Note de Curs managementul instituţiilor de administraţie publică

Prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925 se stabilea că reprezentantul puterii centrale în judeţ era prefectul (art. 333) în oraşe pretorul (art. 356) iar în comune notarul (art.366), salarizaţi de către stat. În aceste condiţii nu se poate vorbi despre descentralizare.

Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929, reorganiza România din punct de vedere administrativ în 7 centre de administraţie şi inspecţie locală, denumite directorate ministeriale locale. Reşedinţa acestora era stabilită la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara. În acest sistem directorul ministerial era reprezentantul Guvernului, şeful ierarhic al tuturor serviciilor ministeriale şi avea în subordine prefecţii judeţelor care compuneau directoratul.

Prin Legea administraţiei din 14 august 1938 s-a renunţat la centrele de administraţie, înfiinţându-se un număr de 10 ţinuturi, alcătuite de 4-10 judeţe ficare. Serviciile ministeriale erau descentralizate în circumscripţii care corespundeau ca întindere ţinuturilor. Fiecare minister avea un serviciu exterior care funcţiona pe lângă rezidentul regal, care era în baza art. 62 reprezentantul Guvernului în ţinut şi administratorul acestuia.

Caracterul centralizat al administraţiei a fost mai pregnant reglementat de Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965. În perioada respectivă instituţiile locale ale administraţiei de stat aveau o dublă subordonare atât faţă de (consiliile) sfaturile populare, care le şi formau, cât şi faţă de ministerul de resort ca instituţie ierarhic superioară.

În concluzie, putem spune că în România se poate vorbi despre descentralizare administrativă până în anul 1925. În perioada 1925-1989 s-a derulat un proces al administraţiei publice în sistem centralizat cu particularităţi specifice diferitelor perioade (dictatura regală, stat comunist, etc.)

După evenimentele din 1989 asistăm la un proces destul de greoi de descentralizare. Se poate vorbi mai degrabă despre un proces al descentralizării.

3.2 Centralizarea administrativă
Profesorul Paul Negulescu arăta că: „atunci când un stat este astfel organizat încât satisfacerea intereselor locale sau speciale se face prin servicii publice, depinzând direct de puterea centrală şi ai căror titulari sunt numiţi de dânsa, atunci se zice că statul este centralizat. Prin urmare trebuie să înţelegem regimul administrativ în care autorităţile locale şi speciale sunt numite de puterea centrală şi depind direct de dânsa” (Tratat de drept administrativ, Principii generale, Editura Morvan, Bucureşti 1934, pag. 10).

În sistemul centralizat decizia vine de sus, atribuţiile administraţiei locale sunt restrânse, relaţiile de lucru fiind de subordonare.

Doctrinele care caracterizează acest sistem este doctrina etatistă, funcţionează centralismul de stat în defavoarea iniţiativei locale.

A funcţionat acest sistem în a II-a jumătate a secolului al XIX-lea în state ca: Franţa, Germania, Rusia.

Doctrina etatistă a avut variante în doctrina socialismului de stat (Schumacher), doctrina solidaristă (Leon Bourgeois) şi doctrinele socialiste şi comuniste.

Caracteristicile centralizării administrative sunt:

• 
  Statul reprezintă singura persoană de drept public;
  
• 
  Interesul public se confundă cu cel al Statului centralizat;
  
• 
  În cadrul administraţiei este impusă o ierarhie strictă, subordonată faţă de centru;
  
• 
  Autorităţile locale, reprezentau voinţa statului şi nu a colectivităţilor locale;
  
• 
  Statul exercită control ierarhic în toate domeniile.
  

3. 
   Deconcentrarea administrativă
   

În România acest principiu este reglementat de art. 120 (alin.1) din Constituţia României: „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.

Deconcentrarea administrativă reprezintă o fază intermediară între centralism şi descentralizare.

O definiţie a acestui sistem o găsim în Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006: deconcentrarea reprezintă „redistribuirea de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu”.

În fapt se menţin caracteristicile sistemului centralizat cu menţiunea că reprezentarea unităţilor centrale în teritoriu nu mai au rolul de simple agenţii ci autorităţi care au competenţe proprii. Dar ele sunt numite şi revocate de „centru”, faţă de care sunt subordonate şi răspunzătoare, raportând situaţia din teritoriu şi modul în care execută ordinele.

