zorbalelor, cum numeşte cronicarul rãzmeriţa, sînt creatorii unui întreg scenariu al pedepselor. Un asemenea „veziriu al zorbalelor” pofteşte viaţa unui muftiu şi cu toate cã sultanul Mustafa şi vizirul sãu Rami se împotrivesc; rãzvrãtiţii - care erau, dupã cum ne spune cronicarul, „cete slujitoreşti cum: inicerii, spahii, bostangii”nu se lasã, schimbã sultanul cu fratele sãu Ahmet şi „Dupã aceia deci au trimis porunci în toate pãrţile pentru muftiul ca sã-l prinzã şi aşa pãcatele lui l-au dat în mîna lor, pã dînsul şi cu feciorii lui” ¹⁸⁸. Odatã ajunşi la voia zorbalelor aceştia le „fac mare ocarã” de care se mirã şi cronicarul pentru cã, zice el, „în legea lor nici odinioarã aceasta sã sã fie auzit (nici) ca sã sã fie fãcut”. Înainte de caznele fizice zorbalele imagineazã cazne morale: „ întîi l-au scos den ulemanlîc adecã den prioţiele şi l-au fãcut bei cu 2 tuiuri şi pe fiul sãu Nacãpãl beiu cu un tuiu.” ¹⁸⁹ Mai apoi din dorinţa de a stoarce averea muftiului atîtea „cazne le-au dat” încît „fiiul în munci au murit”. La fel ca în Muntenia, obiceiul pedepsei capitale este un act public, un fel de spectacol aşa cum s-a întîmplat cu muftiul pe care „ducîndu-l la bitpazar unde-i zic, i-au tãiat capul”, numai cã descãpãţînarea nu ajunge, capul i l-au pus în suliţã „şi pe dînsul legîndu-l de picioare şi înhãmîndù pre un ovreiù, l-au tras pînã la corturi, unde afarã era întinse la Solak Cişmesi, privighind toatã lumea, lucru, iar zic, niciodatã de nimini vãzut sau pomenit a fi fostù, şi de acolo aducîndu-l iar înapoi, l-au aruncat în apã în Tungea” ¹⁹⁰. Execuţia publicã este fapt cotidian în lumea medievalã, la fel de frecvent ca şi „intrãrile triumfale ale suveranilor în cetãţi” care erau „pregãtite cu cea mai mare ingeniozitate posibil㔹⁹¹. Execuţiile se derulau „în şir niciodatã întrerupt”. ¹⁹² Eşafodul şi execuţia ofereau prilejul unei „excitaţii crude” şi a unor „înduioşãri grosolane”, un soi de „hranã spiritualã a poporului” ¹⁹³; dupã cum spune Huizinga, un spectacol cu moralã. Fãrãdelegile ieşite din obişnuit stîrnesc imaginaţia judecãtorilor şi a cãlãilor care imaginau, cu aceste prilejuri, pedepse pe mãsurã: astfel „un tînãr incendiator şi asasin este pus, la Bruxelles, cu ajutorul unui lanţ, care se putea roti pe un inel în jurul unui par, înlãuntrul unui cerc de uscãturi aprinse. Condamnatul se dã el însuşi poporului ca pildã, în cuvinte mişcãtoare” ¹⁹⁴. La fel „messire Mansard du Bois, un armagnac, care a fost decapitat în 1411 la Paris” se îmbrãţişeazã şi se sãrutã cu cãlãul; altul, un grand maître d’hôtel al regelui este „cocoţat într-o cãruţã cu doi trîmbiţaşi înainte; poartã costumul lui de ceremonie, glugã, houppelande, jambiere pe jumãtate albe, pe jumãtate roşii şi pinteni de aur la cãlcîie; de aceşti pinteni de aur va fi spînzurat apoi leşul decapitat” ¹⁹⁵. Capul cutãrui „maître Oudard de Bussy, care refuzase un loc în Parlament, este deshumat din porunca specialã a lui Ludovic al XI-lea şi dus, într-o glugã roşie îmblãnitã «selon la mode des conseillers de Parlement», în piaţa din Hesdin, unde este expus împreunã cu o poezioarã explicativã” ¹⁹⁶. Şi pe sol autohton condamnãrile la moarte sînt extrem de diverse, unele dintre ele exced imaginaţia chiar a celor condamnaţi, ei înşişi, odinioarã, în postura de a administra execuţii capitale, aşa cum s-a întîmplat cu Ioan Vodã cel Cumplit pe care turcii „l-au dobînditù, cu multã mînie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadile a doao cãmile şi l-au slobozit prin tabãrã di l-au fãrãmat (atuncea zic sã fie zis Ion vodã: «Cautã cã eu multe feliuri de morţi groaznice am fãcut, iarã aceastã moarte n-am ştiut sã o fiu fãcut»)” .¹⁹⁷ În Letopiseţe se povestesc şi morţi obişnuite cu ceremonialurile fireşti de înmormîntare; iatã una din ele „Cînd au fost la mai 13 deni, 7196, fiind doamna Manda cãzutã la mare boalã şi pãtimind în cîteva zile, apropiitu-s-au de dînsa şi ceasul morţii. Şi într-o zi, luni dimineaţa, datu-ş-au sufletul în mîna îngerului lui Dumnezeu şi s-au mutat cãtrã Hristos, Dumnezeul nostru. În veci sã fie pomenitã!” ¹⁹⁸ În alt Letopiseţ faptele nu diferã, întîmplarea morţii este repetabilã, dacã ea rãmîne cumva în memoria posteritãţii aceasta se datoreazã numelui înalt al celui decedat: „Tot într-acestù an, la fevruarie 10 dni, s-au pristãvit şi muma mãrii-sale lui Costandin-voievod, jupîneasa Stanca Cantacuzino, de vîrstã de 62 de ani, pre care şi bãtrîneţile ajungîndu-o, iar mai multe grele boale, cum zic, s-au pristãvit” ¹⁹⁹. Alte morţi sînt sumar notate în cronicã: „Dupã aceasta nu multã vreme trecînd, cînd au fost leatul 7195, mart 2 dni, prestãvitu-s-au şi doamna Elena cãtrã Dumnezeu” ²⁰⁰. Uneori morţile preced naşteri într-un lanţ al curgerii vieţii dintotdeauna: „...trecînd un an, iarãşi s-au nãscut mãriii-sale un cocon, care s-au numit Ştefan, a cãruia viiaţã fiind scurtã, s-au mutat cãtrã domnul în lãcaşurile cele vecinice şi fericite, şi Dumnezeu ca sã-i mîngîie mîhnirea ce au avut, l-au bucurat cu naşterea altui cocon, carele s-au numit iarãşi Ştefan. “²⁰¹ Atît în Evul Mediu rãsãritean, cît şi în cel apusean, moartea este strict administratã ca act ceremonial de dispoziţii testamentare. Iatã un exemplu din foarte multele posibile: „O inscripţie din 1151 pãstratã la muzeul Augustinilor din Tolouse relateazã cum paraclisierul bisericii Saint-Paul din Narbonne a vãzut (...) cã avea sã moarã (...) Îşi fãcu testamentul în mijlocul cãlugãrilor se spovedi, merse la bisericã spre a primi împãrtãşania (corpus domini) şi muri”²⁰². Gãsim prezent şi în cronica româneascã un echivalent al testamentului: „Deci şi mãriia-sa Costandin-vodã, fiiul dumneaei, dupe cum au lãsat cu sufletul dumneaei aşa au şi fãcut”²⁰³; dispoziţiile testamentare prevãd locul de înmormîntare, jupâneasa „lãsîndu cu a dumneaei gurã ca sã o astruce lîngã boiariul dumneaei, jupan Papa Brâncoveanul, la mãnãstirea Brâncovenii, cã acolo era îngropat.”