Peter F. Hamilton Zorii noptii

Fulguiala începuse în timpul nopţii, imediat după ce asolizaseră în spaţioport, şi nu încetase în cele şapte ore trecute de atunci. Jos, pe străzi, nervii se încingeau pe măsură ce traficul încetinea şi pavajele deveneau alunecoase de zloată. Mecanoizi municipali vechi, dublaţi de echipe formate din oameni înarmaţi cu lopeţi, se străduiau să înlăture nămeţii înalţi ce blocau arterele principale.

Tabloul nu era tocmai încurajator. Dacă economia naţiunii Tonala era atât de jalnică, încât să utilizeze forţă de muncă umană pentru a curăţa străzile capitalei…

Deocamdată Alkad izbutise să rămână focalizată asupra obiectivului. Era mândră de asta; după toate obstacolele ce-i fuseseră ridicate în cale, se dovedise îndeajuns de plină de resurse pentru a păstra vie speranţa. Chiar şi când fusese la bordul lui Tekas, se gândise că în scurt timp va recupera Alchimistul.

Nyvan contribuise mult la a-i înrăutăţi starea de spirit şi încrederea. La asteroizii de pe orbită erau andocate nave stelare şi companiile locale de astroinginerie îi puteau asigura probabil echipamentul dorit, dar în acelaşi timp decăderea planetei şi suspiciunea nativă a locuitorilor ei îi trezeau îndoieli. O dată în plus, sarcina îi luneca printre degete. Dificultăţile se cumulau împotriva femeii şi acum nu mai avea poziţii pe care să se retragă. Ea, Voy, Lodi şi Eriba rămăseseră pe cont propriu şi unica lor resursă o constituiau banii. Ţinându-se de cuvânt, Prince Lambert plecase cu Tekas imediat după debarcarea lor. Spusese că mergea la Mondul, unde exista o Marină puternică şi avea cunoştinţe.

Alkad izbuti să se oprească din a-şi accesa funcţia temporală. Probabil că Prince Lambert efectuase deja al treilea salt TTZ şi alt risc potenţial de securitate dispăruse.

— Asta-i ceva nou, anunţă Eriba.

Era întins pe lungimea fotoliului pentru două persoane şi-şi bălăngănea picioarele desculţe peste braţul său, abia putând să zărească holoecranul de pe peretele opus pe care se derula o emisiune de ştiri.

— Ce anume? întrebă Alkad.

Din clipa sosirii lor, tânărul se afundase în ştiri, comutând întruna între holoecran şi nucleele informative ale reţelei de comunicaţii.

— Tonala tocmai a decretat închiderea tuturor graniţelor. Cabinetul susţine că acţiunile Noii Georgia sunt făţiş ostile şi că nu se poate avea încredere în alte naţiuni. Reţelele DS continuă să se bombardeze reciproc cu impulsuri de război electronic.

Alkad făcu o grimasă. La sosirea lui Tekas, înfruntarea respectivă fusese în plină desfăşurare.

— Mă întreb în ce fel ne afectează pe noi. Este vorba despre graniţele de la sol, ori au de gând să interzică şi zborurile spaţiale?

— Nu s-a precizat.

Uşa piui şi Voy intră în salonul mare, dezbrăcându-şi pardesiul gros bleumarin şi scuturând pe mocheta albă picături murdare de zăpadă topită.

— Am stabilit o întâlnire pentru azi după-amiază la ora două. Am anunţat Ministerul Industriei că am venit să cumpărăm echipamente defensive pentru asteroizii Dorado şi mi-a fost recomandată compania Opia. Lodi a rulat o căutare prin nucleele de date locale şi a aflat că Opia deţine două staţii industriale asteroidale, plus un serviciu subsidiar pentru nave stelare.

— Sună promiţător, răspunse Alkad pe un ton reţinut.

Lăsase toată organizarea în seama lui Voy. Agenţiile aveau s-o caute pe Mzu, astfel încât deplasările prin oraş ar fi însemnat o invitaţie deschisă la necazuri. Folosirea paşaportului Daphine Kigano fusese şi aşa un risc, însă ea nu avusese altele pregătite.

