Ovidiu vuia



Yüklə 0,67 Mb.
səhifə7/10
tarix01.03.2018
ölçüsü0,67 Mb.
#43544
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10
O tristă dare de seamă”.
Revista Scriitorilor români, Muenchen, 1986, nr. 23 publică “în extenso” un mănunchi de colaboratori care parcă s’au înţeles să-şi bată joc, pur şi simplu, de sfânta artă a poeziei.
Primul este D. Ichim, cu ale sale poeme Tanka. Pentru ca cititorul ocazional de poezie, să-şi dea seama cam ce absurdităţi, superioare trufandalelor suprarealiste ale psihiatrului André Breton, debitează domnul în cauză, am să citez un singur fragment edificator:

Măslinul e porc,

Şi o să-i spun totdeauna.

A râs de porumb


Că-şi începuse nunta

Cu pruncii subsuoară.


Şi aşa mai departe, tilinca, tilinca, pe 11 pagini albe ca spuma mării din care a ieşit Venus dar nu de Botticeli ci Anadiomene a lui Rimbaud, cu un şancru pe anus.
Şi să nu uităm că rândurile sunt scrise de un preot, pentru domnia sa măslinul sub pacea căruia s’a rugat Măutuitorul nu-i altceva decât ..., un porc. Puşchea pe limbă, părinte, să nu te audă Diavolul!!!
Parcă să ne demonstreze că prin dl. D. Ichim nu-i spus ultimul cuvânt, apare mai dezvoltat, dl. Ioan A. Mirea, de astădată pe mărimea harului său de a bate câmpii, i se pun la dispoziţie, prin mărinimia dlui I. Sporea, zeci de pagini.
Iată mostră de antipoezie, mai de paişpe carate ca cea a lui Tristian

Tzara (complimentul crede că-l măguleşte pe cel vizat):


X + Y

X + Y = doi

Zvârl cu pietre într’un cotoi.
Ceac-pac, iată întreg cometarul meu.
Dar mai departe cade în trivialitate, spurcă şi raiul cu “balele Beatricei” (descrisă în altă parte):

Într’o vineri din mai

am cerut să intr’n rai

la intrare

am cerut să mă spele pe picioare
Nici deşuchiatul Ubu-roi nu-şi permite să fie aşa periculos de obraznic. Dar următoarele:
o cucernică zugrăvită’n pielea goală

se făcea că trupul îşi spală

pe mătasea despicată (şi nu era despicată)

arăta că are o pată (şi nu avea pată).


Nu mai am ce zice. Dl. Ioan Mirea mi-a luat piuitul. Mare maestru de ceremonii!!! Să se observe însă că, citire de la Apollinaire, nu cunoaşte semnele de punctuaţie, suferă de-o regretabilă amnezie a lor.
Remarc în Gândurile dlui I.A. Mirea o autodefiniţie pe care nu am de ce să o contest: “Exilul?! ... Exilat? ce sunt eu? sunt un exilat, sunt alungat, sunt proscris, sunt trădător, renegat, dezertor, sunt un vântură lumea, sunt haimana?” Gura păcătosului adevăr grăieşte.
Cred că Ion Caraion s’ar bucura văzându-şi elevii sârguincioşi în acţiune, şi încă ce fel de acţiune. Bineînteles, aşa se va simţi şi propagatorul în exil at antipoeziei lui “Mă piş”, eminenţa cenuşie Virgil Ierunca-Untaru.
Dintre poeţii consacrati, N. Novac şi Sergiu Grossu prin versurile lor corecte, nu pot reface nimic din obrazul grav avariat al revistei. Deschis îi întrebăm, cum se simt domniile lor, într’o atare societate

carmino-tankistă?


Nu putem elogia în schimb, din păcate, pe ceilalţi doi poeţi cunoscuţi ai exilului. Primul, Vintilă Horia în Agonia dedicată lui Hans Diplich, este de un prozaism de-a dreptul vătămător urechilor şi reusşte, deosebita performantă prin neologismele şi cuvintele dure, uzitate, ca: un viitor cu răspunderi, obscure intenţii, piepturi unanime şi iar durerea răspunderii. (Se vede că totuşi pe undeva ceva îl frământă pe dl. Vintilă Horia: răspunderea pierdută fată de confraţii săi mai tineri, că altfel toată perspectiva dânsului este numai a prietenilor cât ar fi de impostori, dar prieteni să fie).
Am dori să ne arate unde se ascunde sâmburele de poezie în proza banală publicată, că noi nu o găsim, deşi. o căutăm ca pe un ac în carul cu fân, atâta e molozul de abundent.
Ştefan Baciu cu “havaismele” lui, a căzut de-acum într’o penibilă manieră, astfel că probabil îl mai acceptă cel ce-l citeşte întâia oară

deci îi sunt străine monotonele sale repetări de parcă ar fi o placă stricată din cale afară de învechită.


Consecvent credinţelor sale socialiste pe linia lui Ştefan Voitec şi Ion Pas, stâlpii culturii comuniste (detalii vezi în Praful de pe tobă) de câte ori are ocazia mai vâră printre noi pe câte unul de-ai lui. Acum pe lângă Nicu Carandino este vorba de Laureţiu Fulga întors în România ca ofiţer voluntar al diviziei “Tudor Vladimirescu” cu trupele sovietice şi de comentatorul marxist, de ultimă oră, al lui Faust de Goethe, Şt. Augustin Doinaş.
Dar asta nu e totul. Ca pentru a justifica orientarea antieminesciană a domnilor mai sus citati, dl. Mihai Niculescu este autorul unui articol întitulat Actualitatea lui Eminescu; în acesta sub cuvinte împrumutate de la G. Călinescu, deci sunătoare dar goale în conţinut, până la urmă desfiinţează poemul Luceafărul, capodopera absolută a literaturii române. Pentru domnia sa poemul “nu-i oare expresia tipică a orgoliului masculin, intolerant şi posesiv?” (Unde eşti, voinice Grama, să-ţi auzi urmaşul !!!)
În ce priveşte “aventura Hyperionistă” poate sugera, în planul “norocului” versiunea între sublim şi grotesc - mai degrabă grotescă - a fiecăruia.”
Bravo, dlor redactori, că aţi publicat o astfel de bătaie de joc la adresa celui mai mare poet al nostru şi încă sub firma zişilor Scriitori români şi a unei Societăţi academice române !???
Îmi amintesc prin anii lui 60, am ajuns ca din întâmplare, dus de un

prieten, la cenaclul literar din Bucureşti, G. Bacovia. Prezenţi acolo o sumă de rataţi din toate genurile, se întreceau pe rând fiecare să citească din creaţia proprie, de fapt o colecţie de absurdităti şi nimicuri prozaice. În faţa unei astfel de manifestaţii nu ştiai dacă să râzi ca de-o farsă reuşită sau să plângi pe mormântul culturii româneşti.


