Ovidiu vuia

Note şi Comentarii
De la începutul scrisorii maestrul mi se adresează cu “fiule” ceea ce se înţelege că mi-a plăcut mult şi regret astăzi că nu i-am scris despre acest subiect pe care, să recunosc, l-am luat, ca de la sine înţeles, având în vedere relaţiile dintre noi.
Ma asigura că va aştepta vestea întoarcerii mele acasă din Italia. Ilustratele ce i le-am trimis i-au amintit de farmecul specific al acestei ţări. Un sentiment asemănător a simţit în Franţa de câte ori a fost în Provence. Şi a trăit-o din iubire pentru Fr. Mistral si Ch. Maurras.
În 1930 la iniţiativa lui a fost trimisă o delegaţie română la centenarul lui Misral, fiind însoţit de Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic. Oscar Han a realizat un basorelief cu profilurile lui Mistral şi Vasile Alecsandri.
Italia a cunoscut-o şi a iubit-o din 1926 când a vizitat-o pentru prima oară, de-atunci până în 1940 a vizitat-o de nenumărate ori.
Scrisoare mea l-a impresionat şi nu-i era ruşine să recunoască faptul că a plâns, notaţiile mele i-au provocat emoţiile pe care le-a trăit în 1926 când a fost însoţit de soţia şi fiica sa, cea din urmă doar de doi ani şi cinci luni. (Regret, că nu am păstrat nici una din scrisorile trimise de mine lui Pamfil Şeîcaru, tratând despre nobilul subiect al Italiei).
A văzut Assisi, cu prilejul celui de al şaptelea centenar de la moartea Sf. Francesco. A asistat la un serviciu divin în biserica de jos zugrăvită de Giotto. Desigur maestrul a uitat că în acel loc sfânt în biserica înălţată în jurul mormântului lui Sân Francesco, au participat marii artişti ai Trecento-oul italian; pe lângă Giotto au executat minunate fresce, Simone Martini, Ambroggio şi Piero Lorenzetti, Cimabue şi însfârşit miraculosul pictor al vălurilor, mult timp confundat cu Giotto dar, astăzi, specialiştii i-au despărţit definitiv, îl menţin printre genialii artiste anonimi. În biserica de jos de la Assisi, între artă şi religie nu mai există nicio delimitare, picturile fresce sunt în aceeaşi măsură trăire sublimă a inimii turnată în forme şi culori cât sacră rugăciune rostită în prezentă bunului Dumnezeu, coborât şi el ca o lumină-giulgiu pentru mormântul Sfântului.
Maestrul îşi aminteşte de o mare catedrală, situată la câţiva kilometri de Assisi în mijlocul căreia se afla o biserică mai micuţă, se spune zidită de Sân Francesco. E vorba de Sta Maria degli Angeli în care se venerează capela Porziuncula din sec. al Xll-lea unde Sfântul a fondat în 1200 ordinul franciscan şi capela del Transito în care a murit, Sân Francesco a zăcut pe pământul gol, atunci când s’a contopit cu sora huma.
În faţa acestei bisericuţe, îşi aminteşte marele ziarist a văzut femei îngenunchiate, rugându-se una lângă alta, tărănci şi doamne din aristocraţia italiană. Toate erau adâncite în muta lor rugă. În rândurile din urmă se vedeau bărbaţi dominaţi de aceaşi emoţie religioasă.
Din ilustrata din 4 Iunie reprezentând Piazza della Signoria, maestrul retrăieşte zilele din 1926. “Ai impresia că la Florenţa geniul uman a atins culmea perfecţiei in artă”. Şi mai departe: “ Şi muzeele în care pictorii italieni îşi fixaseră pe pânză sentimentele lor în faţa vietii pentru secolele ce au urmat.”
Regretă mult că nu cunoaşte Riviera Adriatică pe care a simţit-o ca

pe o chemare irezistibilă în notele de călătorie ale lui Paul Bourget, în care redă farmecul oraşelor păstrate în nobleţea lor arhitecturală, diferit de modernismul stupid, inspirat din arhitectura americană.

