Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Cauza Tudor Tudor împotriva Romaniei, cererea nr.21911/03, hotărârea din 24 martie 2009

Situaţia chiriaşului care a cumpărat imobilul în care locuia pe baza Legii nr.112/1995 – acţiune în revendicare – practica divergentă privind interpretarea noţiunii de bună credinţa – epuizarea cailor interne de atac – caracterele cai de atac disponibile – restituirea proprietarilor preluate de stat în perioada comunistă – Legea nr.10/2001 – practica instanţelor naţionale.

ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1944 şi trăieşte în Bucureşti. Începând cu anul 1973 el a locuit într-un apartament închiriat de la stat. În 1997 pe baza Legii nr.112/1995, reclamantul a cumpărat apartamentul de la stat. Printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 1997, Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în revendicare a fostului proprietar al apartamentului, împotriva statului, asupra apartamentului cumpărat de reclamant. Pe baza acestei decizii, fostul proprietar a pornit mai multe acţiuni pentru recuperarea posesiei clădirii, acţiuni îndreptate împotriva persoanelor care au cumpărat apartamente în aceea clădire.

Printr-o hotărâre definitivă din 28 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a ordonat reclamantului să predea posesia apartamentului către fostul proprietar. Curtea de Apel a ajuns la concluzia că titlul de proprietate a fostului proprietar este mai veche şi prevalează asupra contractului de vânzare-cumpărare a reclamantului. Instanţa a mai arătat că buna credinţa a reclamantului ar avea importanţă numai în ipoteza în care reclamantul s-ar întoarce împotriva statului pentru compensaţii. Dar în acelaşi timp, aceeaşi Curte de Apel a luat în considerare buna credinţo a altor chiriaşi din aceeaşi clădire şi a respins acţiunea promovată de fostul proprietar împotriva acestora. Astfel, la data de 28 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea fostului proprietar împotriva lui T.I. şi T.A., foşti chiriaşi în acel imobil, care au cumpărat apartamentul lor pe baza Legii nr.112.

La 6 aprilie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecând un recurs în anulare promovat de Procurorul General a casat hotărârea din 28 noiembrie 2002 şi a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă, iar la data pronunţării Curţii europene instanţele naţionale încă nu au soluţionat cauza. În 2006, Înalta Curte a mai admis încă un recurs în anular, în privinţa unui alt fost chiriaş. În ce priveşte reclamantul, acţiunea în evicţiune pornită împotriva lui de către fostul proprietar este pendinte pe rolul instanţelor naţionale.

Legislaţie şi practică naţională relevantă
Acţiunea în revendicare

În dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principale remedii pentru protejarea dreptului de proprietate. În practică acţiunea în revendicare înseamnă apărarea unui drept în rem, prin care fostul proprietar deposedat pretinde proprietatea sa care se află în posesia unei terţe persoane. În ipoteza în care atât reclamantul cât şi pârâtul au un titlu valabil pentru bunul în cauza, instanţa decide care dintre titluri prevalează. Finalitatea acţiunii în revendicare, dacă ea este admisă este că instanţa recunoaşte (efect declarativ) titlul de proprietate a reclamantului, cu efect retroactiv, obligând astfel pârâtul să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, atunci se poate dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri.

Garanţia pentru evicţiune

Articolele 1337-1351 din Codul Civil instituie obligaţia în sarcina vânzătorului de a garanta pentru evicţiune. Cumpărătorul evins poate pretinde restituirea preţului şi plata de despăgubiri indiferent de buna sau reaua credinţă a vânzătorului. Cumpărătorul are posibilitatea de a solicita introducerea vânzătorului în acţiunea pornita de terţ împotriva lui, sau de a porni o nouă acţiune împotriva vânzătorului după ce a fost evins. În acest din urma caz se aplica art.1351 care prevede că „dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanţă cu evingătorul sau, fără să cheme în cauză pe vânzător, şi a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicţiune, de a proba că erau mijloace să câştige judecata.” Cumpărătorul de bună credinţă continuă să beneficieze de prerogativele dreptului de proprietate până la momentul în care nu mai este considerat ca fiind de bună credinţă, moment care intervine la când terţul porneşte acţiunea în evicţiune împotriva cumpărătorului. În această ipoteză cumpărătorul are posibilitatea de a cere despăgubiri de la vânzător.

Acţiune pentru restituirea preţului în baza Legii nr.10/2001

La timpul relevant pentru evenimentele cauzei art.51 a Legii 10, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr.184/2002, prevedea pentru persoanele interesate o acţiune pentru restituirea preţului de cumpărare, actualizată la rata inflaţiei şi introdusă împotriva statului de către cumpărătorul al cărui contract a fost anulat. Această acţiune nu trebuia timbrată şi sumele se plăteau de către Ministerul Finanţelor dintr-un fond special.

Practica judiciara privind restituirea preţului

La cererea Curţii, Guvernul a prezentat practica judiciară relevantă în cauze similare cu prezenta. Astfel, în 17 hotărâri au fost pronunţate între anii 2005 – 2008 împotriva statului în cauze pornite de persoane care şi-au pierdut bunul imobil ca urmare a unei acţiuni în revendicare. Pe baza Codului Civil instanţele judecătoreşti au dispus restituirea preţului, adus la zi la nivelul inflaţiei, precum şi au stabilit despăgubiri şi costuri acolo unde se impunea. Majoritatea instanţelor au considerat că Legea nr.10/2001 nu este aplicabilă pentru acţiunile în revendicare atunci când contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat ca urmare a acţiunii în revendicare. Însă, atunci când contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, instanţele române, în mod coerent au aplicat Legea nr.10 şi au acordat cumpărătorului preţul indexat.

Evoluţii recente favorabile chiriaşilor

În Decizia nr.520/C din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Constanţa a decis în favoarea cumpărătorului care a cumpărat imobilul de la stat cu bună credinţă, într-o acţiune în revendicare pornită de fostul proprietar. Curtea de Apel Constanţa a decis că restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă pe baza art.1 din Protocolul 1 şi pe baza jurisprudenţei care o interpretează (Pincová and Pinc v. Cehia, nr.36548/97, ECHR 2002 VIII; Raicu v. România, nr.28104/03, 19 octombrie 2006 şi Pădurăru v. România, nr.63252/00, ECHR 2005 XII) şi a ordonat statului să plătească preţul de piaţă către fostul proprietar.

Într-o decizie similară, din 12 decembrie 2007, Înalta Curte a decis în favoarea unui cumpărător (fost chiriaş) într-o acţiune în revendicare a fostului proprietar. Înalta Curte a luat în considerare faptul că titlul cumpărătorului a fost confirmat într-o acţiune adusă de fostul proprietar care solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză. De asemenea, instanţa a considerat că deposedarea cumpărătorului în aceste circumstanţe ar crea nedreptăţi noi şi disproporţionate în încercarea de a îndrepta nedreptăţi mai vechi. Înalta Curte a mai precizat că restituirea preţului de cumpărare indexat pe baza Legii nr.10/2001 nu este în măsură să compenseze pe cumpărător deoarece nu reflectă preţul de piaţă a imobilului.