Astăzi mănunchiul de poeţi mai sus trecuţi în revistă, au izbutit ca din libertatea unde trăiesc şi crează după cum îi taie capul, să se aşeze cu mult sârg la nivelul de odinioară al confraţilor de la cenaclul George Bacovia din Bucureşti.
Confruntat cu un atare merit, sincer, nu ştiu din nou dacă va trebui să râd homeric sau să plâng cu atâta mai amarnic.
Oricum de-acum am să mă socot un exilat al exilului. Şi consider că nu sunt singurul.
11. Martie. 1987

Cel care domina selecta distribuţie a revistei era acelaşi Horia Stamatu, ca exeget al operei lui M. Eliade. Nu voi intra în amănunte dar comentatorul Stamatu întrebuinţa un vrednic limbaj de dicteu suprarealist fără un înţeles clar, înafara numelor pe care le cita destul de rar. La noi există un obicei, că atare discursuri sunt aplaudate la scenă deschisă, fiecare din ascultător sau cititor simţindu-se nevrednic de a-l înţelege pe unicul învăţat, prinde din zbor, unele noţiuni ce nu aveau legături între ele, dar prezenţa lor stau mărturie unicului monolog ţinut de o minte cu adevărat genială.


Drept urmare, fiindcă aveam un mare respect faţă de savantul Mircea Eliade, mă întrebam cum admite el să se scrie atâtea elucubraţii chiar trăznăi sub firma numelui său şi mî-1 închipuiam tare nemulţumit de atare aiureli ce nu aveau nicio legătură cu ştiinţa religiilor. De fapt, Horia Stamatu căuta să exemplifice părerea altui extaziat de opera lui Eliade pe care îl defineşte ca o galaxie pe cerul omenirii, uitând dl. N. Caranicu autorul acestei mirabile metafore, că Eminescu, marele, se mulţumea cu un singur astru, Luceafărul.
Mai târziu, confruntat cu elogiile adresate de M. Eliade editorului său Ion Cuşa am început să mă îndoiesc de distanţarea maestrului de cei ce-l ridicau în slava slăvilor, când din contră el îi admira, nu rar, adoptă acelaşi limbaj gongoric.
L-am onorat pe M. Eliade atunci când a editat un număr din revista Ethos dedicând-o marelui său profesor Nae Ionescu, silindu-i pe duşmanii săi de moarte Ierunca şi Lovineasca să scrie fiecare câte un articol bun şi adevărat despre hulitul profesor.
Dar nu mi-era greu să-mi dau seama că în jurul savantului se crease o atmosferă ce avea darul să-l convingă de faptul că ar fi posesorul unei duble morale, una ce permite geniului să se considere deasupra muritorului de rând, înzestrat cu drepturi ce i se cuvin numai lui, peste bine şi rău.
În acest mod, savantul şi în aceeaşi măsură scriitorul Mircea Eliade va trebui să împartă şi celorlalţi din secretele activităţii sale, încât ceea ce se înfierează ca un act de trădare pentru ceilalţi, în cazul dat devine o necesitate, oamenii nu pot fi privaţi de marile cunoştiinţe ale unicului maestru, se înţeleg cei din ţară.
Sa nu ne amăgim, M. Eliade se va publica în ţară ca şi scriitor de nuvele şi romane fiindcă arta lui deşi, în parte tradusă în alte limbi, nu s’a bucurat de succesul aşteptat, astfel că scriitorul îşi mângâia vanitatea rănită prin publicarea în România unde de la început va avea succesul garantat de cei ce-l editau.
Mai exista şi un alt aspect de care va trebui să ţinem cont. Mircea Eliade fusese considerat şeful generaţiei sale, dar prin începuturile lui destul de anevoioase, dacă ne gândim la Isabel sau Apele diavolui ori la Huliganii nu-i justificau distincţia respectivă, nici chiar după ce s’a întors din India, când îl urmăreau cuvintele lui Eugen Ionescu, destul de usturătoare: “Noi îl ştiam pe Eliade studiind religiile indiene pe când el s’a întors cu un roman de dragoste.” Pe tonul glumeţ al dramaturgului se rostea un mare adevăr pe care nu ştim dacă M. Eliade l-a uitat vreodată.
Însfârşît, oricât am întoarce-o pe faţă şi pe dos, M. Eliade s’a lăsat editat în ţară, ceea ce pentru un adevărat exilat a constituit o lovitură tare dureroasă, oare omul căruia i se admitea o dublă morală îşi dădea seama cât rău a făcut celor ce credeau în eficacitatea luptei lor anticomuniste? A trecut, pur şi simplu, dincolo la duşman! Întotdeuna mi-am spus că nu am cedat comunismului, unde de multe ori mă aflam sub presiunea ordinelor partidului, dacă am rezistat în acele condiţii inumane, socoteam mai mult decât absurd să trec de partea asupritorilor ţării, acum când mă aflu într’o societate cu adevărat liberă.
Şi totuşi M. Eliade a făcut-o, neforţat de nimeni, aflat în culmea carierii sale americane, ori dacă astfel de personalităţi ajung să întărească poziţiile duşmanilor noştri, cum să ne mai gândim la vreo insurecţie când lucrurile sunt pecetluite ca pentru veşnicie?
Iată-l deci figurând în vitrinele librăriilor comuniste, unde îşi afişă poza de guru modern, aprinzându-şi cu nonşalanţă pipa.
Oare omul şi scriitorul Mircea Eliade se simţea ca în editurile din Apus, uitând că pe aceste locuri nu publică decât unii, cenzura fiind mai actuală ca oricând? Cum pot să nu mai ieie în seamă unii scriitori libertăţile de care se bucură şi să se lase târâăţi, chiar şi în mod simbolic, în beznele cele mai dese, nevăzute pentru trup, puternic percepute de ochiul sufletului, ca să vorbim de dualitatea portretelor semnate de pictorul Ţuculescu.
Urmează, ca sobolii ieşiti din închisoare, laudele ziarelor amintind românului de pe stradă că e silit să mai înghită un moment, al lui M. Eliade, după ce au trecut, peste cele ale lui Lucian Blaga şi Iosif Drăgan.
Vor urma şi studii scrise la comandă, de unde, după cel mai statornic obicei al românului, nu-şi au locul decât laudele cele mai exagerate si nici un fir din praful criticii discrete.
Adrian Marino se plângea deja că nu a fost primit la Paris, aşa după cum o merită după munca depusă la cartea tratând despre hermeneutica lui Mircea Eliade, care nici nu ţine de specialitatea sa. De pe acum regretă că a intrat în afacerea respectivă. E nemulţumit şi de primirea istoricului religiilor, probabil că trebuia să-i coboare şi luna de pe cer. Oare la ce i-a slujit această aventură stupidă istoricului şi scritorului Eliade înafară de a-şi murdări numele şi a-şi compromite prestigiul?
Consider că un mare rol au jucat totuşi cei din exil, când l-au convins că e atât de genial încât se bucură de morala celor aleşi. Toate laudele lui H. Stamatu au copt iar abcesul se cerea golit tocmai în România. Pentru o clipă chiar Eliade să-şi fi pierdut echilibrul şi adevărată măsură? Greu de crezut.
Scriitorul cunoştea situaţia din ţară, de la întâmplarea profesorului Fârâmiţă, interogat de mme Vogel, Ana Pauker în persoană, a trecut ceva vreme, lucrurile sau mai schimbat, adversarii erau mai stilaţi dar ori când gata să te ucidă cu o injecţie de aconitină, cum aflăm, din povestirea Cele trei Graţii. Din această cauză nici nu acceptă să vină în ţară, ceea ce ar vorbi pentru el, dacă puterea nu ar fi fost mulţumită cu ce a dobândit. Dar ce ar fi vrut sa vadă în ţară, unde ar fi putut să aibe chiar şi unele surprize?
Mai mult, oficial teoriile lui Eliade sunt acceptate formal, dar când