²⁰⁴. De bunã seamã cã înainte de asemenea hotãrîri boieroaica şi-a pus la adãpost sufletul de vîltorile infernului prin prezenţa preotului la patul de suferinţã. Mãrturia de credinţã seamãnã, probabil, cu cele din medievalitatea romano-catolicã din care spicuim un exemplu din 1560: „Înainte de toate închin sufletul meu Domnului, creatorul meu, prea blîndei şi slãvitei Fecioare Maria maica sa, Preasfîntului arhanghel Mihail, Preasfinţilor Petru şi Pavel, precum şi întregii împãrãţii binecuvîntate a Paradisului”²⁰⁵. Înhumarea în bisericã prevãzutã testamentar de jupâneasã este practicã funerarã veche atît în lumea romano-catolicã, aici mai ales, dar şi în perimetrul bisericii ortodoxe, cu toate cã numãrul înhumãrilor intra muros, din creştinismul oriental este mai redus, fiind restrîns mai ales la familiile marilor ctitori ai sfîntelor aşezãminte. În lumea apuseanã obiceiul coboarã spre secolele al IV-lea şi al V-lea; încã de atunci „bisericile din Africa romanã au fost pavate, cel puţin parţial, în naosurile laterale, cu morminte în mozaic, purtînd un epitaf şi imaginea defunctului. La Damous el Karita, din Cartagina, lespezile mormintelor alcãtuiesc pardoseala bisericii. La Alyscamps d’Arles, biserica Saint-Honorat este clãditã pe un strat de sarcofage, iar zidurile sale se sprijinã direct pe ele, fãrã fundaţii.”²⁰⁶ Şi în Muntenia „cînd au fost leatul 7195, mart 2 dni” doamna Elena a fost purtatã în alai funebru „pînã la sfînta mãnãstire Mãrginenii” cu hramul „marii arhistratizi Mihail şi Gavril, carea iaste de dînşii fãcut㔲⁰⁷; adicã de familia defunctei. Cronicarul prezintã în amãnunt locul mormîntului, a „gropniţei”, aceasta „ iaste în tinda bisericii den a dreapta alãturea cu gropniţa a soţului ei, fericitul rãposatul Costandin Cantacuzino bi- vel-postelnicul, care gropniţã au fost ziditã de dînsa încã mai denainte vreme. Vecinaia pameat! “²⁰⁸ Cortegiul funebru diferã şi el în rãsãritul creştin de cel din apus; în orient acesta este marcat de o serie de datini populare, momentele rituale ale înmormîntãrilor sînt şi ele legate de tradiţii, multe cu substrat pãgîn rãmase ca atare pînã în veacul nostru.Ceremonia de înmormîntare rãmîne în memoria contemporanilor, la fel ca nunţile sau botezurile voievodale prin amploare şi, desigur, prin rangul nobiliar al participanţilor care sînt „mulţi boiari, tot rude de ale mãrii-sale” ²⁰⁹. Pe doamna Elena au petrecut-o la „gropniţã” „Şãrban-vodã, cu toţi fraţii lui şi cu toate surorile lui, şi cu tot neamul lor”; în fel asemãnãtor ceremonialului de azi şi ei îşi iau „fieştecarele iertãciune de la maica lor”, pe urmã alcãtuiesc cortegiul funebru pe care-l însoţesc „pîn-în marginea oraşului împreunã cu pãrintele vlãdica Theodosie şi cu mulţime de pãrinţi cãlugãri şi popi şi toatã boierimea şi cu toate gloatele curţii, cu cîntãri dumnezeieşti şi cu mare cinste.”. ²¹⁰ Într-o zi de luni, în luna mai, de dimineaţa, şi doamna Manda „ datu-ş-au sufletul în mîna îngerului lui Dumnezeu şi s-au mutat cãtrã Hristos”. Şi aici toate se petrec în fel asemãnãtor celorlalte ceremonialuri, înhumarea este şi ea intra muros; a doua zi, marţea, moaştele slãvitei doamne s-au dat gropii „în tinda bisericii de la Cotrãceni, care iaste fãcutã de cinstiţi pãrinţii ei” ²¹¹. Şi aici sînt prezenţi la „pogrebaniie” înalte feţe bisericeşti, adicã „cinstitul şi presfinţitul pãrintele Dionisie, patriarhul Ţarigradului, şi cinstitul pãrinte Theodosie, mitropolitul Ţãrii Rumâneşti şi mulţime de cãlugãri şi popi (...)pãrinţii ei, Şãrban-vodã cu doamna-sa Mariia şi cu toţi fraţii şi surorile lui şi cu toatã casa lor, împreunã şi cu gineri-sãu Gligoraşcu”.²¹² În Apusul catolic „Ordinea şi alcãtuirea cortegiului nu erau lãsate în seama tradiţiei sau a clerului. Ele erau stabilite din vreme de cãtre cel decedat în testamentul sãu. Acesta considera ca pe o mare cinste sã atragã în jurul cadavrului sãu un numãr cît mai mare de preoţi şi sãrãcime.” ²¹³ Philippe Ariès spicuieşte din Minutier Centrale, Arhivele notariale centrale vechi ale Franţei, diferite dispoziţii testamentare referitoare la organizarea alaiului în care, spre deosebire de cele orientale, preponderenţã au mai ales sãrmanii şi cãlugãrii organizaţi în confrerii al cãror scop era similar întrucîtva serviciilor funerare moderne; în acest sens o dispoziţie testamentarã dein anul 1647 prevede ca „procesiunea sã înainteze în sunet de clopote, cu podoabele cuvenite [draperiile de doliu acasã şi la bisericãţ, sã se ducã o duzinã şi jumãtate de torţe de o livrã fiecare, o duzinã de eşarfe triunghiulare [ţinute de sãraciţ iar cãlugãrii celor patru ordine cãlugãreşti sã asiste la cortegiu dupã datin㔲¹⁴ În cronicile autohtone mai gãsim şi consideraţii morale cu iz sapienţial: cu toate cã rudele cutãrei doamne decedate „ au rãmas la mare jale, cu multe lacrãme şi cu mari suspinuri de la inimã, dupã cum iaste toatã lumea obicinuitã”, cu toate acestea „nimic n-au folosit” ne încredinţeazã cronicarul reamintindu-ne cã „ cã moartea n-are fãţãrie, ci iaste la tot omul de obşte tocma.“²¹⁵. În alte locuri din cronici, moartea este însoţitã de judecata divinã, autorul Letopiseţului ne povesteşte cum „au venit veste du peste Olt” despre Barbul sãrdarul considerat „începãtorul turburãrilor şi al stricãciunii ţãrîi şi cap hoţilor şi al tîlharilor”; acesta nu s-au dus în Domnul ci „au crãpat şi s-au dus dracului”, moartea lui a fost „ rea şi groaznicã”, boala lui este pedeapsã de la Cel de Sus: serdarul a bolit zece zile, timp în care „ s-au umflat şi au negrit tot trupu, şi încã viu fiind ochii amîndoi i-au sãrit din cap”. ²¹⁶ Nici în moarte nu are odihnã creştineascã serdarul pentru cã „ dupã ce au murit şi au trecut 3 zile, au fost ieşit viermi din mormînt şi putoare mare, cît s-au umplut biserica, care minune s-au auzit pãtutindinea şi au trimis boiarii cei de la Craiova, de le-au adus viermi, pentru credinţã, de au vãzut. Au fost viermi mari albi cu capitile negre.” ²¹⁷