Prin Decizia nr.1055 din 9 octombrie 2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art.47 din Legea nr.10/2001 în măsura în care încalcă titlul de proprietate a cumpărătorului. Articolul în cauză prevedea că persoanelor cărora înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 li s-a respins acţiunea pe baza Codului Civil să aibă posibilitatea încă o dată să solicite restituirea proprietăţii. Curtea Constituţionala a considerat că persoanele cărora le-a fost confirmat titlul de proprietate printr-o hotărâre judecătoreasca nu pot fi constrânse să predea imobilul când nu există nici o justificare serioasă bazată pe considerente de ordine publică în lumina art.44 alin.3 din Constituţie.

ÎN DREPT
Presupusa încălcare a art.6 para 1 considerat singur sau în coroborare cu art.14 din Convenţie

Reclamantul se plânge că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 28 ianuarie 2003 este rezultatul unui proces care nu a fost echitabil, având în vedere că aceeaşi Curte de Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice împotriva altor cumpărători din aceeaşi clădire.

Susţinerile părţilor

Guvernul a susţinut în fata Curţii că procesul a fost unul echitabil şi că instanţele care au judecat cauza reclamantului au pronunţat hotărâri bine motivate. În opinia Guvernului faptul că s-au pronunţat decizii contradictorii în cauze similare în sine nu poate fi considerată o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei. Guvernul consideră că problema controversată era interpretarea dată de instanţele naţionale noţiunii de bună credinţă, dar deciziile contradictorii sunt justificate deoarece se bazează pe interpretarea faptelor în fiecare cauză în parte. Reclamantul nu este de acord cu asemenea susţineri, reiterând că Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat hotărâri contradictorii în cauze identice.

Aprecierea Curţii

Curtea consideră că nici o prevedere din Convenţia europeană nu obligă statele părţi să restituie bunurile confiscate, dar atunci când prin lege se prevede restituirea lor aceasta trebuie implementată cu respectarea unei clarităţi rezonabile şi cu o anumită coerenţă pentru a evita, pe cât posibil, incertitudinile şi ambiguităţile pentru persoanele interesate de măsurile care urmează a fi implementate. În context, trebuie menţionat că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau rezultatul unor practici a autorităţilor de stat – este un factor important în analiza conduitei statului.

Curtea notează că în contextul restituirii bunurilor trecute abuziv în proprietatea statului în perioada comunistă în România, lipsa coerenţei legislative şi practica judiciară contradictorie privind interpretarea anumitor aspecte ale legilor de restituire a creat un climat general de lipsă de certitudine, lipsă care apare şi în prezenta cauză datorită interpretării diferite a relevanţei bunei credinţe a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul.

În timp ce anumite divergenţe în interpretare sunt inerente oricărui sistem judiciar, cum este şi cel român, bazat de o reţea de instanţe formată din trei grade de jurisdicţie, Curtea totuşi subliniază că în prezenta cauză interpretarea divergentă a venit din partea aceeaşi jurisdicţii (Curtea de Apel Bucureşti), care a fost şi ultima instanţă care se pronunţa în cauză. De asemenea, Curtea Suprema de Justiţie de atunci nu avea nici un mecanism efectiv la dispoziţie să corecteze jurisprudenţa divergentă a instanţelor inferioare. Acţiunea Procurorului General privind cauzele asemănătoare cu cea a reclamantului nu avea menirea de a corecta interpretarea divergentă, ci mai degrabă de a aplica legea la cauze determinate, prin intermediul unei căi de atac extraordinare, cale care în sine era contrară principiului securităţii raporturilor juridice.

În final, Curtea observă că după mai mult de şapte ani de la adoptarea Legii nr.10/2001, interpretarea privind aspectele esenţiale ale Legii încă este schimbătoare şi că încă nu există o aşezare definitivă a interpretării aspectelor esenţiale ale Legii nr.10/2001. Curtea nu contestă că instanţele naţionale au puterea de a-si schimba propria practică, însă în contextul particular al restituirilor în România, recentele evoluţii favorabile chiriaşilor pot reprezenta doar o etapă în practica judiciară schimbătoare.

Curtea consideră că în absenţa unui mecanism care să asigure consistenţa practici instanţelor naţionale, diferenţele de interpretare aşa de profunde şi de durată în timp referitor la un subiect de o asemenea importanţă pentru societate, este în măsură să creeze o situaţie de incertitudine continuă. Din aceste considerente, incertitudinea explicată mai sus l-a privat pe reclamant de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel, existând astfel o încălcare a art.6 para 1 pe aceste considerente. În aceste condiţii Curtea consideră că nu mai este necesar examinarea cererii sub aspectul art.6 coroborat cu art.14.

Pretinsa încălcare a art.1 di Protocolul nr.1 luat separat sau în coroborare cu art.14

Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că prin faptul că instanţele naţionale au preferat titlul fostului proprietar faţă de titlul său, el a fost privat de dreptul său la respectarea proprietăţii. De asemenea el s-a plâns că a fost discriminat pe motiv că Curtea de Apel a adoptat decizii contradictorii în cauze identice.

Susţinerile părţilor

Referitor la acest capăt de cerere, Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs, deoarece reclamantul nu a pornit o acţiune în răspundere pentru evicţiune împotriva statului. Această acţiune i-ar fi permis reclamantului să recupereze preţul de cumpărare, actualizat la rata inflaţiei.

Reclamantul a susţinut că nu a fost nevoie de introducerea statului în acţiunea în evicţiune îndreptate împotriva lui datorită faptului că instanţa de fond şi cea de apel i-a dat lui câştig de cauză, soluţia schimbându-se numai de către Curtea de Apel în judecarea recursului.
Aprecierea Curţii

Curtea reaminteşte că în lumina art.35 din Convenţie, înainte de a se adresa Curţii, persoana este obligată să apeleze la toate remediile care sunt disponibile şi suficiente pentru a permite repararea pretinsei încălcări. Existenţa căilor de atac la care se referă art.35 trebuie să fie certă nu numai în teorie ci şi în practică.

În cauza prezentă, instanţele interne au comparat titlurile de proprietate prezentate de reclamant şi de fostul proprietar al apartamentului revendicat şi au decis ca titlul fostului proprietar prevalează. Acţionând în acest fel, Curtea de Apel nu a declarat nul titlul reclamantului şi nici nu i-a acordat vreo compensaţie pentru prejudiciul suferit. Însă, reclamantul mai avea posibilitatea ca pentru evicţiune să se îndrepte împotriva vânzătorului, adică împotriva statului, fie prin introducerea în cauză a statului fie printr-o acţiune separată după ce fusese deja evins. Jurisprudenţa prezentată de către Guvern arată că există o practică consistentă care indică acordarea de despăgubiri în cauze similare celei prezente. Astfel, această cale de atac este disponibilă atât în teorie, cât şi în practică şi mai trebuie determinat dacă suma care putea fi obţinută prin exercitarea acestei căi era suficientă să permită încălcarea pretinsă de reclamant. Curtea se arată conştienta de dificultăţile create de compensarea proprietarii preluate abuziv de stat în perioada comunistă, dar atenuarea injuriilor vechi nu trebuie să creeze noi disproporţionalitatea. Jurisprudenţa prezentată de Guvern arată că persoane în situaţia reclamantului ar fi primit cel puţin preţul la cumpărare, actualizat la rata inflaţiei şi ei aveau posibilitatea obţinerii de despăgubiri şi returnarea cheltuielilor ocazionate.