apare gruparea meditaţiei transcendentale, practicanţii ei au intrat în închisoare.


Ci atâta nu e destul, pentru a-şi regla raporturile cu comuniştii Mircea Eliade ajunge să stea de vorbă cu trimisul lui Ceauşescu în persoana lui A. Păunescu, ceea ce pentru mine personal nu poate fi iertat, M. Eliade a căzut pe ultima treaptă a colaboraţionismului, de unde mai departe se întinde întunerecul infernului.
În Limite, Mircea Eliade se plânge că dialogul avut loc între el şi A. Păunescu a fost modificat şi în bună parte maltratat. Politicos, să nu zic puţin bine pervers, Ieruncă nu publică nici originalul prezentat probabil de A. Păunescu şi nici cel publicat de comunişti, cu toate că reprezentantul ceauşist i-a promis că nu va fi deloc schimbat.
Reclamaţiile lui M. Eliade să recunoaştem sunt pur platonice şi dau

naştere la noi discuţii, deloc măgulitoare pentru savantul grăbit să intre în graţiile dictatorului român, parcă cele americane nu i-ar fi ajuns.


Evoluţia de după 1989 al acestui personaj dubios A. Păunescu, este grăitoare pentru lipsa de demnitate a românilor, de astăzi. După ce a fost de câteva ori păruit de revoluţionari, devine conducătorul partidului muncii, de unde îşi dă demisia şi intră în serviciile Antenei, post de televiziune comunist pe linia PDSR-ului, unde ne apare în chip de erou care a scăpat oamenii din ghiarele fostului sau şef, căruia de fapt îi pupa din supuşenie şi praful lăsat de nobilele sale încăltari. Şarja reuşeşte şi încetul cu încetul, poetul naţional al românilor prinde contururi tot mai mari, fizice mai mult, fiindcă poezia lui e un discurs patriotard, căreia eu îi contest orice valoare.
Se poate spune astăzi că România în noile sale straie comuniste are doi eroi ai trecutului: politic, Ion Iliescu fost prim secretar de partid

devenit peste noapte salvatorul ţării, iar alături de el lingăul absolut al dictatorului, făcând pe poetul naţional al noii Românii comuniste, ridicat la rangul de senator al tuturor minciunilor pe care le-a prefabricat cu bună ştiinţă.