Trebuie remarcat faptul cã viziunea vechii lumi româneşti asupra pãcatului şi asupra apocalipsei ca recapitulare a istoriei mîntuirii este una concret vizualizatã; pãcatul sînt chiar acei „viermi mari albi cu capitile negre” sau acea „putoare mare” a cadavrului care „au umplut biserica”. Nimic nu se ridicã aici la înãlţimea speculaţiei teologice sau filozofice; aceasta este înlocuitã de detaliul concret care dã mai întotdeauna substanţã prozei; chiar la Antim Ivireanul speculaţia teologicã este înlocuitã de enumerarea pãcatelor care foşnesc de viaţa autenticã: „Încăş, pe lîngă acestia toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinţii noştri îi ocărîm şi-i batem; pre bătrîni îi necinstim, pre domni şi pre boieri îi blestemăm, pre arhierei nu-i ţinem într-o nimica, pre călugări îi clevetim, pe preoţ îi ocărîm, besericile le ţinem ca nişte grajduri şi cînd mergem la dînsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decît pe la cîrciume. Sărbătorile şi praznicile nu le ţinem, ca o nimica, ci atuncea facem cele mai rele, de bucurăm pe dracul, şi atunci vindem şi cumpărăm.”²¹⁸

Necinstirea pãrinţilor este pãcat din vremea biblicã, el se adaugã altora consemnate de sfinţii pãrinţi pentru cã seria de verbe prezente în înşiruirea pãcatelor de care se fac vinovaţi contemporanii vlãdicii tocmai asta subliniazã cu insistenţã; aşadar „ ocărîm”, „batem”, „necinstim”, „blestemăm”, mai mult încã „pre arhierei nu-i ţinem într-o nimica” iar pe cãlugãri îi „clevetim”. Necredinţa transformatã în ritualism indiferent este dublatã de transformarea bisericilor în locuri în care se manifestã mondenitatea uşuraticã, aşadar „în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne iarte păcatele, iar noi vorbim şi rîdem şi facem cu ochiul, unul altuia, mai rău decît pe la cîrciume”. De aici drumul spre problematica morţii din perspectivã spiritual-creştineascã este la îndemînã dupã cum ne încredinţeazã mitropolitul din Iviria: „...păcatul iaste moartea sufletului, pentru ca să cunoscă îndată cum că mort ca acesta carele zace împuţit în groapă altul nu iaste fără numai păcătosul (carele, măcar că trăieşte, măcar că să bucură şi să rădfaţă pururea, iară iaste mort, pentru căci sufletul carele iaste partea cea mai alesă şi mai stăpînitoare al sinelui său iaste mort, pentru căci îi lipseşte darul cel dumnezeiesc, carele îi iaste viaţa cea adevărată)”.²¹⁹ Faptul cã pãcatul „iaste moartea sufletului” pare a fi la cei de demult mai de temut decît moartea propriu-zisã care apare în lumea lor ca o îndeplinire bine ritmatã ritualic a unor dispoziţii testamentare în mãsurã sã de morţii un sens superior; moartea dreptului este adormire în Domnul şi înviere la fericire; moartea pãcãtosului este cufundare în muncile cele veşnice unde nu se aud altceva decît vaetele şi scrîşnetele dinţilor celor din veac.

Domnii paradisiace
Existã în istorie şi momente de linişte, de stare cvasiparadisiacã în care totul pare cã merge de la sine, în linişte. Ocaziile acestea ale domniilor fericite le oferã, înainte de toate, starea împãrãţiei otomane. De aceea „Fericitã domniia lui Vasilie-vodã,(Lupu, n.n) în care, de au fostù cîndva aceastã ţarã în tot binele şi bivşug şi plinã de avuţie, cu mare fericiie şi trãgãnatã pãnã la 19 ani, în dzilele aceştii domnii au fostù.” ²²⁰ Pricina acestui bine conjugat cu „bivşug” şi „avuţie” este aşa cum am spus mai înainte faptul cã „În anii de dentîiu cu prepusuri de nepace iarã între leşi şi între turci, iarã apoi, dupã trei-patru ai, deschidzîndu-şi calea Împãrãţiia Turcului asupra persului cu soltan Murat pentru Vavilonul, aicea aceste pãrţi la mare pãci şi linişti şi mare fericii era“²²¹ Dacã Matei Basarab a purtat rãzboaie, au „îmblat în zarve”, aceasta nu e de mirare, „nice te mira”, zice cronicarul, chit cã împãratul din vremea lor era „leu ca acela”. Explicaţia pe care ne-o oferã autorul Letopiseţului e simplã: „Deci sã ştii cã ţãrîle pre atuncea nu era aşea supuse”, ni se spune; mai mult: domnii aveau încã o bunã marjã pentru politica de alianţe prin care îi ţineau în şah pe osmanlîi: „sã temea turcii sã nu se dea Ţara Moldovei în partea leşilor, carii era pre acele vremi foarte tare, cît sã siia împãrãţia de sfada leşilor, şi ales avîndù amu începute rãzboaie cu perşii, precum ţi s-au pomenit. “²²² Şi odatã ce Murat sultanul zãbovea prin pãrţile perşilor cu oştile în „ceste pãrţi, sta fericite vacuri, şi linişte, şi pace întemeiatã den toate pãrţile, fiindù în pace amu Vasilie-vodã şi cu megiiaşii.”²²³ Consecinţa imediatã a „fericitelor vacuri” este zidirea de mãnãstiri; nimic nu mãsoarã mai bine propseritatea şi liniştea datã de Dumnezeu prin buna potrivire a curgerii istoriei decît aceste ctitorii voievodale pe care domnii se chinuie sã le împlineascã tocmai pentru a rãmîne îndãrãtul lor bunul renume al unei stãpîniri blagoslovite de Pronie. Aşa cã şi Vasilie vodã au zidit „lãudate mãnãstiri” (...) „în oraşul Ieşilor, , întîi supt numele a trei sfinţi învãţãtori a bisericii, ce sã dzice Trieh Svetitelei, mai pe urmã mãnãstirea, a doa mãnãstire, a Golãi, cu fãpturã, cum sã vede, peste toate mãnãstirile aici în ţarã mai iscusitã. (...)”. Isprãvile domneşti sînt mai ales cele legate de bisericã, de fapta pravoslavnicã cum a fost aducerea moaştelor „ a sfintei prepodobnei Paraschevei, în anul 7148 (1640), cãriia svinte şi de pe ce locuri au fostù, sã citeşte viaţa ei petrecutã cu mare dumnedzãire în Minei, în luna lui octovrie în 14 dzile.” Şi nu numai ctitorii bisericeşti se întîmplã în aceste „fericite vacuri” ci şi altele, mirene, cum sînt curţile domneşti pe care domnul le împodobeşte cu „ grãdini, grajdiuri de piatrã”. Bivşugul din acele vremi stîrneşte imaginaţia cronicarului: „ Plinã Ţara Leşascã, oi dzice, de aur, la care pre acele vremi curea Moldova cu boi de negoţ, cu cai, cu miiere, şi aducea dintr-aceia scarã de fericire sã suisã, precum şi singuri leşii dzic şi scrisorile lor, care nici o crãie pre acele vremi nu era deopotrivã; în bine şi în dezmierdãciune pre atuncea leşii şi aşea şi ţara noastrã. “²²⁴ Urmaşul în tron al lui Vasilie Vodã Lupul, vodã Gheorghe Ştefan este şi el „Om deplin, capù întregù, hire adîncã, cît poţi dzice cã nascù şi în Moldova oameni”; urmarea vrednicie voievodale este „marele bivşug ţãrîi” care „s-au trãgãnat tocmai 5 ani, în pîine, în vin, în stupi, mare roadã în toate”.