Însă, Curtea nu poate specula în prezenta cauză care ar fi fost rezultatul unei asemenea proceduri pentru restituirea preţului dacă reclamantul s-ar fi decis să apeleze la asemenea proceduri. Cu toate că legea specială (Legea nr.10/2001) nu prevede o procedură specială prin care persoanele aflate în situaţia reclamantului s-ar putea îndrepta împotriva statului, Curtea consideră că remediul prevăzut de Codul Civil este suficient pentru a remedia o situaţie precum cea a reclamantului. Astfel, reclamantul ar fi trebuit să epuizeze această cale de atac. Nefăcând aşa, Curtea respinge acest capăt de cerere pe baza art.35 para. 1 din Convenţie.

În aplicarea art.41, Curtea acordă reclamantului 5.000 EURO pentru daunele morale suferite şi 2.200 EURO pentru costuri şi cheltuieli.

2. Natura civilă a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, în care una din părţi este o persoană juridică. Instanţa competentă.

Drept procesual civil. Competenta materiala.

Competenta materiala procesuala. Declinare. Persoana juridica. Contract de vânzare-cumpărare. Natura civilă a cauzei.

Cod Procedură Civilă : art.2 lit. b

Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială trebuie făcută în raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi.

Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu: comercialitate, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se stabilesc raporturi juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale.

Litigiul având ca obiect, acţiunea în nulitate absolută a unui contract de vânzare-cumpărare – din acest contract neizvorând obligaţii comerciale – este de natură civilă şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei în raport de valoarea obiectului cererii.

 

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.1776, din 17 martie 2008

 

Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamantul P.D.A. a chemat în judecată pe pârâţii N.S.R., S.C. B. T. S.R.L., Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând să se constate nulitatea actului de vânzare-cumpărare, din 15 septembrie 1999, privind un apartament dintr-un imobil situat în Bucureşti, încheiat între pârâtul N.S.R., în calitate de vânzător şi S.C. B.T. S.R.L., în calitate de cumpărător, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară; să se constate că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu; să fie obligaţi pârâţii N.S.R. şi S.C. B. T. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate şi liniştita posesie apartamentul sus menţionat.

Prin Sentinţa civilă nr.4963, din 20 mai 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia civilă, în conformitate cu prevederile art.2 alin.(1) lit.b Cod Procedură Civilă, valoarea obiectului cererii fiind peste 1 miliard de lei.

Prin Sentinţa civilă nr.1402, din 5 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

S-a reţinut că, întrucât valoarea apartamentului în litigiu fiind sub 500.000 RON, în cauza sunt aplicabile prevederile art.2 alin.(1) pct.1 lit.b Cod Procedură Civilă, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.219/2005, potrivit cărora, tribunalul judecă în prima instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei.

S-a mai reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada că apartamentul aflat în litigiu face parte din fondul de comerţ al pârâtei S.C. R.T.P. S.R.L. (fostă S.C. B.T. S.R.L.).

Fiind astfel investită, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.7678, din 17 mai 2007, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia comercială, şi constatând conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionare acestuia.

S-a reţinut că prezentul litigiu este de natură comercială, întrucât pârâta S.C. R.T.P. S.R.L., parte în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a se constata, în calitate de cumpărător, este o persoană juridică cu statut de societate comercială, astfel încât, sunt incidente prevederile art.2 pct.1 lit.a Cod Procedură Civilă.

Prin Sentinţa nr.29 din 4 iulie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă, a reţinut că pricina dedusă judecăţii este de natură civilă şi nu comercială şi că valoarea obiectului acţiunii fiind sub 5 miliarde lei vechi, sunt incidente prevederile art.2 lit.b Cod Procedură Civilă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs S.C. R.T.P. S.R.L. invocând prevederile art.304 pct.7, pct.8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă.

S-a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1999, considerându-l un act de natură civilă deşi acesta este un act de natură comercială.

Mai susţine că imobilul în litigiu, cumpărat în vederea realizării activităţii comerciale, formează fondul de comerţ şi este înregistrat în evidenţa contabilă a societarii, plătind pentru acesta taxe şi impozite, astfel că, în această situaţie, competenţa de soluţionare aparţinea secţiei comerciale a Tribunalului Bucureşti.

Recursul nu este fondat.

Caracterizarea unui litigiu ca fiind de natură civilă sau comercială trebuie făcută în raport de normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părţi.

Dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la fapte de comerţ şi comercianţi şi el priveşte raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant, dreptul civil având ca obiect toate celelalte raporturi patrimoniale, precum şi raporturile procesuale nepatrimoniale.

Contractele comerciale se disting printr-un element definitoriu: comercialitate, în sensul că, potrivit legii, ele sunt acte de comerţ prin care se

stabilesc raporturi juridice comerciale şi din care izvorăsc obligaţii comerciale.

În speţă, contractul de vânzare-cumpărare în discuţie nu se circumscrie raporturilor din sfera comercialului, din acest contract neizvorând obligaţii comerciale.

De aceea, este irelevant faptul că imobilul cumpărat de recurenta-parată în baza contractului de vânzare-cumpărare formează fondul său de comerţ şi că este înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii.

Drept urmare, cum litigiul dedus judecăţii are ca obiect, în principal, acţiunea în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul N.S.R., în calitate de vânzător şi parata-recurentă, în calitate de cumpărătore, în mod just, prin hotărârea atacată, s-a apreciat că litigiul este de natură civilă şi competenţa de soluţionare aparţine judecătoriei în raport de valoarea obiectului cererii.

Drept urmare, în raport de considerentele expuse şi constatând în legalitatea hotărârii atacate, recursul a fost respins ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art.312 alin.(1) Cod Procedură Civilă.