Cu cât vor trece anii, întâlnirea lui Mircea Elîade va apăsa greu pe umerii prestigiului său de om şi totodată va arunca umbre grele pe opera sa ştiinţifică, cea scriitoricească având unele limite peste care nimeni nu va putea trece.
Tot ce s’a scris despre el, mai mult decât laudativ în epoca lui Ceauşescu se va risipi aşa ca frunzele uscate în toamnă, neavand nicio valoare. Pentru stabilirea valorii lui Mircea Eliade se vor pronunţa în numele savantului specialiştii în materie, la fel şi privitor la analiza operei literare, exegetul va renunţa la elogii goale lipsite de orice conţinut, altfel spus, munca va fi reluată de la începutul începutului.
Pentru, orice exilat anticomunist, rămâne stabilit că pentru a câştiga unele favoruri din partea comuniştilor români, Mircea Eilide a lăsat să se surpe in conştiinţa sa, lumea lui Nae Ionescu şi nu în cele din urmă şi a lui Corneliu Zelea Codreanu, pe care-l admira ca să fie solidar cu dascălul său, ca nelegionar. Dovada o aduce chiar şeful legiunii în timpul procesului intentat lui, din cauză că l-a jignit pe Apostolul neamului, Nicolae Iorga. Printre altele, în apărarea sa Codreanu citeazăţ un fragment dintr’un articol scris de un nelegionar, şi acesta era Mircea Eliade. Mai mult, ajuns să fie internat într’un lagăr alături de legionari, cuprins de un şoc nervos, Eliade începu să strige ca din gură de şarpe, că s’a făcut cu el o greşală, fiindcă el nu e legionar. Camarazii din jurul lui, sesizaţi de manifestarea laşă a tânărului, au depus în cor mărturie că respectivul nu are nimic în comun cu legiunea, astfel că până la urmă Eliade a fost pus în libertate. Asta şi ca aviz duşmanilor săi care după ce l-au exploatat în viaţă, acuma încearecă să-l denigreze vorbind de legionarismul său, pentru ei o adevărată crimă. În acei ani, mişcarea legionară reprezenta un partid admis de legile ţării, încât M. Eliade putea ca nelegionar să scrie elogios despre şeful unui partid, fie şi legionar.
În exilul american, Mircea Eliade întâlnindu-se cu Vasile Posteucă autorul articolului “La desgroparea Căpitanului”, probabil şi pentru a-i întări sentimentele, i-a promis că va scrie şi el despre Căpitan, aşa cum l-a cunoscut. Peste câteva luni reîntâlnindu-se, savantul îi mărturiseşte că în atmosfera nou creată, îi era imposibil să scrie adevarul despre un om dinainte condamnat, fără niciun drept la apărare.
Personal, am fost atacat de o revistă apărută în româneşte la Tel-Aviv, redactorul era un cunoscut colaborator al regimului comunist, în care eram făcut legionar fiindcă scriam într’o publicaţie, condusă de un tânăr care făcea pe legionarul în memoria unui unchi al său, mort în temniţele comuniste, şi eu i-am răspuns insolitului acuzator lămurindu-l că în activitatea mea de medic în Bucureşti şi în Germania, am fost prietenul multor evrei colaborând cu ei. După ce a acceptat cu jumătate de gură argumentaţia mea, şi-a reconfirmat părerile după ce am scris câteva rânduri despre o carte a bunului domn Boacă, în care îşi scria amintirile din tinereţe, pomenind marginal de unii fraţi de cruce a domniei sale. Eram făcut legionar fiindcă în loc să ridic în slăvi pe cotropitorii ţării am scris câteva cuvinte de mulţumire unui om care deşi trăieşte de zeci de ani departe de ţara sa, îşi aminteşte de ea cu mult drag şi tot atâta nostalgie.
Dar pot să dau un exemplu major în care criteriul politic a călcat cu violenţă pe valoarea ştiinţifică a drului N. Paulescu, descoperitorului insulinei, i s’a refuzat decernarea premiul Nobel care a fost dat ostentativ lui Banting şi Best, un student în medicină şi un biochimist. Cauza acestei erori nu era deloc întâmplătoare şi trebuie spus deschis că i s’a refuzat premiul drului N. Paulescu, deoarece era membru de frunte al partidului naţionalist condus de A.C. Cuza. Şi cum în catastifele insitutului Nobel sunt trecute motivele neacordării premiului Nobel drului Paulescu, descoperitorul adevărat al insulinei, ne va explica eşecul prof. Pavel diabetolog român de seamă, acesta a adus argumente clar doveditoare că Paulescu a descoperit insulina înaintea lui Banting şi Best, cu toată evidenţa comisia a considerat că nu e cazul să se revie asupra gravei greşeli, motivaţia fiind puerilă dând dreptate lui Sartre care a refuzat premiul Nobel, căzut definitiv în mrejele politicianismului, în numele căruia se persistă în greşala primordială, dovadă că substratul ei e unul aplicat cu bună ştiinţă.
Se pare că relaţiile lui M. Eliade cu ţara comunistă nu au evoluat decât satisfăcând, cum era de aşteptat, partea celor pe care îi reprezenta tovarăşul Adrian Păunescu. În orice caz pe patul de moarte i-a dat savantului ultima împărtăşanie un preot de culoare, anglican. După moarte, ceremonia a avut loc în aula universităţii, unde sigur nu a mai participat niciun preot.
Cu toată respectiva confruntare, bisericile ortodoxe româneşti din Statele Unite au bătut clopotele, pentru ca Dumnezeu să primească sufletul robului său şi să-l orânduiască printre cei drepţi.
Pentru încheierea acestui capitol, am aminti că Ion Negoiţescu, printre atâtea inepţii pe care le-a pus pe hârtie, a mai scris una de totului compromiţătare şi anume că generaţia de aur a culturii noastre a avut în Nae Ionescu un dascăl pur şi simplu, prost. Afirmaţie de circumstanţă, ea însăşi stupidă, fiindcă dintr’un maestru prost prin influenţă nu pot ieşi decât elevi, tot, proşti.
Dar mai mult, pe lângă faptul că Mircea Eliade şi-a venerat dascălul până la moarte, i-a preluat anumite idei, dar nu altfel procedează şi cel mai strălucit reprezentant al generaţiei de aur, M. Vulcănescu, pe când C. Noica nu numai că preia ideile lui Nae Ionescu, dar se poate, susţine că el le-a plagiat în “Despărtire de Goethe”, tema faustianismului fiind dezbătută pe larg de profesorul Nae Ionescu pe care elevul C. Noica nici nu s’a încumetat să-l citeze. În ce-l priveşte pe E. Cioran, dacă-i cernem pesimismul său dizolvant prin gândurile proprii, vom da de foarte multe paradoxuri ce-şi au surse în gândirea ionesciană.
Ţinerea sub cenzură strictă, în numele unor false acuzaţii de plagiat, al unui filozof de talia lui Nae Ionescu, nu poate avea decât vechi origini tot comuniste, deoarece marxiştii români nu au posedat înţelegerea filozofiei ionesciene nici atunci când căutau s’o definească sub termenul gol de “trăirism”. Se poate susţine că sistemul filozofic al lui Nae Ionescu, împreună cu profundul său ortodoxism metafizic, aşteaptă să i se facă dreptate într’o Românie cu adevărat liberă.