Multe ctitorii au lãsat în domnia sa şi Constantin vod Brâncoveanu, unele se petrec peste hotarele ţãrii: „„Într-acest an au trimis mãrii-sa şi pre Neagoe pitariul Mãjãscul în Ţara Ardealului, la Fãgãraşi, de au isprãvit o bisericã, care încã den trecutul an l-au fost trimis mãriia-sa de o au început den temelie a o lucra cu chieltuiala mãrii-sale. pentru cã neavîndù creştinii de acolo bisericã şi neapãrîndu-sã mãriia-sa de un lucru dumnezeiescù ca acesta, stãtut-au bucuros dupã rugãciunea lor şi au trimis de au fãcut bisericã mare şi frumoasã, întru pomenirea şi cinstea celui mare fãcãtor de minuni, sfîntului Nicolae.” La fel stau lucrurile şi pînã mai departe încã, la „Galata de la Ţarigrad”, unde arzîndù o bisericã ce fusese iar a sfîntului Nicolae, trimis-au pãrintele patriiahul Ţarigradului kir Calinic şi creştinii poporului aceluia la mãriia-sa, cu multã chieltuialã a mãrii-sale de o au fãcut de iznoavã.” ²²⁵ Domnul este mare binefãcãtor, aşijderea filantropia sa ajunge prin pãrţile Bugeacului „la Smil”, unde „aseminea s-au întîmplat de au arsu biserica ce au avut creştinii acolo. Deci arhiereul de acolo şi cu creştinii de acolo ce sã afla lãcuitori, au trimis la mãriia-sa cu multe rugãciuni ca sã facã pomanã sã le facã bisericã, sã nu rãmîie creştinii fãr’ de sfinte rugciuni şi fãr’ de slujbele cele dumnezeieşti (...)”²²⁶. Altele încã zideşte vodã ca un bun gospodar aşa dupã cum s-a arãtat încã de la începutul domniei sale, cînd boierii l-au preţuit dupã felul în care şi-a chivernisit toate ale sale la moşie; prin urmare a isprãvit vodã în acelaşi an în care au trimis lucrãtori în Ţara Ardealului şi „chiliile hanului den mãnãstirea lui Sfeti Gheorghie de aicea den Bucureşti (...) apucatu-s-au mãriia-sa cu multã nevoinţã şi cu mare cheltuialã de au fãcut pã deasupra celoralalte altù rîndù de chilii foarte bune şi boltite jur împrejur şi case patrierşeşti deosebi, şi altu rîndu de case egumeneşti foarte bune cumsãcade, precum sã şi vãd, care în trei ani acestea toate s-au fãcut şi acest bun lucru de folos ce sã începuse s-au isprãvit“²²⁷. Şi pentru cã adesea curtea domneascã stãtea toamna la Târgovişte au binevoit domnul de au isprãvit şi biserica domneascã de zugrãvit, mãcar cã, dupã cum pune mãrturie cronica „şi mai nainte zugrãvitã au fost”, numai cã zugrãveala „sã învechise şi se stricase zugrãveala, iar mãriia-sa au pus de iznoavã de o au zugrãvit şi o au pardosit cu lespezi de piatrã, cu multã chieltuialã şi foarte frumoasã o au înfrumuseţat, pã cum sã şi vede.” ²²⁸ Şi tot dupã mãria sa vodã Brâncoveanu au rãmas la vedere „şi biserica lui Sfeti Dimitrie den Tîrgovişte, care era de tot stricat şi bolta stricatã, iar mãriia-sa pre lîngã altele multe ce au fãcut în Tîrgovişte şi aceia au pus de o au dres şi o au grijit de tot, de au fãcut slujbã într-însa în zio de Sfeti Dimitrie.” ²²⁹ Voievodul are în grijã şi starea mãnãstirii Brâncovenilor fãcutã „ de moşii mãrii-sale, care fiind micã foarte, mãriia-sa Costandin-vodã o au fãrîmat de tot şi alta mai mare de iznoavã den temelie a face au început” ²³⁰. Începutul lucrãrilor este marcat ritualic cu mare fast, domnul trimiţîndu-şi „pre iubiţii fii mãriei-sale : Costandin şi Ştefan, şi cu dînşii au mersu şi sfinţiia-sa pãrintele mitropolitul ţãrii kir Theodosie, ca sã facã începerea, cetind molitva iar dupã obiceiù, care începire la iunie 9, leat 7207, s-au fãcut”²³¹.

În vremea domniilor paradisiace „despre Poartã iaste linişte” iar banii ce ceruse Turcul „den haraci sã dedesã”, atunci şi vremea rãcorindu-sã au pornit vodã cu ospeţele „pre la casile boiarilor spre Sãrata au mers”, acolo şi încã „pre la Mãrginenii mãnãstirii întîi, apoi la Mãrginenii lui velspatar, Filipeştii de Pãdure, Mãgurenii, Filipeştii de la Praova, umblîndu spre Scãiani au mers şi, de la Scãiani la Şchiai şi de acolo la Sãrata. Şi de acolo şi pînã la Rîmnic, la mãnãstire, unde mãriia-sa împreunã cu Mihai Catacozino vel-spãtar o fãcuse şi de cînd sã zidise şi sã înfrumoseţase cu toate podoabele, atît cele pã denlãuntrul mãnãstirii, chilii şi altele. Vreme mãriia-sa nu mai avusese sã vazã pînã acum, pînã Dumnezeu aceastã linişte dispre Poartã adusese , cãruia vremea îndemînã dînd, au mers şi pîn’ la Rîmnic, cum zişi, unde în zioa de Înãlţarea cinstitei cruci, la 14 dni ale lui septembrie, acolo au fostù veselindu-sã cu toţi boiarii mãrii-sale. Într-aceia zi dînsu-de-dimineaţã purcegînd, au mers înapoi iar la Sãrata, şi de acolo pre la satul ginerului mãrii-sale, Şãrban vel-stolnic, pre la Tãtãrani, şi de acolo pre la Negoieştii, pã la satul cumnatului mãrii-sale, a lui Panã vel-sãrdar, pe unde frumos şi cu mare bucurie priimind pre mãriia-sa, toţi ospãtîndu-l cît mai bine şi dupã putinţã le-au fostù. Aşa deci, de acolo, pe la Finta mergînd, iar la Tîrgovişte la sacunul mãrii-sale au venit, fãcînd toatã preumblarea aceasta zile 20.

Dupã ce deci la scaunul mãrii-sale au venit, iar cãuta trebile cîte era a se face au început, pînã cîndù şi vremea culesului viilor au sosit. Şi aşa la octombrie 2 dni, au mersù mãriia-sa la viile de la sãteni de au şãzut acolo cîteva zile împreunã cu toatã casa mãrii-sale şi alţi boiari, unde şi culesul au fãcut, iar mai mult pentru preumblarea, dupã cum şi într-alţi timpi au fãcut.

Viind deci de la vii iar la Tîrgovişte, au mai şãzut mãrii-sa pînã în octombrie (...) dni, iar dupã aceia apropiindu-sã şi vremea rãcelii, au puces mãriia-sa la octombrie 22 dni, şi au mersù pe la satul mãrii-sale Potologii, unde şi pã Sfeti Dimitrie au fãcut... “²³²

Vocaţia constructivã a cutãrui domnitor îşi cautã modele la Constantinopol; de acolo acesta au avut ca sursã de inspiraţie „o grãdinã frumoasã”. Din capitala lumii aceleia sînt aduşi anume meşteri pricepuţi în a ridica havuzuri şi chioşcuri şi ronduri desfãtãtoare cu fel de fel de flori. Construcţia aminteşte de rafinamentul extrem-oriental de prin parcurile nipone sau din cele ale mandarinilor chinezi; în ambianţa bogãţiilor florale „ Apa trecea de la un havuz la altul pe nişte pietre şi în felul acesta curgea în toatã grãdina”. Rezultatul este o originalitate indiscutabilã întrucît aşa ceva, ne asigurã cronicarul, „ nici un domn nu fãcuse“²³³