— Promiţător? Pe numele Măriei, este o lovitură drept în ţintă. Ce doreai – Corporaţia Kulu?

— N-a fost o critică.

— În tot cazul, aşa a sunat.

În timpul călătoriei, Voy revenise încetişor la temperamentul ei iniţial, totuşi Alkad nu era sigură dacă fata iritabilă recupera după moartea tatălui sau dacă reacţiona faţă de ea.

— Lodi a găsit vreo navă stelară potrivită pentru angajare?

— Mai caută. Până acum a localizat peste cincizeci de vehicule comerciale blocate în interiorul sistemului din cauza carantinei. Majoritatea sunt andocate la staţii de orbită joasă şi la porturile asteroidale. El rulează comparaţii de performanţe pe baza cerinţelor pe care ni le-ai dat. Sper doar să ne poate găsi una la o facilitate Tonala. Ai auzit despre restricţiile de la graniţe? Se închid până şi punctele de interfaţă cu reţelele celorlalte naţiuni.

— Aceea este o problemă minoră, comparativ cu găsirea echipajului pentru navă.

— Ce vrei să spui?

— Zborul nostru nu face parte din categoria misiunilor pe care le atribui în mod normal mercenarilor. Nu sunt sigură că banii vor garanta loialitatea pentru misiunea asta.

— De ce nu spui aşa, atunci? Pe numele Măriei, Alkad, cum să te pot ajuta, dacă te plângi întruna după ce faptele au avut loc? Fii mai cooperantă.

— O să ţin minte, zise Alkad încetişor.

— Ar mai trebui să ştim şi altceva?

— Nu-mi trece nimic prin minte, dar dacă va fi cazul vei fi prima pe care s-o anunţ.

— Bine. Am aranjat ca o maşină să ne ducă la sediul Opia. Compania de securitate de la care am închiriat-o ne pune la dispoziţie şi bodyguarzi. Vor fi aici într-o oră.

— Bine gândit, rosti Eriba.

— Elementar gândit! se răsti Voy. Suntem nişte străini sosiţi aici în toiul unei carantine impuse de Adunarea Confederaţiei. Nu-i nici pe departe un scenariu optim, de vizibilitate redusă. Vreau să micşorez la minimum riscurile noastre.

— Atunci bodyguarzii ar trebui să fie de ajutor, rosti Alkad. Ar fi bine dacă te-ai odihni înainte să mergi la Opia. N-ai închis ochii de când am asolizat. La negocieri am nevoie să fii proaspătă.

Voy încuviinţă neîncrezător şi intră în dormitorul ei.

Alkad şi Eriba schimbară priviri şi zâmbiră în acelaşi timp.

— A zis cu adevărat „scenariu de vizibilitate redusă”? întrebă tânărul.

— Mie aşa mi s-a părut.

— Pe numele Măriei, terapia aia de detoxificare a fost o idee proastă!

— Cum era Voy înainte?

— Cam la fel, recunoscu el.

Alkad reveni cu privirea la fereastră şi la ninsoarea care edulcora contururile clădirilor.

Uşa piui din nou.

— Ai comandat ceva la room-service? îl întrebă ea pe Eriba.

— Nu. Tânărul privi neliniştit uşa: Crezi că sunt bodyguarzii angajaţi de Voy?

— Dacă sunt ei, au sosit foarte devreme; iar dacă sunt profesionişti, ne-ar fi datavizat în prealabil.

Îşi luă poşeta şi selectă un dispozitiv dinăuntru. Când dataviză procesorului de reţea din apartament să acceseze videocamera din coridor, nu primi nici un răspuns. Luminile murale din cristale faţetate începură să pâlpâie.

— Stai! îi spuse lui Eriba, care-şi scosese pistolul laser. N-are nici un efect împotriva posedaţilor.

— Crezi…?

Nu-şi sfârşi întrebarea, deoarece Voy reapăru brusc în salon. Strângea cu putere în mână o carabină maser.

Uşa de la intrarea în apartament se deschise larg. Pe coridorul întunecat stăteau trei persoane cu trăsături neclare.