Ar mai fi să-l amintesc pe venerabilul Al. Ciorănescu, acesta a publicat într’o editură din Cluj cartea Barocul şi naşterea dramei pe care am citit-o şi am putut înţelege că autorul, ajuns la o vârstă onorabilă, stabilit într’o depărtată insulă spaniolă, vroia să se adreseze tineretului român cu o lucrare în care a pus atâta muncă şi năzuinţă de a instrui pe cititor chiar dacă problema poate fi contestată, incită la discuţii mai mult decât fructuoase. Publicarea s’a făcut fără niciun tam-tam politic, deci departe de depăşirea domeniului literar, ştiinţific, cum s’a întâmplat în cazul lui Mircea Eliade, făcându-ne să bănuim că este ceva putred în România, mă refer la popularizarea tendenţioasă a autorului. Este de reţinut că în domeniul său Al. Ciorănescu nu era cu nimic mai prejos de istoricul religiilor M. Eliade, ceea ce îi desparte e faptul că ultimul e profesor la Chicago, pe când primul trăieşte pe o insulă spaniolă abea cunoscută. Prin urmare, nu am avut nimic împotriva publicării cărţii lui Al. Ciorănescu în România, l-aş da exemplu de corectitudine cetăţenească, nu trece, cum a făcut-o Gurul, Eliade, de partea comuniştilor cum faptele îl acuză.
Tot atunci intrase pe scenă la târgul de carte din Frankfurt, dl. Paul Goma în postură de opozant al regimului comunist, cu minima corecţie că el se întoarce în România, şi luptă să cadăţ Ceauşescu pentru a-şi găsi un loc în ierarhia comunistă dizidentă, pe care o reprezenta.
În standul de cărţi româneşti figura cartea şi sa “Ostinato” tradusă în germană pe care mă grăbisem s’o cumpăr. Încercând s’o lecturez de la început, adică de la primele pagini te izbeau redarea înjurăturilor deţinuţilor de drept comun în cele mai diverse forme, numai că tălmăcite cuvânt cu cuvânt, în limba germană nu aveau nici un înţeles, lucru verificat de doi colegi nemţi care nu mi-au putut explica ce înseamnă respectivele înjurături, de Dumnezeu şi Isus Cristos şi asta pentru simplul motiv că în limba germană nu există decât două înjurături mult prea dulci pentru repertoriul polimorf românesc. Cu greu am dus lectura până la capăt dându-mi seama că respectivul autor, Paul Goma, e lipsit de cel mai minim talent literar. Mi-am publicat părerile, nemai lăsând nicio îndoială asupra laudelor dnei M. Lovinescu aduse acestui scriitor suferind de un minus talent, strigător la cer. Fiindcă lucrul era atât de evident, şi alţi oameni au protestat împotriva criticilor pozitive iscălite de “marea” critică a exilui, care strânsă cu uşa a recunoscut că Paul Goma e lipsit de talent dar intenţia ei era, să facă din el un Pasternak român. Cu această ocazie îşi putea da seama oricine de valoarea exegezei dnei Monica ce-şi dirija criticele după bunul ei plac, a rămas de pomină întrebarea unui românaş care iritat de felul cum lâuda calităţile soţului ei, Virgiluţ, vroia să ştie dacă se referă la calităţile lui literare sau ale bărbatului pe care-l simte în pat, lângă ea? De altfel, în această privinţă îl declar pe dl. Ierunea erou, probabil când se culcă cu urâta lui soţie, se gândeşte la E. Lovinescu căruia îi datorează bruma de pseudocelebritate.
Dna Monica L. îşi închipuia că un oponent de talia lui Pasternak se poate prepara de un critic abil, ceea ce o degradează şi ca om politic dar şi în ce priveşte valoarea subiectivă pe care o împarte scriitorilor de care se ocupă aplicându-le dictonul leninist, cine nu-i cu noi e contra noatră, vorbind tot timpul şi în numele răbdătorului ei soţ, Ierunca cea leneşă.
Cu dl. Goma m’am mai întâlnit la Paris la o şedinţă dedicată Basarabiei, avută loc în incinta bisericii unite din str. Ribera, păstorită de părintele Cosma. Scriitorul între timp se stabilise în Franţa, iar din prezentarea sa am aflat că e de origine basarabeană şi că la vârsta de nouă ani s’a refugiat în timpul războiului cu părinţii în România unde şi-au găsit adăpost într’un sat din Ardeal, la nişte ţărani. La un moment dat, după 23 August 1944, conform ordinelor primite, se punea problema, susţinută de doi ţărani “mioritici” - scrie Goma - să fie repatriaţi în Basarabia, ca până la urmă lucrurile să se aranjeze şi să rămâie în continuare în satul respectiv.
Acesta era punctul nevralgic al raportului său, de altfel în pauză venise la mine să se plângă de faptul că l-am desfiinţat ca scriitor, la care am dat din umeri, şi ca să-l consolez luam de data asta în considerare âi traducerea prea fidelă textului românesc, de multe ori neinteligibil pentru un neamţ.
La discuţii am luat din nou cuvântul atrăgându-i atenţia că batjocorirea pe care o dă ţăranului “mioritic” nu are o bază reală fiindcă dintre cei trei baci numai cel moldovan era cel bun, pe când, ceilalţi doi urmăreau să-l omoare. Deci, ţăranii care vroiau să-l repatrieze în URSS, erau din spiţa celor răi pe când ţăranul mioritic a fost duhul bun, hotărând să-i menţie ca oaspeţi în satul lor. Dl. Goma urmărea un lucru condamnabil să pună în discuţie mioritismul neamului nostru, unul din caracterele specifice ale spiritualităţii româneşti. Toată asistenţa mi-a dat dreptate, şi dl. Paul Goma, salvatorul Parsifal cum îl vedea dna Lovinescu, se erija în iconoclastul sufletului românesc, cel mai autentic.
Încăpăţânat cum e orice spirit mărginit, Goma a refuzat să-şi schimbe batjocura adresată spiritului mioritic românesc şi şi-a retras “geniala” lucrare, rămasă în acest mod nepublicată.
Probabil că dărâmarea mioritismului constituie baza concepţiei de comunist dizident a lui P. Goma şi probabil că şi-a desvoltat ideile şi în alte cărţi de-ale sale, eu nu l-am citit fiindcă nu am obiceiul să mă ocup de scrisul unor nulităţi, cum pentru mine Paul Goma rămâne în continuare, căci se ştie de unde nu e nici Dumnezeu nu poate lua, dar mite să mai adaoge fie şi vrăjitoarea din Ozul românesc cum se consideră coana Monica, una din manipulatoarele sfintei literaturi româneşti, mai bine ar fi fericit bucătăria cu harurile ei cât şi şuietele la o cafea duse cu gaiţele stafidite, tot aşa cum şi dânsa este.
Ar mai fi de adăogat că “mioritismul” lui Paul Goma a făcut discipoli printre politicienii din ţară, de pildă, pe când era şi el ministru, tov. Berceanu vorbea cu dispreţ de românii “mioritici” probabil fiindcă îi încurcau iţele nelăsându-se păcăliţi de braşoavele unui ministru ce şi-a greşit biroul de lucru, acestă nu avea nicio legătură cu industria românească pe care ar fi dus-o la faliment total, dacă nu i-ar fi expirat mandatul, tocmai la timp.
După cele scrise de P. Şeicaru, la cererea mea, despre Mircea Grigorescu, trebuie să mai adaog că la ziarele Ecoul şi Timpul lui Gafencu în timpul celui de al doilea război mondial, au activat o serie de scriitori de stânga, patronaţi de Miron Radu Paraschivescu, după cum urmează: Ion Caraion, Geo Dumitrescu şi Virgil Untaru (acesta din urmă cunoscut mai târziu cu numele de Ierunca), umbla sub braţ cu Ulise de Joyce, după unii socotit romanul secolului al XX-lea. După război, îşi continuă activitatea stângistă, conform unor versiuni ar fi fost în acest timp redactor la Scânteia tineretului, de-aici primeşte o bursă prin care ajunge la Paris de unde nu se mai întoarce. Rămâne, şi ca angajat al Europei libere de orientare politică de stânga, şi după credinţa că banii nu au miros, îi înjură pe naţionaliştii de dreapta finanţat de legionarii Răuţă din Madrid şi N. Petra din Mexic, amândoi mult mai arivişti decât să aibe un crez politic stabil.
Cum îi descrie Marin Preda în Viaţa ca o pradă, cei mai sus numiţi,

