Note şi Comentarii
În legătură cu lupta dusă la început de francmasonerie contra bisericii catolice atotputernice, constituie o teză mult mai complexă, ea fiind însoţită de întreaga filozofie iluministă (pe drept mulţi o consideră luministă, şi noi le dăm dreptate) ca şi francmasoneria îşi are originea tot în Anglia secolului al XVIII-lea.
Pe această cale se poate demonstra că iluminismul pentru francezi constituie o pseudomorfoză, se practică un cult al raţiunii dar plecânduse nu de la Descartes ci de la filozofia empiristă a lui Locke, sursa senzualismului lui Condillac prezent şi în criticismul lui Voltaire, anii petrecuţi de el în exilul englez au fost hotărâtori pentru orientarea şi mai ales gândirea voltaire-iană, ale caror rădăcini se află adânc înfipte, în solul străin, pentru sufletul francez, anglo-saxon.
Mai mult, influenţa lui Locke e atât de accentuată încât Voltaire ajunge să proclame superioritatea filozofiei lui Locke, pe care chiar o opune cartezianismului, floarea specifică a spiritualităţii franceze. E destul ca cineva să studieze, fie şi în treacăt, ideile care-l dominau la Londra în anii exilului voltaire-ian, reprezentate de liber-gândirişti, atei fanatici, anticlericali, întemeietori de secte şi în aceeaşi măsură de societăţi secrete, pentru a-şi da seama de principiile care le-au format şi urmărit o viaţă pe marele Voltaire stând la baza pseudomorfozei intelectuale privind pe acest scriitor, orientare ce a pus fundamentele zisului iluminism revoluţionar, total diferit de umanismul propagat în sânul aceluiaşi curent închinat omului şi culturalizării sale, nu rar practicat chiar şi de Biserica romano-catolică, de altfel.
Mai târziu, revoluţia franceză va întrona cultul zeiţei Raţiunii, închizând lăcaşurile creştine întemeiate pe credinţa în Dumnezeu, ori această raţiune corespondea celei definite de Voltaire după filozofia lui Locke, anume că totul naşte din experienţă, uitându-se voit replica lui Leibnitz, că totul naşte din experienţă înafară de raţiune, pe această cale întemeia apriorismul, dus pe culmile gândirii, de Im. Kant.
În persoana sa, Voltaire sintetiza toate curentele la modă în Anglia zilelor sale, bine fiind cunoscute cuvintele adresate Bisericii catolice, mai mult decât revoluţionare: “Ecrasez l’infame.”
Cât de departe era viziunea empirică engleză de gândirea franceză, o putem lămuri în câteva cuvinte. În primul rând dacă cea dintâi căuta sa-l desfiinteze pe Dumnezeu într’o confruntare directă oferită de datul experienţei, pentru a doua, conflictul nici nu exista, deoarece Absolutul sau Dumnezeu rămâne necunoscut omului deci nu va putea fi abordat nici chiar de B. Pascal a cărui credinţă îl transformă într’un soldat credincios al lui Isus Cristos prin intermediul Sf. Bernard, eroul priveşte spre pământ, cerul şi lumea lui va fi explicată prin ideile înăscute ale lui Descartes, aşadar misterul nu va fi niciodată dezlegat, dar ades se amesteca deplin cu contrarul său, fenomen descris de Balzac în Liturghia unui ateu. Îndoiala carteziană e anulată de existenţa acelui “Cogito ergo sum” cât şi de ideile înăscute, intuitive, ceea ce duce la un echilibru şi armonizare a principiilor şi canoanelor, pricină din care francezii sunt numiţi Elenii epocii moderne.
Tot ce strică echilibrul face ca îndoiala să nască un umor caracteristic acestui spirit, exemplificat de pildă de Rabelais, dar nici Voltaire nu e total străin de el, în care satira nu devine niciodată o critică absolută ci se tratează cu multă îngăduinţă unele veşnice slăbiciuni umane, îndoiala nu dispare nicicând, dar ne apropie de noi, demonstrând că binefacerile ei nu sunt decât rareori reale.