O domnie binecuvîntatã în linişte şi depline bivşuguri este bogatã şi din punct de vedere cultural. Înainte de toate prolifereazã cosmopolitismul şi plurilingvismul. În domnia lui Vasile Lupu, acesta „introduce limba greacă în biserica domnească. El hotărăşte ca la o strană psaltul să cînte greceşte şi toată liturghia să se citească alternativ în greceşte şi slavoneşte”²³⁴. Limba de prestigiu devine treptat cea elenã: „Fii lui Miron Costin studiau în 1664 retorica în limba greacă. Gheorghe Duca a fost un protector al culturii elenice. (...) Se pare că Duca avea şi o frumoasă bibliotecă cu autori greci şi bizantini, fiindcă cerea lui Hrisant Notara să-i restituie operele scriitorilor bizantini Grigoras şi Laonicos Halcocondylis”²³⁵ Aceeaşi cercetãtoare avizatã ne încredinţeazã şi asupra faptului cã fiii postelnicului au avut profesori greci, la 1646 doi dintre ei îl avea de dascã pe vestitul învîţat Paisie Ligaridis. La fel „Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut mai întîi ca profesor pe un Dionisie, apoi pe învăţatul Gherasim Vlahos din Creta (D. Russo, Studii istorice greco-rom$ne, Buc. 1939, vol. II). La Veneţia, unde Constantin Cantacuzino s-a dus pentru studii, a avut ca mentor pe călugărul grec Gondulis şi ca bun prieten pe hiotul Panos Pepanos. La universitatea din Padova, el a fost însoţit de de pietenul său Panos şi, deşi se găsea în vestitul centru cultural padovan, totuşi profesorul grec era nelipsit(...) Atunci şi-a procurat şi logica neoaristotelicului Cezar Cremonini, ale cărui concepţii vor domina ceva mai tîrziu în învăţămîntul filozofic predat în Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, fiind difuzate de manualele acestuia, Teofil Coridaleu”²³⁶

Epoca fanariotă

Termenul de fanariot pe care-l foloseşte Iada Gună în discuţia ei cu Lucu Silion, eroul din romanul Lunatecii al lui Ion Vinea, desemnează, după Andrei Pippidi, membrii „elitei foarte amestecate care locuia în cartierul Fanar înainte de 1821, singura aristocraţie pe care a cunoscut-o societatea greacă post-bizantină.”²³⁷ În accepţiunea restr$nsă a denumirii, termenul se referă la „prinţii Moldovei şi ai [ării Rom$neşti iviţi din acest mediu”²³⁸. În sens larg, fanariotismul defineşte „pentru secolul al XVIII-lea şi primul sfert al veacul următor, pe toţi membrii clasei conducătoare a ţărilor sud-est europene a căror origine şi educaţia era grecească.”²³⁹

Acelaşi autor, în acord, de altfel, cu toţi marii noştri istorici, disociază fanariotismul de o etapă anterioară de tip prefanariot, aparţin$nd secolului al XVII-lea, aceasta de pe urmă fiind rezultatul unui prim val de imigrare greacă în principatele rom$ne. Penetrarea în ierarhia politică autohtonă a acestor prefanarioţi a fost favorizată de ascensiunea unor familii greceşti care se pretindeau, şi unii chiar şi erau, de stirpe nobilă bizantină, în politica externă otomană. Iniţial interpreţi pe l$ngă marile căpetenii otomane, grecii aceştia culţi şi bogaţi vor acapara treptat afacerile externe ale imperiului, devenind sub denumirea de dragomani, o clasă socio-profesională distinctă, purtătoare a unui mediu cultural specific în lumea turcă. În fapt, criza turcocraţiei, după cum se exprimă Pippidi, îi va proiecta pe aceşti oameni abili printre elitele conducătoare ale marelui imperiu oriental.

Într-o lucrare de doctorat despre lumea fanariotă, istoricul Socrates C. Zervos radiografiază, din perspectiva modernă a istoriei mentalităţilor, sentimentul apartenenţei acestora la o comunitate minată în permanenţă de o criză de solidaritate. Caracteristicile acestei comunităţi-în-criză se vor proiecta şi în istoria rom$nească din perspectiva dublă a luptei politice pentru domnie şi a reformelor socio-politice şi culturale care au urmat după urcarea pe tronul ţărilor rom$neşti a unuia sau a altuia dintre pretendenţi. În primul caz, principatele vor „beneficia” de neajunsuri şi nefericiri care au existat, ce-i drept, şi înaintea domniilor fanariote, dar care se vor amplifica în această perioadă. În a doua perspectivă, pot fi puse în evidenţă împliniri autentice în măsură să apropie ţările rom$neşti de civilizaţia europeană occidentală. Aceste consecinţe duble îşi au temeiurile în chiar comunitatea greacă din capitala imperiului otoman: amestec straniu de cultură înaltă şi de lipsă de scrupul, de războaie interne cinice şi adesea imorale, amintind de contrastele lumii bizantine. Pentru Socrates C. Zervos, solidaritatea de grup a fanarioţilor, dar şi contestaţiile fanarioţilor de către fanarioţi sunt abundente av$nd ca obiect at$t grupul c$t şi membrii săi care îşi pun reciproc sub semnul întrebării moralitatea, onestitatea, capacitatea şi cunoştinţele într-o măsură aproape sistematică.”²⁴⁰ Evident că aceste atitudini sunt impuse de necesităţile luptei politice şi mai puţin de realitatea istorică. Adesea conflictele se petrec în chiar s$nul aceleiaşi familii. Spre exemplu, în 1778, „prinţul Nicolae Mavrogheni, afl$nd despre ascensiunea nepotului său Ştefan la demnitatea de mare logofăt, se exprimă ironic la adresa acestuia pe l$ngă Patriarh din cauză că, după cum susţine Comnen-Ipsilanti, el însuşi nu a putut să acceadă la o asemenea demnitate, neav$nd nici o consideraţie din partea arhonţilor, în ce-l priveşte. În 1742, Ioan Nicolae Mavrocordat cu ajutorul marelui vizir, şi-a destituit propriul frate, pe Constantin Mavrocordat, de pe tronul Moldovei, pentru ca să-i ia locul. C$ţiva ani mai t$rziu, Grigore Ghica îşi va destitui la fel vărul, acelaşi Constantin Mavrocordat, de pe tronul [ării Rom$neşti pentru a domni în locul lui.

Acuzaţiile referitoare la moralitatea sau la proasta conduită politică a membrilor grupului sunt nenumărate în scrierile fanariote: lui Nicolae Mavrocordat îi este reproşată tirania guvernării, asasinarea mai multor demnitari, otrăvirea fratelui său Ioan Mavrocordat, uciderea mitropolitului Munteniei; lui Nicolae Ghica, răutatea şi nenumăratele intrigi politice; lui Nicolae Şuţu, lipsa de respect faţă de Patriarhie, minciunile şi sperjururile; acesta din urmă, la r$ndul lui, va discredita pe l$ngă sultan şi numeroase familii ale comunităţii (Ipsilanti, Moruzi, Rizo), demasc$ndu-le originea modestă. Lui Grigore Ghica i s-a reproşat impozitarea excesivă a Moldovei; domnia lui Constantin Mavrocordat a fost considerată nefastă şi complet ridicolă, comportamentul său faţă de familie, crud, iar acuzaţiile împotriva moldovenilor, nedrepte. Marele dragoman Moruzi a fost acuzat de a fi consiliat rău Înalta Poartă; lui Constantin Hangerliu i-au fost reproşate acuzaţiile mincinoase împotriva prinţului Ipsilanti. Însă cele mai virulente critici sunt îndreptate împotriva lui Nicolae Mavrogheni, ultimul venit în grupul fanariot: lui i s-a reproşat cruzimea caracterului şi domnia nefastă care a răsturnat şi a tulburat întreaga societate greco-romană din Constantinopol; acesta, la r$ndu-i, îşi insultă predecesorii şi pe toţi arhonţii Fanarului, acuz$ndu-i, pe l$ngă marele vizir, de hoţii şi de proasta gestiune a averii principatelor.