Se opreşte la Perugia cu marele pictor Pietro Vannucci detto ii Perugino, maestrul lui Raffael. Urmând în acelaşi oraş puerta etrusca, au descoperit un templu ridicat zeiţei Venus, bine păstrat dar lăcătuit. De-acolo au putut oscila între imaginea templului păgân şi vederea în zare la 30 km, a mândrului Assisi, săpat în piatra cenusie de Subasio dominând în jurul lor o linişte desăvârşită, de început de veac ar zice poetul.
Însfârşit, ajunge şi la Roma, pe care mărturiseşte că a vizitat-o de nenumărate ori şi a rămas surprins să constate că nu am introdus în itinerarul meu şi Roma, cetatea eternă. E adevărat că nu am mai ajuns să-i trimit o ilustraţie şi desigur că o făceam dacă aş fi bănuit entuziasmul şi emoţia cu care mi-a primit scrisoarea şi ilustraţiile trimise de mine din Italia.
Dar cum în tot răul este şi un bine, cu această ocazie l-am lăsat pe el să mă plimbe în ce direcţie vrea şi îl duc cele mai autentice impresii ale sale. Astfel, îi denunţă pe democraţii creştini că prin ticăloşia cu care au administrat politic Italia, din 1945 au degradat-o. Formula lui Moro de centru stânga a înlesnit creşterea partidului comunist şi apariţia brigăzilor roşii. Confruntat cu desmăţul demo-cristianilor, P. Şeicaru îşi aminteşte cât de liniştită era Italia în epoca lui Mussolini pe care l-a văzut prima oară tot în 1926.” Ce defaimare metodică s’a făcut acestui om de stat care a stăvilit în 1923 comunismul să domine Italia. Cum au înlesnit-o democristianii, azi.
Simpatia lui P. Seicaru pentru Mussolini e bine întemeiată şi nu e singurul care a ajuns la astfel de concluzii. Dictatorul italian nu a fost antisemit, de altfel cel puţin prin etrusci, italienii erau bănuiţi că ar purta, în sângele lor amestecat şi o sămânţă semită. A realizat câteva lucruri extraordinare, punând poporul la lucru. Printre cele mai mari realizări mussoliniene se înscrie asanarea terenurilor mlăştinoase din Latium, pe care începând cu împăratul Nero, mai fiecare regim le avea în plan să-l realizeze dar nimeni până la Mussolini nu a reuşit să-l pună în aplicare.
Se ştie că Mussolini, în relaţii bune cu Churchill, nu-l agrea pe Hitler, acesta a trebuit să se deplaseze la Roma, unde prin discursurile ţinute în piaţa del Popolo, dictatorul italian a fost nevoit să cedeze insistenţelor führerului german, într’o vreme când numai putea să-şi mai găseacă un alt aliat, Hitler era stăpânul Europei.
Ori cum războinic nu era , i-a încurcat pe aliatii săi, înpotmolindu-se în Grecia, italienii au trebuit să fie ajutaţi de nemţi, ceea ce a întârziat aplicarea planului Barbarosa, adică expediţia în Rusia a putut să înceapă doar în iunie şi astfel Hitler întocmai ca Napoleon, a fost învins de iernile prea grele ale stepei ruseşti.
În cele din urmă Mussolini a fost ucis în mod barbar de nişte partizani, faptă pe care aliaţii nu au aprobat-o. Oare Mussolini ar fi fost achitat la judecata tribunalui de la Nuernberg? Noi credem că aşa ca Antonescu, ar fi fost, cu acte în regulă condamnat la moarte şi asta fiindcă războiul ultim mondial a fost, dacă nu în primul rând, dar cel puţin în egală măsură, unul ideologic, demonstrat de sistemul democratic de guvernământ cel mai ideal, deci este impus întocmai ca perceptele sovietice de odinioară. Declarând propriul sistem politic aproape ca absolut, nu-i mai permite dezvoltarea ori această atitudine nu are altă perspectivă decât o deschidere spre tiranie.