se manifestau pe fătă împotriva războiului contra Rusiei sovietice, numit Sfânt, Ion Caraion sălta de bucurie atunci când reuşea să-l păcălească pe ofiţerul cenzor, strecurând câte-o ştire interzisă. Se pare că tinerii uitau că datorită lui Ion Antonescu au scăpat de front fiind concentraţi pe loc cum se spunea pe-atunci respectivei scutiri de a gusta din focul războiului.


Această atitudine i se poate reproşa chiar şi post-mortem mareşalului: scutea de front pe toţi adversarii lui, ca să îmbrace în haine de ofiţer pe învăţători care au murit cu duiumul, cum puteam eu ca şi copil să-mi dau seama, citind lungul pomelnic cu învăţătorii morţi la datorie, publicarea lor se făcea în Biserica şi scoala pe care mama ca directoare o primea gratuit. Să mai punem la socoteală pe legionarii internaţi la Sărata, care, regimului mizer al lagărului îi preferau frontul, avem efectivul aproape complet al armatelor care duceau greul bătăliilor. Şi toate acestea pentru ca o mână de indivizi apţi de luptă să se comportă ca niste besmetici, trădători de ţară. Cu atare elemente inconştiente să nu ne mire dacă am ajuns, unde am ajuns!
Când unul dintre ei, şi-a permis să publice într’un alt ziar decât cel al lor, un articol în care elogia războiului nostru sfânt, toţi s’au repezit asupra lui şi l-au ameninţat dacă va mai recidiva, îl vor da afară de la ziarul propriu.
Cu aceşti tineri fără căpătâi, spera Ică Antonescu, desigur şi prin numirea ca director general al presei al lui M. Grigorescu, să salveze viaţa, nu a României ci a sa proprie. Comportarea sa în faţa plutonului de execuţie a fost lamentabilă, mai ales ca avea dreptate a participat la toate comploturile îndreptate împotriva lui Ion Antonescu, protectorul său, şi acesta deşi era informat îl lăsa în pace să facă tot ce crede că ar fi mai bine pentru a-şi salva pielea proprie. Nimeni însă nu-l asculta, înafara mareşalului care în faţa plutonului de execuţie îl îndemna să aibe o purtare demnă, căci lacrimile lui sunt de prisos nimic şi nimeni nu-l mai pot ajuta.
În legătură cu situaţia din Spania maestrul îmi scrie că a vizitat-o pentru întâia oară în 1941, apoi a locuit la Madrid din Febr. 1952 pănâ în 1975 când s’a mutat la Muenchen. Sigur, Franco, după terminarea războiului civil din 1939 până în 1974 a modernizat Spania, iar ca monarhist a pregătit ţării un rege.
În 1970 când personal am vizitat pentru prima oară Spania, îmi apărea sleită de izolarea economica în care se afla. Venind din Germania, ţara şi oamenii îmi păreau săraci dar cinstiţi.
Nu ştiu cum se prezintă Spania la ora asta, mă refer la anul 1999 când am vizitat-o ultima oară, dacă, trece printr’o situaţie înfloritoare, adusă de schimbarea de direcţie a regelui, şi astfel a reluat relaţiile întrerupte cu Apusul, de pe vremea lui Franco.
Personal, cred, că aşa cum s’a realizat şi în alte ţări democraţia a îmbogăţit o anume clasă socială, pauperizând şi mai mult pe cei ce oricum au fost săraci.
În ţara lui Franco cinstită de ieri încă de la intrare eşti avertizat împotriva hoţilor de toate felurile, de la cei de buzunare până la cei de automobile. Este o inovaţie la care nu te aşteptai. Dar ce o să păţesc în continuare nici prin vis nu aş fi crezut că e posibil să mi se întâmple.
Ca de obicei nu puteam să nu vizitez perla metropolei, vestitul muzeu Prado din Madrid. Este unul din cele mai frumoase ale Europei, şi bineînţeles m’am oprit la colecţiile de artă, doar aici de găsit, mă refer la operele lui El Greco, Velasquez şi Goya. Am trecut cu bine primele două sectoare unde am putut admira netulburaţi frumoasele picturi, ca în faţa lui Maya îmbrăcată şi goală de Goya să fie adunată mai multă lume, ceea ce nu ne-a stingherit în meditaţiile noastre. Totuşi ca să capăt liniştea, mai potrivită, interioară m’am aşezat în dosul şi înafara mulţimii pe când soţia mea se amestecase cu ea, dorind să pipăie cu ochii, unicele capodopere ale lui Goya.
Însfâşit am terminat vizita şi ne îndreptam spre un restaurant, fiind

ora mesei, de prânz, când constat că portmoneul cu toate actele şi banii mi-au dispărut şi asta în timp ce priveam extaziat capodoperele Pradoului. Am revenit la locul faptei unde am dat de nişte paznici mult prea duşmănoşi, ca să nu-i bănuim de complicitate. Am mers ia poliţie unde ni s’a confirmat că ce ni s’a întâmplat în muzeul Prado e la ordinea zilei, există bande organizate care acţoinează până şi în marele muzeu, ceea ce mi s’a pârut monstruos şi de neuitat. Poliţistul nu ne-a dat nicio speranţă că ar putea găsi pe faptaşi, de unde am primit siguranţa, nu că ar colabora cu ei, dar că-i lasă în pace fiind altfel expuşi la cine ştie ce complicaţii sociale.

Şi aşa s’a întâmplat, am rămas cu paguba!
Gândindu-ne la situaţia Italiei unde democraţia dă semne cu fiecare

cădere de guvern că se prăpădşte, dar revine cu tot haosul la normal, vom putea susţine că la acest popor există un mecanism social secret care-l ţine în viaţă. Nu altfel se întâmplă lucrurile în România, chiar în Franţa, de Gaulle a conferit preşedintelui ţării, prerogative speciale, tocmai pentru a opri căderea guvernelor de la putere.