Îmi amintesc de prof. Augier, citindu-ne la curs un fragment, din Voltaire, provocându-i un râs destul de zgomotos, pe care noi nu-l înţelegeam, deşi rândurile ne erau traduse. Deci, această ironie a unui umor rafinat, nu întotdeauna întrupat în formele cele mai ortodoxe, o gustă numai francezul, reacţia lui fiind cât se poate de autentică, nu e perceputa, cum ar trebui, de un străin.
Deci în acest cadru, pe urmele lui Locke şi mai târziu a lui David Hume, Voltaire a rupt echilibrul propriu spiritului francez, lucru demonstrabil, prin două fapte.
Suntem de acord cu Pamfil Şeicaru, francmasoneria are meritul de a fi pregătit revoluţia franceză şi în anii de început a doborât monarhia cât şi jugul clasei nobilimii.
Dar nu trebuie uitat că din 1793 revoluţia franceză a luat o evoluţie periculoasă a terorii, aşa cum ne-o prezintă V. Hugo, lipsit total de entuziasmul romantic al lui Th. Carlyle, impetuosul poet şi om politic este de părere că această parte a revoluţiei se cere condamnată cum o şi face în cartea sa memorabilă “Anul 93”, anul cruntei terori revoluţionare. Un secol mai târziu, copleşit de sentimentul permanentei revoluţii roşii, se înţelege, R. Rolland şi adepţii săi în interesul revoluţiei proletare au ajuns să admită crimele săvârşite de Stalin. Judecata era, ca a multora păstrată până astăzi, că aşa e în revoluţie, ca ea să reuşească e nevoie de munţi de cadavre.
În orice caz realităţile istorice sunt altele, poporul francez şi oamenii lor cu adevărat luminaţi şi-au dat seama că revoluţia se impune a fi înăbuşită, doar astfel Franţa şi-a reprimit echilibrul ei spiritual, pentru a zidi cu adevărat sufletul cel nou francez.
Evoluţia respectivă a revolutiei franceze se poate deduce din devierile de pseudomorfoză ale lui Voltaire şi alţi iluminişti revoluţionari francezi.
Al doilea aspect îl formează cazul lui J.J. Rousseau. Acesta e considerat drept antiluminist fiindcă a căutat sa echilibreze cultul Raţiunii, punându-i înainte rolul sentimentelor umane.
Dovadă, a unei coeziuni de clan, existentă în Anglia, David Hume îl invită pe autorul lui Emile în Anglia, evident cu intenţia să-l convertească propriilor sale învăţături dar, după cum o mărturişte chiar filozoful, întâlnirea s’a terminat într’un mod catastrofal.
Rousseau, împreună cu soţia sa, se simt, la un moment dat prizonierii învăţatului englez şi cum îi atribuia intenţia de a-i ucide fug din casa lui, vroind să ieie vaporul spre Franţa din primul port, la care vor ajunge.
Desigur, versiunea oficială îl consideră pe Rousseau suferind de o paranoie cronica, deci toate accesele de persecuţie nu pot fi considerate decât producţii patologice, imaginate.
Sunt voci izolate care contestă această interpretare considerând că toate temerile lui Rousseau, de care vorbeşte în Confesiunile sale, au fost mai mult decât întemeiate, pentru asta ar pleda şi modul cum a murit, nu de o apoplexie cum se acceptă în general, ci în urm loviturilor la cap primite de la amantul soţiei sale. Acesta din urmă - cum va fi cazul de mai târziu al lui Trotzky - va juca rolul de amant gelos, îndeplinindu-şi misiunea de criminal la comandă. (Astfel de intermediari, experţi în lichidarea celui vizat prin otravă, se aflau la Paris încă de pe vremea lui Racine, al cărui, nume a fost găsit trecut în carnetul unui atare criminal plătit să-i otravească soţia).