Deconcentrarea îmbracă două forme:

• 
  în plan vertical prin acordarea unor competenţe sporite aparatului teritorial al ministerelor;
  
• 
  în plan orizontal amplificând competenţele conducătorului serviciilor deconcentrate – ex. Instituţia prefectului.
  

Chiar dacă acest sistem de organizare administrativă nu are o subordonare uniformă putând admite adaptări ale ordinelor transmise de la centru, administraţia unitară se menţine, menţinând puterea ierarhică în detrimentul autonomiei locale.

3. 
   Descentralizarea administrativă
   

Particularităţile sistemului administrativ descentralizat sunt:

• 
  statul nu mai este singura colectivitate teritorială, ca persoană de drept public;
  
• 
  colectivităţile teritoriale publice organizate potrivit legii, sunt persoane de drept public, au capacitate de drept public şi interese publice proprii, distincte (nu diferite) de cele ale statului;
  
• 
  colectivităţile locale dispun de atribuţii administrative proprii pentru satisfacerea intereselor publice precum şi de mijloace materiale, financiare şi umane necesare;
  
• 
  administraţia publică îşi pierde caracterul unitar fiind formată din administraţia statului şi cea a colectivităţilor locale. Administraţia locală este aleasă prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, nesubordonată administraţiei Statului, neputând fi revocată;
  
• 
  exercitarea unui control de stat (tutelar) asupra legalităţii activităţii.
  

Descentralizarea administrativă poate îmbrăca două forme:
Descentralizare teritorială, în cazul în care interesele locuitorilor dintr-o zonă geografică sunt distincte faţă de interesele naţionale manifestându-se în domenii de activitate diferite.
Descentralizare tehnică, referindu-se la existenţa unor persoane de drept public care prestează servicii publice de interes local, detaşate din afara serviciilor statale (ex. ROC)

În strânsă relaţie cu conceptele analizate mai sus şi în principal cu cel al descentralizării administraţiei este analizat şi conceptul de: autonomie locală.

Autonomia locală a devenit reală în ultimele decenii ale secolului trecut, fapt pentru care s-a adoptat la Strasbourg la 15 octombrie 1985, Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea nr. 199/1997.

La art. 1, pct. 1 din Cartă se stipulează că: „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administratiţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte a treburilor publice”.

Conceptul este identic definit şi de legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale la art.4 se specifică faptul că autonomia locală este numai administrativă şi financiară şi priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile şi gestionarea resurselor care aparţin unităţii administrativ-teritoriale.

Autonomia locală nu se exercită cu putere de decizie politică majoră, desfăşurându-şi activitatea în funcţie de politica statului stabilită prin legi. Ea se manifestă în planul juridic – instituţional – decizional şi al resurselor financiare, umane şi materiale de care dispun.

Ca realitate istorică, autonomia locală este influenţată de câţiva factori importanţi: tradiţie istorică, cadrul geografic, resurse economice, gradul de instrucţie civică sau politică şi nu în ultimul rând, reglementări naţionale şi internaţionale.

3.5 DESCENTRALIZAREA FINANCIARĂ ÎN ROMÂNIA

Prin descentralizare se urmăreşte de fapt creşterea calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor, lucru ce se poate realiza prin responsabilizarea şi eficientizarea administraţiei publice locale, aleşii locali primind autoritatea şi resursele cu care să poată lua decizii în privinţa furnizării de servicii publice.

În literatura de specialitate sunt recunoscute câteva criterii care ar trebui să stea la baza descentralizării şi anume:

• 
  eficienţa alocării resurselor generale ale societăţii către o administraţie responsabilă. Serviciile publice furnizate de către administraţia publică trebuie să satisfacă nevoile şi preferinţele cetăţenilor care sunt de fapt şi contribuabili la bugetul local şi la bugetul statului. Responsabilitatea trebuie însotiţă şi de încredinţarea de resurse care să permită oferirea eficientă a serviciilor publice;
  

• 
  echitatea serviciilor – furnizarea echitabilă a serviciilor publice către cetăţeni, indiferent de zona în care locuiesc;
  

• 
  păstrarea stabiliăţii macroeconomice şi promovarea creşterii economice.
  