Şi cu această ocazie am putut demonstra, la un popor latin cum e cel italian, o democraţie cu caracter cezaric e mult mai bine venită decât una pur democratică, şi la atare rezultate ajungem dacă vom compara dictatura zisă a lui Mussolini, în care propriu zis doar duşmanii ţării simt că sunt persecutaţi, cel puţin aşa era pentru români “dictatura lui Antonescu”, opusă haosului social-politic ce domneşta astăzi în Italia, şi ne este teamă că niciun partid politic democrat nu va putea face ordine într-o astfel de ţară cu un alt spirit creator decât al protestantului, făcut să construiască democraţia. Dar oare, Ionel Brătianu, cel mai mare politician al nostru, ori să zicem unul dintre cei mai mari, nu a făcut o democraţie potrivită sufletului românesc, nu împrumutată căci în acest domeniu imitarea este egală cu renunţarea de bună voie la libertate şi afirmarea de sine.
În acest cadru al cezarismului, românii şi-au râs de el ridicând pe tronul aleşilor pe un Ceauşescu ori după uciderea perechii de dictatori, pe alţi oameni lipsiţi de orice charismă.
Acum vreo câţiva ani, o nepoată de-a lui Mussolini, studiind viaţa şi mai ales opera politico-socială a înaintaşului ei, a ajuns la concluzia că de un astfel de om are nevoie Italia de astăzi. Dar a putut ea să întemeieze un partid după cum ar fi vrut? Realităţile ne arată că această nepoată a lui Mussolini a dispărut de pe scena politică, una din credinţele democraţiilor de astăzi e aceea că omul e un animal coruptibil, deci poate fi cumpărat pe bani, ceea ce nu cred totuşi că le-a reuşit cu urmaşa lui Mussolini.
Mărturisesc aici deschis că sunt partizanul democraţiilor apusene dar pe de altă parte nu înţeleg partinitatea lor, căci dacă nu le este frică de umbra lui Mussolini cu ce rost întăresc metodic defăimarea unor oameni care nu merită acest lucru?
Percepând o înclinare spre a susţine că adevărul e tot ce afirmăm noi înşişi o atare atitudine mă îngrozeşte, fiindcă ea nu garantează viaţă lungă, unei atari democraţii.
Deci, fiindcă iubesc democraţia şi mă îngrijorează soarta ei, trag aici un semnal de alarmă, îmbrăcând haine de împrumut comuniste căderea ei este de-acum asigurată.
Astăzi există un caz Aldo Moro, foarte puţin elucidat. După unii, camarazii lui de partid au refuzat să-l răscumpere, voind să scape de el. Pe această cale democraţia cristiana, nu numai că nu a obţinut nimic pozitiv dar pentru mult timp şi-a pierdut orice speranţă să mai ajungă la putere. Am citit multe în legătură cu acest A. Moro, nu m’am lămurit de ce trebuia să moară dar ştiu precis că, indiferent de motivele invocate, nu se impunea să moară. Politicianul democrat cristian a trebuit să plătească îndrăzneala de a fi vroit să unească pe italieni, atunci când ei nu mai vor acest lucru.
Mi-e teamă că A. Moro a crezut în misiunea sa de politician într’o ţară în care fiecare încearcă să trăiască pe spinarea altora, nu adevărata democraţie e pentru ei ci anarhia, şi cu cât e mai mare e mai pe măsura lor. Nu departe de situaţia descrisă şi în Spania. Spre cinstea italienilor ei nu fură pe vizitatorii muzeelor, fiindcă acel loc este pentru ei sfânt, unde după modelul marilor înaintaşi ei urmează să se dăruie, închinânduse ca mulţumită zeiţei Frumuseţii că i-a învăţat să-şi ridice ochii la stele.