Oricum, indiferent de partea cărui adevăr ne aflăm, Rousseau s’a opus în primul rând curentului de pseudomorfoză importat de Voltaire din Anglia, restaurând sentimentul fără de care raţiunea e goală de conţinut, şi oare cine ar putea tăgădui că el în inima francezului nu ar alcătui, alături de cuget, pivoturile unui echilibru sufletesc armonic, atât de specific spiritualităţii franceze?
Meritul mare al maestrului privind francmasoneria este acela de a fi deconspirat această organizaţie zisă ocultă, de altfel subliniază că în zilele noastre ea a încetat să mai fie secretă. În acest mod ea devine o instituţie umană, îşi pierde nimbul acordat de unii a fi suprauman, dar în acelaşi timp primeşte o alcătuire istorică, supusă şi ea greşelilor dar s’o recunoaştem, deşi n’a fost membrul acestei organizaţii, Pamfil Şeicaru, constată că analizată în mod obiectiv - francmasoneria are mai mult merite pe drumul asigurării progresului omenirii.
În aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi mărturiseşte că prevede un strălucit viitor României. Privind însă în jur, confruntat cu situaţia ţarii de astăzi, ajunsă iar pe mâini comuniste, aş zice din nou că o atare perspectivă nu poate fi nici măcar bănuită, totuşi ca să nu-l contrazic pe bunul meu maestru, aş susţine ca ceea ce el presimţea pe vremuri, se confundă astăzi cu un posibil vis frumos petrecut la umbrele aurite ale Muzelor.
În ce-l priveşte pe Iuliu Maniu eu nu pot gândi nu mai rău despre el, deşi nu aş zice că Pamfil Şeicaru nu ar avea dreptate în judecăţile sale, mai tăioase ca cea mai ascuţită sabie de Toledo, totuşi aş menţiona că până în ultima clipă a ţinut legătură cu mareşalul Ion Antonescu, era de părere ca el să încheie pacea cu ruşii (interesant că şi Stalin era de aceeaşi părere, cum s’a exprimat dna Kollontay în numele său) dar “tinerii” în frunte cu regele au luat calea trădării din care nu a ieşit nimic bun, urmările stăpânirii sovietice o simţim şi astăzi, din păcate, săpată în inimile românilor. (În curând va avea loc întâlnirea istorică dintre fostul rege Mihai I şi fostul slujbă al partidului comunist român, prim-secretar al regiunii Iaşi, Ion Ilici lliescu. Primul, vine cu speranţa de a mai ciupi câte ceva din sărăcia poporului nostru, pe care l-a trădat în mod lamentabil, recurgând la mărinimia comunistului de azi ca la cea a lui Pătru Groza ieri, stările nu s’au schimbat, personajele mărunte nu mai sunt aceleaşi, deşi rolurile amintesc de zile ce se repetă cu stricteţe.
Interesantă e metamorfoza acestui nou Caragea a istoriei românilor: la domnia sa primă a interzis regelui să intre în ţară atâta îi era frică de el. Acuma la a doua lui descălecare, se vede că se simte în largul său, sigur pe scaunul de care se ţine legat cu o stăruinţă ce nu-l va părăsi decât odată cu moartea, merge atât de departe cu încrederea ce o are în puterile sale politice, încât de pe acum dă dovadă de slăbiciune acută a minţii, astfel că a început să creadă că sunt aşa de tari, - cum au amăgit poporul naiv din fire, partidul său unic instalat la putere îi dă siguranţa că regimul comunist, visul său de totdeauna e pe cale să se realizeze chiar şi sub protecţie americană. Dar noi: îi reamintim morala ţiganului din basmul cumsecadelui P. Ispirescu, că atunci când ţiganul s’a trezit cu cele nouă perini de mătase sub fund, deodată perinele s’au surpat iar ţiganul a dat cu fundul de pământul reavăn, mai jos, decât ar fi gândit să ajungă vreodată. Aviz amatorilor!!!)
În acele momente grele pentru ţară, deşi n’a fost la palat şi nu a participat la complotul condus de rege şi oamenii lui la 23 August 1944, Maniu nu putea să se retragă la Bădăcini, a trebuit să creadă şi să dea o şansă democraţiei. Mai mult nu a putut face, decât aflat în slujba ei, să-şi dea jertfă propria viaţă.