Câteva prevederi legale noi au întărit controlul autorităţilor centrale asupra funcţiilor autorităţilor publice locale, în timp ce altele au acţionat în direcţia descentralizării¹. În iulie 2003, a fost adopatată o nouă lege privind finanţele publice locale , care conţine prevederi corelate cu cele ale Legii Finanţelor Publice nr.500/2002 (armonizată cu prevederile Reglementărilor Consiliului Europei nr.1605/2002).

Procentul din impozitul pe venit aplicat individual (IPP) care se aloca autorităţilor publice locale a crescut.

Cu toate că importanţa autorităţilor locale în asigurarea serviciilor publice de interes local a crescut simţitor, acestea se confruntă în prezent cu un deficit de resurse publice care pun în pericol buna funcţionare a serviciilor publice astfel încât este necesara identificarea unor căi de finanţare a cheltuielilor în conditiile teoriei celor trei E (economicitate, eficacitate şi eficienţă) şi exploatarea unor surse de venituri fie de natură fiscală, fie din valorificarea bunurilor aparţinând unităţilor administrativ teritoriale.

Veniturile reprezintă cea mai importantă resursă a comunităţilor locale din România, care asigură finanţarea serviciilor publice de interes local din diverse domenii ca: învăţământul, cultura, sănătatea, asistenţa şi protecţia socială.

În cazul învăţământului preuniversitar, sursele de finanţare ale şcolilor concentrate mai ales în zona bugetelor locale, provin atât din bugetul local, cât şi din bugetul de stat, iar într-o măsură nesemnificativă şi din veniturile proprii, realizate de instituţiile de învăţământ preuniversitar. Problema de bază a reformei sistemului de finanţare o constituie fundamentarea costului standard pe elev/preşcolar, întrucât resursele bugetare necesare finanţării de bază, se dimensionează în functie de acesta.

În sănătate, concluzia este că nivelul de implicare al autorităţilor locale în finanţarea unităţilor sanitare de interes public este reglementat cu precizie, în sensul că patrimoniul în care acestea îşi desfăşoară activitatea, este transferat autorităţilor locale pentru administrare, cu menţiunea că finanţarea cheltuielilor cu utilităţile a rămas în sarcina spitalelor, deşi în mod asemănător aşa cum procesul de descentralizare s-a realizat în domeniul sistemului de învăţământ preuniversitar, acestea trebuiau asigurate din bugetul local cu descentralizarea corespunzatoare a surselor de venit. Numai în acest mod angrenarea autorităţilor locale în procesul decizional şi în finanţarea unităţilor sanitare de interes public putea să aducă o gură de oxigen pentru criza profundă cu care se confruntă sistemul sanitar.

În domeniul asistenţei şi protecţiei sociale, de remarcat este faptul că procesul descentralizării serviciilor sociale, este caracterizat de existenţa unui parteneriat între bugetul de stat şi bugetele locale, pentru finanţarea diverselor categorii de cheltuieli cum sunt: plata asistenţilor personali şi a însoţitorilor persoanelor cu handicap, plata ajutoarelor pentru încălzirea locuinţei, plata drepturilor pentru asistenţa socială a persoanelor vârstnice.

Patrimoniul pentru unităţile din domeniul asistenţei sociale nu a fost transferat în administrarea unităţilor administrativ teritoriale odată cu preluarea problematicii persoanelor cu handicap şi a plăţii drepturilor pentru însoţitorii acestora.

Mecanismele de subvenţionare în domeniul social sunt: subvenţionarea energiei termice livrată populaţiei, transportul în comun de călători, suportarea cheltuielilor privind ajutorul social, suportarea cheltuielilor privind cantinele de ajutor social.

În domeniul culturii, considerăm că implicarea bugetului de stat trebuie să se realizeze imediat mai ales prin susţinerea unor programe, care au în vedere reabilitarea patrimoniului cultural şi valorificarea turistică a acestuia. Atragerea de resurse din domeniul privat pentru dezvoltarea de parteneriate publice private constituie de asemenea o prioritate pentru finanţarea instituţiilor publice din domeniul cultural.

Alocatiile bugetare începând cu anul 1991 s-au păstrat relativ constante în jurul valorii de 4% stabilite ca raport între cheltuielile privind cultura şi total cheltuieli ale bugetelor locale.