--------------- 3. Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vaslui, T.V. a solicitat obligarea Statului Roman reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 5.000.000 euro, echivalent în lei cu titlu de daune materiale şi la suma de l5.000.000 euro echivalent în lei cu titlu de daune morale. Reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr.105/1982 a Judecătoriei Bârlad s-a constatat că este tatăl minorului I.G., s-a încuviinţat ca acesta să poarte numele de T. şi a fost obligat la plata pensiei de întreţinere. În urma admiterii cererii de revizuire a sentinţei nr.105/1982, prin sentinţa nr.2061/2006 a Judecătoriei Bârlad, rejudecându-se acţiunea pentru stabilirea paternităţii, a fost respinsă constatându-se că revizuentul nu este tatăl copilului. Reclamantul pretinde că hotărârea nr.105/1982 l-a prejudiciat material, deoarece pe durata existenţei sentinţei a fost lipsit de o parte importanţa a veniturilor băneşti, la început mai mari, deoarece a trebuit să suporte atât cheltuielile inerente derulării procesului, cât şi pensia de întreţinere la care a fost obligat, la care s-a adăugat diminuarea veniturilor, datorită reducerii capacităţii de muncă, în urma unui soc nervos cauzat de proces. Mai arată reclamantul că prin acest proces i s-a lezat onorarea, demnitatea, prestigiul profesional, afectată fiind şi familia în urma repetatelor invitaţii la politie pentru abandon. Tribunalul Vaslui, prin sentinţa nr.724/2007 a respins acţiunea. S-a reţinut că prin revizuirea sentinţei nr.105/1982 a Judecătoriei Bârlad, în temeiul art.322 pct. 5 Cod Procedură Civilă, proba nouă fiind expertiza medico-legală de examinarea ADN, s-a stabilit cu certitudine că reclamantul este exclus de la paternitatea minorului T.I.G. A reţinut instanţa că nu este vorba de o eroare judiciară în condiţiile în care hotărârea de stabilire a paternităţii a fost pronunţată în baza unui raport de expertiză, aşa cum aceasta se efectua la acel moment. Faptul că mai târziu reclamantul a avut posibilitatea efectuării examenului ADN, nu este culpa statului. Evoluţia ştiinţei medicale a permis în anul 2006 că reclamantul să facă examenul ADN, care a stabilit cu precizie că acesta este exclus de la paternitatea copilului. Soluţia tribunalului a fost confirmată prin decizia nr.121 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, care a înlăturat motivarea instanţei de fond, precizând ca, în speţa, nu se poate pune în discuţie existenţa unei erori judiciare, respectiv o greşeală gravă de judecată, deoarece proba ştiinţifica în temeiul căreia s-a admis cererea de revizuire a sentinţei nr.105/1982 a fost imposibil de efectuat la momentul judecării cauzei în fond. Totodată s-a reţinut ca probă ştiinţifică a fost administrată într-o cale extraordinară de atac, astfel că apelantul nu a fost prejudiciat, deoarece în cauza nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul declarat. Împotriva deciziei Curţii de Apel Iaşi a declarat recurs motivat în drept pe dispoziţiile art.304 pct.9 şi pct.7 Cod Procedură Civilă T.V., susţinând că a demonstrat legal şi ştiinţific cu raportul de expertiza ADN culpa statului. Nu există nici un text de lege care să precizeze că prin evoluţia ulterioară a mijloacelor de investigare este înlăturată culpa statului care rezidă şi din faptul că la momentul judecării cauzei, instanţa a respins neargumentat şi nemotivat în drept cererea pârâtului din acel proces, de efectuare a unei contraexpertize. Recursul este nefondat. Potrivit art.52 alin.(3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătura răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. În cauza, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea privitoare la răspunderea statului pentru eroarea judiciară comisă prin soluţia din sentinţa nr.105/1982, pe dispoziţiile art.998 Cod Civil. Aceasta presupune administrarea probelor necesare dovedirii existenţei şi întinderii prejudiciului generat de fapta ilicită, aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul. Sub aspect subiectiv, această răspundere a statului are un caracter obiectiv, de garanţie pentru faptele altora. În speţă, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârile pronunţate în precedent, nu poate fi vorba de o eroare judiciară, privită ca faptă ilicită, cauzatoare a prejudiciului, deoarece revizuirea sentinţei civile nr.105/1982 a fost posibilă ca urmare a evoluţiei ştiinţifice, care a integrat în activitatea judiciară noi mijloace de investigaţie, generatoare a unei certitudini în stabilirea paternităţii, aşa cum este examinarea ADN. Desfiinţarea efectelor sentinţei nr.105/1982 exclude culpa acelora pentru care statul este chemat să răspundă, deoarece noile mijloace de investigaţie generate de progresul ştiinţific – necunoscute la data pronunţării sentinţei nr.105/1982 au constituit în accepţiunea art.322 pct.5 Cod Procedură Civilă, mijloacele de probaţiune – imposibil de a fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Eroarea judiciară nu poate fi cantonată la interpretarea probelor sau la refuzul mult sau mai puţin justificat al instanţei de a încuviinţa administrarea unor probe solicitate de părţi, atâta timp cât acestea nu implică reaua credinţă sau neglijenţa gravă a judecătorului în exercitarea funcţiei. Or, reclamantul nu a probat nici unul din elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de textul legal, art.998 Cod Civil pe care şi-a întemeiat acţiunea, căci simplă desfiinţare prin revizuire a sentinţei nu presupune existenta lor. Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt nefondate, motiv pentru care s-a făcut în cauza aplicarea art.312 Cod Procedură Civilă.

Pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.5626 din 8 octombrie 2008 4. Răspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Instanţa competentă Drept procesual civil. Competenţa. Competenţa materială. Răspundere patrimonială. Prejudiciu. Cod Procedură Civilă : art.1 alin.(1), art.2 alin.(1) lit.h. Constituţia României : art.52 alin.(3) Cod Procedură Penală : art.221 alin.(1)   Articolul 52 alin.(3) din Constituţie stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, la care se referă în mod expres. Articolul 2 alin.(1) lit. h Cod Procedură Civilă Acest text este de stricta interpretare şi nu priveşte prejudiciile produse prin neefectuarea de către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului penal. Aplicarea sa presupune existenţa unui proces penal, în cursul căruia s-au săvârşit erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii. Astfel, acţiunea având ca obiect repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, este, conform art.1 alin.(1) Cod Procedură Civilă, de competenţa judecătoriei şi nu a tribunalului.   ICCJ - Secţia civila şi de proprietate intelectuală, decizia civila nr.2600 din 16 aprilie 2008 Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău, reclamatul C.G.E. a chemat în judecată Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca pârâtul să fie obligat să-i plătească suma de 200.000 lei RON, reprezentând daune morale pentru neîndeplinirea îndatoririlor legale de către procuror. Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art.1000 alin.(3) Cod civil, art.13 din Convenţia pentru apărerea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.(1) şi art.52 alin.(3) din Constituţia României, art.54 alin.(1) şi alin.(2) şi art.56 din Decretul nr.31/1954. Judecătoria Buzău, prin sentinţa civilă nr.4944, din 23 octombrie 2006, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Buzău, reţinând că, potrivit art.52 alin.(3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial potrivit legii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale, că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale se aplică tuturor victimelor unor asemenea erori şi că, potrivit art.2 alin.(1) pct.1 lit.h Cod Procedură Civilă, „tribunalul judecă în prima instanţă cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în dosarele penale”. Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr.537, din 4 mai 2007, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Roman, precum şi acţiunea formulată de reclamant. Prin decizia civilă nr.349, din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe, reţinând că, iniţial, reclamantul a cerut ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 200.000 lei daune morale pentru neîndeplinirea de către procuror a obligaţiei sale legale, constând în sesizarea din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, iar, ulterior, şi-a modificat acţiunea, precizând că îşi întemeiază cererea pe art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi a cerut să se constate că procurorul nu şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu, încălcându-i dreptul la un proces echitabil. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art.304 pct.8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă, a arătat că instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i natura şi interesul lămurit şi vădit neîndoielnic, iar hotărârile sunt lipsite de temei legal şi au fost date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. A susţinut recurentul, că s-a adresat justiţiei, invocând art.21 din Constituţia României şi art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece organul de urmărire penală nu s-a sesizat din oficiu cu privire la infracţiunile care rezultau din declaraţiile martorilor audiaţi într-un dosar de revizuire, şi a precizat că nu a sesizat instanţa pentru repararea pagubelor produse prin erori judiciare (art.504-507 Cod Procedură Penală). Înalta Curte, din oficiu, a invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod Procedură Civilă. Analizând recursul în raport de susţinerile recurentului şi de motivul de recurs invocat din oficiu, s-a constatat că este fondat. Recurentul a invocat art.304 pct. 8 şi pct.9 Cod Procedură Civilă, însă susţinerile acestuia privitoare la calificarea juridică a acţiunii (şi nu interpretarea actului juridic dedus judecăţii, în sensul art.304 pct. 8 Cod Procedură Civilă) fac posibilă încadrarea în art.304 pct.5 Cod Procedură Civilă, iar, faţă de obiectul acţiunii, aşa cum a fost determinat de reclamant şi de prevederile art.1 şi urm. Cod Procedură Civilă, competenţa să soluţioneze pricina în prima instanţă este judecătoria şi nu tribunalul. Art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă stabileşte competenţa tribunalului pentru soluţionare în prima instanţă a „cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”. În prezenta cauză, cererea cu care a fost investită prima instanţă nu are obiectul prevăzut de textul citat. Recurentul nu a invocat faptul că i s-a produs un prejudiciu „prin erori judiciare săvârşite într-un proces penal”, pentru a fi incidente prevederile art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă. Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Buzău şi prin cererea depusă la tribunal, reclamantul a susţinut că există obligaţia procurorului, stabilită de art.221 alin.(1) Cod Procedură Penală, constând în sesizarea din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor care, în opinia sa, rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi la data de 2 decembrie 1998 şi că prin neîndeplinirea acestei obligaţii de serviciu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil. În acţiune, au fost invocate prevederile art.1000 alin.(3) Cod Civil, art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art.21 alin.(1) şi art.52 alin.(3) din Constituţie, art.54 alin.(1) şi alin.(2) şi art.56 din Decretul nr.31/1954, iar prin cererea precizatoare s-a invocat art.13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, făcându-se referiri şi la art.11 alin.(1) şi alin.(2) şi art.20 din Constituţie şi art.998 Cod Civil. Reclamantul nu a invocat art.504-507 Cod Procedură Penală, iar textele invocate de acesta nu reglementează răspunderea statului numai pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Articolul 52 alin.(3) din Constituţie stabileşte răspunderea patrimoniala a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, indiferent de modul în care s-au produs, fără ca textul să privească doar prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, la care se referă în mod expres art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă, text care este de strictă interpretare şi care nu priveşte prejudiciile produse prin neefectuarea de către organul de urmărire penală a actelor de procedură necesare pornirii procesului penal. Aplicarea acestui text presupune existenţa unui proces penal, în cursul căruia s-au săvârşit erori judiciare prin care au fost cauzate prejudicii titularului cererii, iar în prezenta cauză s-a cerut repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni şi nu prin erori judiciare săvârşite în procese penale, în sensul art.504-507 Cod Procedură Penală, aşa cum greşit s-a reţinut prin sentinţa primei instanţe, păstrată prin decizia instanţei de apel. De altfel, reclamantul a precizat că nu a sesizat instanţa pentru pagubele produse prin erori judiciare, neinvocând art.504-507 Cod Procedură Penală. Faţă de obiectul acţiunii formulate de reclamant, nu sunt incidente prevederile art.2 alin.(1) lit.h Cod Procedură Civilă, iar, faţă de suma de 200.000 lei RON cerută ca daună morală, competenţa soluţionării cererii aparţine, conform art.1 alin.