Să rămân indiferent la chinurile lui suferite în temniţa de la Sighet şi la moartea sa, comuniştii barbari până la urmă i-au aruncat resturile pământeşti la groapa comună, ar fi mai mult decât neomenesc. Să nu mă opresc din drumul meu de fiecare zi, ajuns la Sighet după ce l-am căutat, să nu mă închin la mormântul său fără cruce, memoriei acestui mare român învins, mi-e peste putinţă.
Căci aş adăoga: Iuliu Maniu a murit învins dar în picioare.
Recent l-am auzit pe Ilie Ilaşcu vorbind la televiziune despre închisorile sale şi la un moment dat a mărturisit că de câte ori era sa fie executat se gândea cum să facă, să moară în picioare, aşa cum moare orice om adevărat!
Învins, dar în picioare!
Aş mai sublinia un aspect care nu e pomenit în scrisoarea de faţă, dar maestrul l-a afirmat în cartea sa Istoria partidului naţional, ţărănist, naţional-ţărănist, cum că Iuliu Maniu ar fi dorit o unire cu Patria-mumă, cu condiţii, lucru pe care nu l-am putut afla confirmat de documentele ce mi-au stat la dispoziţie, la care aş adăoga mărturiile unor apropiaţi de Iuliu Maniu, niciunul nu mi-a vorbit de intenţia lui de a încheia cu Patria-mumă o unire cu condiţii.
Dacă, personal, am adus argumente în favoarea rămânerii lui Maniu în Ardeal, valabile din foarte multe puncte de vedere, nu înseamnă că el ar fi fost de această părere. Ori cu atât mai mult personalitatea sa creşte în perspectiva timpului, cu cât a acceptat unirea fără condiţii ca şi Octavian Goga şi fratele său Eugen, invalid de război, deşi ştia la câte adversităţi se va expune şi e cazul să o spunem că Iuliu Maniu a stat foarte puţin la guvernare, specialitatea lui era opoziţia, care mai devreme sau mai târziu, din simplă practică, evident uzează activitatea unui politician, fie şi de talia lui. P. Şeicaru îi impută, tot în acea lucrare, educaţia sa ungurească, în casa lui de la Bădăcini, nu se puteau găsi, în româneste, decât eventual, mersul trenurilor. Fără îndoială era o exagerare a pamfletistului care uita, cu multă uşurinţa că secole de-a rândul intelectualii transilvaneni români au avut o şcolaritate maghiară urmată de o activitate de acelaşi, calibru, astfel că aceste urme nu se puteau şterge din, constiinţa lor, persistând, mai ales, în unele obiceiuri de practică diurnă. De pildă - o ştiu de la tatăl meu, care a avut dese ocazii să stea de vorbă cu el şi cu apropiaţii săi - lui Vasile Goldiş intimii lui prieteni şi colaboratori, îi spuneau Laczi baci, fără ca prin asta să-i fie lezate cu ceva, sentimentele pur româneşti.
La Arad, exista în persoana lui Justin Mărşeu, fiul unui cojocar din
Chisineu-Cris, primul primar al oraşului după Unire, avocat de renume, membru al partidului naţional, un partizan al Unirii cu condiţii şi îşi manifesta convingerile cu fiecare ocazie. (De ce oare Iuliu Maniu şi-ar fi tăinuit preferinţele, doar nu reprezentau cine ştie ce mare crimă). Având în vedere caracterul atât de cugetat al ardeleanului, uneori parazitat de o judecată greoaie, total deosebit de înclinarea, prea uşoară dacă nu chiar superficială a munteanului spre acomodarea la mersul evenimentelor istorice, cum ar fi domnia fanariotă de pildă, fac din aceste două tipuri total diferite, orice împăcare, cel puţin deocamdată imposibilă. Noi ne referim acuma, se înţelege, la anii imediat după Unire, dar trebuie să mărturisesc lucrând în Bucureşti, în anii lui 60, mereu mi se amintea că vorbesc cu un accent “argelenesc”, de unde mi se sugera că de fapt sunt un tolerat, nu aveam niciun drept să mă simt în Bucureşti acasă la mine, capitala aparţinea regăţenilor, aceştia după 1989 au pus mâna total pe capitală, transformând-o în fieful provincial al unor rataţi întru Călinescu şi alţii, important este că posedă un buletin de Bucureşti.