— Nu intraţi! rosti Alkad cu glas sonor. Armele mele vor funcţiona chiar şi împotriva voastră.

— Eşti sigură, dr. Mzu?

Secţiuni din nanonicele neurale ale lui Alkad încetau să mai funcţioneze. Ea dataviză un cod de amorsare către sfera mică pe care o ţinea în palmă, înainte de a pierde până şi abilitatea respectivă.

— Destul de sigură. Vreţi să fiţi primi subiecţi experimentali?

— Nu te-ai schimbat; dintotdeauna ai fost sigură că ai dreptate.

Alkad se încruntă. Era o voce feminină, dar n-o putea identifica. În nanonicele neurale rămase funcţionale nu avea puterea de procesare pentru a rula un program de comparare audio.

— Te cunosc?

— M-ai cunoscut cândva. Putem intra, te rog? Nu am venit aici cu scopul de a-ţi face rău.

De când începuseră posedaţii să spună „te rog”? Alkad reflectă o clipă asupra circumstanţelor, după care zise:

— Pentru discuţii, este suficient să intre doar unul dintre voi. Iar dacă nu reprezentaţi o ameninţare, încetaţi să-mi mai afectaţi electronica.

— Ultima solicitare este dificilă, dar vom încerca.

Nanonicele neurale ale lui Alkad începură să se reactiveze. Femeia stabili rapid controlul complet asupra dispozitivului.

— Apelez poliţia, dataviză Voy. Poate trimite o echipă tactică. Până îşi vor da seama posedaţii, va fi prea târziu.

— Nu. Dacă doreau să ne facă rău, ar fi acţionat până acum. Cred că vom asculta ce are de spus.

— N-ar trebui să te expui unui context de securitate personală negativ. Tu eşti unica legătură pe care o avem cu Alchimistul.

— Mai taci din gură, rosti Alkad cu glas tare. Bine, intră. Tânăra care păşi în apartament trecuse cu puţin de douăzeci de ani. Avea pielea cu câteva nuanţe mai deschisă decât a lui Alkad, deşi părul îi era negru ca noaptea, iar chipul era rotunjit de prea multă celulită ca să fie frumos; purta o expresie fixă de perpetuă indignare timidă. Purta un taior de vară lung cu model tartan, a cărui fustă în stil kilt fusese la modă pe Garissa în anul Genocidului.

Alkad îşi rulă prin celulele de memorie un program de comparaţie vizuală.

— Gelai? Gelai, chiar tu eşti?

— Sufletul meu, da, încuviinţă ea. Nu şi corpul meu. Aceasta este doar o iluzie, bineînţeles.

Pentru o clipă mirajul solid dispăru, dezvăluind o adolescentă orientală cu cicatrice neregulate, foarte recente, pe picioare.

— Maică Maria! icni Alkad.

Sperase că rapoartele despre torturi şi atrocităţi nu erau decât propaganda Confederaţiei.

Aspectul cunoscut al lui Gelai reapăru. Pâlpâirea de expunere fusese atât de rapidă, încât determină mintea lui Alkad să-şi dorească să creadă că aceea era forma adevărată; decenţa o respingea pe fata maltratată.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Alkad.

— O cunoşti? făcu Voy indignată.

— Oh, da! Gelai mi-a fost studentă.

— Îmi pare rău că trebuie să precizez că n-am fost printre studenţii cei mai buni.

— Din câte îmi aduc aminte, te descurcai bine.

— Ne-am alungat stresul, rosti Voy, dar nu ne-ai spus de ce te afli aici.

— Am fost ucisă în atacul distrugătoarei de planete, zise Gelai. Campusul universităţii a fost la numai cinci sute de kilometri de punctele de impact. Cutremurul l-a distrus. Eu mă aflam în holul căminului în clipa respectivă. Fulgerul termic a incendiat jumătate de clădire. După aceea a sosit seismul; doar Maria ştie cât de puternic a fost. Cred c-am fost norocoasă. Am murit în prima oră. A fost rezonabil de repede. Oricum, prin comparaţie cu mulţi alţii.

