Ovidiu vuia

Scrisoarea (9) din 16 Ianuarie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Am promis că vă voi trimite fotocopia textului senzational care demască cea mai idioată operaţie de falsificare de monedă, nu a unui individ sau a unei bande ci a guvernului unui stat care făcea parte din Societatea naţiunilor. Era deci de presupus că respecta legile internaţionale şi este ţinut să păstreze o oarecare onorabilitate. Guvernul falsificator era guvernul Ungariei din 1925. De ce a ales francul francez să fie falsificat şi milioane să fie zvârlite prin contrabandă în diverse ţări? În 1925 francul francez avea o altă valoare decât acea pe care o are azi. Ceea ce te va uimi în această operaţie este faptul că cei trei indivizi care au încercat să introducă franci francezi (7 milioane) în Olanda erau purtători de paşapoarte româneşti falsificate de şeful poliţiei maghiare. Deci, operaţia era: replica la tratatul de la Trianon unde Franţa a jucat un rol decisiv, mai ales în delimitarea frontierei României, de aici ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti. Cum spun spaniolii, Dos pajaros de un tiro, două păsări dintr’un glonţ. Sunt incapabil să pot înţelege delirul inconştienţii la un guvern al unui Stat care făcea parte dintr’o instituţie internaţională. Ceea ce mă frământă şi nu izbutesc să dezleg o enigmă, de ce presa românească nu a cunoscut această operaţie delicventă a Ungariei în 1925. N. Titulescu a arătat că Briand în guvernul francez are interes ca afacerea să nu fie prea cunoscută. Aşa cel puţin bănuiesc.
Am trimis în acelaş timp cu poşta ce-ţi trimit dtale traducerea textului din cartea lui Bertrand de Jouvenel. Lui Traian Popescu spre a publica textul în franceză, germană şi engleză, sub titlul: “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. Am însă o recomandaţie să vă fac. Strict secret este numai pentru dta în al cărui românism cred. Ungurii în emigraţie fac front comun în problemele naţionale. Românii sunt învrăjbiţi şi idiot ocupaţi să îşi chivernisească pentru viitor o situaţie pentru gruparea din care fac parte. Dacă un ungur ar afla s’ar zădărnici efectul surprizei.
Acum o rugăminte: o reţetă pentru siropul care mi l’ai dat fiindcă la farmacii când sora mea a cumpărat un flacon şi i s’a cerut reţeta medicului a promis că-i va da reţeta pentru acoperire. Îţi mulţumesc pentru amabilitate şi noul an să vă fie plin de bucurii

al dtale

Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
Textul este destul de explicit, priveşte falsificarea de franci francezi de către statul ungar, în 1925, cei trei indivizi care încercau să introducă bani falşi în Olanda, aveau paşapoarte româneşti, false, eliberate de şeful poliţiei maghiare. Era o răzbunare asupra Franţei care la tratatul de pace de la Trianon a jucat un rol important, chiar decisiv, sprijinindu-i pe români mai ales în delimitarea frontierelor României de unde ticăloşia de a falsifica paşapoarte româneşti.
Dacă presa română nu s’a ocupat de această problemă, se presupune că nu a cunoscut-o, dar în general, chiar şi în Franţa, din partea guvernului francez şi a lui Aristide Briand, după mărturia lui Titulescu, nu se vroia popularizarea acţiunii delicvente a Ungariei.
Este totodată de admirat entuziasmul şi pasiunea cu care, în ciuda vârstei, maestrul abordează afacerea falsificării banilor francezi de către statul maghiar, nerăbdarea şi prospeţimea gândirii sale îi dă dreptate lui Goethe când suştinea că un geniu rămâne un copil, întreaga lui viaţă. Astfel, dă directive ca în timpurile sale cele mai bune de la Curentul său antebelic, având de tratat o chestiune ce nu trebuia să fie aflată, secretul ei constituie esenţa rezolvării pozitive a plănuitului atac. În acest sens îmi trimite traducerea din cartea lui Bertrand de Jouvenel şi nu uită să mi amintească faptul că el crede în românismul meu, pe când lui Traian Popescu pentru revista Carpatii din Madrid îi va da un text ce trebue tradus în mai multe limbi sub titlul “Un dosar uitat al revizionismului maghiar”. În acest mod revizionismul maghiar va primi o lovitură atât de bine studiată încât ungurii greu se vor redresa.
Maestrul face observaţia că dacă ungurii în emigraţie fac, în problemele naţionale front comun, românii sunt învrăjbiţi, preocupaţi să îşi chivernisească viitorul pentru gruparea din care şi ei fac parte.
De la început vom sublinia că individualismul, e unul din caracterele fundamentale ale spiritualităţii apusene, ctitor al unei culturi şi civilizaţii unice. Nu mai că la noi la români există prin derivaţie un individualism ce depăşeşte caracterul măsurat şi armonic, el se transformă într’un egoism cu tendinţă de a desfiintă cu voluptate pe adversarul născocit de meschinele sale înclinaţii egolatre. De pildă când un scriitor român, ca din senin îl denunţă pe Vintilă Horia pe cale de a lua prestigiosul premiu Goncourt, de fascism şi legionarism şi deşi ştie prea bine că nu are dreptate, continuă, produce vâlvă şi e fericit atunci când aude că a provocat retragerea celuilalt de la premiu, este un fapt întâmplat real definind acel individualism negativ, românesc.
Acesta a pătruns până şi în viaţa ţăranului român după cum se prezintă procesul între doi fraţi. Avocatul încearcă să-i împace dar clientul său îi răspunde: “Dle, să ştiu că mă costă o avere, plătesc, dar să văd că ai luat şi gacile de pe el.” Referinţa la ismene simboliza situaţia în care vroia el să-şi vadă, fratele.
Şi dacă mai punem ia socoteală şi mulţimea de plagiate din literatura română, cele mai multe lipsite de orice temei, nu va mai mira pe nimeni s’a ajuns să ni se evidenţieze o tare veche origine a acestui păcat, deci cu pecete ancestrală.
Cum se ştie Herodot a vorbit de neamul trac, aproape tot atât de numeros ca cel indian, dar tot istoricul grec scrie că fiind foarte divizaţi în triburi ce se bat între ele, tracii nu vor constitui niciodată o putere nici atât să-i poată învinge pe greci, o mână de oameni ce sunt.
Deci s’a tras concluzia că defectul respectiv de la traci ni se trage şi astfel trebuie să-l şi acceptăm.
Datorită tracismului nostru, de pildă, nu ne-am putut afirma, ca alte