Trecerea lui Camil Petrescu şi G. Călinescu pe la Timişoara sau a lui Perpessicius pe la Arad, unde Al. Stamatiad, a “îndurat” mai mulţi ani de şedere, n’a avut un prea mare rol în apropierea celor doua părţi, datorită, în primul rând, spiritului bucureştean declarat aprioric superior tuturor celorlalte.
Recent numitul consilier particular al preşedintelui, un oarecare Mihăescu sau aşa ceva (de unde o fi răsărit acest domn, lăudându-se cu activitatea lui de la nişte publicaţii americane unde se ştie că pătrunzi prin relaţii şi nu pe merite proprii, devenit trimisul special cum îl declara, noul său stăpân comunist), ne asigură că-şi va dedica prodigioasa activitate publicării unor nemuritoare opere româneşti şi citează în ordine: Cronica de familie de P. Dumitriu, un roman slab ce nu mai poate fi citit astăzi, dar individul e un alt favorit al lui Iliescu, cel ce nu vrea să ia la cunoştiinţă că protejatul său a trebuit să părăsească Germania - azi locuieşte la Metz/Franţa - fiind dat afară din cauza unor afaceri nu prea cinstite prin care a păgubit statul german. Dar amintirile cu trecutul comunist sunt prea vii în conştiinta dlui Iliescu, acestuia nu i-a putut scăpa cartea aceluiaşi P. Dumitriu apărută în anii lui 60' spre sfârşitul deceniului, intitulată sugestiv Incognito în care eroul principal era un, “securisti”, deci legăturile lor duc spre fericita epocă de aur ceauşistă.
Al doilea roman aparţine lui Zaharia Stancu, politrucul partidului comunist, devenit după ce în regimul “burghezo-moşieresc” era autorul unei poezii religioase închinată Fecioarei Maria. Dar important este că Desculţ e un roman mai mult decât ratat, prin el autorul introduce stilul de lemn, alcătuit din propoziţii simple adică formate din subiect şi predicat.
Al treilea autor este Eugen Barbu cu Groapa, lucrare pe care personal am apărat-o în exil de nedreptele atacuri organizate de Ion
Caraion la Europa liberă dar problema se pune de ce pe dl consilier îl preocupă numai scriitorii angajaţi în slujba partidului comunist cum, sigur Eugen Barbu, a fost?
A patra operă este romanul Moromeţii de Marin Preda care-mi aminteşte de evenimentul produs la editarea acestei lucrări, poza scriitorului o găseai în vitrina tuturor librăriilor, iar Scânteia pe prima pagină anunţa apariţia unui nou Rebreanu. Tema, după cum se ştie, serveşte draguţul, de partid cu criminalele sale colectivizări, vorbele bătrânului Moromete despre libertate, de care se face atâta caz, nu salvează mesajul în sine, comunist al romanului.
Mă întreb, de ce nu e luat în considerare romanul de adevărate proporţii gigante care este “Cel mai iubit dintre pământeni”? Pricina e numai una, pe cei ce au stat în slujba comuniştilor printre care se înscrie şi Eugen Simion, îi deranjează oglinda pe care le-o pune în faţă marele scriitor, fără nici o cruţare, demascându-l în cele mai umilitoare atitudini, când sărutau mâna asupritorilor, şi în loc să recunoască acest lucru, preferă - astăzi – să promoveze pe mai departe cultura proletcultistă.
Iata în ce mod condamnabil comuniştii reveniţi la putere, caută fără nicio remuşcare, să ne readucă acolo, unde am crezut că ne-am eliberat definitiv din chingile robiei roşii.