— Îmi pare foarte rău, spuse Alkad. Rareori se simţise atât de inutilă; tocmai se confruntase cu dovada teribilă a celui mai mare eşec posibil. Nu m-am ridicat la înălţimea aşteptărilor voastre. Am înşelat aşteptările tuturor.

— Cel puţin ai încercat, zise Gelai. Eu n-am fost de acord la momentul respectiv. Am participat la toate demonstraţiile pentru pace. Am organizat pichete de veghe în faţa Parlamentului continental, am cântat imnuri… Insă mass-media au spus că eram laşi şi trădători. Oamenii ne-au scuipat realmente pe stradă. Eu am continuat totuşi, nu mi-am încetat protestele. Am crezut că dacă ne-am putea determina guvernul să discute cu omutanii, atunci militarii ar înceta să se mai atace reciproc. Pe numele Măriei, cât de naivă am fost!

— Nu, Gelai, n-ai fost naivă, ci ai fost curajoasă. Dacă destui dintre noi s-ar fi ridicat în apărarea principiului aceluia, poate că guvernul ar fi încercat mai susţinut să găsească o soluţie paşnică.

— Dar n-a făcut-o, nu-i aşa?

Alkad urmări obrajii lui Gelai cu degetul, atingând trecutul despre care crezuse că rămăsese atât de departe în urma ei, cauza prezentului. Simţea că pielea aceea erzaţ era tot ce-i trebuia pentru a şti că avusese dreptate să facă ceea ce făcuse cu treizeci de ani în urmă.

— Intenţionam să vă protejez. Crezusem că-mi voi vinde propriul suflet, pentru ca voi toţi să fiţi în siguranţă. Nu-mi păsa de asta. Credeam că meritaţi sacrificiul; voi, toate minţile tinere şi sclipitoare, atât de pline de speranţele cele mai prosteşti şi de idealurile cele mai mândre. Aş fi făcut-o, de asemenea, pentru voi. Aş fi distrus steaua Omutei, cea mai mare crimă din galaxie. Iar acum din noi n-au mai rămas decât unii ca ei. Flutură moale din braţ către Voy şi Eriba: Doar câteva mii de puşti care trăiesc în bolovani ce le aiuresc minţile. Nu ştiu care dintre voi a suferit soarta mai teribilă. Cel puţin tu ai simţit gustul a ceea ce ar fi izbutit poporul nostru, dacă ar fi supravieţuit. Generaţia asta nouă este alcătuită doar din rămăşiţele sărmane a ceea ce ar fi putut să fie.

Gelai îşi ţuguie buzele şi-şi pironi privirea în podea.

— N-am fost sigură ce voi face când voi ajunge aici. Nu ştiam dacă te voi avertiza, ori te voi ucide.

— Şi acum?

— Nu mi-am dat seama de ce ai făcut-o, de ce te-ai dus să-i ajuţi pe militari… Erai o profesoară distantă, a cărei inteligenţă aproape că o veneram cu toţii. Te respectam atât de mult, încât nu ţi-am atribuit niciodată motive omeneşti; te consideram un bulgăre de bitek rece cu picioare. Văd că m-am înşelat, deşi continui să cred că ai greşit construind ceva atât de rău ca Alchimistul.

Alkad se încordă.

— De unde ştii despre Alchimist?

— Din lumea de dincolo, noi putem vedea universul acesta. Este foarte vag, dar vizibil. Am văzut Marina Confederaţiei străduindu-se să-i evacueze pe garissani înainte ca radiaţiile să-i ucidă. Am văzut şi asteroizii Dorado. Ba te-am văzut chiar şi pe tine, de câteva ori, în Seninătate. Mai există apoi amintirile pe care le smulgem unul de la altul. Un suflet pe care l-am întâlnit acolo ştia despre tine. Poate că erau mai multe, habar n-am. N-am ţinut niciodată socoteala; n-o mai ţii, când faci asta de sute de ori pe zi. Aşa am aflat ce ai construit, deşi nimeni nu ştie ce conţine. Şi nu sunt singura; Capone ştie şi el, şi destui alţi posedaţi.

— Oh, Maică Maria, gemu Alkad.