neamuri în Statele Unite, ne-am oprit la un anumit prag la care am ajuns prin muncă proprie, dar când ar fi fost nevoie de un ajutor colectiv, el ne-a lipsit. În zilele noastre apare în St. Unite o fiţuică scoasă de un renegat care susţine că românii nu mai vorbesc decât engleza şi că nu au nevoie să mai cunoască istoria parinţilor părinţilor lor, şi în fiţuica acestui om pierdut, desigur contra cost, mai publică pe câte un român reuşit în America pozat înaintea unei cârnăţării sau prăvălii de alimente şi cu toţii se bucură că românul nostru a intrat în rândurile micilor “aproprietari”.

De-aici rezultă aspectul tragic că noi românii nu avem un reprezentant în Parlamentul american şi asta datorită inexistenţei noastre pe plan colectiv, cetăţeanul român ajungând în acest stadiu se consideră american get-beget şi dacă vizitează România nu mai ştie din Istoria ei decât de falsul erou imaginar Dracula, străin, fără legătură cu trecutul nostru, el fiind o născocire a unui modest autor irlandez cu numele de Br. Stoker, inspirat de un coleg de lojă masonă, ungurul Vambery!
Dar în Statele Unite mai are loc un fenomen care nu-i poate lăsa rece pe cei ce-şi iubesc ţara şi neamul din care se trag.
Sub comunişti în America, parcă pentru a ne demonstra ce învrăjbire a însemnat şi înseamnă comunismul, între români, au funcţionat două biserici, una dependentă de Bucureşti, a fost susţinută timp de aproape 8 ani de prezenţa părintelui Anania, viitorul episcop al Clujului, Bartolomeu oricât această şedere nu-i face cinste, deoarece reprezenta biserica din ţară, robită şi din acest punct de vedere nu putea avea relaţii prieteneşti cu episcopul de la Vatra, Valerian, după cum se laudă astăzi domnia-sa.
Dar această separare nu-l încânta pe Ceauşescu, el dorea o confruntare directă cu episcopul de la Vatra, pentru doborârea căruia a recurs la cele mai reproşabile falsuri şi alte procedee de-a dreptul criminale. E de datoria noastră s’o scriem că în această perioadă părintele Anania nu mai era în America. Trebuie încă să o spunem că spre dezonoarea lor satrapul român a fost ajutat de o politiciană evreică şi câţiva acoliţi de-a ei din Statele Unite, prin aceste unelte Bucureştiul căta să-l înlăture din scaunul său, pe episcopul Valerian cunoscut prin anticomunismul său care nici nu punea în discuţie o eventuală colaborare cu el. Puterile au fost inegale. Comuniştii au venit cu nişte fotomontaje trucate în care episcopul pe vremea când era student în Bucureşti, preşedintele tineretului naţionalist, conducea o motocicletă, în mână cu o mitralieră împuşcând, pe cine-i ieşea în cale, falsurile erau strigătoare la cer, şi atât de exagerate încât oricât ar fi americanii un popor naiv, nu erau într-atâta să nu priceapă unele plastografii evidente de la distanţă. Şi totuşi până la urmă criminalii au primit câştig de cauză şi părintelui Trifa-Valerian i s’a intentat un proces, că la intrarea în Statele Unite n’a declarat că a făcut parte dintr’o organizaţie profascistă, deşi mişcarea legionară nu intra în acest grup, pentru simplul motiv că în cel de al doilea război mondial ea a stat în lagărul din Buchenwald şi ce-i mai important tribunalul de la Nuernberg, a absolvit-o de orice vină, şi a scos-o din corpul organizaţiile de tip fascist.
În sfârşit, procesul se amâna la infinit, ceea ce ridica totodată costurile judecăţii, astfel că pentru a nu îngreuna finanţele diocezei sale, Trifa a acceptat să părăsească Statele Unite, soluţia împăca mai ales pe comunişti, fără să-l condamne pe preot şi fiindcă n’aveau motive s’o facă, procesul s’ar fi prelungit sine die.

Zdrobit sufleteşte, înconjurat de iubirea multor credincioşi, episcopul Valerian se stinge în Portugalia, unde i s’a dat un azil provizoriu. Desigur, în condiţiile date părintele Trifa, asediat de comunişti, printr’un eventual urmaş al său, trebuia să-şi asigure episcopia din partea invadatorilor cei noi, şi în acest sens l-a ales drept urmaş pe viitorul episcop Nathanail. Trecut la ortodoxism de la catolici, având şi o perioadă de, “hippies” totuşi prin originea să americană poseda virtutea morală de a se împotrivi oricăror încercări comuniste de a pune mâna pe Vatra, râvnită şi pentru buna ei administraţie, fiind un lăcaş creştin prosper.