E de prisos să mai spun că iubesc acest popor italian, nu numai fiindcă au peisaje cum există doar în rai, de care pomeneşte şi Miron Costin, cronicarul învăţat, dar încă pentru concepţia lor de viaţă, au înlocuit Fatumul destinul grecilor, cel ce ne urmăreşte acelaşi de la naştere până la moarte, cu Norocul schimbător de la o zi la alta, chiar într’o zi, poate fi variabil de la un moment la altul.
Trăind pe o cismă vizitată de calamităţi mai ales cutremure, s’au obişnuit cu marile capricii ale naturii, astfel că iau totul uşor, înafară de credinţa în Dumnezeu, deci opun acestei lumi trecătoare una eternă, unde după platonismul lor înnăscut se vor întâlni toate cele create, în forma lor ideală.
La ultimul mare cutremur a fost lovită biserica Sân Francesco din Assisi, de unde suferinţa sufletului meu că acest vis nu mai poate fi ca cel de altădată.
Maestrul mi-a povestit că a vizitat la Roma biserica Sân Pietro în Vincoli, unde Moise de Michelangelo apărând în mod miraculos, a impresionat-o şi pe Viorela, fetiţă abea trecută de doi ani şi cinci luni. Dreptate avea Pamfil Şeicaru copilul prin inocenţa sa a adus cel mai mare omagiu lui Moise de Michelangelo, pietrei care s’a transfigurat şi s’a făcut Om.
Aflând că am fost şi la Anacapri unde am vizitat Casa de la Sân Michele a lui Axei Munte, despre el îmi relatează şi o întâmplăre. Cu această ocazie îmi, mai vorbeşte de cartea lui Lombroso Gina, pe care autoarea a publicat-o în 1935 “L’envers du machinisme”. Ceea ce a scris in 1935 se verifică după 32 de ani. Veneţia este sortită să dispară datortită industriei de chimicale de la Mestre.
Mai aminteşte că a fost în Sicilia şi la Stresa cu acel ostrov al luminii al lui Boromeo, în care geniul italian a realizat arhitectura vegetală a insulei.
M-au încântat ultimele cuvinte prin care maestrul încheie această parte a epistolei: “Ce farmec au lacurile italiene! M-au năpădit toate amintirile legate de Italia, citind scrisoarea ta! Ce aproape te-am simţit, dragul meu.”
Trebuie să recunosc că Pamfil Şeicaru e primul om care mi-a apreciat trăirile italiene şi l-a regăsit în ele pe pelerinul ce a fost, de pildă în 1926, însoţit de soţie şi fiica lor, Viorela. Pe această cale ni se demonstrează că întâlnirea nu eu a fost deloc întâmplătoare, sentimentele noastre băteau pe aceeaşi lungime de undă şi mai ales aveau aceleaşi iubiri ideale.
În partea a doua a scrisorii, maestrul mă anunţă că încurând îi vor apărea Davai Ceas în englezeşte şi “Belgrad 15 Iunie 1977”. A primit o scrisoare din Statele Unite, Halmaghi citind Davai Ceas i-a cerut permisiunea să o traducă şi s’o publice în engleză. Deşi, îl cunoscuse în 1959 când acesta a trecut prin Madrid, îl uitase. Acum Halmaghi i-a mărturisit c’a lucrat la ziarul Evenimentul care făcea parte împreună cu Rapid, din grupul de ziare editate de P. Şeicaru.
Personal, am avut ocazia să corespondez cu John Halmaghi atunci când mi-am arătat disponibilitatea de a contribui în mod esenţial, la

editarea cărţii aflate în manuscris semnată de Vasile Posteucă, una, după părerea mea, din excepţionalele realizări ale exilului românesc “Băiatul drumului”.