Max Weber a lansat ideea că popoarele protestante - deci de origine germanică -, prin calităţile lor psihice sunt înclinate a introduce şi consolida capitalismul mult mai uşor ca celelalte comunităţi. Observaţia noastră nu numai că dă dreptate lui Max Weber dar pledează pentru existenţa unui fenomen de cezarism la naţiunile de origine latină, care le împiedică de a deveni capitaliste, în acelaşi mod ca cele protestante.
Adică, şi pe acest drum, conform tradiţiei istorice, primele au nevoie de un conducător politic înzestrat cu carismă pentru a le asigura succesul. Aşa se explică faptul că zisa dictatură a lui Franco, Mussolini, la noi al lui Ionel Brătianu sau Antonescu au fost acceptate ca sisteme bune de guvernământ prin care s’au adus modernizări salutate de poporul ce le realiza, respinse mai mult din exterior de puterile democrate apusene, preferând alianţa cu comuniştii împotriva existenţei unor atare regimuri care probabil au arătat că pot să lucreze independent de ele. Deci prin cezarism înţelegem un specific spiritual rămas în conştiinţa popoarelor, urmaşe ale romanilor, cu epoca lor imperială, pe care catolicismul prin forţa pământească papală au considerat că o reprezintă în continuare. Atitudinea respectivă, reese din studiul istoric al unui popor, nu are coloratură politică, defineşte cezarismul ca o necesitate sufletească evidentă la popoarele de origine latină, absentă la popoarele germanice pentru acestea principiul libertăţii stă pe prim plan.
Ceea ce nu înseamnă o incapacitate de a consolida capitalismul, dar cu unele elemente ce trebuiesc luate în seama. De altfel cezarismul lui Ionel Brătianu (după Iorga o dictatură mascată) oricum a slujit o societate democrată.
Diferenţele de structură spirituale, devin actuale astăzi, când e luată în discuţie tot mai mult consolidarea Europei unite, care nu se poate realiza decât plecându-se de la ceea ce deosebeşte pe europeni, ca să-i unească cu adevărat. Este un fapt istoric, de necontestat, că pe când Statele-Unite ale Americii sunt un produs istoric urmat inconştient până la formarea lor, în schimb Europa a născut naţiuni, puternic individualizate şi ideea acestei noi Europe e produsul voinţei a doi oameni, Adeneuar şi de Gaulle, de unde scepticismul multor cetăţeni apuseni că aşa ceva nu poate avea durată decât trecătoare. Ori dacă mai asistăm şi fa fenomenul de globarizare posibil să se desvolte spre o dictatură capitalistă, un comunism în straie burgheze visat de Th. Mann, vom înţelege rezistenţa chiar a unor popoare europene faţă de respectiva nouă Europei unite.
Din contră, la noi, indiferent de partid, toţi politicienii români au declarat ca România trebuie să intre în Europa ca să se salveze din mizeria actuală. Oare să fie chiar aşa?
Partidul unic de factură comunistă al d-lui Iliescu a început să adopte măsuri tipic totalitare, împotriva celor ce nu doresc intrărea noastră în Europa. Măsurile constrictive încep în cadrul organelor care asigură siguranţa statului român, dar nu va fi greu ca ele să se aplice în curând şi la functionarii de stat, aşa cum numai o minte de comunist le putea concepe.
Problema Europei unite se complică prin faptul că democraţiile de astăzi nu acceptă ca formulă de guvernământ decât democraţia proprie, ceea ce iar ne aminteşte de dominaţia vechiului imperiu sovietic.
În ce priveşte cezarismul poporului român subcomunişti s’a desvoltat în mod pernicios din cauză că drumul apucat nu rezolva nici una din chestiunile arzătoare ale ţării. Înţelegem, poporul nu a avut puterea insurecţiei dar atunci considerând că domina comunistă e veşnică ar fi trebuit să ieie mai în serios principiile sistemului, aşa după cum au făcut-o, în mod paradoxal popoarele ce au recurs la insurecţie, aceasta le-a dat înţelegerea, că e vorba de viitorul ţării lor şi nu de cine ştie ce joc de-a baba oarba, executat de Bulă, zeflemistul.
Urmarea a fost catastrofală. Intelectualitatea română numai credea în nimic şi astfel executa ordinile noilor stăpâni din pură teamă, ceea ce le dădea celorlalţi şi mai multă încredere în forţele proprii. Prin periere dementă a dictatorului, au transformat cezarismul într’o formă derizorie dar şi tragică, încât au ajuns să aibe conducătorii pe care-i meritau, un nou Caligula care-şi punea ministru propiul cal. Aceasta era România în ultimii ani de tiranie comunistă. Noi am avut cel mai rău comunism fiindcă aşa l-a dorit poporul român şi intelectualii lui, să-l aibe.
Să încheiem prin două alte trăiri ale mele.
Mama plângându-se de inima, colegul meu I. o internează la Medicală I din Cluj într’o rezervă de la etaj unde erau internaţi ştabii, considerând că şi mama unui coleg se putea bucura de privilegiul de a ocupa un pat în respectiva rezervă, nu numai, membrii fideli ai partidului comunst.
Ca vecină de pat avea o femeie de speţă mai mult decât ordinară, sigur nevastă de mare ştab, care încontinuu îl înjura pe profesorul Aurel Moga, şeful Clinicii, din pricini greu de aflat, şi asta de dimineaţa până seara, încheind automat, “las că-i arăt eu când va veni la vizită” Şi întradevar venise şi ziua cea mare când profesorul, cunoscut pentru pedantismul său excesiv, intra pe uşa însoţit de convoiul de medici şi studenţi, în alb. La prima întrebare pusă femeii în cauză, aceasta începe să-l atace pe profesor adresându-i cele mai josnice epitete, subliniate de “cine te crezi, mă” “ai să vezi cine sunt eu” şi aşa mai departe înjurăturile de mamă erau mult prea blânde, în repertoriul desfăşurat cu o repeziciune de invidiat, a femeii parcă terorizată de gândul că ar fi putut lăsa ceva nepronunţat. Profesorul se făcuse alb ca varul şi începuse să tuşească sec, semn de mare nervozitate. Dar fără să spună un cuvânt părăsise în grabă salonul, urmat de toţi ceilalţi medici. Prof. Moga cunoscut pentru severitatea cu care pedepsea abaterile cele mai mici, că potase înaintea unei servitoare, în mod lamentabil. Cu orice risc, cei de faţă, aşteptau ca profesorul să reacţioneze cerând imediata externarea ignobilei persoane. Dar n’a făcut-o, semn de unică laşitate, dr. Moga preferă să cureţe toate lăturile ce îi erau adresate, răzbunându-se platonic, pe mamă-mea cerându-i ieşirea din clinicăţ, parcă ar fi fost vinovată de cele întâmplate. Dr. Moga se salvase dar marea lui laşitate a rămas vie până astăzi încât eu pot vorbi de ea, în rândurile de faţă. Personal, îi port o amintire din cele mai frumoase profesorului Moga, nu am avut nimic rău cu el, dar cedarea iui în faţa duşmanului, detestat şi de el, nu poate fi uitată, ea nu ţine de relaţiile dintre noi ci de felul cum a înţeles să-i slujească pe cei ce profitau de slăbiciunile firii sale, care în acele zile erau şi ale neamului nostru.