— Ei au strigat în lumea de dincolo, înţelegi? Le-au promis corpuri tuturor sufletelor care vor coopera pentru găsirea ta.

— Vrei să spui că sufletele ne privesc şi-n clipa asta? întrebă Voy.

Gelai surâse visător.

— Da.

— Căcat! Mzu privi uşa apartamentului, care era închisă înaintea celor doi tovarăşi ai lui Gelai.

— Câţi posedaţi există pe Nyvan?

— Câteva mii. În mai puţin de o săptămână, ne va aparţine.

— Asta nu ne lasă prea mult timp, spuse Alkad.

Voy şi Eriba începură să pară panicaţi.

— Uită de Alchimist, rosti agitată Voy. Trebuie să ieşim din sistem.

— Da. Însă mai dispunem de o perioadă de graţie de câteva zile şi în felul ăsta ne putem asigura în privinţa evadării, pentru că acum nu ne mai putem permite nici o greşeală. Vom închiria o navă, aşa cum intenţionasem din capul locului: serviciul subsidiar al lui Opia poate face asta pentru noi. Nu cred totuşi că va fi destul timp pentru a construi transportorul. Nu contează, dacă se va ajunge la asta, putem oricând încărca Alchimistul într-o viespe de luptă.

— Îl poţi încărca într-o viespe de luptă? Dar cât de mare este?

— Nu trebuie să ştii.

Fata înaltă se strâmbă.

— Gelai, mă vei avertiza dacă se apropie vreun posedat?

— Da, dr. Mzu, măcar asta vom face. Timp de două zile, oricum, până ce găseşti o navă. Intenţionezi realmente să utilizezi Alchimistul după atâta vreme?

— Da, aşa intenţionez. N-am fost niciodată atât de sigură ca acum în privinţa asta.

— Nu ştiu dacă doresc sau nu s-o faci. Nu pot accepta niciodată că răzbunarea la o asemenea scară ar fi corectă. Ce ar putea ea realiza, decât să-i facă să se simtă mai bine pe câţiva refugiaţi bătrâni şi înăcriţi? Pe de altă parte, dacă nu-l utilizezi împotriva Omutei, altcineva îl va lua de la tine şi-l va declanşa împotriva altei stele. Aşa că dacă trebuie lansat, bănuiesc că aş prefera mai degrabă să fie spre Omuta. Interesant cum toţi ne pierdem principiile în cele din urmă, nu crezi?

— Tu nu ţi le-ai pierdut, îi spuse Alkad. Deşi ai fost ucisă de omutani, deşi ai petrecut treizeci de ani în lumea de dincolo, tot ai dorit să-i cruţi. Societatea care te-a produs a fost un miracol. Distrugerea ei a însemnat un păcat mai presus de orice ar fi comis anterior umanitatea.

— Cu excepţia poate a posedării.

Alkad îşi trecu braţele în jurul fetei tulburate şi o îmbrăţişă.

— Va fi în regulă. Cumva, conflictul acesta teribil se va încheia fără ca noi să ne autodistrugem. O să vezi că Maica Maria nu ne va condamna pe vecie la lumea de dincolo.

Gelai se desprinse din îmbrăţişare şi-i studie chipul.

— Aşa crezi?

— Da, deşi pare ciudat pentru o semiatee. Eu cunosc însă structura universului mai bine decât majoritatea oamenilor; eu am întrezărit ordine acolo, Gelai. Dintotdeauna a existat o soluţie la problemele cu care ne confruntam. De fiecare dată. Cazul de faţă nu va fi diferit.

— O să te ajut, spuse Gelai. O să te ajut cu adevărat. Ne vom asigura că voi patru veţi pleca nevătămaţi de pe planetă.

Mzu o sărută pe frunte.

— Mulţumesc. Spune-mi acum despre cei doi care te-au însoţit. Şi ei sunt tot garissani?

— Ngong şi Omain? Da. Însă nu din aceeaşi perioadă ca mine.

— Mi-ar plăcea să-i cunosc. Spune-le să intre şi apoi putem decide ce să facem în continuare.