Nu mi-a fost greu să constat, că John Halmaghi e un veleitar, mare în vorbe, mic în fapte, deşi se lăuda cu prietenia lui Posteucă editându-i revista Drum, care apărea din an în Paşte, până la urmă a dat bir cu fugiţii -, fără vreun motiv plauzibil a renunţat la editarea cărţii lui Posteucă, devenind umbra dnei Zamfira ce nu vroia în niciun fel să pericliteze viitorul fiului ei Puîu, amintind anumite activităţi din biografia tatălui său. Aşa i se mulţumea memoriei poetului, că prin protestele ziarelor americane, autorităţile comuniste din Bucureşti i-au eliberat dnei Posteucă şi odoarelor sale, un paşaport să-l vadă pe soţul şi tatăl lor aflat pe patul morţii, suferind de un cancer gastric, în ultima lui fază.
Mă miră cel puţin reacţia lui Pamfil Şeicaru la prima solicitare venită din partea unui om pe care nici nu-l cunoştea, recomandat şi el discutabil, ca un anonim colaborator al Evenimentului, unul din ziarele editate de Pamfil Şeicaru. Total stăpânit de un entuziasm fără baze reale mă asigura că îmi va trimite toate lucrările sale publicate în engleză şi dacă nu cunosc limba îmi va trimite şi o copie a manuscrisului din limba română. Fără îndoială Pamfil Şeicaru începuse să trăiască într’o lume visată, fără rădăcini înfipte în lumea măcar a posibului. Marele ziarist îşi imagina o lume cum ar fi trebuit să fie şi nu cum era ea în realitate. Oare Halmaghi prin simplul fapt că poseda cunoştinţe de limbă engleză, putea să execute pretenţioasa traducere? Ori cum maestrul nu cunoştea engleza, ar fi avut nevoie de un intermediar, pentru a-i citi şi răsciti textul în ambele limbi, pentru ca nu cumva să se strecoare erori ce ar fi compromis conţinutul ştiinţific prezentat.
Ori, P. Şeicaru credea că odată cu predarea manuscrisului românesc se aranjează automat şi problema traducerii în engleză, când dificultăţile abea începeau. Conştient că se minte pe el însuşi,vorbind de contribuţiile sale din limba engleză, nu le-a fost greu aparţinătorilor să îi promită marea şi sarea, cu intenţia însă de a-l amăgi, ceea ce de-acuma e uşor, căci toate premisele erau date de la început şi vom reveni la aceste aspecte atunci când vom aduce în discuţie dispariţia unor manuscrise preţioase ale lui P. Şeicaru, toate redactate în limba română, formă în care de altfel, se dădeau lucrările maestrului la tradus.
În acest context marele ziarist ne mărturiseşte că ar vrea să vadă în

engleză şi studiul “Karl Marx. Însemnări despre români, manuscrise inedite cu un comentar” scris de P. Şeicaru. Şi ne informează că această carte a apărut în România în 1964 în douăzeci de mii de exemplare, epuizate într’o săptămână. Notele lui Marx sunt cel mai teribil rechizitoriu al ocupaţiilor ruseşti în principate. Desigur, Kremlinul nu a întârziat să reactioneze încât o nouă ediţie n’a mai văzut lumina tiparului. Printre altele, Karl Marx ridică problema răpirii Basarabiei susţinând că Turcia nu avea dreptul să cedeze ceea ce nu-i aparţinea căci ea era Suzerană şi nu Suverană.