“Fie-ne îngăduit”, afirmă istoricul Zervos, „să presupunem că fracţiunile create în s$nul grupului fanariot s-au format în baza a trei criterii: originea, averea şi momentul stabilirii la Constantinopol.”²⁴¹

Toate aceste perspective negative născute, aşa cum am spus, din pasiunea luptei politice îşi găsesc contraponderea în eforturile reformatoare ale c$torva prinţi fanarioţi luminaţi, dublate de cultura largă a acestora şi de încercarea de organizare a învăţăm$ntului în ţările rom$neşti. Efectele acestei politici sunt rodnice şi nu pot fi trecute cu vederea, alcătuind aspectul pozitiv al epocii fanariote în ţările rom$neşti. Proveniţi din familiile marilor dragomani ai imperiului otoman, principii fanarioţi moştenesc prin tradiţie o solidă instrucţie şcolară, sunt poligloţi, cunoscători ai principalelor limbi orientale şi occidentale, de asemenea „competenţa lor în drept islamic şi cunoştinţele practici judiciare occidentale au făcut din aceştia personaje docte.”²⁴²

Aşadar, emanciparea grecilor din vechiul Bizanţ în s$nul Imperiului Otoman se petrece concomitent cu stabilizarea statului turc şi cu apariţia unor structuri statale şi economice asemănătoare celor occidentale. După perioada fanatismului războinic, concretizat prin marile cuceriri otomane, îşi face apariţia şi în acest spaţiu dezvoltarea economică şi tentaţia de viaţă luxoasă şi rafinată. Acestea au fost premisele afirmării grecităţii în Imperiul Otoman: comerţul şi instrucţia şcolară au devenit principalele atuuri ale viitoarei comunităţi fanariote din Constantinopol. Prin urmare: „dezvoltarea economică a deschis calea creării noilor elite în societatea ortodoxă greacă. Bogăţia dob$ndită prin comerţ a permis accesul către învăţătură fiilor noilor îmbogăţiţi. Medicina învăţată în Occident a devenit privilegiu al ortodocşilor.”²⁴³ Şi, după cum se cunoaşte din istorie, în acest fel era deschisă calea spre influenţarea politică a deciziilor cercurilor conducătoare, mai ales în situaţia în care imperiul nou creat se bazează exclusiv pe vitalitatea cvasi-barbară a expansiunii războinice.

Un alt atu care a permis grecilor îmbogăţiţi din capitala otomană să intervină în viaţa politică otomană l-a constituit faptul, de sorginte religioasă, conform căruia Coranul interzicea credincioşilor învăţarea limbilor străine. Acest fapt, după cum susţine Gregoire Cassimatis²⁴⁴, a oferit fanarioţilor perspective favorabile sigure.

Pe de altă parte, pătrunderea treptată a elementului grec în ţările rom$neşti era str$ns legată de emanciparea acestuia în imperiu. Fenomenul este anterior domniilor fanariote propriu-zise din Moldova şi Muntenia şi se constituie, în toată perioada secolului al XVII-lea, într-o epocă, denumită de istorici, a prefanariotismului. Marile familii boiereşti autohtone intră treptat în alianţe de familie cu grecii, la fel şi familiile domnitoare, înlocuindu-se în acest fel înrudirile matrimoniale anterioare cu urmaşii despoţilor s$rbi.

Prezenta prefanarioţilor în ţările rom$neşti o găsim atestată în cronica mitropolitului grec Matei al Mirelor în anii imediat următori domniei lui Mihai Viteazul, el însuşi, de altfel, fiul unei grecoaice pe nume Teodora. Mitropolitul îi sfătuieşte pe grecii constantinopolitani să nu se dedea la nedreptăţi ca să nu-i supere pe rom$ni, sfătuindu-i să nu se lase ademeniţi de patima unor îmbogăţiri necontrolate pe seama locuitorilor ţărilor rom$neşti.

Însemnătatea pentru autohtoni a acestei imigrări a fost adesea prezentată exclusiv partizan în bibliografia subiectului; sau în felul unor ocupanţi spoliatori sau, altfel, ca nişte agenţi ai culturalizării la nordul Dunării. Pentru I. C. Filitti, bunăoară, situaţia grecilor în ţările rom$neşti era asemănătoare aceleia din Constantinopol: şi aici, ca şi acolo, fanarioţii erau înconjuraţi de incultură şi barbarie. Filitti îl citează pe D. N. Darvari, un cărturar considerat un adevărat Voltaire al Greciei, în viziunea căruia boierii autohtoni aveau, în momentul penetrării grecilor, „at$ta ştiinţă de carte c$tă le era necesară pentru a se putea iscăli. Biblia nu era cunoscută dec$t superficial. În 1735, Constantin Mavrocordat, care înlocuise în cele două principate barbaria prin civilizaţie, dădu culturii o gramatică slavonă şi grecească... Educaţia boierilor se mărginea, de altfel, la deprinderea limbii rom$neşti şi a celei greceşti moderne.”²⁴⁵

În ciuda acestor mărturii istorice, viziunea preponderent negativă asupra fanarioţilor apare în scrierile istorice încă de la începutul secolului trecut. În primii ani ai veacului al XIX-lea istoricul Christian von Engel scrie o istorie a Moldovei şi a Munteniei în care vorbeşte pentru prima dată despre o epocă a suveranilor greci, pentru ca, în aceeaşi perioadă, medicul saxon Andreas Wolf, să aprecieze în termeni drastici epoca fanariotă, depl$ngînd soarta ţărilor rom$neşti. De asemenea, Wolf „pune pentru prima data în circulaţie termenul de fanarioţi, pe care-l utilizează pentru a denumi originea principilor greci”²⁴⁶ şi tot el „condamnă şi depl$nge în acelaşi timp soarta acestor principi care trăiau sub imperiul fricii şi al incertitudinii”²⁴⁷.

Însă cel mai mare adversar al fanarioţilor a fost un grec, Marc Phillipe Zalony, care a publicat la Marsilia, în l824, un studiu despre fanariotism. Criticile virulente la adresa prinţilor levantini pot fi explicate prin influenţa mişcării de redeşteptare naţională a poporului grec din vremea Eteriei, în raport cu care fanarioţii apăreau ca o forţă conservatoare legată de interesele Imperiului Otoman. Studiul acesta, tradus în l909 şi în limba rom$nă, a avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei rom$neşti. Aceeaşi atitudine o regăsim şi în scrierile istorice ale lui Michel Anagnosti (La Valachie et la Moldavie, Paris, l837), Raoul Perrin (Coup d’oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris l839), J. A. Vaillant (La Roumanie ou l’histoire, langue, littérature, ortographie, statistique, vol II, l844), Elias Regnault (Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, Paris, l855).²⁴⁸

În istoriografia rom$nească, o atitudine critică asupra perioadei fanariote au avut Mihail Kogălniceanu (Histoire de la Valachie, Berlin, l837) şi Ion Heliade-Rădulescu (Prescurtare de istoria rom$nilor sau Dacia şi Rom$nia, Bucureşti, 1861). Nicolae Bălcescu, deşi critică aspru dominaţia greacă în Principate de după domnia lui Mihai Viteazul, este mult mai ponderat în judecăţile generalizatoare. La fel A. D. Xenopol în istoria sa.²⁴⁹ Modificarea viziunii istorice asupra epocii se datorează şi traducerilor „lui George Sion din Dionisie Fotino şi fraţii Tunusli. Aceste două traduceri, odată intrate în sfera literaturii istorice rom$neşti, au influenţat în mod sigur opinia publică în ceea ce priveşte istoria fanarioţilor”²⁵⁰. Tendinţa de reevaluare a epocii fanariote se va accentua datorită lui Nicolae Iorga, care şi-a propus explicit să reabiliteze domniile fanariote din ţările rom$neşti.