Întotdeauna episcopul Valerian a declarat că după căderea comunismului, el se va reuni cu cei din ţară, inchinându-se patriarhului României. Ori cum lucrurile nu prevesteau aşa ceva, mai întâi în actualele condiţii Vatra trebuia să-şi păstreze independenţa faţă de Bucureşti.
Numai că evenimentele s’au schimbat mult, mai devreme decât cineva şi-ar fi putut închipui şi astfel după eliberarea României de sub jugul comunist, au apărut mari divergenţe între ortodoxismul episcopului Nathanail şi cel al predecesorului său Valerian.
Cu totul ataşat altor idei, Nathanail îl trădeaza pe Valerian dar nu fiindcă nu ar fi şi el un om al lui Dumnezeu, nimeni nu ar putea să-i reproşeze că nu ar fi un episcop bun, dar cu idei incompatibile cu ale românilor ortodocşi, cum consideră ei credinţa lor adânc şi indisolubil legată de noţiunea românismului. Ori, Nathanail ca american de a doua generaţie, vorbeşte limba româna ca pe una străină, nu se mai simte prin nimic ataşat României, mai ales că nu-i cunoaşte obiceiurile şi nici nu doreşte să o facă. I s’a dat sfatul, înainte de a se rupe de ţara lui de baştină ca român ortodox să facă o călătorie mai lungă, să viziteze manăstirile, să stea de vorbă cu călugării români, dar sfaturile nu au avut nici un efect, după 2 săptămâni s’a întors, acasă la Vatra, îmbolnăvindu-se intre timp. Azi consider că orice încercare e de prisos; episcopul Nathanail e tipul americanului care consideră un popor demn de admiraţie după bogăţiile pe care le are, se înţelege în bani şi nu în bunuri spirituale. Desigur că noi respectăm ideile episcopilui Nathanail, dar fiind atât de american ar fi cazul să-şi dea demisia şi să-şi caute

rosturile sale sufleteşti, acolo unde îi este locul, la anglicani şi să ne lase pe noi în pace. Ar fi cel mai drept!

Fiindcă întretimp dânsul a început să propovăduiască împreună cu regretatul d. Cruga o aberaţie pentru orice ortodox. Adică ei susţin că ajunşi în America şi-au pierdut românitatea atât de mult, încât prin religie se consideră ortodocşi deci ei reformează ortodoxismul american în timp ce nici ortodoxismul rus, nici cel grec nu sunt gata să repete atare inepţii, că ei nu sunt nici ruşi, nici greci ci simplu americani, şi, paradoxal le aruncă teoria în aer fiindcă ortodoxism american nu există în istorie, pe când cel rusesc şi grec există de secole.
Personal, consider că ortodoxismul american e o scornitură de ultimă oră, facută cu intenţia de a mai învrăjbi pe români cu încă o erezie în plus, că nu degeaba suntem noi urmaşii Traciior. Mai mult încă, am considera idiosincrasia episcopului Nathanail una formală, căci iată în genomul său se manifestă o trăsătură atavică traco-românească, doar numai plecând de la atare premize de dezbinare, îi poate veni inspiraţia, fie şi unui episcop că el va lupta pentru ortodoxismul american fiindcă acesta îi va permite să citească Biblia în linişte, netulburat de reguliie ortografiei limbii româneşti pe care oricât se va chinui, nu le va putea niciodată stăpâni.
Să recunoaştem că am ajuns mergând pe urmele unor gânduri ale maestrului nostru, foarte fructuoase dar în ce priveşte tema propriu zisă ar merita să fie într’o zi discutată de la az şi buche, vorba marelui nostru Eminescu. Şi în acest context nu sunt convins că dezbinarea românului cu tot atavismul său trac ar fi un element de structură specifică spirituală, ori dacă nu acceptăm teoria blagiană definită prea bombastic drept categorie abisală, totuşi admitem că a făcut-o cu un scop bine determinat să-i simţim mersul purificator, mereu ascendent. Ori un viciu ca invidia nu poate juca rolui categoriei abisale. Individualismul de care am vorbit e un derivat minor al autenticului individualism doar el poate fi cu adevarat creator. Ceea ce am descris aici sub termenul de individualism transformat e doar expresia unuia sau mai multor vicii, posibil însă să fie remediate prin educaţie, din această cauză mulţi învătăţi, astăzi sunt de părere că omul modern are nevoie, în primul rând, de o regenerare morală iar aceasta, fără o temeinică educaţie nu e realizabilă.
