Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Mandat european de arestare. Hotărâre prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare. Recurs. Inadmisibilitate

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare

- hotărâre prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare

- recurs

- inadmisibilitate

                         

                                             Legea nr. 302/2004, art. 93

 

Potrivit art. 93 din Legea nr. 302/2004, hotărârea prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare este definitivă. Prin urmare, recursul declarat împotriva hotărârii prin care instanţa ia act de consimţământul persoanei solicitate la predare este inadmisibil, inclusiv în cazul în care prin această hotărâre se dispune şi arestarea persoanei solicitate în temeiul art. 89 din Legea nr. 302/2004. 

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1275 din 7 martie 2007

 

            Prin sentinţa penală nr. 19/PI din 16 februarie 2007, Curtea de Apel Timişoara, în temeiul prevederilor art. 89 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în baza mandatului european de arestare emis de judecătorul pentru investigaţii preliminare de pe lângă Tribunalul din Reggio Calabria pe numele urmăritului internaţional cetăţean român C.C., a dispus arestarea acestuia pe o durată de 29 de zile, începând cu 16 februarie 2007.

            Totodată, instanţa a constatat, în temeiul prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, că cetăţeanul român urmărit internaţional C.C. a consimţit la predarea sa către autorităţile judiciare din Republica Italia şi a constatat că acesta a renunţat la drepturile conferite de regula specialităţii.

Recursul declarat de C.C. este inadmisibil.

            Potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care persoana solicitată consimte la predare, hotărârea instanţei prin care se ia act de consimţământul acesteia este definitivă.

            Examinându-se actele şi lucrările dosarului se constată că, între acestea, se află procesul-verbal întocmit la 16 februarie 2007 prin care C.C. a consimţit să fie predat către autorităţile judiciare din Republica Italia, renunţând totodată la drepturile conferite de regula specialităţii.

            Aşa fiind, sentinţa penală nr. 19/PI din 16 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, este definitivă, iar recursul declarat împotriva unei astfel de hotărâri este inadmisibil.

            Faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins ca inadmisibil.

 

Mandat european de arestare. Compunerea completului. Complet de divergenţă. Arestarea persoanei solicitate

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- compunerea completului

- complet de divergenţă

- arestarea persoanei solicitate

                                                 

C. proc. pen., art. 308 alin. (5)   

Legea nr. 302/2004, art. 88¹, art. 89  

 

1. În procedura de executare a unui mandat european de arestare, completul de judecată este format, potrivit art. 88¹ alin. (1) din Legea nr. 302/2004, din doi judecători. Dacă, în cadrul procedurilor prealabile reglementate în art. 88¹ din Legea nr. 302/2004, unanimitatea nu poate fi întrunită cu privire la solicitarea de informaţii suplimentare autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare, această chestiune se soluţionează în complet de divergenţă, potrivit art. 308 alin. (5) C. proc. pen., format din trei judecători. În acest caz, după soluţionarea divergenţei din cadrul procedurilor prealabile, cauza privind executarea mandatului european de arestare se soluţionează pe fond în complet format din doi judecători, iar nu în complet de divergenţă.   

2. Instanţa română dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată, în temeiul art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, fără a emite un mandat de arestare, întrucât arestarea se dispune în procedura de executare a unui mandat european de arestare emis de autoritatea judiciară din statul solicitant.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1451 din 14 martie 2007

           

Prin sentinţa nr. 22 din 2 martie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, a dispus executarea mandatelor europene de arestare emise de Curtea de Apel Lyon - Tribunalul de Mare Instanţă Lyon pe numele persoanelor solicitate I.S. şi P.A. şi predarea acestora către statul solicitant sub condiţia prevăzută în art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, menţinând starea de arest în vederea predării.

Recursurile declarate de persoanele solicitate, prin care s-a susţinut, între altele, că hotărârea este lovită de nulitate absolută deoarece completul de divergenţă format din trei judecători care s-a pronunţat cu privire la procedurile prealabile trebuia să se regăsească şi la judecata pe fond a cauzei, iar judecătorul care a emis mandatul de arestare este incompatibil să judece cauza pe fond, sunt nefondate.

Prin încheierea din 22 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală, având pe rol soluţionarea cererii de executare a mandatelor europene de arestare emise pe numele persoanelor solicitate I.S. şi P.A., cu ocazia deliberărilor, a constatat existenţa unei divergenţe referitoare la completarea informaţiilor cu date suplimentare de la Tribunalul de Mare Instanţă Lyon şi a procedat conform dispoziţiilor art. 308 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că a repus cauza pe rol pentru soluţionarea în complet de divergenţă.

