Outline of research on social inclusion in moldova

5.2.2. Impactul conflictelor din zonă asupra proceselor culturale

Odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice printre cele 15 state noi, independente, între care şi Republica Moldova, au apărut, cu susţinerea forţelor din afară, şi câteva republici autoproclamate: Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia), Karabahul de Munte (Azerbajan), Cecenia (Federaţia Rusă) şi Transnistria (Republica Moldova). Între timp aceste republici au reuşit să creeze structuri şi instituţii statale, să exercite controlul asupra teritoriului şi populaţiei, să depăşească conflicte armate, destabilizând situaţia în respectivele regiuni şi să pornească procesul creării unei identităţi diferite.

Conducerea separatista de la Tiraspol, susţinută iniţial de Armata a 14-a sovietică, iar de Rusia, a proclamat mai întâi crearea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Transnistrene, iar mai târziu, la 2 septembrie 1990, a declarat şi independenţa acesteia.

Republica Moldovenească Nistreană a format structuri executive, legislative, administrative şi judiciare separate şi a creat sisteme proprii în domeniile economic, vamal, de impozitare, educaţional şi cultural în ansamblu. Ea are drapel şi stemă proprii, trupe de frontieră, care reclamă ilegal la frontieră paşapoarte. Multe legi din perioada sovietică, unele amendate şi completate, rămân în vigoare. A creat structuri de ordine şi forţă, inclusiv o poliţie secretă agilă, precum şi o armată care, potrivit opiniei experţilor militari, este superioară celei moldoveneşti, păstrează structuri ale forţelor de ordine (miliţia). Populaţia R.M.N. este lipsită de unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale, cel de a participa la alegerile naţionale. Concomitent cu aceasta, în contextul crizei identităţii, ca rezultat al proceselor politico-administrative, instituţiile de stat, cel mai des prin metode violente, impun modele identitare diferite de voinţa populaţiei, care este intimidată.

Când Republica Moldova a ratificat Convenţia Europeană cu privire la drepturile omului (CEDO, 24 iulie 1997, Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la ratificarea Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale adiţionale nr. 1298 XIII, “Monitorul Oficial al Republicii Moldova ” nr. 54-55/502 din 21 august 1997), ea a făcut şi o declaraţie importantă potrivit căreia “…ea nu va fi capabilă să asigure, până la soluţionarea conflictului transnistrean, respectarea Convenţiei în raport cu omisiunile şi acţiunile autorităţilor auto-proclamatei republici transnistrene, teritoriul căreia este controlat, de facto, de către autorităţile respective”. În anul 2001, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a respins obiecţiunea preliminară a Moldovei, argumentând că o dată ce Republica Moldova a ratificat Convenţia, cu efecte asupra întregului său teritoriu atunci „Curtea consideră că declaraţia menţionată nu poate fi echivalată cu o rezervă, în termenii Convenţiei, fapt pentru care respectiva trebuie considerată nulă”. De aici rezultă că inclusiv politicile culturale şi educaţionale ale Republicii Moldova trebuie să se extindă şi asupra teritoriului Transnistriei. Dar realităţile culturale au caracter de excluziune aprofundată.

Potrivit datelor statistice oficiale ale Republicii Moldoveneşti Nistrene, în prezent există 183 de şcoli primare (instituţii cu instruire generală), cu un număr total de 92.000 de elevi. În timp ce în 82% din şcoli limba de instruire este rusa, în 13,5% (32 de şcoli) limba de instruire este „moldoveneasca” în baza grafiei chirilice, în 3,8% (6 şcoli) - limba română şi în 0,7% - limba ucraineană. Există şi alte 15 şcoli „mixte” (cu predare şi în limba rusă). Procesul educaţional din Transnistria marginalizează toate cele 38 de şcoli de la procesele lingvistice ale Republcii Moldova.

Chiar şi şcolile “moldoveneşti” oficiale din Transnistria, care predau în baza grafiei chirilice, se confruntă cu condiţii dificile. Şcolile sunt prost echipate cu materiale educaţionale deoarece autorităţile demonstrează puţin interes pentru starea lor. Elevii din şcolile moldoveneşti trebuie să se mulţumească cu cărţi depăşite de timp, datând încă din perioada sovietică, în timp ce colegii lor, ruşi şi ucraineni, citesc din cărţi moderne (uneori donate de Rusia şi Ucraina). În consecinţă, un număr tot mai mare de părinţi îşi trimit copiii la şcolile ruseşti, iar şcolile moldoveneşti continuă să-şi micşoreze numărul de elevi. Conform unui raport al “Ministerului Educaţiei” al R.M.N., în 1999, deşi elevii români/moldoveni reprezentau 32.6% din totalul copiilor din Transnistria, numai 13% frecventau şcolile moldoveneşti. În instituţiile de educaţie specială şi superioară numai 6% de studenţi erau moldoveni. Dreptul de a folosi propria limbă încorporează dreptul de a o folosi, în mod privat şi public, liber şi fără amestec or discriminare. Articolul 27 al Pactului internaţional al ONU cu privire la drepturile civile şi politice (1969) şi Articolul 30 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului (1989) specifică explicit că un copil, aparţinând unei minorităţi etnice sau lingvistice, “…are dreptul, în comuniune cu alţi membri ai grupului său, să beneficieze de cultura sa, să profeseze şi să practice propria religie, or să folosească propria limbă”.