Individualismul fără prihană românesc are înălţimi nebănuite, pleacă de la ritualul sacru al Păstorului dacic din Mioriţa, ca prin Eminescu să ajungă la starea nemuritoare a lui Hyperion, cele două repere simbolice alcătuiesc un patrafir gigantic şi cuprinde totul în deschiderea lui albastră, hotarele fiindu-i constituite din două braţe care se împreună, imitând un unic Sărut, aşa cum modelul său se găseşte numai în cer: de la Păstorul Mioriţei la vârfurile cu izvoare ale lui Hyperion, poetul Mihai Eminescu.
Scrisoarea (10) din 30 Martie 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite dle Vuia
prietenia plină de căldură şi grija ce o porţi sănătăţii mele mă emoţionează. În lunga mea existenţă publică începută în Aprilie 1918, când am început cariera mea de comentator politic al evenimentelor interne şi externe, nu am întâlnit decât inimiciţii, agravate din August 1944, când am luat fără voe loc cu emigraţia românească. Să fiu precis, aceea ce s’a format în urma insurecţiei legionare din Ianuarie 1941. Paradoxal, când această mişcare se afla la conducerea ţării şi conducătorul Statului era generalul Ion Antonescu. Deci insurecţia nu era contra unei dominaţii comuniste. Anii care au trecut au şters precizia evenimentelor şi s’a creiat o confuzie exploatată abil de insurecţii din Ianuarie 1941. Nu am întâlnit decât poltronerie, vrăjmăşii mascate şi rar, aşa de rar, prietenii reale. Vei înţelege sentimentele pe care le încerc faţă de atenţiile dtale. Pot spune că poticneala piciorului stâng a început să se apropie de vindecare. Bineînţeles sunt încă obligat să fiu cât se poate de atent. Sora mea ca medic este atentă şi îmi poartă o grijă expertă. în ziua de Iuni 28 prietenul meu René de Flers a avut amabilitatea să ne ducă în splendida regiune a lacurilor bavareze; O ieşire din casă după patru luni ce mi-a făcut mult bine. Peisajul, aerul de munte mi-au deşteptat nostalgii ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Un străbun al meu a venit prin 1830 cu oile de la Şeica de pe Târnave. Un scriitor francez, Melchior de Vogue spunea că “sunt morţii care vorbesc prin noi.” Tot mă gândesc să am prilejul de a-ţi face o vizită pe neaşteptate în cursul unei evadări cu amabilitatea unui prieten. Văd că şi dumneata ai necazuri cu băiatul, vorba Românului: necazurile nu cad pe pietre.
Stau de când am aflat de tragedia din ţară sub apăsarea gândurilor care mi le impune dimensiunile catastrofei. Am privit o hartă a ţăarii care indica regiunile asupra cărora cutremurul a fost mai devastator; Muntenia şi Oltenia, foarte redusă a fost zguduirea telurică în Moldova. O scrisoare primită eri de la Iaşi îmi comunica ce reduse pagube a produs seismul. Atât Dobrogea cât şi Transilvania, Bucovina au fost ferite. Ce este impresionant în această tragedie: reacţia populaţiei. Au fost acte de eroism în acţiunea de a smulge de sub dărâmături vieţi omeneşti. Calmul şi disciplina spontană au pus în lumină reflexele umane ale populaţiei. Dar mă întreb: nu este suficientă dramatica noastră situaţie geopolitică, de mai este nevoe şi de nimicitoarele lovituri ale seismului: 1940 Noembrie şi Martie 1977. Cu aprigă voinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda Mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului, Manole.
Vă trimit o fotocopie a unei pagini din “La democratie”: 2 volume totalitând 900 de pagini de Francesco Nitti, fost şef al guvernului Italiei înainte de Mussolini. Implacabil adversar al regimurile totalitare Nitti, fost profesor de finanţe, la universitatea din Napoli face în volumul I o execuţie a regimului lui Horty în legătură cu falsificarea de franci francezi. Sunt sigur că-ţi va da ca transilvănean o mare satisfacţie. Ţin să atrag atenţia că lucrarea lui Nitti a apărut în 1930 deci la cinci ani după excrocheria budapestană.
Dorind grabnică însănătoşire fiului vă rog transmiteţi doamnei omagiile mele şi dtale