După repunerea pe rol a cauzei, la 22 februarie 2007, în complet de divergenţă, s-a amânat cauza la 26 februarie 2007, pentru studierea dosarului.

La 26 februarie 2007, în urma deliberărilor, efectuate în completul de divergenţă, s-a decis că se impun relaţii suplimentare de la autorităţile franceze privind împrejurările în care au fost săvârşite infracţiunile, cu indicarea momentului, locului, rolului concret şi a gradului de participare a fiecăruia, motiv pentru care s-a repus cauza pe rol.

La 27 februarie 2007, Tribunalul de Mare Instanţă Lyon a transmis informaţiile solicitate. Ca urmare, cauza s-a reluat la 2 martie 2007, dată la care completul de judecată, format din doi judecători, s-a pronunţat.

Încheierea nu este lovită de nulitate absolută, aşa cum susţin apărătorii recurenţilor, deoarece completul a fost format din trei judecători numai datorită stării de divergenţă. Or, fiind depăşită această stare, s-a revenit la componenţa completului de judecată îndrituit cu soluţionarea cauzei pe fond.

Referitor la susţinerea că judecătorul care a emis mandatul de arestare este incompatibil, se constată că aceasta este nefondată, deoarece mandatul de arestare a fost emis de autorităţile judiciare din Lyon, iar nu de un judecător român.

Instanţa română este investită numai cu cererea de executare a mandatelor europene de arestare emise pe numele persoanelor solicitate. În acest sens, instanţa a verificat conţinutul mandatelor europene de arestare emise pe numele recurenţilor şi a constatat că acesta corespunde cerinţelor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Faţă de aceste considerente, recursurile persoanelor solicitate au fost respinse.

 

Mandat european de arestare. Mandat emis de un stat membru al Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- mandat european de arestare

- mandat emis de un stat membru al Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007

                                                 

                                                        Legea nr. 302/2004, Titlul III  

 

            Mandatele europene de arestare emise de autorităţile judiciare competente din statele membre ale Uniunii Europene înainte de 1 ianuarie 2007 se execută de către autorităţile judiciare române ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, întrucât dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora prevederile Titlului III se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior datei de 1 ianuarie 2007, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date, nu privesc mandatele europene de arestare şi predare emise de autorităţile judiciare competente din alte state membre ale Uniunii Europene, ci mandatele europene de arestare şi predare emise de autorităţile judiciare române.

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1517 din 19 martie 2007

                       

            Prin sentinţa nr. 24 din 5 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală, s-a dispus executarea mandatului european de arestare emis de autorităţile judiciare italiene privind persoana solicitată C.S. şi predarea acesteia către autorităţile solicitante, menţinându-se starea de arest în vederea predării.

            Prima instanţă a reţinut că, la 19 ianuarie 2007, Biroul Naţional Interpol a solicitat să se dispună asupra arestării preventive a cetăţeanului român C.S., faţă de care Interpol Roma, Italia a dispus la 15 decembrie 2006 urmărirea internaţională, pe numele său fiind emis un mandat de arestarea preventivă şi un mandat european de arestare.

            Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a înaintat Curţii de Apel Craiova, la 7 februarie 2007, conform dispoziţiilor art. 88¹ alin. (5) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare emis împotriva  numitului C.S., faţă de care, la aceeaşi dată, procurorul a dispus prin  ordonanţa nr. 3 reţinerea pe timp de 24 de ore.

            Prin încheierea din 7 februarie 2007, Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 89 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, arestarea persoanei solicitate C.S., pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 7 februarie 2007. Instanţa a constatat că împotriva acesteia s-a emis, la 3 noiembrie 2006, de către Tribunalul  din Udine - Biroul judecătorului pentru Cercetări Preliminare, un mandat european de arestare pentru săvârşirea a trei infracţiuni prevăzute în art. 416 C. pen. italian, întrucât s-a asociat cu alte persoane cu scopul de a săvârşi o serie nedeterminată de infracţiuni materializate în instalarea de aparatură destinată a intercepta comunicări de tip informatic şi telematic şi în falsificarea şi utilizarea fără drept de cărţi de credit electronic, fapte pedepsite de legea penală italiană cu închisoarea de la 1 an şi 6 luni la 6 ani şi 8 luni, aceste fapte fiind incriminate şi în legea penală română.

            Prin decizia nr. 855 din 15 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a respins recursurile declarate de  procuror şi persoana solicitată împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea.