— Ce dracu' de viaţă de-naltă societate? izbucni Joshua. Fii atent, eu am riscat totul – inclusiv propriile mele coaie – ca să câştig banii pentru reechiparea lui Lady Mac. N-o să mă vezi târându-mă la bănci şi companii finanţatoare, aşa cum ai făcut tu. Adevăraţii Calvert sunt independenţi. Eu simt independent.

— Felul în care ne-am impus s-a datorat exclusiv circumstanţelor, replică Liol. Unica mea posibilitate a provenit de la bursele Agenţiei de Dezvoltare Dorado. Şi, Dumnezeule, am profitat de ea! Quantum Serendipity a fost construită de la zero. M-am realizat prin propriile mele puteri şi sunt mândru de asta, nu m-am născut cu genul tău de privilegii.

— Privilegii? Tata nu mi-a lăsat decât o navă stricată şi optsprezece ani de taxe de andocare neplătite. N-aş zice că asta-nseamnă un plus.

— Rahat! Simplul fapt că trăieşti în Seninătate este un privilegiu la care visează jumătate din Confederaţie. Paradisul unui plutocrat care pluteşte în mijlocul unei mine de aur xenoce. Nici vorbă să nu te-mbogăţeşti niciodată. Tot ce trebuia să faci era să-ntinzi mâna ca să-nhaţi o pepită-două.

— Au încercat să mă omoare în căcatu-ăla de Inelul Ruinelor!

— Atunci n-ar fi trebuit să fi fost atât de neglijent, da? Câştigarea unei averi reprezintă întotdeauna doar jumătate din problemă. S-o păstrezi, aia-i greutatea. Ar fi trebuit să-ţi iei nişte precauţii.

— Sigur că da, toarse Joshua. În tot cazul, am învăţat ceva din lecţia aia. Acum m-agăţ de ceea ce am.

— N-o să te opresc din a fi căpitanul lui Lady Mac. Dar…

— Dacă interesează pe cineva, anunţă sonor Sarha, am ieşit în mijlocul unui mediu ostil electronic. Două reţele DS ale lui Nyvan ne solicită autorizaţia de zbor şi în acelaşi timp ne saturează senzorii cu impulsuri de supraîncărcare.

Joshua mormăi dezaprobator şi reveni cu atenţia la display-urile datavizate de calculatorul de zbor. Se mustră pentru neatenţie, fiindcă nu-i stătea în fire să ignore secvenţa de ieşire din salt. Însă când ai un aşa-zis frate cu o conştiinţă lunecoasă…

Sarha avusese dreptate. Spaţiul dintre Nyvan şi asteroizii de pe orbita sa era supus unei abundenţe de efecte intense de subminare electronică. Senzorii şi programele de discriminare ale lui Lady Mac erau îndeajuns de sofisticate pentru a străpunge majoritatea forfotei; reţelele DS ale lui Nyvan utilizau tehnici vechi, aşa că adevărata problemă o reprezenta wattajul lor.

Cu ajutorul Sarhei, Joshua izbuti să localizeze centrele de comandă ale reţelei şi să transmită codul de identificare standard al lui Lady Mac, urmat de autorizaţia oficială de zbor de la Seninătate. Doar Tonala şi Nangkok răspunseră, acordându-i permisiunea de a se apropia de planetă. Reţeaua DS a Noii Georgia, cu baza la Jesup, rămase tăcută.

— Continuă s-o apelezi, îi spuse Joshua Sarhei. Ne vom apropia oricum. Beaulieu, cum merge cu urmărirea lui Tekas?

— Mai lasă-mă un minut, căpitane, te rog. Planeta asta are o arhitectură de comunicaţii foarte ciudată, iar interfeţele obişnuite par să fie căzute azi. Probabil din cauza bruiajelor electronice. Va trebui să accesăm câteva reţele naţionale diferite, pentru a afla dacă nava a sosit.

Aflat în partea opusă a punţii faţă de cosmonikă, Ashly pufni amar:

— Băi, capete-tari, pe planeta asta blestemată nimic nu se schimbă vreodată. Se laudă-ntruna cât de diferiţi sunt între ei, însă eu n-am observat asta niciodată.

— Când ai fost aici ultima dată? întrebă Dahybi.