Cum reese din rândurile de mai sus Pamfil Şeicaru a publicat notele lui Karl Marx comentate de el însuşi în 1964 la Bucureşti în 20.000 de exemplare epuizate într’o săptămână, dovadă că a avut un succes deosebit. Se poate incă presupune că respectiva lucrare nu purta numele niciunui autor, sigur că nu pe al condamnatului la moarte, Pamfil Şeicaru. Deci, anumite legături dintre maestru şi regimul comunist din ţară, înţelegem pe reprezentanţii lui, au existat încă din 1964, dar să recunoaştem sincer, astfel de lucrări istorice aveau o valoare mai mare decât Povestirile lui Mircea Eliade sau consideraţiile asupra barocului aparţinând lui Al. Ciorănescu, publicate ceva mai târziu. Deşi frecventam destul de des librăriile bucureştene, nu mi-a atras atenţia această carte, sigur din cauză că de numele lui Karl Marx mi-era lehamite de cât trebuia să ne referim la ideile sale, de unde încăodată deduc că această carte a apărut la Bucureşti dar fără să poarte numele lui Pamfil Şeicaru. Şi acest studiu, vroia să-l roage pe Halmaghi, să-l traducă în engleză, dar eu contest că el ar fi făcut-o cum probabil se lăuda în scrisorile scrise maestrului. În orice caz, din promisiunea marelui ziarist că-mi va trimite tot ce va publica în limba engleză, n’am primit nici măcar Davai Ceas. Comportament tipic pentru dl. John Halmaghi, demonstrându-ni-se cât era de singur în exilul românesc marele om de cultură românească Pamfil Şeicaru, şi în ce consta marea sa trădare de carel învinuia caracuda emigraţiei, lipsită de orice busolă şi omenie.
Maestrul dorea să-mi deie o lămurire în privinţa lucrării publicate în România subliniind că în 1964 era un moment favorabil pentru a face un rechizitoriu Rusiei imperialiste, cu ajutorul notelor lui Karl Marx.
Pot să confirm acest punct de vedere, eu fiind pe-atunci în ţară, angajat ca cercetător principal al Institutului de neurologie de pe str. Povernei. Mi se aduce la cunoştinţă într’o zi că va trebui să fiu prezent la o şedinţă ţinută la Academie, şi fiindcă eu vroiam să mă eschivez, doar nu eram membru de partid, nu am putut scăpa sub nicio formă. Am intrat în sala cu înfăţişare de vagoane puse unul după altul, intenţia mea era să-mi găsesc un loc cât mai în spate pentru a trage şi un meritat pui de somn. Începuse şedinţa şi deodată aud ca primul conferenţiar înjura de mama focului pe un duşman, cum eram forţaţi s’o recunoaştem, că nu poate fi decât imperialistul american. Dar ceva nu se potrivea, din această cauză ca să mă asigur că aud bine, am întrebat pe vecinul, ce-mi era total necunoscut: “Tovarăşul ăsta, înjură pe ruşi?” “- Da, domnule”, cea ce mi-a trezit un interes deosebit, numai scăpam niciun cuvânt din discursul celorlaţi vorbitori. A fost una din zilele frumoase ale vieţii mele, căci se rostea adevărul despre foştii nostri aliaţi, dacă până atunci numele lor se pronunţa în secret şi totdeauna cu ameninţarea că poţi oricând să înfunzi puşcăria comunistă, spunând ceva nepermis despre ei.
Era hotărârea lui Gh. Gheorghiu-Dej să se despartă de Rusia şi cine

ştie cum ar fi evoluat lucrurile dacă şeful comunist nu ar fi murit, în condiţii destul de suspecte. Desigur, ca muncitor la căile ferate a fost tipul de conducător comunist care făcea uz de tot repertoriul terorist ce-i stătea la dispoziţie, totuşi meritul acestui om consta în faptul că nu şi-a dezminţit niciodată originea, deci nu ar fi alunecat pe panta cezarismului găunos, cultivat de Ceauşescu. Acesta s’a remarcat prin revenirea la prietenia cu marele Colos de la răsărit, aşa dar iniţiativa lui Dej a avut o durată scurtă dar cu un efect de neuitat asupra conştiinţei de independenţă a românilor.

După cum se poate vedea, Pamfil Şeicaru nu putea lipsi de la lovitura pregătită împotriva Rusiei, din Bucureşti.
Mai se cuvine să insistăm asupra teoriei maestrului că Rusia va disloca în urma războiului ce se va declanşa în Pacific, odată cu primele ciocniri dintre chinezi şi ruşi, a declarat, că al treilea război mondial a şi izbucnit.
Studiul făcut părţilor beligerante a fost realizat cu ochi de maestru, a subliniat înarmarea Chinei de către Statele Unite cât şi acordurile

economice semnate între China şi Japonia.

Credem, că marele ziarist era preocupat să vadă Rusia sovietică distrusă, mai rău ca în războiul din 1905 urmat de revoluţia, care a clătinat regimul ţarist.
Personal, considerăm, că maestrul, influenţat de publicaţiile apusene nu a mai avut claritatea de a descoperi rolul adevărat jucat de Statele Unite, aşa cum l-a descris în cel de al doilea război mondial când comentariile şi concluziile sale au fost cu adevărat geniale.
Marele ziarist s’a lăsat antrenat de declaraţiile belicoase ale unor instituţii militare americane, care profitau de voinţa chinezilor de a-i învinge pe ruşi, secondaţi de marea putere industrială a Japoniei. Dar oare Statele Unite aveau vreun interes să susţie marea răfuială, cum o numeşte P. Şeicaru, şi să transforme Oceanul Pacific într’un unic teatru de război? Sigur că nu. Ei erau stăpânii marelui Ocean, şi aş zice că niciodată tactica lor nu a fost mai inteligentă. Duşmanul Statelor Unite nu era Rusia ci Japonia, motivul declanşării celui de al doilea război, pentru americani. Dar în formula actuală Japonezii, aceşti nemţi ai Asiei, nu mai vroiau războiul, bombele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki i-a vindecat pentru mult timp de a mai face un război. Deşi rivalitatea dintre Japonia şi Statele Unite continuă, ea se desfăşoară în domeniul economic şi industrial nu se recurga la ajutorul armelor de foc.
Ruşi în acest context nu contau decât ca un potenţial concurent, deocamdată erau legaţi prin diferitele tratate de americani, ori aceştia urmăreau ca şi aliaţii lor să nu ducă un război cu un adversar atât de fanatizat cum erau chinezii, în faţa cărora nu aveau nicio şansă. Prin cartea excepţională a lui Primakov, citată de P. Şeicaru, de fapt se dă un avertisment ruşilor că nu vor putea câştiga războiul cu China, în caz că ar accepta confruntarea propriu-zisă.
În ce priveşte China, ea putea fi înduplecată prin ajutoarele industriale ce urmau să vină de la marele ei aliat, Statele Unite.
America a făcut o manifestaţie de forţă, ca să-i impresioneze pe adversari, în primul rând, părerile maestrului rămân în picioare, toate condiţiile unei confruntări internaţionale erau prezente, dar mai ales pentru Statele Unite războiul ar fi avut un efect mai mult decât catastrofic, fiindcă nu ar fi putut scăpa să nu aibe jertfe omenşti, mai ales că şi ruşii şi chinezii preferau lupta dusă de soldaţii lor infanterişti, fatală pentru soarta oricărui preşedinte. De-aici obiceiul deja încetătenit ca americanii să lupte cu ultimii soldaţi ai altor puteri.
Ori în marea răfuială din Pacific nu şi-ar fi putut permite nici cele mai mici pierderi. Poate că greşita evaluare a Statelor Unite l-a determinat pe maestrul Pamfil Şeicaru să prevadă izbucnirea unui război care niciodată nu va avea loc, cel puţin, în condiţiile cunoscute.