            Sentinţa a fost atacată cu recurs de persoana solicitată. În motivarea recursului, s-a susţinut, între altele, că hotărârea este nelegală, întrucât mandatul european de arestare a fost emis la 3 noiembrie 2006, moment la care România nu era membră a Uniunii Europene, iar prevederile Legii nr. 302/2004 referitoare la mandatul european de arestare nu au intrat în vigoare decât la 1 ianuarie 2007.

            Recursul nu este fondat.

            Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, este lipsit de relevanţă că mandatul european de arestare a fost emis, de autorităţile competente din statul solicitant, la o dată la care România nu era membră a Uniunii Europene. Esenţial este faptul că mandatul a fost transmis spre executare după data de 1 ianuarie 2007, când a fost dobândit acest statut şi au intrat în vigoare, între altele, prevederile Titlului III din Legea nr. 302/2004.

            Prevederile din Legea nr. 302/2004, Titlul III, Capitolul II reglementează exclusiv emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile române competente.

            Aşa fiind, dispoziţiile tranzitorii prevăzute în art. 108 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora prevederile din acest titlu se aplică mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în vigoare, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date, nu au în vedere mandatele europene de arestare emise de un alt stat membru al Uniunii Europene.

            De altfel, aceste dispoziţii tranzitorii reglementează situaţia  faptelor comise anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor din Titlul III al Legii nr. 302/2004, în sensul că şi pentru acestea poate fi emis sau executat un mandat european de arestare.

            În consecinţă, recursul declarat de persoana solicitată a fost respins.

 

Mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale. Conţinutul hotărârii privind executarea mandatului european de arestare

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Proceduri prevăzute în legi speciale. Mandatul european de arestare

Indice alfabetic: Drept procesual penal

 - mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale

- conţinutul hotărârii privind executarea mandatului european de arestare

                         

                                             Legea nr. 302/2004, art. 87 alin. (2)

 

            Potrivit art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, dacă mandatul european de arestare a fost emis de autoritatea judiciară competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene în vederea efectuării urmăririi penale, cetăţeanul român poate fi predat în baza unui astfel de mandat cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei. Prin urmare, hotărârea privind executarea unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale, prin care instanţa a dispus predarea cetăţeanului român, fără a cere autorităţii judiciare emitente îndeplinirea condiţiei ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei, este nelegală.   

     

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2492 din 8 mai 2007

 

            Prin sentinţa nr. 45/PI din 24 aprilie 2007, Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în temeiul art. 89 şi urm. din Legea nr. 302/2004, a admis sesizarea Tribunalului Penal şi Civil din Teramo, Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces, a dispus predarea cetăţeanului român urmărit internaţional D.C. către autorităţile judiciare din Republica Italia şi a menţinut măsura arestării acestuia pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 24 aprilie 2007, ora 11,00.

Prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 754/59/2007, Ministerul de Justiţie din Republica Italia, Tribunalul Penal şi Civil din Teramo, Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces, a transmis mandatul european de arestare şi a solicitat arestarea în vederea predării cetăţeanului român urmărit internaţional D.C. La dosar a fost depus mandatul european de arestare din care rezultă că cetăţeanul român D.C. este urmărit internaţional şi că acesta a săvârşit infracţiunea de extorcare prevăzută în art. 110 şi art. 629 C. pen. italian, infracţiune care are corespondent în dispoziţiile art. 194 C. pen. român.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs procurorul. Prin motivele de recurs, procurorul a criticat hotărârea pronunţată pentru nelegalitate sub aspectul neaplicării condiţiei imperative prevăzute în art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 referitoare la transferarea în România a persoanei urmărite pentru executarea pedepsei, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate.

Recursul este fondat.

Biroul Judecătorului de Investigaţii înainte de Proces de pe lângă Tribunalul Penal şi Civil din Teramo a transmis spre executare autorităţii române mandatul european de arestare nr. 7773/05 RGNR din 3 aprilie 2007 privind pe D.C., cetăţean român, solicitând arestarea şi predarea acestuia în vederea efectuării urmăririi penale pentru săvârşirea în Italia, în luna iulie 2005, a infracţiunii de extorcare prevăzută în Codul penal italian, infracţiune ce are corespondent infracţiunea de şantaj în Codul penal al României.

În procedurile de la Curtea de Apel Timişoara şi de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara persoana solicitată a fost identificată, reţinută şi arestată. D.C. nu a consimţit la predare şi, fiind audiat, nu a recunoscut imputările penale din mandatul european de arestare, susţinând că nu ar fi săvârşit nicio infracţiune pe teritoriul Italiei.