O întâmplare asemănătoare îmi vine în minte, avută loc în Parlamentul german când cancelarul Germaniei Kissinger, în plină şedinţă, a fost scuipat în obraz de o evreică revoltată că un fost ofiţer al armatei lui Hitler, a ajuns să conducă Germania. Cu o prezenţă de spirit de invidiat Kissinger îşi şterge obrazul cu batista, exclamând: “Cu o femeie nu mă bat.” Aceste câteva cuvinte, pentru a-i şterge onoarea călcată în picoare, i-au lipsit profesorului român, Aurel Moga.
În contrast voi povesti cum am procedat eu într’o situaţie asemănătoane, nu pentru a mă înălţa pe mine în detrimentul profesorului meu ci a demonstra că nu supuşenia până la laşitate era atitudinea potrivită în acele momente ci posibilitatea ce îi rămânea omului să lupte împotriva comuniştilor cu propriile lui arme.
Eram singur şef şi medic consultant neurolog peste o secţie de bărbaţi, cu mai bine de cinzeci de paturi, situaţie care mă pasiona deoarece fiind vară colegii ceilalţi erau în concediu, şi eu puteam să-mi demonstrez capacitatea de a mă descurca profesional de unul singur, chiar dacă profesorul venea în fiecare săptamână, odată, la vizită. Poate au fost cele mai frumoase zile ale carierei mele de medic.
Se internează la un moment dat un bolnav care pleca în fiecare zi, după masă în oraş şi se întorcea noaptea târziu în clinică. Mi-a ajuns la urechi că e mare ştab, dar eu nu m’am simţit mişcat de funcţiile sale de partid, mai ales că pe acea vreme nu ştiam ce înseamnă a fi secretar de partid. Cum veneam cu o conştinciozitate matematică în fiecare zi la contravizita de după masă, nu mi-a fost greu să constat absenţele bolnavului-ştab din clinică. Am stat de mai multe ori cu el de vorbă, atrăgându-i atenţia că ceea ce face calcă regulile de funcţionare a clinicii şi când mi-am dat seama că tot ce-i spun îi intră pe o ureche şi îi iese pe cealaltă, i-am făcut într’o dimineaţă ieşirea punându-i actele pe pat, căci nu era în salonul său, formalităţi prin care îl dădeam afară din clinică.
A luat cunoştiinţă de hotărârea mea, a părăsit spitalul pentru ca după masă când venisem la clinică să-l văd că intră în cabinetul profesorului. După ce-au terminat discuţiile de câteva ore, individul vine la mine aşigurându-mă că el ar fi putut să-mi facă mult rău, dar s’a hotărât să mă ierte, fiindcă vedea că îmi fac datoria faţă de bolnavi, cu prisosinţă. Eu nu mă lăsasem intimidat şi îi repetam, că nu am nimic personal cu el, omul îmi era chiar simpatic, dar nu era să trec cu vederea că el calcă regulile spitalului şi în această privinţă oricine ar fi fost, numai eu puteam să primesc dreptate şi nimeni altul.
Am dat mâna prieteneşte, fiecare fiind convins de dreptatea lui. A doua zi profesorul era foc de supărat că-i fac greutăţi cu oamenii mari de partid, dar eu o dădeam tot cu legea interioară a spitalului pe care în primul rând oamenii de partid nu aveau dreptul să o calce. Şi îl linişteam şi pe profesor că indiferent la cine s’ar fi plâns, tot eu aş fi primit dreptate. Profesorul dându-şi seama că îi dădeam lecţii, eu nemembru de partid, lui, om cu vechime în domeniu, mă părăsi cu cuvintele: “Mai dute la dracu cu dreptatea ta.”
Desigur îţi trebuie o doză de nebunie să-i pui la încercare pe noii stăpâni roşii, dar sincer mărturiesc de câte ori am aplicat criteriile date am reuşit, în niciun caz nu am avut de pătimit după urma lor.
Deci, existau două posibilităţi: ori recurgeai la insurecţie ori căutai să aplici principiile partidului, dar acest lucru n’a fost posibil fiindcă românii au ales poteca mistificării, adică au făcut din dictatori eroii omenirii, crezând că astfel o să-şi găsească salvarea visată. Iată de ce pe noi ne urmăresc stafiile trecutului, în timp ce ungurii de mult nu mai au de-a face cu ele. Ori lucrurile încep chiar din anii comunismului în care marele fiu al poporului cu nevastă-sa erau aclamaţi în toate felurile şi în toate locurile, pe când ungurii l-au redus pe Kadar, şeful comunist, la proporţiile lui de om comun, se ducea ca orice ungur să-şi facă piaţa, ori dacă intra într-o sală de teatru, se aşeza cuminte la locul său, nimeni nu părea să-l bage în seamă.
Dacă cezarismul este o categorie specifică a sufletului latin, bazată pe o lungă tradiţie, la noi la români, el se dilată mult peste proporţiile cuvenite, şi pune în lumină cât se poate de proastă un neam înzestrat cu atâtea calităţi. Am zice, mă repet, că hipertrofia cezarismului la români este un apanaj nu al elitei ci a ceea ce numeşte Heidegger prin anonimul lui “se din, se face”, adică a ceea ce este retrograd în poporul nostru, prins de condeiul marelui Caragiale, dar asta nu acoperă întregul neam şi potenţialul său creator.
Pentru a scăpa de pervertirea cezarismului caracteristic oricărui popor de origine latină, e nevoie să se lucreze la regenerarea morală a poporului român, ceea ce nu se capătă prin influenţe apusene, în niciun caz.
Exista un refuz de a intra în Europa dominată de omul nietzschenian aşezat peste bine şi rău, deci dezlegat de rigorile imperativului categoric kantian, omul- Dumnezeu?
Personal nu pot da un raspuns, mai ales că trăiesc încă de mult în condiţiile omului apusean, faţă de care am un respect dar nu o totală adeziune. Aici las lectorul să judece singur lucrurile, dar numai cu conditia să nu sufere nicio influenţă de ordin exterior, fiind vorba de viaţa lui, nu mai el e chemat să-i dea şi direcţia ce o consideră cea mai bună.
Yüklə 0,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin