Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal

Jud. Niţu Teodor

Jud. Tănăsică Elena

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

 

Decizia nr.2567/2009  Dosar nr.46948/3/2007

 

 

Şedinţa publică de la 23 octombrie 2009

 

 

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanţii D.I. şi D.C. i-au chemat în judecată pe pârâţii U.A., U.C.E. şi SC T.A.A. SA şi au solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr.346 din 18 iunie 2008 cu motivarea că acest contract a fost încheiat cu o persoană care nu avea capacitatea juridică legală de a contracta şi că se întemeiază pe o cauză falsă întrucât, pe de o parte, pârâţii U.A. şi U.C.E. încheiaseră un precontract de tranzacţie judiciară prin care renunţau la recurs în favoarea intimaţilor reclamanţi P.A. şi P.M., de la care ei, reclamanţii, au dobândit drepturile litigioase, iar pe de altă parte pentru că au devenit complici la un mecanism juridic iniţiat pentru întoarcerea drepturilor litigioase anterior cesionate tot la familia R. sau la firmele acestora.

Litigiul a fost soluţionat de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, care prin sentinţa nr.7498 din 17 iunie 2008, a admis excepţia lipsei de interes invocată de pârâta SC T.A.A. SA şi în consecinţă a respins, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamanţii D.I. şi D.C. precum şi cererea de intervenţie formulată în interesul reclamanţilor de intervenienţii P.A. şi P.M.

Instanţa de fond pentru a hotărî astfel, a pus în discuţie lipsa de interes a reclamanţilor de a promova şi susţine acţiunea motivat de faptul că nu au făcut dovada unui folos practic, personal şi direct născut şi actual. De asemenea, a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au făcut dovada prejudiciului la care s-ar expune dacă acţiunea nu ar fi admisă. În ipoteza admiterii acţiunii promovată de reclamanţi şi a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase, potrivit instanţei, efectele nulităţii s-ar produce exclusiv între părţile contractante U.A. şi U.C.E. fără ca reclamanţii să obţină un profit material sau moral.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că, în dosarul nr.22143/3/2005, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii au dobândit calitatea de intimaţi-reclamanţi ca urmare a dobândirii drepturilor litigioase de la P.M. şi P.A., iar pârâta SC T.A.A. SA a dobândit calitatea de recurentă pârâtă ca urmare a dobândirii drepturilor litigioase de la pârâţii U.A. şi U.C.E. prin contractul de vânzare de drepturi litigioase a cărui nulitate absolută se solicită a se constata. În lipsa dovezilor referitoare la interesul personal şi direct pentru promovarea acţiunii instanţa a citat art.1169 C. civ., pentru a respinge acţiunea şi art.49 – art.55 C. proc. civ., pentru respingerea cererii de intervenţie formulată de P.M. şi P.A. în interesul reclamanţilor.

Împotriva sentinţei nr.7498 pronunţată la data de 17 iunie 2008 de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, au declarat apel reclamanţii D.I. şi D.C. şi pârâta SC T.A.A. SA.

Apelanţii reclamanţi au criticat soluţia instanţei de apel în partea care priveşte constatarea lipsei de interes în promovarea şi susţinerea acţiunii prin care au solicitat tribunalului să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase nr.346/2007 încheiat de pârâţii chemaţi în judecată. Au susţinut apelanţii, motivându-şi interesul, că au încheiat la rândul lor contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase cu familia P. pe baza proiectului de tranzacţie judiciară încheiat la data de 25 mai 2006 între familia U. şi familia P. şi că interesul lor rezultă din aceste convenţii.

La rândul său pârâta SC T.A.A. SA a criticat sentinţa primei instanţe pentru neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 79.500 lei, motivat de faptul că reclamanţii sunt părţi în proces căzute în pretenţii.

Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţa de control judiciar investită să judece apelurile declarate împotriva sentinţei fondului, a pronunţat decizia nr.589 din 8 decembrie 2008, prin care a respins apelul reclamanţilor ca nefondat şi admiţând apelul pârâtei SC T.A.A. SA a schimbat în parte sentinţa în sensul obligării reclamanţilor la plata sumei de 79.500 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă.