Revenind la omul nostru Justin Mărşeu, trebuie să admitem, consecvent cu el însuşi ca om al legii, înţelegea să nu se abată de la
litera ei. Astfel, fiind, şeful baroului din Arad, încă în 1923, conform legii austro-ungare aplicată şi la Viena, refuza să recunoască diploma de avocat de Bucureşti, fiindcă ea se elibera după trei ani de studii şi nu era însoţită de examenul de doctorat, după cum erau în vigoare legile din Transilvania. Iată un exemplu prin care omul nostru îşi justifica tot timpul, necesitatea condiţiilor ce urmau, după el, să fie impuse Unirii cu Patria-mumă.
Proprietarul unei case frumoase, etajate, de pe strada gen. Dragalina locul său de refugiu era biroul său, “cănţălaria dlui fişcal”, unde era în stare să scape de gura soţiei sale, mereu pusă pe ceartă, dacă nu cu el cu personalul de serviciu, căruia din toată casa cu trei mari etaje nu i-a găsit spaţiu de locuinţă decât în pivniţele cu ganguri întunecate, vizitate de şoareci şi şobolani, cât şi de bacilul Koch. Cum prietenul meu cel mai bun, coleg de clasă, trăia în condiţii atât de precare, cum puteam s’a constat de fiecare dată când mă duceam la el, trebuie să recunosc că pentru prima oară am simţit o revoltă împotriva domnilor îmbuibaţi care nu aveau nici o consideraţie fată de semenii lor, fără să-mi dau seama deveneam ocrotitorul săracilor, mă stăpânea o adânca milă pentru cei nevoiaşi, sentiment creştin, niciodată nu am nutrit ura marxistă de clasă, şi cum aveam o vârstă fragedă, atitudinea mea era spontană, neprefacută de influenţe livreşti, şi la aceste principii am ramas până astăzi.
Şi astfel, dl. Mărşeu, mai târziu, sub comunişti, şi-a mai găsit un loc de recreere, în plimbările de pe malul Mureşului, petrecute la ore exacte, încât dacă cineva le-ar fi dat importanţa cuvenită şi-ar fi putut potrivi ceasul, după apariţia şi dispariţia lui, aşa cum s’a întâmplat şi cu filozoful Im. Kant.
În vacanţele mele de student mă întâlneam cu el, la aceeaşi oră, pe malul Mureşului şi să fiu sincer am început să mă orientez dupa ora în care apărea pentru ca drumurile noastre să se încrucişeze, în cursul unei plimbări, cam de patru ori.
Omul îmbătrânit şi curios se şi subţiase, ascuns parcă sub pălăria sa
nemţească, de sub ochelari, privirile mate, puţin grăitoare treceau sistematic peste mine, nu lua act de prezenţa mea, de unde nu-şi avea rostul să-l salut, cum s’ar fi cuvenit.
Justin Mărşeu luase aspectul unui Chicoş Rostoganul, latinist de forţă, cu preocupări şi un vocabular ales, cizelate în universităţile lui vieneze. Dar personajul nu poseda nicio legătură cu eroul descris cam în zeflemea de Caragiale, omul nostru departe de a avea ceva comic, din contră, în mersul său, în gesturile uşor ritmate dar mai ales pe chipul lui se putea citi o trisţete, adânc tragică. Prin tot aspectul respectiv ţinuta sa câştigase o distanţare şi indiferenţă la tot ce se întâmpla în jur, oricum nu stătea în puterea lui să schimbe ceva, iar pe mine considerându-mă printre cei aflaţi dincolo, nu avea de ce să mă ia în seamă.
Abea atunci mi-am dat seama, decorul de veşnică primăvară a Mureşului şi malurile sale înflorite, m’au făcut să uit de vremurile grele în care trăiam cu toţii, când românul ştia când se culcă dar nu era sigur că se scoală dimineaţa în patul lui, Mărşeu era zguduit de catastrofa ce s’a abătut asupra ţării, singura lui posibilitate era aceea de a se izola de realităţile din afară, găsindu-şi consolarea în lumea purtată în inima sa.