Prin sentinţa penală atacată, Curtea de Apel Timişoara a hotărât executarea mandatului european de arestare şi predarea persoanei solicitate autorităţii judiciare emitente a mandatului.

Hotărârea a fost pronunţată cu neobservarea dispoziţiilor normative care reglementează soluţionarea mandatelor europene de arestare în ipoteza în care persoana solicitată este cetăţean român şi în raport cu faza procesului penal în statul membru emitent al mandatului european de arestare.

D.C. este cetăţean român, iar mandatul european de arestare a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale de către autoritatea judiciară competentă din Italia.

Potrivit art. 5 (Garanţii oferite de statul membru emitent în cazuri particulare) paragraf 3 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene (2002/584/JAI) din 13 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al Comunităţilor Europene din 18 iulie 2002, „executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată conform legislaţiei statului membru următoarele condiţii: (...) când persoana pe numele căreia s-a emis mandatul european de arestare în scopul urmăririi este cetăţean sau rezident al statului membru de executare, predarea poate fi supusă condiţiei conform căreia persoana, după ce a fost audiată, să fie predată statului membru de executare pentru a-şi executa pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate pronunţată împotriva sa în statul membru emitent.”

Parlamentul României, adoptând Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, valorificând textul normativ comunitar  precitat, a prevăzut în art. 87 (Condiţii speciale) alin. (2) din această lege că „cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei.”

Condiţia este, deci, specială şi imperativă.

Or, hotărârea de executare a mandatului european de arestare şi de predare a cetăţeanului român D.C. a fost pronunţată fără ca această condiţie să fi fost avută în vedere la adoptarea soluţiei, omiţându-se ca autorităţii judiciare emitente a mandatului european de arestare să i se ceară îndeplinirea condiţiei arătate, deşi art. 88¹ alin. (3) şi art. 95 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 oferă cadrul legal pentru asigurarea respectării acestei condiţii.

            În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, hotărârea atacată a fost casată în parte şi s-a făcut aplicarea art. 87 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,  persoana predată să fie transferată pentru executarea acesteia în România, menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

 

Rejudecare în caz de extrădare. Persoană judecată şi condamnată în lipsă

 

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Proceduri speciale. Asistenţa judiciară internaţională. Rejudecarea în caz de extrădare

  Indice alfabetic: Drept procesual penal

- rejudecare în caz de extrădare

                                                                           

                                               C. proc. pen., art. 522¹

 

Prevederile art. 522¹ C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cazul în care persoana condamnată a fost prezentă la judecata în primă instanţă şi, la primele termene, la judecata în apel, chiar dacă a lipsit la termenele ulterioare de judecată în apel şi la toate termenele de judecată în recurs, întrucât a fost arestată în străinătate. Într-un astfel de caz, dreptul la apărare al persoanei condamnate este asigurat, dacă aceasta a fost asistată sau, după caz, reprezentată prin apărător pe parcursul întregului proces penal.  

 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2517 din 9 mai 2007

 

Prin sentinţa nr. 557/D din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Bacău, Secţia penală, a respins ca nefondată cererea formulată de condamnatul D.S. privind rejudecarea după extrădarea de către autorităţile judiciare germane, în temeiul art. 522¹ C. proc. pen., a cauzei penale ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău în care i-a fost aplicată în mod definitiv pedeapsa de 12 ani închisoare.

Instanţa a reţinut că petiţionarul condamnat a invocat în cerere dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen., care statuează că „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

Sintagma „judecate şi condamnate în lipsă” se referă exclusiv la persoanele care au lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare, pe întreaga durată a procedurii penale în faţa instanţelor judecătoreşti (judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs).

Din verificarea dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău s-a constatat că situaţia petiţionarului-condamnat excede câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 522¹ C. proc. pen., întrucât acesta a fost prezent personal la judecata în primă instanţă şi în apel, după cum urmează:

Inculpatul D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă - cu excepţia unui singur termen - asistat de apărător ales, şi a fost prezent la pronunţarea sentinţei, luând cunoştinţă de pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave.

Inculpatul a declarat apel în cauză, fiind prezent în faţa instanţei de control judiciar la primele termene, asistat de apărător ales, după care a plecat din proprie iniţiativă în Germania, ţară pe teritoriul căreia a comis fapte penale. Apelul a fost soluţionat în lipsă - susţinut oral prin apărătorul ales, fiind respins ca nefondat prin decizia nr. 446 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.