Ultima sinteză modernă de istorie a Rom$niei, tipărită în străinătate de Vlad Georgescu, prezintă epoca fanariotă ca pe o complexă structură social-politică a veacului al XVIII-lea. „Cei mai mulţi istorici”, susţine Vlad Georgescu, „au înnegrit fanariotismul, insist$nd asupra laturilor sale negative, alţii, din şcoala lui Iorga mai ales, au căutat oarecum să-l reabiliteze”²⁵¹. Analiza fenomenului s-a făcut mai ales prin prisma „luptei dintre rom$ni şi greci, aşez$nd astfel conceptul pe un alunecos teren naţional”²⁵². Istoricul nu neagă componenta naţională, fără să-i dea amploare definitorie în analiza epocii, mai ales că fanariotismul, ca perioadă distinctă în istoria rom$nilor, îşi are rădăcini în veacurile XVI-XVII, în ceea ce istoriografia a denumit ca fiind o epocă prefanariotă. Pe bună dreptate, susţine Vlad Georgescu ideea după care elementul etnic nu este precumpănitor în analiza epocii, odată ce principii fanarioţi nu aparţinuseră nu numai unor familii de greci, dar şi altora. Rom$ni, albanezi sau bulgari au domnit în această perioadă într-un fel de multietnicitate cu un sistem de valori specifice, „bazat pe ortodoxism conservator, pe tradiţionalism anti-occidental şi pe respectarea legăturii de credinţă faţă de Poartă”²⁵³. Acelaşi istoric recunoaşte şi faptul că nu toţi principii s-au aliniat necondiţionat acestei orientări politice, unii dintre ei adopt$nd chiar o poziţie hotăr$t anti-fanariotă. Vlad Georgescu înclină să vadă în fanarioţi un fel de partid istoric, „divers ca alcătuire, dar bazat pe interese comune”²⁵⁴. Că este aşa, o dovedeşte şi faptul că în momentul în care motivaţiile politice şi sociale care au stat la baza fanariotismului au încetat să existe, reprezentanţii familiilor domnitoare s-au încadrat în mişcările naţionale greacă sau rom$nească. Aceste familii at$t de importante pentru istoria noastră sunt reprezentate prin familia Ghica cu doi prinţi domnitori, familia Duca cu doi prinţi domnitori, familia Cantacuzino cu trei prinţi ajunşi pe tron, familia Rosetti, cu doi prinţi, Mavrocordat cu şase prinţi, familia Callimachi cu patru prinţi, familia Moruzi cu trei prinţi domnitori, familia Şuţu cu trei, familia Caragea cu doi, Ipsilanti la fel, Mavrogheni cu un prinţ domnitor şi Hangerli cu doi prinţi.²⁵⁵

Atitudinea duplicitară, imoralitatea presupusă de lupta politică, cruzimea şi supunerea absolută faţă de otomani coexistă în veacul fanariot cu larga cultură umanistă a prinţilor levantini, cu eforturile oneste ale acestora pentru reformarea ţărilor rom$neşti. Sentimentul datoriei faţă de obligaţiile domniei se amestecă adesea cu frica de Înalta Poartă, ceea ce dă de multe ori figurii unor domnitori o încărcătură tragică, aşa cum apare domnia lui Alexandru Ipsilanti în Istoria lui G. I. Ionescu-Gion: „Erau aproape şapte ani, de c$nd [ara Rom$nească se afla sub stăp$nirea bine chibzuită a lui Alexandru-Vodă Ipsilante, în linişte şi pace, fără jafuri tătăreşti şi fără schingiuiri turceşti, fără cotropiri d’ale Ruşilor şi d’ale Nemţilor.

Locuitorii se uitau unul la altul şi în mirarea lor naivă, păreau a se întreba dacă cu adevărat ei mai trăiau tot în [ara Rom$nească, cea din toate părţile deschisă poftelor străine”²⁵⁶. Cu toate acestea; „La Bucureşti, singur, în odăile palatului său de l$ngă Mihai Vodă, Ipsilanti era cu inima sărită de c$te ori primea o scrisoare sau vreun trimis din Constantinopole. În faţa supuşilor săi însă, în faţa boierilor şi clucerului şi negustorilor, Domnul păstra acea pace şi acea linişte ne$ntreruptă în care, după Orientali, constă adevărata mărire”²⁵⁷.

Măreţia calmă şi spaima faţă de stăp$nitori, existenţă dublă sunt prezente şi în opera mateină care îşi vădeşte în acest fel, at$t viziunea realistă asupra trecutului, c$t şi sursa tainei lui figurată prin existenţa nocturnă şi diurnă a crailor, a măştii şi a deghizării. G.I. Ionescu-Gion reproduce în aceeaşi lucrare instrucţiunile scrise de Nicolae Mavrocordat pentru fiul său Constantin. Însemnările sunt preluate de autor din studiul Ephémérides Daces, publicat de Constantin Dapontes la Paris, la sf$rşitul veacului trecut: „C$nd intraţi în casa unuia din paşii cei mari ai Imperiului, faceţi mai înt$i o mătanie; ajunşi în mijlocul camerei, mai faceţi una, descriind un semicerc pentru a nu masca uşa. Apropiindu-vă de Luminăţia Sa, veţi îngenunchea şi lu$nd pulpana hainei sale o veţi săruta şi o veţi duce la frunte în semn de supunere. Luminăţia Sa va preînt$mpina poate c$teodata această onoare. Atunci veţi lua ciucurii sofalei şi îi veţi săruta duc$ndu-i pe urmă la frunte.

Vă veţi scula apoi şi vă veţi depărta de Luminăţia Sa neîntorc$ndu-i niciodată spatele. Dacă cu vreun semn paşa vă invită să şedeţi, duceţi-vă îndată în vreunul din colţurile camerei, puneţi-vă în genunchi şi uitaţi-vă cu băgare de seamă ca nu cumva vreun Turc să fie la spatele vostru.

Dacă Luminăţia Sa vă întreabă cum vă merge cu sănătatea, răspundeţi-i umilit: «Sărut, Doamne, praful picioarelor tale; urm$nd a-i vorbi, nu mai întrebuinţaţi dec$t persoana a treia plural»”²⁵⁸.

Supunerea aceasta era practicată curent în epocă fiind dublată, în Moldova şi Muntenia, de afişarea unei măreţii care amintea de ceremonialul bizantin, golit cu totul de orice putere autentică. Prinţii levantini se deghizau după necesităţi, trăiau dublu, acceptau umilinţa audienţelor la mai marii Imperiului cu toate că erau, adesea, oameni de înaltă cultură. Constantin Mavrocordat, bunăoară, deşi în atare împrejurări săruta ciucurii sofalei cutărui paşă otoman, fusese un om luminat şi un reformator autentic. Eforturile sale de modernizare a societăţii rom$neşti s-au concretizat într-un document publicat în anul 1742 în jurnalul „Mercure de France” cu titlul sugestiv de Constituţie. Acest act „a furnizat primul mare efort de reorganizare a ansamblului vieţii sociale şi politice a ţării(...)indic$nd direcţiile în care se vor fi angajat toate eforturile, reuşite sau eşuate, ale succesorilor fanarioţi ai lui C. Mavrocordat”²⁵⁹. Importanţa acestui document este foarte mare pentru cunoaşterea ţărilor rom$neşti în veacul al XVIII-lea, fapt recunoscut de majoritatea istoricilor rom$ni. Pentru Şerban Papacostea, carta lui Constantin Mavrocordat este „un instrument de prim ordin al politicii de reformă”, fiind în acelaşi timp, „o mărturie preţioasă pentru istoricul aplecat spre analiza resorturilor societăţii rom$neşti din secolul al XVIII-lea. Oglindă fidelă a unei lumi aflate într-o criză profundă, actul lui Mavrocordat ne dezvăluie at$t problemele care se ridicau înaintea guvernării principatelor rom$neşti, c$t şi soluţiile noi pe care le-a găsit principele fanariot”²⁶⁰

Reformele lui Constantin Mavrocordat au urmărit, îndeosebi, două domenii fundamentale în măsură să oprească scăderea dramatică a populaţiei din ţările rom$ne, care părăsea în masă domeniile boiereşti, refugiindu-se în Transilvania sau în sudul Dunării: sistemul fiscal şi cel juridic. Domnitorul a încercat să limiteze arbitrariul şi abuzurile unific$nd sistemul de impozitare; a eliminat, mai apoi, răspunderea colectivă a satelor faţă de dări prin care ţăranii erau obligaţi să plătească şi pentru cei plecaţi. Domnitorul a mai reuşit un recensăm$nt atent al populaţiei în vederea impozitării individuale, de asemenea a limitat abuzurile agenţilor fiscali, plătindu-i din vistieria domnească. Carta lui Mavrocordat a încercat să legifereze strict raporturile ţăranilor iobagi faţă de boieri, reform$nd, în acelaşi timp, aparatul administrativ şi judiciar.