(1) Cod Procedură Civilă, judecătoriei. Prin urmare, sentinţa primei instanţe, dată de tribunal cu încălcarea competenţei judecătoriei, este nelegală. De asemenea, este nelegală şi decizia instanţei de apel, prin care a fost păstrata sentinţa pronunţată de tribunal. Pentru considerentele expuse, fiind incidente prevederile art.304 pct. 3 Cod Procedură Civilă, conform art.312 alin.(3) Cod Procedură Civilă, a fost admis recursul declarat de reclamant şi au fost casate hotărârile pronunţate de tribunal şi de instanţa de apel iar, conform art.304 alin.(6) Cod Procedură Civilă, dosarul s-a trimis spre judecare, Judecătoriei Buzău. 5. Cerere întemeiată pe dispoziţiile art.281^1C.pr.civ. prin care se solicita reactualizarea unei sume de bani acordata ca despagubiri. Inadmisibilitate. Drept procesual civil. Procedura inaintea primei instante. Hotararile. Indreptarea, lamurirea şi completarea hotărârii. Reactualizarea unei sume de bani acordata ca despagubiri.Drept procesual civil.Despagubiri.Hotarare. Indreptarea, lamurirea şi completarea hotărârii;Cerere Codul de procedura civila: art.281^1   Faptul ca o persoana nu este de acord cu valoarea despagubirilor - stabilita printr-o decizie pronunţata în apel şi mentinuta în recurs – nu-i deschide calea procedurii prevazute de art.281^1 C.pr.civ. şi nu permite instanţei ca, în baza unei probe administrate ulterior, fără respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispozitii legale intrate în vigoare după pronuntarea hotărârii, sa schimbe dispozitivul acesteia şi sa incalce astfel, puterea lucrului judecat. În realitate, prin cererea formulata, petentul nu a urmarit lamurirea dispozitivului, ci reactualizarea unei sume de bani mentionate în dispozitiv, operatiune care insa nu este posibila prin mijlocul procedural ales de acesta.   ICCJ - Secţia civila şi de proprietate intelectuala, decizia nr.536 din 1 februarie 2008. Prin decizia civila nr.136/A din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Galati, Secţia civila a admis acţiunea formulata de reclamantul D.C., a anulat decizia nr.31 din 1 august 2003 emisa de parata S.C. „C.” S.A. Braila şi a obligat-o pe parata sa acorde acţiuni sau titluri de valoare corespunzatoare diferentei de valoare imobilului în suma de 860.191.299 lei, în funcţie de optiunea reclamantului din momentul executarii. Prin incheierea din 18 aprilie 2007, aceeasi instanţa a admis cererea formulata de D.C. în contradictoriu cu intimata S.C. „C.” S.A. Braila şi a dispus lamurirea intinderii dispozitivului deciziei, în sensul ca valoarea actualizata a sumei de 860.191.299 lei, la care a fost obligata parata este de 9.906.297.000 lei; a mentinut restul dispozitiilor deciziei. Pentru a pronunta aceasta incheiere, curtea de apel a avut în vedere urmatoarele: Potrivit art.281^1 C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea sa lamureasca dispozitivul sau sa inlature dispoziţiile potrivnice. În considerentele deciziei nr.136A din 9 februarie 2004 a Curţii de Apel Galati s-a retinut ca, pentru stabilirea valorii corespunzatoare a imobilului, reclamantul nu a solicitat efectuarea unei expertize tehnice, care sa tina seama de modul de calcul prevazut de Legea nr.10/2001, ci a solicitat sa se ia în considerare valoarea stabilita în anul 1998 cu ocazia solutionarii cererii intemeiate pe Legea nr.112/1995, care era de 1.362.694.320 lei şi din care reclamantul a incasat în baza actului normativ mentionat suma de 502.503.021 lei. Avand în vedere principiul Legii nr.10/2001 în forma initiala, care se refera la criteriul valorii pe piata a imobilului, cat şi modificarile aduse prin Legea nr.247/2005, conform carora valoarea de piata se stabileşte potrivit normelor internationale de evaluare, curtea de apel a apreciat ca cererea reclamantului de reactualizare a despagubirilor se incadreaza în aceste principii, cat şi în cazurile prevazute de art.281^1 Cod procedura civila. Potrivit raportului de expertiza depus la dosar, suma de 9.906.297.000 lei reprezinta valoarea reactualizata a sumei de 860.191.299 lei. Impotriva acestei incheieri a declarat recurs intimata S.C. C. S.A. Braila, criticand-o pentru nelegalitate. În motivarea cererii, recurenta arata ca procedura de lamurire a intinderii şi intelesului dispozitivului aleasa de reclamant nu este cea legala. Contestatia la executare formulata de reclamant a fost calificata gresit ca fiind o cerere intemeiata pe dispoziţiile art.281^1 C.pr.civ., instanţa schimband obiectul cererii. O cerere cu acest temei juridic, ar fi trebuit respinsa ca lipsita de interes, deoarece parata nu a fost obligata la plata unei sume de bani, ci la acordarea de titluri de valoare sau de acţiuni, în funcţie de optiunea reclamantului, pe care acesta nu si-a exprimat-o nici pana în prezent. Daca cererea ar fi fost calificata ca fiind o contestatie la executare, aceasta ar fi trebuit respinsa ca prescrisa, dreptul de a cere executarea silita nemaiputand fi exercitat la data de 19 februarie 2007, cand s-a formulat cererea. Incheierea instanţei este nelegala şi pentru faptul ca a reactualizat creanta în baza unei expertize tehnice extrajudiciare şi nu în baza unei expertize contabile administrate nemijlocit de către instanţa de judecata. Recursul este fondat şi a fost admis în baza art.304 pct.9 Cod procedura civila, pentru urmatoarele considerente: Petentul D.C. a sesizat Curtea de Apel Galati cu o cerere intitulata „contestatie în executare”, în cuprinsul careia s-a referit insa la necesitatea lamuririi intelesului deciziei civile nr.136A din 9 februarie 2004 a aceleiasi instante şi la aplicabilitatea, în drept, a dispozitiilor art.281^1 Cod procedura civila. În atare situaţie, nu se poate retine ca instanţa a dat o calificare gresita cererii sau ca a schimbat obiectul acesteia. În schimb, a admis în mod nelegal cererea, în conditiile în care aceasta nu intrunea conditiile aplicarii art.281^1 C.pr.civ. Potrivit textului de lege mentionat, în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la intelesul, intinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori acesta cuprinde dispozitii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea sa lamureasca dispozitivul sau sa inlature dispoziţiile potrivnice. În speta, nu s-a invocat existenta vreunei neclaritati a dispozitivului, a vreunor lamuriri necesare cu ocazia aplicarii acestuia sau a unor dispozitii potrivnice, imposibil de adus la indeplinire. Nemultumirea petentului vizeaza intinderea masurilor reparatorii la care i s-a recunoscut dreptul prin decizia curtii de apel, intindere care insa este clara şi nesusceptibila de nicio lamurire. Faptul ca petentul nu este de acord cu valoarea despagubirilor - stabilita prin decizia pronunţata în apel şi mentinuta în recurs - nu-i deschide calea procedurii prevazute de art.281^1 C.pr.civ. şi nu permite instanţei ca, în baza unei probe administrate ulterior, fără respectarea principiului nemijlocirii şi a unor dispozitii legale intrate în vigoare după pronuntarea hotărârii, sa schimbe dispozitivul acesteia şi sa incalce astfel, puterea lucrului judecat. În realitate, prin cererea formulata, petentul nu a urmarit lamurirea dispozitivului, ci reactualizarea unei sume de bani mentionate în dispozitiv, operatiune care insa nu este posibila prin mijlocul procedural ales de acesta. Pentru aceste considerente, în baza art.312 şi 304 pct.9 Cod procedura civila, Înalta Curte a admis recursul, a modificat incheierea şi a respins cererea formulata de petent, ca nefondata. 