Trecerea la finanţarea complementară totală prin preluarea cheltuielilor cu utilităţile, de către autorităţile locale, poate constitui o soluţie, deşi bugetele locale în etapa actuală sunt confruntate cu presiuni imense pentru păstrarea echilibrului bugetar.

Cum finanţarea responsabilităţilor este foarte importantă, descentralizarea financiară a fost şi este o componentă majoră a procesului de descentralizare.

Principiile de bază, general acceptate în studiile realizate pe plan mondial în domeniul alocării surselor de venit către administraţiile publice locale sunt:

• 
  corelarea veniturilor în raport cu responsabilităţile, principiu care trebuie să asigure venituri suficiente pentru realizarea responsabilităţilor (cheltuielilor) transferate;
  

• 
  echitatea veniturilor transferate variază direct proporţional cu nevoile financiare şi invers proporţional cu capacitatea financiară;
  

• 
  obiectivitatea - alocarea de fonduri trebuie să se bazeze pe factori obiectivi pe care autoritatea responsabilă nu îi poate influenţa în mod individual;
  

• 
  stimularea eficientă a sistemului de venituri transferate administraţiei publice locale în vederea realizării de către administraţia publică locală respectivă a unui management performant;
  

• 
  predictibilitatea - sistemul de venituri trebuie să fie stabilit astfel încât să permită administraţiei publice locale realizarea de prognoze pe 5 ani;
  

• 
  asigurarea îndeplinirii obiectivelor administraţiei centrale în calitate de finanţator în cazul utilizării unor transferuri condiţionate pentru responsabilităţi încredinţate administraţiei publice locale;
  

• 
  autonomia, ceea ce asigură administraţiei publice locale independenţa şi flexibilitate în stabilirea priorităţilor.
  

În contextul actualei etape de înfăptuire a reformei administraţiei publice, cerinţa creşterii rolului autorităţilor publice locale în rezolvarea treburilor publice a impus modificarea şi completarea cadrului de reglementare privind autonomia decizională, patrimonială şi financiară a acestui nivel al administraţiei publice.

Legea finanţelor publice locale nr. 189/1998 a fost înlocuită în anul 2003 prin adoptarea unei noi reglementări respectiv prin Ordonanţa de urgenţă nr. 45 privind finanţele publice locale. Trebuie precizat că această reglementare care a fost realizată de către administraţia centrală prin consultarea structurilor asociative ale administraţiei publice locale, reuşindu-se o abordare într-o manieră mai clară, mai transparentă şi mai concretă a descentralizării financiare.

În acest context ordonanţa reglementează:

- principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale;

- responsabilităţile, competenţele şi răspunderile autorităţilor locale şi ale instituţiilor publice în ceea ce priveşte finanţele publice locale;

- criteriile de repartizare pe judeţe a sumelor de echilibrare pentru bugetele locale, dar şi criterii pentru repartizarea sumelor de echilibrare de la nivelul judeţului la cel al localităţii.

De asemenea, Legea nr. 27/1994 privind impozitele şi taxele locale a fost înlocuită în anul 2002 prin Ordonanţa nr. 36 privind impozitele şi taxele locale, reglementare care a fost înlocuită la rândul ei într-un timp relativ scurt prin adoptarea Codului fiscal, cod prin care sunt reglementate atât impozitele şi taxele ce se fac venit al bugetului de stat cât şi impozitele şi taxele locale. Consiliile locale sunt competente să-şi stabilească în limitele legii, nivelul impozitelor şi taxelor locale, cele mai importante fiind impozitele pe proprietate.

Scopul noii legislaţii este acela de a întări autonomia financiară locală prin stabilirea de noi responsabilităţi şi competenţe autorităţilor locale şi prin creşterea controlului local asupra veniturilor, cheltuielilor şi construcţiei bugetului local în condiţii de eficienţă şi transparenţă.

Accelerarea implementării şi realizării descentralizării financiare impune ca:

- procesul de descentralizare să aibă în vedere toate cele 3 nivele ale administraţiei,

respectiv centrală, judeţeană şi locală, iar responsabilităţile acestora să fie clar şi bine definite pentru a elimina suprapunerile şi neconcordanţele;

- autorităţile administraţiei centrale să definească toate responsabilităţile pe care intenţionează să le transfere autorităţilor locale şi, totodată, să stabiliească şi sursele financiare din care urmează să se finanţeze aceste responsabilităţi;

- bugetele locale să fie echilibrate astfel încât să confere autonomie reală administraţiei locale;

- în descentralizarea fiscală, administraţia centrală să asigure flexibilitate, dar şi transparenţă;

- administraţia centrală să aibă capacitatea de monitorizare şi evaluare a descentralizării. Ea trebuie să dea exemplu şi să aibă iniţiativă în probleme cum ar fi: un sistem uniform de conturi, reguli de audiere, cerinţe pentru contractarea împrumuturilor, instituirea unor criterii clare şi transparente de transfer a unor fonduri de la bugetul de stat către bugetele locale;

- administraţia centrală să respecte regulile pe care le face.

Acestea ar determina eliminarea unora dintre problemele întâmpinate până acum în procesul de descentralizare:

• 
  instabilitatea cadrului legislativ;
  

• 
  lipsa transparenţei şi predictibilităţii transferurilor de la bugetul statului pentru
  

echilibrarea bugetelor locale, dar şi a transferurilor interadministrative;

• 
  nedefinirea clară a responsabilităţilor transferate autorităţilor locale;
  

• 
  atribuirea de responsabilităţi fără alocarea resurselor adecvate;
  

• 
  transferul de responsabilităţi fără a se acorda şi competenţa.
  

Pentru administraţia publică locală în etapa actuală, procesul de descentralizare

prezintă atât avantaje, cât şi minusuri.

Astfel, dintre avantajele descentralizării enumerăm:

- fundamentarea, pentru prima dată a proiectelor bugetelor locale potrivit procedurilor şi gradului de independenţă oferite de Legea finanţelor publice locale;

- stabilirea impozitelor şi taxelor locale într-un mod adecvat. Impozitele dobândesc caracter de “contribuţii”, fiind întoarse contribuabilului sub forma diferitelor servicii publice prestate de administraţia locală;

- creează posibilitatea ca autorităţile administraţiei publice locale să-şi organizeze propriile servicii fiscale şi oferă capacitatea de a exercita complet şi eficient toate componentele şi responsabilităţile descentralizate privind stabilirea, constatarea, încasarea, controlul şi urmărirea impozitelor şi taxelor locale;

- corelarea resurselor financiare de atras cu elemente patrimoniale ale comunităţilor locale, precum şi cu nevoia de reorganizare şi de îmbunătăţire a managementului şi calităţii serviciilor publice oferite populaţiei;

- corelarea politicilor locale cu cele de dezvoltare regională, precum şi cu politicile sectoriale, în special în domenii ca: învăţământ, asistenţă socială, cultură.

Câteva “minusuri” ale acestui proces de descentralizare apărute la nivelul administraţiilor sunt::

- lipsa de predictibilitate a veniturilor;

- modificări ale unor categorii de cheltuieli ce cad în sarcina administraţiei locale, fără asigurarea resurselor aferente (problema protecţiei sociale, investiţiile în învăţământ);

- gradul ridicat de dependenţă faţă de legile anuale ale bugetului de stat;

- imposibilitatea de a controla anumite taxe şi impozite locale de o mare însemnatate

pentru bugetul local, inclusiv cotele defalcate din impozitul pe venit;

- deşi finanţează anumite activităţi autorităţile publice locale nu au competenţe în ceea ce priveşte numirea şi eliberarea conducătorilor instituţiilor respective (ex. învăţământ preuniversitar).

Totuşi, se pune întrebarea: “de ce este nevoie de descentralizare ?” Pentru a realiza:

1. mai bună guvernare, prin faptul că procesul de descentralizare duce la întărirea democraţiei prin participarea publică şi prin plurarism politic. Participarea cetăţenească (fie prin participarea în procesul de luare de decizii locale, fie prin monitorizarea furnizării serviciilor publice) duce implicit la creşterea răspunderii administraţiei publice;

2. beneficii economice care presupun îmbunătaţirea sistemului de alocare a resurselor

şi eficienţa administraţiei, prin prisma principiului subsidiarităţii, adică prin transferul de responsabilităţi la nivelul administrativ cel mai potrivit să asigure performanţa maximă; în plus, un sistem descentralizat este benefic pentru că poate atrage la nivel local mai multe resurse.

Deci, descentralizarea este un proces de dezvoltare organizaţională, un proces de tranziţie de la un tip de sistem spre unul fundamental diferit, totul realizat în vederea creşterii calităţii serviciilor oferite comunităţii.

Cu toate că au fost multe probleme, trebuie totuşi recunoscut că procesul de descentralizate în România a făcut paşi importanţi, decisivi. Atingerea obiectivelor economiei de piaţă, angajarea României pe drumul ireversibil al democraţiei, al integrării în structurile Uniunii Europene, impune continuarea accelerată, până la finalizare, a acţiunii de descentralizare, inclusiv a celei financiare.

Continuarea procesului de descentralizare într-un ritm mult mai susţinut ca până acum şi într-o formă mult mai concretă şi realistă este condiţia cea mai importantă pentru reuşita deplină a reformei în administraţia publică din România. O importanţă deosebită în această direcţie o au autorităţile administraţiei publice locale, care prin activitatea practică, prin acumularea de experienţă internă şi internaţională în domeniu, prin managementul realizat, trebuie să fie principalul actor în acest proces.

O dată cu încheierea negocierilor de aderare, România va intra într-o nouă etapă, cea în care va trebui să-şi consolideze instituţiile şi reglementările asumate prin acquis-ul comunitar, societatea românească trebuind în acelaşi timp să-şi păstreze identitatea naţională.

Cele mai importante acte normative recente care reglementează aspecte ale procesului de descentralizare sunt:

• HG 699/2004 privind Strategia actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administaţia publică, 2004-2006

• Legea cdru privind descentralizarea – 339/2004

• HG 2201/2004 privind funcţionarea şi atribuţiile Comitetului tehnic interministerial şi a

grupurilor de lucru organizate în conformitate cu dispoziţiile Legii-cadru a

descentralizării nr. 339/2004

• Legea 340/2004 privind instituţia prefectului

Descentralizarea reprezintă o prioritate majoră în cadrul procesului de reformă a administraţiei publice, conform Programului de Guvernare pentru perioada 2005-2008.

Obiectivul principal constă în asigurarea corelării procesului de descentralizare a competenţelor şi responsabilităţilor cu asigurarea resurselor necesare exercitării în condiţii de eficienţă a acestor competenţe şi satisfacerii nevoilor cetăţenilor.

Descentralizarea financiară are ca efect responsabilizarea autorităţilor administraţiei publice locale în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor, autorităţile administraţiei publice locale având atribuţii multiple, de la prognozare, până la aprobarea bugetelor locale. Administrând eficient taxele şi impozitele, autorităţile locale îşi pot concentra eforturile pentru îmbunătăţirea efectivă a serviciilor oferite cetăţenilor.

Pentru susţinerea amplului proces de descentralizare administrativă şi financiară, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative beneficiază de programe cu finanţare internaţională din partea Uniunii Europene, între care se înscriu şi aceste două proiecte.

Obiectivele acestor proiecte au avut în vedere sprijinirea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale implicate în procesul de descentralizare, în perfecţionarea cadrului instituţional şi legislativ pentru susţinerea desfăşurării acestui proces în condiţii de eficienţă, în elaborarea şi implementarea unui mecanism de monitorizare a acestui proces pe bază de indicatori de performanţă, în dezvoltarea instituţiei prefectului în România, în identificarea şi dezvoltarea instrumentelor şi procedurilor care susţin procesul de descentralizare fiscală şi financiară.

Principalele realizări ale celor două proiecte se axează pe dezvoltarea mecanismelor de coordonare şi monitorizare a procesului de descentralizare administrativă şi financiară printr-o abordare participativă şi pe bază de pilotare; în acest context, pot fi menţionate ca exemple de bună practică constituirea de structuri parteneriale între instituţiile prefectului şi consiliile judeţene în scopul asigurării informării cu privire la oportunităţile de finanţare din fondurile structurale (Birouri Integrate de Informare Judeţeană) şi dezvoltarea de instrumente în sprijinul eficientizării procedurilor de management financiar atât la nivelul autorităţilor centrale, cât şi al celor locale ( Ghid privind fundamentarea, elaborarea, aprobarea, execuţia şi rectificarea bugetelor locale, Test de autoevaluare cu privire la transparenţa decizională a autorităţilor administraţiei publice locale şi accesul cetăţenilor la informaţii ).