— Cred că prin 2400.

Joshua îl privi pe Liol care întoarse încet capul pentru a se uita la pilot; sprâncenele îi erau arcuite în neînţelegere întrebătoare.

— Când? întrebă Liol.

— În 2400, îmi amintesc destul de bine. Pe tronul lui Kulu era încă regele Aaron. Intre ţările de pe Nyvan exista un soi de dispută, deoarece Regatul vânduse uneia nişte nave de război vechi.

— Exact, încuviinţă Liol care aştepta în continuare poanta glumei.

Echipajul lui Lady Mac schimba expresii impasibile de o parte şi cealaltă a punţii.

— Am găsit o referinţă, anunţă Beaulieu. Tekas a sosit ieri. Potrivit nucleului public de informaţii Tonala, a avut o autorizaţie de zbor oficială emisă de Consiliul Guvernator Dorado. A andocat la una dintre staţiile lor naţionale de orbită joasă, Spiritul Libertăţii, şi a plecat după o oră, cu un plan de zbor completat pentru Mondul. Au debarcat patru persoane: Lodi, Voy, Eriba şi Daphine Kigano.

— Bingo! rânji Joshua.

Dataviză controlului traficului pentru un vector de apropiere de Spiritul Libertăţii. După a opta încercare prin bruiaje, controlul traficului confirmă contactul şi-i dădu un vector.

Spiritul Libertăţii era principalul spaţioport civil de orbită joasă al Tonalei, la şapte sute cincizeci de kilometri deasupra Ecuatorului: o grilă hexagonală cu diametrul de doi kilometri şi groasă de o sută de metri. Rezervoare, saloane, tuburi coridoare, panouri de termopurjare şi silozuri de andocare erau suprapuse în stil sendviş între cadrele de traverse din aliaj alb-cenuşiu; turle conice se ridicau din toate colţurile, terminate printr-un grup de tuburi de propulsie cu fuziune, care să menţină stabilă poziţia structurii.

Pe lângă faptul că era port pentru navele stelare şi avioanele spaţiale de marfă, era de asemenea nodul de zboruri al remorcherelor uriaşe care aduceau metalele extrase din asteroidul Floreso. Când Lady Mac se apropie, câteva vehicule grele staţionau pe lângă Spiritul Libertăţii: piramide din grinzi cu zăbrele deschise, cu un mănunchi de zece tuburi mari de propulsie cu fuziune în vârf, şi puncte de ataşare pentru încărcare în fiecare colţ.

Fuseseră concepute pentru a coborî pe planetă câte patru fierberguri fiecare. Şaptezeci şi cinci de mii de tone din oţel spongios: metal incredibil de pur, spumat cu azot pe când era încă în stare topită. Echipele industriale ale lui Floreso îl solidificau într-o formă de pară bondoacă, cu o bază festonată de douăzeci şi cinci de muchii uşor rotunjite. După aceea fierbergurile erau ataşate de remorchere pentru o călătorie de trei săptămâni, coborând în spirală pe o orbită uşor eliptică de două sute de kilometri. În ultimele două săptămâni ale călătoriei, motoarele electrice din punctele de ataşare pentru încărcare le aduceau la o rotaţie pe minut. Practic deveneau cele mai mari giroscoape din galaxie, precesia lor ţinându-le perfect aliniate în vreme ce zburau libere pe porţiunea finală a traiectoriei.

Injectarea fierbergurilor în atmosferă era o operaţiune extrem de dificilă pentru remorchere, necesitând precizie extremă. Fiecare fierberg trebuia să se găsească în poziţia corectă şi să-şi urmeze cu exactitate ruta desemnată de zbor, astfel încât baza lui boantă să poată atinge atmosfera superioară sub un unghi care să creeze forţă de aerofrânare maximă. Odată ce viteza începea să-i scadă, gravitaţia îl trăgea în jos sub o curbă tot mai abruptă, care crea şi mai multă decelerare, accelerând procesul. Fluxul hipersonic de aer în jurul bazei festonate îi perpetua de asemenea rotaţia, menţinând stabilitatea şi păstrându-l pe traiectorie.