6. Competenta de solutionare se stabileşte prin lege, fără ca părţile sa aiba în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionare litigiului dintre ele la o instanţa sau alta, legea instituind reguli ce permit o dubla delimitare a atributiilor organelor judiciare, fata de alte organe ale statului şi intre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. Faptul ca pe parcursul solutionarii cauzei, din expertizele efectuate a rezultat ca valoarea imobilului ar fi mai mare decat cea prevazuta în antecontractul de vanzare-cumparare nu este de natura a schimba competenta de solutionare după valoare, deoarece determinant în stabilirea acestei competente este momentul investirii instanţei de judecata . Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub nr.12984 la data de 09 iunie 2005, nr.nou 131/215/2005, reclamantul F.C. a chemat în judecata pe pârâtul D.S., solicitand instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunta sa constate valabilitatea conventiei de vanzare-cumparare a imobilului situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.130 (fosta Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având 8 incaperi şi suprafata de teren de 278,76 m.p. şi hotărârea sa tina loc de act autentic de proprietate . În motivarea acţiunii, reclamantul a aratat ca printr-un inscris sub semnatura privata a cumpărat de la autorul pârâtului, D.V., la data de 19.07.2001, imobilul mentionat, cu preţul de 3.000 dolari S.U.A., pe care l-a achitat şi a intrat în posesia imobilului după emiterea dispozitiei nr.3836/07.10.2004 de către Primăria Craiova. Ulterior, autorul pârâtului a decedat, motiv pentru care nu s-a putut incheia actul în forma autentica. În drept, au fost invocate prevederile art.111 Cod Procedura Civila, art.1073 şi art.1077 Cod Civil. La data de 25 octombrie 2005, reclamantul a depus precizare la acţiune, solicitand introducerea în cauza, în calitate de parata şi a numitei S.A.D., iar pârâtul a depus intampinare şi cerere reconventionala, solicitand respingerea acţiunii ca neintemeiata şi sa se constate nulitatea absoluta a conventiei de vanzare-cumparare a imobilului, pentru neseriozitatea preţului. S-au intocmit rapoartele de expertiza nr.1255/2006, de către expert topografic M.P. şi nr.2141/2006, de către expert tehnic P.D. şi expert asistent D.D. La 5 septembrie 2006, reclamantul a formulat obiectiuni la raportul de expertiza nr.1255/2006, la care expertul topografic M.P. a raspuns, la 25.09.06, prin suplimentul nr.1789/2006. La termenul din 12.12.06, părţile au formulat obiectiuni la raportul de expertiza nr.2141/06, la care expertul tehnic P.D. a raspuns, la 4 mai 2007, prin suplimentul nr.831/2007. Prin Sentinţa civila nr.6791 din 15 mai 2007, pronunţata de Judecatoria Craiova, în dosarul nr.131/215/2005, s-a admis în parte acţiunea precizata formulata de reclamantul F.C., împotriva paratilor D.S. şi S.A.D. S-a respins cererea reconventionala formulata de parati. S-a constatat valabila convenţia incheiata intre reclamant şi autorul paratilor, D.V., având ca obiect imobilul situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.130 (fosta Republicii nr.118), compus din parterul clădirii, având 8 incaperi şi suprafata de teren de 259,41 m.p., jud. Dolj, prezenta hotărâre tinand loc de act de vanzare-cumparare. Au fost obligati paratii sa plateasca reclamantului suma de 159,22 lei fiecare, cheltuieli de judecata Impotriva acestei sentinte au formulat recurs paratii, calea de atac fiind calificata de către instanţa ca fiind apel, prin incheierea din data de 18.01.2008. În motivarea apelului, paratii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru faptul ca desi s-a invocat faptul ca nu a fost indeplinita formalitatea multiplului exemplar la incheierea chitantei, nu s-a raspuns la aceasta aparare. De asemenea, apelantii au mai aratat ca instanţa nu putea solutiona cauza prin administrarea probei cu martori pentru a dovedi existenta şi continutul conventiei. În plus, s-a mentionat prin motivele de apel, ca preţul de 3.000 dolari S.U.A. nu este serios fata de valoarea reala a imobilului, instanţa de fond pronuntand hotărârea în baza unei situatii de fapt gresit retinute şi cu administrarea unor probe inadmisibile. Prin Decizia civila nr.23 din 25 ianuarie 2008, pronunţata în dosarul nr.131/215/2005, Tribunalul Dolj a respins apelul formulat de parati. Analizand actele şi lucrarile dosarului instanţa a constatat urmatoarele: La data de 19 iulie 2001, intre reclamant şi autorul paratilor s-a incheiat o conventie, consemnata în forma unui inscris sub semnatura privata denumit "chitanta" prin care părţile intelegeau, sa cumpere, respectiv, sa vanda, parterul imobilului situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.18, şi terenul în suprafata de 278,76 m.p., pentru preţul de 3.000 dolari, obiectul vanzarii urmand a fi revendicat conform Legii nr.10/2001, intrucat la momentul respectiv se afla în proprietatea statului. În acest scop, la data de 20 iulie 2001, prin procura speciala, autentificata sub nr.3683, reclamantul a fost imputernicit de autorul paratilor, D.V. sa il reprezinte în fata Primăriei Craiova, Prefecturii şi Judecătoriei Craiova în vederea revendicarii imobilului, situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.118, jud. Dolj. La data de 7 oct. 2004, a fost emisa de către Primăria Orasului Craiova, Dispozitia nr.3836 prin care s-a aprobat restituirea în natura a parterului imobilului situat în b-dul Carol nr.130, fosta Republicii nr.118. Intrucat titlul de proprietate pentru imobilul ce a facut obiectul conventiei incheiate la 19 iulie 2001 a fost dobandit după decesul vânzătorului, intervenit la data de 4 decembrie 2003, reclamantul a solicitat instanţei pronuntarea unei hotărâri care sa tina loc de act autentic, în contradictoriu cu succesorii sai în drepturi paratii D.S. şi S.A.D. O asemenea cerere este justificata de dispoziţiile art.2 alin.1 din Legea nr.54/1998 (modificata ulterior potrivit Legii nr.247/2005) potrivit carora terenurile, ad validitatem, pot fi instrainate prin acte intre vii, numai dacă actul este incheiat în forma autentica. Fata de prevederea imperativa a legii, convenţia incheiata în forma inscrisului sub semnatura privata reprezinta un antecontract care nu produce efectul stramutarii proprietatii de la vânzător la cumpărator ci, reprezinta un raport obligational pentru ambele parti, natura juridica a acestei obligaţii fiind aceea de "a face", obligatie care dacă nu este executata de buna voie poate fi executata direct, dar atipic prin pronuntarea unei hotărâri care sa tina loc de act autentic. Este evident ca pentru a apela la justiţie în scopul executarii silite a antecontractului trebuie sa existe opunerea din partea uneia din părţile contractante la perfectarea contractului în forma ceruta de lege . Instanta a apreciat ca, prin atitudinea procesuala a celor doi parati (succesori ai promitentului-vânzător) reclamantul a facut dovada refuzului acestora de a se prezenta la notariat în vederea incheierii actului în forma autentica. A considerat de asemenea instanţa ca este excesiv sa se impuna partii care si-a respectat obligatia asumata de a face demers de punere în intarziere prin notificare, formularea acţiunii în justiţie constituind o energica punere în intarziere. În ceea ce priveşte invocarea de către apelanti a faptului ca inscrisul sub semnatura privata nu a fost incheiat în mai multe exemplare, incalcandu-se astfel dispoziţiile art.1179 Cod Civil, instanţa a constatat ca, în cazul în care inscrisul sub semnatura privata nu are putere probatorie (nu este semnat, lipseste formalitatea multiplului exemplar, mentiunea bun şi aprobat) actul juridic pe care il constata va putea fi dovedit cu alte mijloace de proba, chiar inscrisul respectiv constituind un inceput de dovada scrisa. În aceste conditii, existand un inceput de dovada scrisa, potrivit art.1197 Cod Civil, instanţa de fond a apreciat în mod corect ca dovedirea conventiei