o îmbrăţişare

Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
După o lungă întrerupere cauzată de îmbolnăvirea maestrului, îngrijit cu mult devotament de sora lui, Veguţa, medic şi ea, marele ziarist îmi scrie că îl emoţionează “prietenia plină de căldură şi grijă ce o porţi sănătăţii mele.”
Aprecierile lui, fără modestie recunosc, se arătau întemeiate, în primul rând din cauză că avusesem ocazia să gust din amarul singurătăţii exilului şi înţelegeam poate mai bine, în ce situaţie se afla marele ziarist, de unde setea lui după un prieten adevărat, cum desigur că îi eram, cu toată diferenţa de vârstă dintre noi. Şi astfel mai mult ca niciodată am simţit nevoia să mă dărui, fără să cer nimic în schimb doar din satisfacţia sufletească de a fi ajutat un om care avea nevoe de prietenia mea, “plină de caldură” ceea ce sigur nu i-o ofereau cei din jurul lui, sau din ţară, în general înteresaţi să câştige cevă din relaţiilor lor, la urma urmelor să scoată cel mai mare profit, aspect ce le refuza dreptul de-a fi simţiţi de maestru ca prietenii lui adevăraţi.
În lunga sa existenţă publică din 1918 când şi-a început cariera ziaristică a avut multe inimiciţii, situaţie agravată după 1944 când a luat loc, fără voe, cu emigraţia românească. În tot acest timp a întâlnit poltronerie, vrâjmăşii mascate şi nu mai rar a avut parte de prietenii adevărate. Toate acestea mi le spunea ca să stiu cât de mult preţuieşte atenţiile pe care i le fac, dar consider că totodată ne face o grăitoare demonstraţie că maestrul purta în sufletul său o înclinare, mereu fierbinte, ca un dor nestins, spre trăirea marilor sentimente, pentru realizarea cărora “întru sine”, ar fi fost gata să-şi sacrifice menirea sa de ziarist, de fapt esenţa vieţii sale pământeşti, pentru a o depăşi cum îl descrie marele scriitor L. Rebreanu în Pahonţu, dând totul dragostei ideale reprezentată de iubirea cerească închinată Cristianei Tomşa, soţia ministrului, de mai multe ori, Belcineanu. P. Şeicaru în viaţa lui reală, preţuia ca mare valoare prietenia, cum o făceau spiritele alese, romane ca Cicero sau Marc Aureliu şi un urmaş al lor, poetul italian Giacomo Leopardi.
În orânduirea respectivă a unui Panteon de unică valoare, îi descoperim Fiinţa, cu fiinţarea ei intru ideal, în acest sens iar ca şi Pahonţu erou rebrenian, P. Şeicaru urmărea să fie un binefăcător al Omenirii, dragostea lui pentru libertate şi independenţă creatoare nu va avea nimica în comun cu agonisirea bunurilor telurice, banul era un mijloc şi nu o modalitate de căpătuire. De-altfel tocmai pentru împlinirea acelei nostalgii, total gratuite, a cărei valoare nu putea fi cântărită în aur, mă ruga maestrul să-i scriu la maşină, pentru a-mi citi mai uşor rândurile care de-adreptul îl interesau.
Doar un om superior era in stare să preţuiască nevoile sufletului, prin scrisorile noastre nu numai că reuşea să le plinească dar în tăinuitele lor umbre să ajungă la izvorul pur şi sacru de unde se puteau adăpa din jăratecul năzdrăvanului Pegas, ideile de frumos bine, şi adevăr în numele cărora ridica prin Cuvânt un altar dedicat inimilor noastre.
Construcţiile câte ridică o lume nouă, întrebuinţează bucăţi de marmură interioară prin care materia pasivă, sub privirile omului, se tranfigurează, ceea ce înseamnă că îşi însuşeşte calităţile spiritului, adică se spiritualizează. Şi fiindcă marele ziarist detestă tot ce strică armonia prestabilită a eului său creator, se grăbeşte să iscodească şi din miezul întunerecului lumină, repetă ca şi adept al cultului solar, ca Goethe pe patul său de moarte dorul după mai multă lumină, pe care la capătul fiecârei experienţe o sădeşte la rădăcinile oricărei faceri, aflate la începuturile sale.
Se referă la călătoria făcută cu maşina prietenului său René de Flers, după patru Luni de şedere în casă, peisajul, aerul i-au făcut bine deşteptându-i doruri ancestrale, ca descendent dintr’o lungă generaţie de oieri.
Citând şi pe poetul francez Melchior de Vogue cu “sunt morţii care vorbesc prin noi”, P. Şeicaru îşi defineşte autohtonismul şi tradiţionalismul, de care fiecare om e legat, ca prin rădăcini, adânc înfipte în pământul lui natal. Aceste legături determină viaţa ca destin al românului, ce are un anumit spaţiu specific - nu geografic ci spiritual la noi pe drept numit spaţiu mioritic (L. Blaga).
Prin el se dă matricei originare o primordialitate de conştiinţă, totuşi individul nu e un simplu paseist, îngust în viziunea sa, ci din contră cum e cazul chiar al maestrului nostru el poate fi al prezentului (prezenteist) sau mai des orientat spre viitor, şi în acest caz poate să nu-şi dea seama că ceva îl ţine strâns de pământul său natal, din corespondenţele date se nasc şi obiceiurile specifice fiecărui popor. Dacă cercul Gândirii s’a definit prin autohtonismul şi tradiţionalismul său, de multe ori principiile sale sunt mult mai pur demonstrate de un creator ce nu se consideră legat de respectivele categorii. Să-l luăm iar de exemplu pe eroul nostru Pamfil Şeicaru. Se cunoaşte că după primul război mondial sub patronajul reginei Maria s’a dat o îngrijire deosebită cimitirelor soldaţilor români morţi in 1917 in prizonieratul german din Alsacia. Între acestea un loc privilegiat ocupă cimitirul eroilor români îngropaţi la Val du Roy (Soultzmatt), încât acolo s’a reuşit crearea unei transhumări din Carpaţii, României, în Franţa, al unui autentic spaţiu mioritic, românesc. În mijlocul atâtor elemente aparţinând trecutului nostru ca spaţiu şi destin creator, se află şi statuia România de O. Han având ca model pe mama lui P. Şeicaru. Ea este reprezentată ca o femeie energică amintind de mama lui Ştefan cel mare de Bolintineanu, îndemnându-şi fiul, aici fiii, mai bine să moară decât să fugă de duşmani.