Urmările conflictului armat din Transnistria (1992), nesoluţionarea problemei transnistrene, escaladarea evenimentelor ori de câte ori se discută concepte despre soluţionarea lui, exagerarea factorului politico-ideologic în modelarea identităţii, toate afectează procesele culturale din regiune. În acest teritoriu autorităţile nerecunoscute de comunitatea internaţională au organizat un recensământ al populaţiei la 11.11.2004. Conform acestui Recensământ, populaţia totală a Republicii Moldoveneşti Nistrene era de 555.000 locuitori, ceea ce demonstrează o scădere substanţială faţă de 1989, când în acest spaţiu locuiau peste 679.000 persoane. Iar structura etnică a populaţiei era reprezentată din: moldoveni – 31,9 %, ruşi – 30,3 %, ucraineni – 28,8% iar alte etnii – 9 %. Luând în consideraţie procesele migraţioniste din ultimii ani, putem afirma că situaţia este deja alta.

Teritoriul Republicii Moldova de la est de Nistru include 5 raioane şi 2 municipii, un număr total de localităţi de 157, dintre care 12 urbane şi 145 rurale. Structura etnică pe categorii de localităţi, ţinându-se cont de dominantele etnice, este următoarea:

1. 
   Moldoveni – în 40 localităţi.
   
2. 
   Moldoveni şi ucraineni – în 42 localităţi.
   
3. 
   Ucraineni – în 19 localităţi, preponderent din raioanele Râbniţa şi Camenca.
   
4. 
   Ruşi – într-o localitate.
   
5. 
   Preponderent mixtă – ucraineni, moldoveni şi ruşi – în 40 localităţi.
   
6. 
   Preponderent mixtă – bulgari, ruşi şi ucraineni – în satul Parcani, raionul Slobozia.
   
7. 
   Polonezi şi ucraineni în satul Slobozia-Raşcov, raionul Camenca.
   

Toate localităţile urbane au o structură etnică mixtă, moldovenii deţinând o pondere mai mare în oraşele Dubăsari, Grigoriopol şi Camenca.

Structura etnică a acestui teritoriu are un anumit echilibru. Moldovenii, cei mai mulţi la număr, predomină în mediul rural şi locuiesc în 122 de localităţi rurale. Dar ruşii şi ucrainenii, la care se alătură şi celelalte minorităţi dispersate, practic sunt vorbitori ai limbii ruse şi au în mare parte valori culturale comune. În comparaţie cu ei moldovenii reprezintă o minoritate etnolingvistică, marginalizată tot mai mult în a-şi exprima valorile etnoculturale. În această regiune identitatea românească este privită negativ de către alterităţile etnice şi neutru sau pozitiv de către moldoveni, în funcţie de categorii de vârstă. Locuitorii de vârstă medie şi tinerii, cei care sunt social activi, susţin valorile culturale identitare ale Republicii Moldova. Chiar dacă conflictul transnistrean nu este bazat pe factorul etnic, totuşi unul dintre motivele care dimensionează repercusiunile lui este opoziţia între orientarea etnoculturală moldovenească/românească faţă de cea prosovietică/rusească, manipulată de clasa politică. De cele mai multe ori sunt inventate sau invocate diferenţele culturale, pentru a contribui la separarea continuă a populaţiei de pe ambele maluri ale Nistrului, dar nu sunt valorificate aspectele ei comune.

În urma conflictului armat din Transnistria s-au produs schimbări în componenţa etnică şi respectiv în sfera culturală din acest teritoriu al Republicii Moldova. Îngrădirea accesului la bunurile culturale create în comun, izolarea copiilor şi tinerilor din Transnistria de la valorile naţionale, afectarea relaţiilor de colaborare dintre comunităţile de pe ambele maluri ale Nistrului au repercusiuni nefavorabile asupra proceselor culturale. Restricţiile impuse la trecerea peste Nistru au afectat sau chiar întrerupt relaţiile dintre rude şi/sau prieteni care existau între locuitorii de pe ambele maluri ale Nistrului.

Întreaga populaţie din Transnistria, trăind sub influenţa ideologiei extremale, are frica zilei de mâne. O altă sursă a fricii sociale este producerea şi păstrarea unor cantităţi importante de armament în Transnistria. Păstrarea acestui armament deja învechit în depozitele din regiune pune în pericol iminent însăşi viaţa oamenilor din regiune.

Au existat confruntări dintre autorităţile centrale şi găgăuzi, care au obţinut statut de autonomie teritorială în 1994, şi au format UAT Gagauz Yeri, care cuprinde aproape toate localităţile populate de găgăuzi. Trasarea hotarelor UTA fărâmiţează teritoriul sudic al republicii şi îngrădeşte comunicarea celorlalte sate, ce nu fac parte din formaţiune, cu administraţia locală şi centrală. Drept urmare a scăzut brusc rata de participare a colectivelor artistice din satele situate în apropierea UTA şi raionul Taraclia, la concursuri, festivaluri, la olimpiade şcolare raionale, zonale şi republicane.