Scrisoarea (15) din 20 August 1977 de la Pamfil Şeicaru
Iubite prieten,
Sunt realmente emoţionat de grija pe care o ai de sănătatea mea. Mărturisesc că aş dori să mă pot menţine în situaţia de azi când ideaţia are un ritm aşa de tineresc, măcar 3-4 ani, ceea ce mi-ar da răgazul necesar spre a scrie o serie de lucrări. Îţi comunic că anul viitor voi începe “Memoriile unui gazetar”. Gândeşte-te că am început activitatea mea în presa cotidiană la 12 April 1918, ceea ce revine în 1978, la 60 de ani de activitate. Ţin să-ţi remarc că în Spania am continuat aceeaşi activitate: câţiva ani am scris la ziarul El Alcazar un articol zilnic. La acest ziar în afară de articolul zilnic consacrat, exclusiv politicei externe, am publicat ca foileton o lucrare: Formaţia ideilor revoluţionare în Rusia. Ar forma o carte de 300 de pagini, cred. În ţară am scris un articol zilnic din 6/18 Aprilie 1918 până în 1944. Ultimul meu articol a apărut în ziua de 8 August 1944, deci am publicat un articol în fiecare zi. Prin situaţia pe care am avut-o chiar din primele zile ale activităii mele, am avut contacte în lumea politică cu factorii de conducere. De la guvernul Al. Marghiloman (Aprilie 1918 până în Noiembrie) şi succesiv în toate guvernele ce s’au succedat până la 10 August 1944, când am ieşit din ţară, viaţa politică internă nu a avut taine pentru mine. Vei înţelege ce contribuţie voi putea aduce pentru istoricii de mâine care vor căuta să redea epoca neutralităţii pe care am trăit-o ca student, în 1914 aveam 20 de ani şi apoi războiul pe care l-am făcut de la Jiu, la Olt, la Arges, Siret până la ultima bătălie la Cireşoaia, deci de la 14 August 1916 până în Septembrie 1917, când au încetat ostilităţii. Războiul trăit zi de zi cu riscurile inerente. Cum în aceste Memorii nu am de apărat un partid, eu n’am aparţinut nici unui partid, cred că aş putea să fiu conform normei fixate de Tacit: sine ira et studio adică fără ură şi părtinire.
Acum trei săptămâni mi-au fost trimise articolele publicate de mine în Curentul, între 1 Ianuarie 1944 şi 9 August acelaşi an. Le-am recitit uimit: formează cronica politicei internaţionale. Eu din primele zile ale războiului, adică din 1939 am instalat un teletip care înregistra toate emisiunile posturilor de telegrafie fără fir. Avea traducători din engleză, rusă, elveţiană (atât în germană cât şi în franceză), turcă şi arabă. Traducerile se dactilografiau şi aveam la 10 dim. când veneam la ziar, toate emisiunile captate de dimineaţă, la 2 cele de ora 12 şi la 8 seara, ultimele. Pe baza acestor trei emisiuni eu redam în sinteza unui articol, pulsul politic al războiului. Reieşea din aceste articole subordonarea anglo-americană politicei lui Stalin. Tot ce s’a publicat după 1945 în lucrările consacrate luptei contra. Axei, stau virtual cuprinse în această cronică zilnică a războiului.
Prietenii mei mi-au spus “trebue publicate într’o carte”. Eu am adăogat, cu publicarea şi a articolelor apărute între 1 Ianuarie 1943-1944: an în care Stalin a obţinut la Teheran tot ce a visat. Niciodată în istoria ei, Europa Occidentală, în care includ şi Statele Unite, nu a fost mai umilitor îngenunchiată Rusia. Când vor apărea aceste file de cronică, fiecare român va înţelege, cutremurat, de inconştienţa celor care au împins la capitularea fără condiţii cerută nu de ruşi care tratau la Stockholm un acord de armistiţiu cu mareşalul Antonescu, ci de Roosevelt şi Churchill. Precum vezi, dragul meu, această culegere de articole - File de cronică 1943-1944 - va putea precede memoriile unui gazetar. Dacă voi avea 3-4 ani de plenitudine a puterilor mele în stadiul lor actual, voi putea să spun că mi-am făcut pe deplin datoria. Îti datoram aceste destăinuiri pentru grija pe care o porţi sănătatii mele. Eşti tânăr, deci vei supravieţui şi îţi vei aduce aminte de bătrânul singuratic care până la ultima bătaie a inimii şi-a făcut datoria faţă de neamul românesc, căruia i-a aparţinut prin toată fiinţa lui.
Te îmbrăţişează al dtale
Pamfil Şeicaru