Cu toate că eroina are o atitudine prezenteistă cu privirile îndreptate spre viitor, nu se anulează acea legătură a ei cu pământul natal şi prin toţi morţii care vorbesc prin ea, confirmă versul celebru al poetului francez “sunt morţii care vorbesc prin noi”.
De fapt, întreaga activitate ziaristică şi de mare istoric şi scriitor – a lui P. Şricaru - se naşte de-aici, caracterizează prezentul şi prevede viitorul purtând însă mereu nostalgii ancestrale, care sunt eterne, ale unui descendent dintr’o lungă generaţie de oeri. Aşa se explică faptul că tot ce a făcut în viaţă Pamfil Şeicaru ca istoric al evenimentelor externe, internaţionale a fost din râvna de a ajuta poporul român, singurul pe care nu l-a pierdut, din vedere, niciodată.
În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mai mărturiseşte că de când a aflat de cutremutul avut loc în România pe data de 4 Martie 1977 stă sub apăsarea gândurilor ce i le impun dimensiunile de nebănuit ale respectivei catastrofe. Îl impresionează eroismul în acţiunea de a smulge de sub dărămâturi vieţi româneşti cât şi disciplina spontană ce pune în lumină reflexele umane ale populaţiei şi adaogă: “Cu aprigă voinţă poporul român se consacră reconstituirii. Fără să vreau mă obsedează legenda mănăstirii de la Curtea de Argeş, legenda meşterului Manole.”
Şi parcă prea apăsat de povara suferinţelor provocate de cutremurul din 4 Martie 1977, el însuşi doreşte să se elibereze din plasa lor, de cămaşă a lui Nessus, revine la veşnica viaţă şi deodată-mi scrie că îmi trimite o fotocopie a unei pagini din “La Democratie” carte în 2 volume totalizând 900 de pagini de Fr. Nitti, şef al guvernului italian, înainte de Mussolini. Implacabil duşman al regimurilor totalitare, fost profesor de finanţe la universitatea din Napoli, în vol. I execută regimul lui Horty, în legătură cu falsificarea de bani francezi.
Încăodată P. Şeicaru se întoarce la destinul său, ce-i al mişcării şi schimbării de la o zi la alta, prin atare procedee, ca observator are satisfacţia de a prinde din clipe esenţialul, totuşi pentru exactitatitatea măsurii, eternitatea îi serveşte ca factor de referinţă şi în final de evadare într’o lume a valenţelor pure, nu altfel cum i se întâmplă şi tânărului Dionis, eroul eminescian din nuvela Sărmanul Dionis.
De unde se pot deduce calităţile de ziarist născute dar nu făcute ale lui P. Şeicaru, univers, numai al lui, pe care-l judecă şi îi dă sentinţe. Obişnuit, studiază fenomenul la masa de scris, prin deducţii logice, raţionale, ca şi detectivul francez A. Lupin al lui Edgar A. Poe şi prin atare rezultate stabileşte victimele şi vinovaţii. Concluziile, în acest sens, pot prevesti în mod stiinţific mersul evenimentelor în viitor, eroarea fiind numai de datare, cum s’ar putea accepta căderea imperiului sovietic survenită nu în 1977, dată prezisă de marele ziarist ci câţiva ani mai târziu, neimportanţi pentru vârsta cosmosului istoric, în sine. De-aici nasc şi tendinţele de a depăşi munca propriuzisă a ziaristului, rob faptului zilnic, P. Şeicaru superior acestui mod de a fi, devine istoricul evenimentelor politice, interne dar mai ales externe internaţionale, subliniind adevărata misiune a unui mare ziarist, întocmai ca Mihai Eminescu nici el nu se limitează doar la această meserie, oricât de genial ar executa-o.
Dar dacă la marele nostru poet naţional se pot uşor evidenţia studiile ce stau la baza fiecărui articol de ziar, mai fiecare de calitatea unui tratat în materie, P. Şeicaru prin stilul său aparent popular, se pricepe să-şi ascundă izvoarele bibliografice dând impresia că stă, pur şi simplu de vorbă cu cititorul său, de unde el îl caută şi îl crede, lăsându-se bucuros condus de părerile sale politice. Prin respectivul caracter al stilului său care îi constituie partea valoroasă a operelor sale ziaristice, din contră adversarii săi au căutat să-l lovească şi astfel să-l diminueze, neavând timpul să-l decopere pe istoric şi scriitor în articolele lui mai ample, studii şi cărţi în care nu avea de ce să-şi ascundă marea erudiţie. De altfel una din tainele scrisului ziaristului P. Şeicaru, pe care o sesizăm dacă vom da atenţie deosebită autorilor citaţi, ideilor ce le propagă nu rar insoţite de comparaţii destul de savante, numai că toate acestea sunt atât de fără pompă prezentate încât sunt socotite elementele limbajului său vorbit şi scris, ca orice autor ce transmite adevărurile unei comunităţi, în acest caz e vorba de poporul român, oralitatea, e una din virtuţile stilului său, de aici naşte şi marele grad de virtuozitate, vioara sau alt instrument ca lira lui Orfeu, e înlocuită cu pana scriitorului, P. Şeicaru.
În ultima vreme sub influenţa curentelor moderniste devenite tot mai fără mesaj îngrădite de un autism aproape simulat patologic, s’a ajuns la denigrarea stilului oral, uitându-se că el a fost podoaba hexametrului homeric şi în continuare a celor mai mari poeţi ai, omenirii, numai prin intermediul cadenţelor sale majora se poate exprima sacrul, după Heidegger cel mai originar şi specific element al poeziei. Sau altfel spus dacă oralitatea este o comunicare clară, distinctă şi raţională, i se opune lipsa de transmitere, obscurul închide în el, muţenia absolută care în fond corespunde Genunii incă neconstituite, nimicului.