Provenit dintr-o familie de mare erudiţie umanistă, posesor al unei biblioteci cunoscute în Europa, principele Constantin Mavrocordat nu era indiferent nici faţă de şcolarizarea preoţimii, după cum mărturiseşte cronicarul într-o relatare cu accente comice: „Mai dedese poroncă de str$ngea toţi preoţii, diaconii oraşului la biserica curţei şi după ce-i băga dimineaţa în biserică, punea ciohodari la uşă şi nu lăsa nici pre unul să iasă afară, puindu-le un preot ce-l avea Măria sa învăţat la carte grecească şi rom$nească de se suia în anvon de le cetia după cum se cade a şti fiecare preot or$nduiala bisericei şi a botezului, şi a ispovedaniei; de care foarte se spăriese preoţii; şi care nu prea ştia carte se apuca de învăţa de al doilea carte, măcar că dedese mare poroncă Mitropolitului şi Episcopilor să cerceteze pre cei ce vor să se preoţească sau să se diaconească, şi să vadă ca de vor şti darul deplin, şi aşa să le dee darul preoţiei şi al diaconiei”²⁶¹

Un alt principe fanariot remarcabil al vremii a fost Alexandru Ipsilanti. Şi acesta avea o cultură solidă: „Orfan de la v$rsta de nouă ani, Alexandru a primit o bună educaţie prin grija mamei sale; a învăţat greaca veche, italiana şi franceza. A studiat, de asemenea, araba, persana şi turca literară pe care o vorbea — după izvoare contemporane — cu mare meşteşug, fiind capabil să scrie perfect în aceste limbi. A dob$ndit încă şi temeinice cunoştiinţe filozofice, fiind receptiv la ideile avansate ale vremii sale, asemăn$ndu-se multor altor tineri luminaţi din epoca sa”²⁶² În hrisovul din l775, domnitorul îşi expune principiile de guvernare, întemeindu-le pe citate din Seneca şi Sf$ntul Grigorie de Nazianz. După Ionescu-Gion, în hrisov Alexandru Ipsilanti prezintă „reformele ce era hotăr$t a face, îmbunătăţirile ce cu adevărat ţinea a introduce în mult încurcata c$rmuire a principatului rom$nesc”²⁶³ Reforma o continuă pe cea a lui Constantin Mavrocordat în sistemul fiscal şi cel juridic. Ipsilanti va fi preocupat şi de învăţăm$nt, reorganiz$nd şcoala de la Sf$ntul Sava şi construind pentru aceasta un nou local spaţios. „Şcoala va avea nouă profesori, doi pentru gramatică, doi pentru matematici, aşadar, pentru aritmetică, geometrie şi astronomie, pentru istorie, unul pentru teologie şi trei pentru limbile latină, franceză şi italiană”²⁶⁴

Întreaga moştenire istoricã, politicã şi, desigur, culturalã a culturii şi civilizaţie române este de regãsit în strãfunduri istorice, din vremea cînd Imperiul roman de apus s-a despãrţit în anul 395 de lumea orientalã. De atunci treptat Orientul se va despãrţi tot mai accentuat de lumea apuseanã care va intra într-un amurg prelung dupã moartea lui Teodosiu. Noul imperiu va avea de înfruntat grave crize religioase, va lupta uneori cu eroism admirabil împotriva invaziilor barbare care vor desfiinţa în 476 gloria cetãţii veşnice, chiar dacã la nici o sutã de ani împãratul din partea orientalã a fostului imperiu roman Iustinian I va mai încerca zadarnic reconstituirea mãreţiei imperiale de odinioarã. Cu toate acestea în vremea domniei lui Iustinian s-au dezvoltat instituţiile dreptului prin codul justinian, apoi artele şi şcolile teologice. Abia constituirea puternicului imperiu franc va domoli definitiv visul refacerii sub coroana basileului a fostului imperiu roman, la aceasta se adaugã luptele intestine şi luptele nesfîrşite ale invadatorilor arabi şi slavi.

În acelaşi fel, dupã ce arhanghelul Gabriel (Djabrail) i-a revelat învãţãtura lui Dumnezeu, profetului Mahomet şi a apãrut Coranul - cartea sacrã a musulmanilor - şi dupã ce, din poruncã dumnezeiascã, profetul a anunţat revelaţia noii religii la Meca - centrul de atunci al pãgînismului idolatru - dupã refuzul învãţãturii sale de cãtre locuitorii politeişti ai oraşului, dupã toate aceste întîmplãri cvasimitice, lumea Europei rãsãritene îşi va fi gãsit un nou drum şi temeiul unor noi diferenţe. Este de amintit aici totul: hegira şi începutul cronologiei musulmane, înceata constituire a statului musulman dupã moartea profetului, începutul expansiunii sale spre Nord şi ciudãţenia aproape sincreticã, amintind de practica gnosticilor de dinainte şi a celor de azi, prin care toate învãţãturile apãrute în tradiţia vetero-testatmentarã, dar şi aceea a Noului Testament, fuseserã împãcate în (şi prin) acest ultim star (steauã, sceptru) al profeţiei şi al profeţilor. Aspectul specific al vieţii de zi cu zi a credinciosului musulman , aşa numita şaria, se va constiutui şi ea în specificitate a vieţii, a unei culturi şi a unei civilizaţii cu specificitatea ei inconfundabilã. La acestea din urmã se adaugã diferitele ramuri, secte sau şcoli cum ar fi şiiţii şi suniţii, despãrţiţi mai degrabã de probleme legate de filiaţii şi ascendenţe ale califilor decît de chestiuni doctrinare propriu-zise. La acestea din urmã se adaugã controverse ecleziologice de felul aceleia referitoare la rolul imamului ca pãstrãtori ai învãţãturii profetului. Şiismul este mai mistic, mai înclinat spre o anume exigenţã sã-i spunem elitistã, cu vãdite aplecãri eretice în raport cu credinţa musulmanã majoritarã. Suniţii sînt mai raţionalist-pragmatici, fondeazã şcoli juridice şi îşi epuizeazã istoria hãrãzitã de Allah în interpretãri ale Tradiţiei (şaria). Existã şi aici interpretãri literale ale Coranului şi altele esoterice şi alegorice; unele insistã în abordarea raţionalistã a islamului, altele în cea care evocã mai ales inaccesibilitatea misterului divin faţã cu avînturile mãrginite ale fiinţei umane. E inutil sã mai sublinem evidenţe de felul aceleia dupã care în rãsãritul creştin o poziţie de felul aharismului care a dominat teologia sunitã este asemãnãtoare teologiei negative areopagitice. Arta nonfigurativã generatã de islamism a înflorit în Spania de dinaintea regilor preacatolici, în India şi Africa de Nord, de acolo desigur în Peninsula Arabicã, Orientul Apropiat şi cel Mijlociu ca şi în regiunile meridionale ale Rusiei. Tendinţa geometrizantã şi abstractã, motivele vegetale, plastica de felul aceleia degajate de arta caligrafiei, viziunile intelectualist-fantastice sînt, în esenţa lor, tot atîtea provocãri ale artei europene şi tot atîta humus ideatic fertil al culturii noastre naţionale. E greu de pus în evidenţã întreaga bogãţie a influenţelor profunde din arta musulmanã şi cea a arealului panortodox; numai cã acestea indiscutabil existã de la ţesãturi, miniaturi pictate, orfevrãrie, covoare, obiecte de ceramicã sau sticlã. O lume care trãieşte în umbra unei arhitecturi care-şi gãseşte singurã drumul spre originalitate, de la Marea Moschee din Damasc, cea dintîi care va influenţa şi alte construcţii asemãnãtoare din veacul al VIII-lea cum sînt cele din Medina, Ierusalim sau Haran.