În acest fel, bătrânul domn îmi apărea ca o apariţie de pe alte meleaguri, seriozitatea lui gravă totuşi mă împiedeca să-l asemui cu vreun personaj hoffmanesc, atâta era de reală suferinţa sa, cea de toate zilele. În acele timpuri de unică restrişte, Justin Mărşeu reprezenta destinul românului ajuns în mâinile monstruosului Leviatan.
Aş fi suferit extrem de mult dacă omul meu m’ar fi confundat cu un torţionar pus de securitate să-l ţie “sub observaţie”. Interesant că pe atunci nici nu-mi puneam o atare problemă, e drept, că eram la începutul calvarului, nostru comunist.
După vreo două veri de întâlniri atât de neobişnuite, desigur numai din partea mea se arătaseră, şi mugurii unei calde prietenii, omul începuse să-mi fie drag şi încercam inutil să arunc punţi spre inima lui temătoare, de tot ce î se putea întâmpla, mai devreme sau mai târziu.
Pricepeam, prin tăcerea aşternută între noi, niciodată tulburată, tot ce făcuse el bun în viaţă nu numai că a fost drept dar în aceeaşi măsură şi înălţător căci ceea ce oamenii cred că e o simplă nuntă a trecutului, poate fi şi o formă a veşniciei, fapta însăşi are durată neobişnuită.
Îmi făcusem obiceiul să ţin la o revedere cu el, cum te ataşezi unei iubiri, desigur, ideale. Omul cu toate tăcerile şi îndoielile lui se definea mult mai complex decât părea la prima vedere.
Până într’o vacanţă, căutându-l, în zadar l-am aşteptat sub umbra castanilor, grea, după atâta trecere de ani, peste ei. Nici Mureşul, nici malurile oglindite în el, nu mai aveau încărcătura tainică a luminii de altădată.
Cum putea să lipsească el, atât de punctual la întâlnirile noastre?
Având inima frântă, m’am întors acasă şi l-am întrebat pe tatăl meu, Tiberiu: “A murit dl. Mărşeu?” “nu” ‘mi-a raspuns el’ a fost dus în Bărăgan, unde are domiciliu forţat”.
N’am înţeles niciodată măsura absurdă şi diabolică prin care se pedepsea un bărbat plin de onoare şi cinste, înrudit sufleteşte cu florile, având respect pentru toate vietăţile pământului - se cuvine cel puţin postmortem – să nu-i atribuim păcatele guralivei sale neveste, slujitorii săi îl cinsteau în mod deosebit fiindcă, domnul, fie şi fără să ştie doamna lui, îi răscumpăra după merit pe fiecare dintre ei, de unde ataşamentul pe care i-l arătau şi să nu uităm că a fost primul primar român după Unirea cea mare.
Am privit trist spre tatăl meu, căruia domnul Măţrşeu n’a vrut să-i recunoască diploma de Bucureşti, dar privirile noastre s’au înţeles fără nici o greutate, verdictul a venit din partea părintelui meu: “Oricum, n’a meritat o atare soartă.”
Cu mult înainte, tatăl meu, cu un deosebit simţ al dreptăţii mi-a mărturisit, că nu-i poartă deloc pică lui J. Mărşeu, fiindcă în fond avea dreptate în hotărârea lui, cum putea el cu o diplomă de trei ani să se bucure de aceleaşi drepturi ca un student cu cinci ani de studii şi o lucrare de doctorat?!
Pe această cale am recepţionat mai târziu şi dreptatea pe care o are Pamfil Şeicaru faţă de învinsul Iuliu Maniu care istoric împărtăşeşte marea vină de a fi crezut în reprezentanţii democraţiilor apusene, Roosevelt şi Churchill, posteritatea îl va judeca aspru tocmai pentru buna sa credinţă. Istoria desigur posedă adevărurile sale indestructibile, şi nici nu mai este nevoie să mai accentuăm că marele ziarist s’a pus în slujba acestora, pe care le urmează, şi nu le poate trăda, interpretările sale sunt fundamentate de nenumarate studii, prin cercetarea actelor şi a cărţilor de specialitate.
Dar mai există o alta faţă, tot aşa de valabilă deşi mult mai puţin ştiinţifică, logica ei corespunde logicii inimii. Adică Shakespeare îl poate iubi mai mult pe Antoniu care a dat un imperiu pentru femeia iubită, Cleopatra, deşi pentru istorie el rămâne mult înapoia lui Octavian, viitorul Augustus. La fel, mai ales descris de pana lui M. Barrès, gen. Beranger, unui francez îi poate apărea ca o figură de mare prestanţă, în timp ce, pentru că s’a sinucis pe mormântul iubitei sale tocmai când era gata să pună mâna pe putere, să devină preşedintele Franţei, istoria nici nu-l mai pomeneşte, l-a uitat cu totul. În fond majoritatea eroilor de tragedie antică sunt astfel de învinşi ai istoriei.
Desigur când vorbim de Iuliu Maniu ca un învins, ne referim împreună cu Pamfil Şeicaru, la perioada în care marele ziarist, vom vedea mai încolo, are tot dreptul să-l califice, cum o face, un învins înşelat de propriile sale iluzii, dar asta nu înseamnă să nu avem în vedere şi contribuţiile lui istorice privind Unirea Transilvaniei la Patria-mumă.
Totuşi nimeni nu mă împiedecă pe mine ca şi pe alţii sa-l admir pe Maniu pentru fidelitatea sa arătată democraţiei în care n’a trădat ci a fost trădat.
Cu toate greşelile sale politice de ultima oră, pe care conform adevărului istoric şi în urma propriei experienţe, Pamfil Şeicaru le descrie întocmai şi le condamnă, Iuliu Maniu rămâne în Istoria Românilor o mare personalitate morală, sigur virtuţile pe care le avea nu s’au potrivit cu lipsa de morală a conducătorilor apuseni, în cel de al doi-lea război mondial, aceştia pentru a se salva au trecut peste cel mai elementar percept moral, deschizând larg porţile Europei, hoardelor ruso-bolşevice.
Am convingerea că împreună cu Iuliu Maniu, întemniţat la Sighet şi apoi după moarte aruncat în mormânţii fără cruce ale unei gropi comune de către barbarii, fără Dumnezeu, comunişti, marea lui “vină” de neiertat a fost aceea de a fi contribuit, în mod esenţial la făurirea României Mari, cu siguranţă a intrat cu el, în pământ, pentru totdeauna şi o parte cinstită, plină de omenie a inimii neamului românesc.
Jertfa lui Iuliu Maniu dusă pe altarul Patriei, va fi o mărturie ridicată pentru veşnicie, a rezistenţei poporului român faţă de orice dictatură, în cadrul ei robia comunistă nu va fi nicicând uitată, aşa cum vor astăzi unii oameni ai trecutului roşu, elementul de bază românesc, aerul necesar pentru viaţă sufletului său, îl constituie libertatea, libertatea şi iar libertatea.
Aceste cuvinte ar putea fi scrise pe steagul sub care a căzut Iuliu Maniu în luptă, lipsită de orice compromis, împotriva comunismului.
De fapt ca încheiere, putem scrie că învingătorii sunt eroii Istoriei, pe când de învinsi se ocupă literatura, nu rar acest domeniu e caerul pe care se ţese, în cinstea lor, broderiile nemuririi.
În cazul marelui nostru Eminescu am introdus noţiunea de învins-învingător, ceea ce constituie supremul apogeu spiritual, renaşterea din proprie cenuşă după exemplul Păsării sfinte, căci dreptate are poetul V. Voiculescu, atunci când te afli în Dumnezeu orice cădere ori înfrângere înseamnă un suiş o regăsire a marei lumini care nu se stinge niciodată. Altfel spus, faţă de suferinţele omului Eminescu, nemurirea unicului poet creşte mereu, în ritmul ascendent imprimat de Brâncuşi, Coloanei fără de sfârşit. Aceasta e o categorie specifică a spiritualităţii româneşti cuprinsă sub termenul de învins-învingător.
Dostları ilə paylaş: |