După constatarea autorului însuşi, marile sale lucrări şi cărţi nu le citeau acei ce îl improşcau cu noroiul celor mai spurcate injurii, în acest cadru între democraţi români, inclusiv interbelici cât şi comuniştii veniţi cu ajutorul armatei sovietice la putere în România, după cel de al doilea război mondial, a existat o alianţă perfectă amândouă taberele venerau actul de la 23 August, contestat se înţelege de Pamfil Şeicaru, primii fiindcă prin trădarea lor ţara a fost vândută ruşilor iar comuniştii o cinsteau ca pe o sărbătoare naţională, fiindcă prin actul respectiv şi-au consolidat puterea, demonstrată tot mai mult prin parăzile organizate în cursul cărora se practica un cult al personalităţii ce ar fi putut să concureze epoca imperială romană şi pe monstruoşii ei reprezentanţi. Reacţia poporului român? Din păcate, a suferit o schimbare tragică. Dacă la început opoziţia interioară se arăta totală cu timpul printr’o simbioză cu conducătorii comunişti s’a ajuns la o pervertire a simţului naţional, dovada o avem în faptul că cei 11 ani de democraţie românească sunt reprezentaţi de şapte ani de conducere comunistă, fiindcă românul sub comunişti a uitat să mai lucreze, aşteaptă tot să-i dai, fără să se simtă dator să producă şi el câte ceva. Cultural reînvierea cenaclelor conduse de “poetul naţional”, Ad. Păunescu, probabil măsurat după osânza porcină pe care o poartă, încă ne demonstrează că poporul român îşi închipuie că poate continua acel dolce far niente promis de comuniştii readuşi la conducere, în timp ce alte popoare din jurul lui, lupta să-şi creeze un destin liber, mulţumind bunului Dumnezeu că i-a scăpat de cel mai greu blestem al secolului al XX-lea, comunismul.
În asemenea conditii ma repet, nu pot să împărtăşesc părerea lui Pamfil Şeicaru că poporul român, în viitor, va avea un drum ascendent.
Reîntorcându-ne la problemele noastre, am sublinia că s’a’ntărit întretimp credinţa că maestrul nostru a suferit o adevărată schimbare un fel de Kehre a filozofului german Heidegger adică trebuind să renunţe la meseria sa de ziarist, prin studii susţinute, aici ar intra cei şapte ani petrecuţi pe insula Mallorca, în acest mod ziaristul de ieri s’a transformat într’un istoric fie şi politic iar mai departe într’un scriitor de un deosebit talent literar.
Teorie falsă fără niciun fundament şi pentru a o respinge ca lipsită de temei este suficient să-i trecem în revistă opera interbelică neziaristică pentru a constata că toate calităţile nu numai de ziarist dar şi de istoric şi scriitor au impregnat întotdeauna marele talent, de altfel recunoscut, chiar şi de cei mai înrăiţi duşmani ai săi.
Îndrăznesc s’o scriu că oricum şi dacă nu ar fi trăit în exil, marele ziarist şi-ar fi dat prea plinul geniului său creator. Nu negăm coloratura de exilat sau emigrant cum îi plăcea să-şi spună, o poartă multe din scrierile sale, accentuându-i ideile prin contribuţia combatantului furat de ţară.
Am arătat în cele mai de sus, Şeicaru scria ca după dicteul unui impuls interior, de multe ori fără să se oprească, într’un adevărat rash, mai multe zeci de pagini pe zi. întocmai cum era programul de lucru şi al profesorului Nicolae Iorga.
În acest mod, cum îmi relata N.Şt. Govora că o ştia chiar de la “tata Pamfil”, el de multe ori preda soţiei sale un manuscris formal nefinisat, doamna îl corecta fără să schimbe nimica esential în text, apoi îi îndrepta şi greşelile ortografice faţă de care arăta o neglijenţă copilărească.
Această metodă de lucru şi-a păstrat-o marele ziarist pană la moarte, fapt ce l-am putut constata când am purces la o nouă lectură, după câţiva ani buni, a scrisorilor sale.
În scrisoarea mea din 1 Aprilie 1977 îi mărturiseam maestrului că deşi transilvănean mă simt legat de dulcele pământ al Moldovei; din care au apărut atâtea genii ai neamului nostru.
În legătură cu cutremurul din ţară mi-am exprimat toate gândurile şi durerile într’un articol intitulat “In memoriam” trimis la mijlocul lui Martie pentru publicare în Carpaţii de la Madrid, nu mai că aşa ca majoritatea publicaţiilor din exil şi această revistă apărea când putea, să-şi susţină numărul, financiar, adică poseda banii necesari, şi astfel se întâmplă ca articolul meu să apară abea în Septembrie, total depărtat prin lunile trecute, de marea catastrofă seismică din România.
Voi face un act reparator atât pentru cei a căror moarte o plângeam cât şi pentru cei rămaşi, voi republica în paginile următoare articolul meu In memoriam, pentru a fi citit de lectorii de astăzi, când de cei din 1977 eram despărţiţi de o cortină de fier, în dosul căreia zburdau toţi vânzătorii de neam şi ţară.
În câteva rânduri îi relatam maestului despre ceea ce devenise cunoscut, putin mai târziu, că autorităţile comuniste au avut, în timpul cutremurului o comportare lamentabilă. În loc să intervină imediat şi să accepte ajutorul celor de peste hotare, s’u grăbit să-l refuze de frica unei posibile invaziei ?). Nicolae Ceauşescu, omul minune, fiind călătorit într’o ţară africană, nu s’a întreprins nimica până la întoarcerea lui la Bucureşti, deci s’a pierdut un timp preţios, răgaz în care se puteau salva cele mai multe vieţi.