În privinţa apelului reclamanţilor, Curtea a apreciat că prima instanţă s-a oprit corect asupra excepţiei lipsei de interes în condiţiile în care apelanţii reclamanţi nu au făcut dovada folosului pe care l-ar obţine într-o eventuală constatare pe cale judecătorească a nulităţii acestui contract de cesiune a drepturilor litigioase. Interesul ca şi condiţie pentru promovarea acţiunii, potrivit instanţei de apel, trebuie demonstrat în raport de persoana juridică sau fizică în contradictoriu cu care se poartă litigiul. A mai reţinut instanţa de apel că reclamanţii apelanţi nu au demonstrat consecinţele cesiunii drepturilor litigioase asupra modului de soluţionare a litigiului care formează obiectul dosarului nr.22143/3/2005 şi că proiectul de tranzacţie judiciară încheiat la data de 25 mai 2006 între familia U. şi familia P. poate fi analizat în dosarul nr.22143/3/2005.

Pentru admiterea celui de-al doilea apel declarat de SC T.A.A. SA, Curtea a apreciat faţă de dovezile depuse în xerocopie, contractele de asistenţă juridică, facturi fiscale şi ordin de plată, că reclamanţii sunt datori, conform art.274 C. proc. civ., să-i plătească pârâtei suma de 79.500 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr.589 pronunţată, la data de 8 decembrie 2008, de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii D.I. şi D.C., motivate separat de fiecare dintre cei doi reclamanţi.

Prin recursul său D.C. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 alin.(5) şi (9) C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare motivând că pentru termenul din data de 8 decembrie 2008 când s-au dezbătut apelurile nu a fost citată la adresa indicată fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare întrucât nu a fost reprezentată în instanţă de un apărător ales deşi i se încuviinţase o astfel de cerere la data de 10 noiembrie 2008. Pe excepţia lipsei de interes reţinută de prima instanţă şi confirmată în apel, recurenta a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a legii. Reclamanta recurentă a criticat şi acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei intimate considerându-le fără justificare în fapt şi în drept.

Recurentul D.I. a invocat prin recursul său motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat Înaltei Curţi, admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În argumentarea pct. 7 al art.304 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină că nu respectă cerinţele art.261 alin.(5) C. proc. civ., întrucât motivele de fapt şi de drept nu au fost evidenţiate în cuprinsul acesteia. A mai susţinut autorul recursului că simpla afirmaţie din cuprinsul considerentelor că un fapt nu rezultă din probele dosarului nu este suficientă dacă nu s-a arătat în concret în ce constau aceste probe prin aceasta instanţa derobându-se de obligaţia prevăzută de lege de a motiva decizia.

Cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, art.304 pct. 9 C. proc. civ., a fost argumentat invocându-se încălcarea art.129 alin.(5) C. proc. civ., care obligă instanţa să stăruie pentru aflarea adevărului pentru ca pe baza stabilirii faptelor să aplice corect legea.

Potrivit recurentului probele de la dosar erau utile, pertinente şi concludente pentru ceea ce s-a cerut prin acţiune. A mai susţinut că nulitatea absolută a contractului nr.346/2007 de vânzare a drepturilor litigioase a fost cerută pentru motivul că societatea comercială nu a fost legal reprezentată la încheierea contractului, şi-a depăşit specialitatea capacităţii de folosinţă şi a urmărit reîntoarcerea drepturilor litigioase dobândite pe două căi, la familia R. prin interpuşi sau firmele controlate de R. Şt.

În continuare, recurentul a desfăşurat etapele vânzării drepturilor litigioase cu referire la contractele care au fost încheiate, fie cu foştii proprietari care şi-au revendicat dreptul asupra apartamentului, fie cu foştii chiriaşi arătând că la rândul său a cumpărat în anul 2006 prin contractul nr.617 aceleaşi drepturi litigioase.

Prin ultima critică s-a invocat aplicarea greşită a legii prin faptul că s-au acordat pârâtei cheltuieli de judecată nejustificate în raport de obiectul cauzei şi de prestaţia apărătorilor, concluzionând că cheltuielile de judecată acordate depăşesc ca valoare obiectul cauzei.

Intimata, SC T.A.A. SA prin concluziile scrise a combătut ambele recursuri invocând pentru recursul formulat de reclamanta D.C. tardivitatea declarării acestuia şi încălcarea art.301 raportat la art.310 C. proc. civ., în condiţiile în care prevederile art.98 C. proc. civ., nu au fost respectate.

Pe fondul recursului declarat de reclamantul D.I., intimata a invocat lipsa de interes pe care în opinia sa instanţele au reţinut-o în mod corect. În esenţă, intimata a învederat că nu s-a dovedit de către recurenţi existenţa unei vătămări, că nu şi-au justificat folosul practic pe care l-ar obţine şi în fine că nu au în vedere ipoteza introducerii bunului în patrimoniul pârâţilor U.A. şi U.C.E. dacă reclamanţii ar obţine câştig de cauză.

În continuare s-a susţinut că scopul societăţii este de a obţine profit prin dobândirea drepturilor litigioase şi că nu s-a încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Precontractul de tranzacţie invocat de recurenţi a fost considerat de intimată ca fiind întocmit procauza, apreciind totodată că la acest moment precontractul încheiat de P.M. şi P.A. cu recurenţii şi-a încetat efectele pentru că nu a fost întocmit un contract autentic de vânzare-cumpărare.

Intimata a solicitat şi respingerea criticilor vizând plata cheltuielilor de judecată argumentând că la dosar se află ordinele de plată şi împuternicirile avocaţiale. A precizat ca obiectul pricinii este de 185.000 Euro în timp ce cheltuielile de judecată acordate sunt de numai 79.500 lei. Apreciind că instanţa şi-a argumentat soluţia şi că nu au fost prezentate probe de către reclamanţi în susţinerea acţiunii, intimata a solicitat respingerea recursurilor şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte va lua în examinare recursurile reclamanţilor şi va reţine:

Recursul reclamantului D.I. este fondat

1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 alin.(7) C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia. Pentru analiza criticilor privind acest motiv trebuie precizat că obligaţia de a arăta raţiunile pentru care s-a ajuns la soluţie motivând în fapt şi în drept hotărârea îi revine mai întâi instanţei de fond care are obligaţia să înfăţişeze considerentele de fapt şi de drept care au condus la o anumită concluzie. Cea de-a doua instanţă în faţa căreia se pot repune în discuţie faptele sau chestiunile de drept dezlegate în primă instanţă, criticate în calea de atac a apelului, este Curtea de Apel.

Revenind la speţă în raport de aceste precizări se constată că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel s-au mărginit să se pronunţe asupra excepţiei lipsei de interes a reclamanţilor de a promova şi susţine acţiunea în nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase nr.346/2007 intervenit între U.A., U.C.E. şi SC T.A.A. SA, fără ca soluţia să se bazeze pe analiza mijloacelor de probă, pe care reclamanţii au înţeles să-şi sprijine acţiunea. Motivarea primei instanţe preluată fără nicio analiză a contextului acţiunii, a legăturii cu celelalte contracte care s-au încheiat pentru vânzarea drepturilor litigioase şi expunerea unei concluzii ca finalitate ipotetică a unei eventuale admiteri a acţiunii echivalează cu o insuficientă motivare care are ca efect imediat imposibilitatea realizării controlului judiciar în recurs unde se reiterează chestiuni de fapt neanalizate pentru fundamentarea soluţiei. Observând considerentele deciziei pronunţată de Curtea de Apel se poate constata că instanţa s-a limitat să afirme că reclamantul recurent nu a dovedit legătura şi consecinţa judecării acestui litigiu asupra litigiului din dosarul nr.22143/3/2005 în care aceştia sunt parte fără o analiză a condiţiilor de exerciţiu a acţiunii comerciale şi a interesului în promovarea acţiunii din acest dosar. În final a apreciat instanţa că încheierea unui proiect de tranzacţie la data de 25 mai 2006 poate fi analizată în dosarul nr.22143/3/2005. Se mai poate observa din considerentele deciziei, omisiunea Curţii de a examina excepţia lipsei de interes ca pe o excepţie de fond. Dacă într-adevăr, obligaţia pe care o impune art.6 paragraf 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Cauza V.H.), pentru a fi în prezenţa unui proces echitabil este necesar ca prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele anterioare să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză, aceasta constituind o obligaţie căreia trebuie să i se dea curs. Nerăspunzând acestor exigenţe soluţiile anterior pronunţate intră sub incidenţa art.304 alin.(7) C. proc. civ., motiv care se dovedeşte întemeiat.

2. Motivul prevăzut de art.304 alin.(9) C. proc. civ., se impune a fi examinat în raport de teza 1 care priveşte lipsa de fundament a soluţiilor prin violarea unor principii de drept. Din acest punct de vedere aşa cum s-a arătat, dreptul la un proces echitabil este la nivel de principiu şi, ca urmare, trebuia urmărit atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel. Este neîndoielnic faptul că pentru declanşarea unui proces trebuie să se formuleze, potrivit art.109 C. proc. civ., o cerere înaintea instanţei competente în scopul de a fi protejat dreptul subiectiv. Pentru aceasta, în speţă, recurentul reclamant s-a prevalat de o situaţie juridică pe care a supus-o judecăţii. În concret, a cerut nulitatea absolută a contractului de vânzare a drepturilor litigioase cu nr.346 din 18 iunie 2007 argumentând că se întemeiază pe o cauză falsă pentru motivul că U.A. şi U.C.E. care sunt parte în acest contract au încheiat un precontract de tranzacţie prin care renunţau la recurs în favoarea intervenienţilor P.M. şi P.A. în condiţiile în care aceştia din urmă încheiaseră cu D.I. şi D.C. un contract de vânzarea drepturilor litigioase autentificat sub nr.617 din 25 mai 2006.

Aceste susţineri nu puteau fi desprinse din contextul faptic din care rezultă că între chiriaşii U.A., U.C.E. şi urmaşii foştilor proprietari (P.) s-a purtat un litigiu prin care a fost anulat contractul de vânzare cumpărare al chiriaşilor în baza legii nr.112/1995 şi că acest proces face obiectul dosarului nr.22143/3/2005 (în recurs la C.A.B.). În aceste împrejurări procesuale, drepturile litigioase au fost vândute de surorile P., către R. Şt. şi R.M. prin contractul nr.3131 din 17 iunie 2004 şi în continuare cei doi R. către P.M. şi P.A. iar aceştia la rândul lor au vândut drepturile litigioase către D.I. şi D.C. Paralel cu aceste vânzări, foştii chiriaşi, recurenţi în dosarul numit mai sus au vândut drepturile litigioase societăţii de T.A.A. SA.

Faţă de rezumatul aspectelor de fapt care trebuiau analizate de instanţele anterioare se observă că excepţia lipsei de interes nu putea fi examinată ipotetic cu argumentul că o eventuală desfiinţare a contractului nr.346/2007 nu ar avea nicio eficienţă asupra reclamanţilor ci, dimpotrivă, fiind o excepţie de fond, absolută, instanţa trebuia să examineze folosul practic urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii numai după analiza actelor dosarului.

Numai răspunzând cerinţei de a verifica dacă interesul este juridiceşte proteguit, cu alte cuvinte, dacă este sau nu în conflict cu legea, ceea ce presupune şi o analiză a contextului de fond al pretenţiei, soluţia poate fi considerată fundamentată.

Cum aceste chestiuni nu au fost analizate critica întemeiată pe acest motiv este întemeiată aşa încât raportând prevederile art.304 alin.(9) la art.312 alin.(3) şi art.314 C. proc. civ., recursul se va admite, cele două hotărâri vor fi casate iar cauza trimisă pentru rejudecare, instanţei de fond.

Nu este lipsită de relevanţă în reanalizarea acţiunii a chestiunilor care rezultă din dosarul de fond legate de procesele care s-au derulat în legătură cu anularea sau nulitatea contractelor de vânzare – cumpărare de drepturi litigioase încheiate succesiv, măsura în care acestea mai subzistă raportat la contractul nr.617/2006 în care sunt parte P.M. şi P.A. în calitate de vânzători iar D.I. şi D.C. în calitate de cumpărători, influenţa tranzacţiei aflată la dosarul de fond asupra raporturilor juridice actuale şi a interesului de a susţine şi promova acţiunea în nulitatea contractului nr.346/2007.

Cu ocazia rejudecării va fi observată şi legătura dintre contractul nr.346/2007 şi contractul nr.256/2007 prin încheierea cărora intimata SC T.A.A. SA a dobândit şi calităţile procesuale din dosarul nr.22143/3/2005 atât de la recurenţii U.A. şi U.E.C. chemaţi în judecată şi în acest proces cât şi de la intimatele proprietare P. realizând astfel o confuziune de calităţi care are ca scop stingerea obligaţiilor prin întrunire calităţilor incompatibile de recurent şi intimat, iar din punct de vedere juridic prin acest procedeu se ajunge în sfera retractului litigios.

3. Dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurent vizează şi aplicarea greşită a legii. Din acest punct de vedere s-a criticat obligarea sa la plata unei sume cu titlu de cheltuieli de judecată care, în raport de obiectul litigiului şi de prestaţia efectuată, este nejustificat de mare.

În adevăr, dispoziţiile art.274 alin.(1) şi (3) C. proc. civ., prevăd că, partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii potrivit alin.(3) au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Rezultă din dispoziţiile amintite că aprecierea instanţei cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată trebuie subsumată cuantumului acestora de vreme ce legiuitorul a introdus noţiunea „nepotrivit de mici sau de mari”. Această apreciere nu a fost realizată în conformitate cu cerinţele legii de vreme ce nu s-a observat evoluţia litigiului în sine, iar acordarea cheltuielilor de judecată, nu a ţinut seama de ceea ce face ca o sumă să fie rezonabilă.

În practica C.E.D.O., respectiv cazurile României aduse în faţa acestei Curţi s-a stabilit constant că „rambursarea” cheltuielilor de judecată trebuie să se facă numai în măsura în care se stabileşte realitatea lor, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului.

În caz contrar, s-ar admite că dreptul părţilor de a se adresa instanţelor pentru valorificarea unor pretenţii este îngrădit de conştienţa faptului că pierderea procesului poate fi mai înrobitoare decât pretenţia dedusă judecăţii, iar acest lucru poate fi cauzat de solicitarea abuzivă a unor cheltuieli de judecată nejustificat de mari care nu se înscriu în noţiunea de real şi rezonabil. Calitatea apărării trebuie integrată în cheltuieli rezonabile pe care instanţa le poate examina în temeiul art.274 alin.(3) C. proc. civ. Mai trebuie reţinut că aprecierea asupra onorariului priveşte relaţia dintre părţile în proces şi nu stânjeneşte în niciun mod executarea contractului de asistenţă juridică pe care nu îl controlează direct sau indirect şi cu atât mai puţin nu îl modifică în tot sau în parte.

În consecinţă şi această critică este fondată urmând ca în rejudecare instanţa să aibă în vedere şi acest aspect.

Recursul declarat de reclamanta D.C.

Potrivit art.301 C. proc. civ., raportat la art.310 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data comunicării hotărârii dacă legea nu dispune altfel. În speţă, se constată că tardivitatea a fost invocată legal şi că în raport de data de 13 februarie 2008 când a fost comunicată decizia pronunţată de Curtea de Apel, recursul a fost introdus la data de 12 martie 2009 cu depăşirea termenului de 15 zile. În consecinţă, recursul reclamantei D.C. va fi respins ca tardiv declarat.

Analiza excepţiei tardivităţii recursului a avut în vedere şi susţinerea recurentei potrivit căreia şi-ar fi schimbat domiciliul, susţinere care a fost înlăturată pe considerentele că nu au fost respectate de către aceasta prevederile art.98 C. proc. civ., prin care este reglementată procedura de urmat în cazul schimbării domiciliului.

În consecinţă, faţă de ceea ce preced, conform art.312 raportat la art.301 C. proc. civ., recursul reclamantei D.C. va fi respins ca tardiv declarat.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

 Respinge recursul declarat de reclamanta D.C. împotriva deciziei comerciale nr.589 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca tardiv.

Admite recursul declarat de reclamantul D.I., împotriva deciziei comerciale nr.589 din 8 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, casează decizia recurată şi sentinţa comercială nr.7498 din 17 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială şi trimite cauza Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, pentru rejudecarea cauzei.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2009.

4. 
   Prezumţia de comercialitate
   

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr.2319 Dosar nr.10397/325/2008