poate fi completata cu martori . În plus, examinand continutul incheierii din data de 29 noiembrie 2005, instanţa a constatat ca ambele parti au fost de acord sa administreze proba testimoniala. în aceasta situaţie s-a apreciat ca paratii nu mai pot invoca, în apel, neregularitatea actelor de procedura, intrucat au convenit prin atitudinea lor procesuala, asupra admisibilitatii probei cu martori . În ceea ce priveşte motivul de apel ce se refera la neseriozitatea preţului convenit, instanţa a retinut: Conform art.1303 Cod Civil, preţul vanzarii trebuie sa fie serios şi determinat de parti. Prin notiunea de "pret serios", în sensul art.1303 Cod Civil, urmeaza a se intelege preţul care constituie o cauza suficienta a obligatiei de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Pentru a se putea conchide ca preţul este serios, trebuie sa rezulte existenta unor proportii intre cuantumul preţului stabilit de parti şi valoarea reala a bunului vandut. Stabilirea caracterului de pret serios are aspectul unei situatii de fapt şi constituie o problema de apreciere a instanţei, care are indatorirea sa constate din probele administrate elementele necesare acestei aprecieri. Părţile sunt libere sa determine preţul (sub sau peste valoarea lucrului), echivalenta valorica fiind relativa, determinandu-se şi în raport cu subiectivismul acestora. Din actul de constatare incheiat la 20.10.1994 de către R.A.A.F.L.S. Craiova şi reclamantul F.C., Adresa nr.1546/13.06.1995 emisa de către R.A.A.D.P.F.L. Craiova, devizul intocmit la data de 7 mai 1996, raportul de expertiza efectuat de către ing. U.N. precum şi raportul de expertiza efectuat în cauza de expert P.D., instanţa a reţinut ca parterul imobilului din b-dul Carol 1 nr.130 (fost Republicii nr.118), ce formeaza obiectul conventiei, datorita starii avansate de degradare şi a gradului de uzura, a necesitat o serie de lucrari de consolidare, reparare şi amenajare, care au fost suportate de către S.C. Queen Melba S.R.L., al carei unic asociat era reclamantul. De asemenea, din declaraţiile martorilor audiati, instanţa a reţinut ca intre părţile contractante, exista o stransa relaţie de prietenie, reclamantul acordand vânzătorului sprijin material şi moral. Fata de aceasta situaţie de fapt retinuta şi de către instanţa de fond, s-a apreciat ca disproportia intre preţul stabilit şi valoarea bunului prezinta o justificare fireasca ce exclude preţul derizoriu invocat de parati.În plus, instanţa a reţinut ca la momentul incheierii conventiei, vânzătorul nu era proprietarul bunului, obiectul contractului fiind un drept de proprietate eventual, incert, ce urma a fi dobandit în urma parcurgerii procedurii prevazuta de Legea nr.10/2001.Din examinarea considerentelor hotărârii atacate s-a constatat ca instanţa de fond a stabilit situatia de fapt ce a condus la determinarea preţului de către părţile contractante, fără a retine existenta vreunui contract de intretinere, donatii deghizate sau simulatii, cum se retine prin motivele de apel. În ceea ce priveşte invocarea, ca motiv al nulitatii conventiei, prin motivele de apel, a neachitarii preţului în timpul vietii autorului, instanţa a constatat ca şi acesta este nefondat. Daca nu s-a prevazut altfel prin contract, conform art.1361 Cod Civil, cumpărătorul este obligat sa plateasca preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vandut (art.1362 Cod Civil). în materie de vanzare, plata preţului se poate cere numai în momentul predarii lucrului vandut astfel incat, în lipsa de stipulatie expresa contrara, termenul prevazut pentru redarea lucrului profita şi cumpărătorului. Din raspunsurile partilor la interogatorii (intrebarea nr.7) precum şi declaraţiile martorilor D.V. şi T.E., instanţa a reţinut ca preţul stabilit prin convenţia incheiata în anul 2001, a fost achitat de către reclamant la decesul vânzătorului D.V., prin intermediul surorii acestuia.Ulterior achitarii preţului la data de 7 oct. 2004, s-a aprobat restituirea în natura a parterului imobilului, numai după aceasta data reclamantul putand intra în posesia bunului în calitate de proprietar. Fata de toate aceste considerente, în baza art.296 Cod Procedura Civila, instanţa a respins apelul formulat. în baza art.274 Cod Procedura Civila, apelantii au fost obligati la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecata, reprezentand onorariu avocat. Impotriva celor doua hotărâri, în termen legal au declarat recurs paratii D.S. şi S.A.D., criticand hotărârea pentru nelegalitate, respectiv interpretarea gresita a dispoz. art.1191 Cod Civil, precum şi confundarea unor elemente specifice contractului de donatie şi intretinere cu cele specifice contractului de vanzare-cumparare. Din oficiu, instanţa a pus în discutie caracterizarea caii de atac ce putea fi exercitata împotriva sentinţei civile pronunţata de Jud. Craiova, raportat la valoarea obiectului cauzei.Cu privire la aceasta exceptie invocata de instanţa de recurs se constata urmatoarele: Reclamantul F.C. a investit instanţa cu o acţiune în constatarea valabilitatii conventiei de vanzare-cumparare a imobilului situat în Craiova, b-dul Carol 1 nr.130, incheiata la 19 iulie 2001 cu autorul pârâtului, D.V. (decedat în prezent), pentru suma de 3.000 dolari. Asa cum rezulta din cele expuse, în cauza isi gasesc aplicabilitatea dispoz. art.282^1 Cod Procedura Civila, potrivit carora, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în prima instanţa în cererile introduse pe cale principala, privind litigiile al caror obiect are o valoare de pana la 1.000 lei (RON) inclusiv, atat în materie civila cat şi în materie comerciala. Calea de atac reprezinta un remediu procesual care are ca finalitate tocmai repararea greselilor savarsite cu prilejul unei prime judecati. Caile de atac sunt strict determinate de lege, ceea ce inseamna ca partea nu poate exercita o alta cale de atac decat cea prevazuta de lege, mentiunea gresita facuta de instanţa în dispozitivul hotărârii nefacand posibila exercitarea altei cai de atac decat aceea acordata de lege şi nici nu poate restrange acest drept . Fata de dispoziţiile legale invocate, se constata ca nu intra în competenta Curţii de Apel, ca instanţa de recurs, judecarea unor litigii al caror obiect valoric este pana la 100.000 lei (RON) inclusiv, competenta de solutionare a acestui recurs apartinand Tribunalului ca instanţa de recurs. Competenta de solutionare se stabileşte prin lege, fără ca părţile sa aiba în principiu posibilitatea de a opta pentru soluţionare litigiului dintre ele la o instanţa sau alta, legea instituind reguli ce permit o dubla delimitare a atributiilor organelor judiciare, fata de alte organe ale statului şi intre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad sau de grad diferit. În speta data, determinanta este competenta de solutionare după valoare, deoarece în funcţie de aceasta se stabileşte şi calea de atac potrivit normei procedurale expres formulata si, potrivit acesteia, competenta de solutionare ca instanţa de recurs, apartine tribunalului. Faptul ca pe parcursul solutionarii cauzei, din expertizele efectuate a rezultat ca valoarea imobilului ar fi mai mare decat cea prevazuta în antecontractul de vanzare-cumparare nu este de natura a schimba competenta de solutionare după valoare, deoarece determinant în stabilirea acestei competente este momentul investirii instanţei de judecata, or la acel moment valoarea imobilului supus judecăţii era de 3.000 dolari. Facand aplicarea dispoz. art.282^1 Cod Procedura Civila, precum şi ale dispoz. art.2 alin.3 Cod Procedura Civila, raportat la art.304 pct. 1 Cod Procedura Civila, urmeaza a se admite recursul a se casa decizia civila şi a se trimite cauza pentru soluţionare recursului la Tribunalul Dolj.