Intervenţiile „veneratului“ preşedinte comunist au fost derizorii, ziarele însă şi în acele momente grele îi făceau o penibilă propagandă, vorbind de introducerea sistemului propriu ceauşist de a salva victimele aflate sub dărâmaturile unui bloc prin săparea unui tunel plecat din pivniţa rămasă intactă, în vecini. Erau nişte prostii ce se cereau aruncate ca nisip în ochii oamenilor, ca nu cumva să le vină ideea de a se răscula, obsesie ce i-a urmărit în acele zile pe conducătorii comunişti.

I-am scris toate acestea marelui ziarist, destul de crud, determinat de măsurile luate, în sine dar justificate de un regim care nu avea încredere în loialitatea poporului său, pentru a-i aduce aminte că eroismul populaţiei bucureştene nu se putea arăta datorită cenzurii unor demenţi care nu se gândeau la victimele incă în viaţă aflate sub dărâmăturile blocurilor ci numai la propria lor supravieţuire politică. Dar ce mai conta viaţa câtorva oameni, pe lângă sutele de mii ucise în lagărele şi temniţele holocaustului comunist, îndreptate contra poporului român, de care astăzi abea se mai vorbeşte şi nici nu le-au închinat un monument al nemuririi, în inima Bucureştiului, aruncând în umbră pe cel dedicat de comunişti eroilor lor, păzit la intrarea în parcul Filipescu de Gigantul lui Paciurea.
Era şi o reacţie încă vie în sufletul meu legată de intenţia maestrului de a vizita ţara, la care aş mai adăoga şi câteva broşuri destul de favorabile realizărilor din România, pe care aducându-şi aminte că mulţi i-ar putea reproşa această apropiere de comuniştii din ţară, le considera totuşi ridicate pe un teren instabil, nisipos. Totodată pentru a sublinia modul cum trăieşte Pamfil Şeicaru şi Palatul Curentului în amintirea oamenilor din ţară, l-am întrebat despre relaţiile lui cu Nae Ionescu şi Cezar Petrescu fără să ştiu că i-am atins un foarte sensibil călcâi al lui Ahile. Răspunsul său a venit prompt, de Nae Ionescu îl lega o ură ce-o va mentine până în ultima zi a vieţii sale, pe când cu Cezar Petrescu a fost bun prieten, ca scriitor îl considera un Balzac al românilor. Asupra acestor personaje care au jucat un rol principal în viaţa maestrului voi avea ocazia, nu odată, să mai revin.
Cred că e de prisos să mai scriu că pentru mine Pamfil Şeicaru nu era un oarecare ci o mare personalitate a culturii româneşti, el nu putea din exil să cedeze cotropitorilor ţării Iată cum îl defineam în câteva cuvinte: “Dragostea Dvoastră pentru carte şi masa de scris e un sentiment pe care nu-l cunosc decât spiritele alese şi marii creatori. Pentru mine este o adâncă mângăere să pot avea legături epistolare cu acela pe care-l consider un Tiţian al condeiului românesc.”
Nu doream să împac deloc lucrurile, dar ţineam să-i dau lui Pamfil Şeicaru conştiinţa pe care ar fi trebuit s’o aibe faţă de comuniştii din ţară şi exil, că erau şi aici chiar destui, el un Colos al neamului, pe când ceilalţi erau apariţii trecătoare, ale unor vremuri tulburi, de trădare.
Este sigur că am intervenit în destinul maestrului, într’un moment decisiv atunci când era gata să cedeze celor ce-l minţeau după cum le era a doua fire, de fapt ce a autentică.
Nu vreau să cred că am devenit a doua sa conştiinţa, mai precis glasul interior, diriguitorul său, departe sunt de o aşa credinţă, dar dacă sigur marele ziarist avea îndoielile lui în ce priveşte întoarcerea în România, eu prin prezenţarea şi pledoaria făcută, am însemnat ultima greutate care a înclinat balanţa de partea noastră, cred că dau înţelesul real al lucrurilor.
În acest fel, cunoscându-se firea voluntară a lui P. Şeicaru, odată ce-a luat el o hotărâre nu mai putea nimeni să-l întoarcă din drum. Dar aici era vorba de cu totul altceva. De fapt, marele ziarist simţea nevoia unui prieten, cu acesta să se mai sfătuiască, până a fi luat decizia finală. În momentul de cumpănă instabilă a inimii sale am intervenit cu prezenţa mea, şi am reuşit, prin cinste şi sinceritate nu să-l întorc din drum ci să se hotărască, după cum credea şi el, că ar fi bine să nu-l facă, şi asta s’a şi întâmplat.
În ce priveşte pe dna Virginia Munteanu-Şeicaru, nu se poate nega, era trimisa Bucureştiului ca să-şi ajute fratele, atunci când soţia lui îşi trăia ultimele zile de viaţă. Că ea l-ar fi influenţat pe maestru privitor la atitudinea lui faţă de România comunistă încă poate fi reală, dar nu în sensul că ar fi fost o torţionară, colaboratoarea Securităţii. Femeia a făcut ani grei de închisoare, eliberată nu a mai fost reîncadrată şi primea pensie mai mică decât o soră medicală.
Cu trecerea vremii însă, distinsa doamnă, şi-a dat seama ca, multă altă lume, ca unele lucruri s’au schimbat în bine, şi că oamenii se poartă mai frumos cu ea, încât ajunsese să nu-şi mai dorească nicio schimbare socială sau politică. Însăşi faptul că a primit paşaport pentru Madrid să-l viziteze pe Pamfil şi bolnava sa soţie, era o dovadă în sensul arătat mai sus. Şi fiindcă maestrul avea o încredere oarbă în părerile surorii sale, îşi dădu seama că el condamnatul la moarte în 1945 ar putea să se întoarcă în ţară pentru a-şi vizita familia şi cunoscuţii dar oare asta l-ar fi mulţumit? Desigur că nu, şi vom vedea din ce cauze va prefera să moară în exil decât să accepte, în acelaşi timp, ca politrucii să-l încarce cu toate calomniile josnice de care erau capabili.
Deci dacă am înlătura orice observaţii neortodoxe adresate Veguţei

cum o alinta Pamfil, va trebui să mai adăogăm că devotamentul ei - - doctoriţă şi ea - pentru starea sănătăţii lui Pamfil Şeicaru, celebrul ei frate, a fost exemplar, se dedica total bunei stări şi sănătăţii lui, uita de propria sa persoană, deşi suferea grav de inimă, nu mi-a vorbit în scrisorile ei, nici întâmplător de suferinţeţe sale, preocupând-o însă, cele mai puţin grave, ale lui Pamfil.

A spune ceva rău de această nobilă fiinţă înseamnă să săvârşeşti un păcat de moarte. Eu, desigur, nu vreau să-l fac.
Într’un regim de teroare să cauţi o modalitate să-i ajuţi pe cei din ţară întinzându-le o mână samariteană, constituie o dăruire ce nu poate fi contestată. Numai că cei ce profită de ea nu fac parte dintre cei mai cinstiţi. Asupra unor subiecte vom reveni, când le va veni, mai târziu rândul.
Acum voi reda textul meu, scris cu ocazia cutremurului din 4 Martie 1977, intitulat