Recursul declarat în termen în numele inculpatului de apărătorul ales în apel a fost susţinut oral în faţa instanţei supreme în lipsa inculpatului de alţi doi apărători aleşi, fiind respins ca nefondat prin decizia nr.1889 din 18 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Procedura în recurs a cuprins o perioadă de 2 ani, respectiv 7 martie 2003 - 18 martie 2005, întrucât din verificările întreprinse de instanţa supremă pe relaţia Biroul Naţional Interpol România - Interpol Wiesbaden din Germania s-a stabilit că inculpatul se afla în detenţie cu începere de la 10 octombrie 2002 în închisoarea judiciară Oldenburg. Instanţa română a formulat cerere de acordare a asistenţei juridice, în baza Convenţiei Europene de Asistenţă Juridică în materie penală - Strasbourg 1959, privind înmânarea către inculpat a citaţiilor în dosarul de recurs nr. 861/2003 pentru termenele de judecată din 10 septembrie 2004 şi 18 martie 2005 la închisoarea judiciară Oldenburg. Ca răspuns la cererea amintită prin comunicarea Ministerului de Justiţie al Landului Niedersachen s-a atras atenţia că inculpatul este arestat în Germania şi din acest motiv participarea sa la dezbateri se poate asigura numai prin procedura extrădării. Scrisoarea expediată de apărătorul din Germania al inculpatului către omologul acestuia din România - în faza de recurs - a comunicat faptul că inculpatul a fost condamnat în Germania, avansându-se data probabilă a întoarcerii în România pentru 29 iulie 2005. Ca atare, instanţa supremă a procedat la judecarea recursului.

Apelul declarat în cauză de petiţionarul condamnat, cu motivarea că în procedura penală ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 a fost judecat şi condamnat în lipsă la pedeapsa de 12 ani închisoare, fiindu-i încălcat dreptul de a fi prezent în propriul proces, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 34 din 13 februarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.

Recursul declarat de petiţionarul condamnat, prin care a reiterat  motivele de nelegalitate din apel, este nefondat.

Soluţia privind respingerea cererii de rejudecare a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău este legală şi temeinică.

În conformitate cu dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen., a căror aplicare este solicitată de petiţionarul condamnat, rejudecarea după extrădare, la cererea condamnatului, are loc numai în cazul persoanelor judecate şi condamnate în lipsă.

Pentru a fi respectată voinţa legiuitorului, interpretarea corectă din punct de vedere gramatical şi sistematic a sintagmei amintite nu poate fi decât aceea ce include în sfera de aplicare exclusiv pe inculpaţii condamnaţi ce au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecata şi pronunţarea în primă instanţă, cât şi la judecata în apel şi recurs, în măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Din examinarea lucrărilor dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău se constată, astfel cum în mod corect au reţinut şi instanţele anterioare, că inculpatul D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, asistat de apărător ales, inclusiv la pronunţare.

Inculpatul a luat cunoştinţă de condamnare şi a declarat apel, fiind prezent personal în faţa instanţei de control judiciar la primele termene de judecată, ocazie cu care a luat termen în cunoştinţă pentru celelalte amânări ulterioare până la soluţionarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen. Lipsa ulterioară a acestuia din motive particulare nu a împiedicat soluţionarea în condiţii legale a apelului, prin reprezentarea sa de apărătorul ales.

La judecarea recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inculpatul a lipsit, fiind arestat în Germania din motive imputabile acestuia, astfel încât s-a dispus citarea sa la locul de deţinere în străinătate, soluţionarea căii de atac având loc numai după ce s-a constatat imposibilitatea aducerii sale în România, în prezenţa apărătorilor aleşi.

Ca atare, dreptul la apărare al inculpatului a fost asigurat în cauză prin audierea şi prezenţa sa nemijlocită în cursul urmăririi penale, în faza de judecată în primă instanţă, precum şi parţial în cadrul judecăţii în apel şi, în permanenţă, prin apărători aleşi, pe parcursul întregii proceduri penale până la definitivarea acesteia, fiindu-i inaplicabile dispoziţiile art. 522¹ C. proc. pen.

Luând în calcul faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi că art. 6 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuşi” şi „dreptul de a interoga martorii”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei. Curtea este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs art. 6 din Convenţie se aplică cu mai puţină stricteţe, admiţându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în care audienţa se desfăşoară fără prezenţa celui acuzat (Hotărârea Ekbatani). Se admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această situaţie a fost verificată şi constatată şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa, astfel cum s-a întâmplat şi în cauza privind pe petiţionarul condamnat D.S. la judecata în recurs (Hotărârea Colozza şi Rubinat).

Ca atare, soluţia adoptată în cauză este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, recursul a fost respins, ca nefondat, potrivit art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.