Phare – Twinning Projekt ro/2007-ib/JH/01
Yüklə 2,26 Mb.
|
|
II. Drept comercial 1. Clauze abuzive 2. Stabilirea valorii obiectului unei acţiuni 3. Rolul activ al judecătorului 4. Alte decizii
R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa civilă nr.719 din 20 iulie 2006, Judecătoria Dej a admis acţiunea formulată de reclamanta A.I. SRL DEJ împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în secţiunea A pct. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă la 25 iulie 2005 cu poliţa de asigurare nr.2987431, a obligat pârâta la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro, sau echivalentul în lei la 13 iulie 2006 a acestei sume, 47.122,68 RON în dosarul de daune nr.06/225429/AAF deschis la SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.721 lei. Pârâta a declarat recurs şi prin decizia comercială nr.296 din 30 octombrie 2006, Tribunalul Comercial Cluj a admis recursul, a casat hotărârea şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă, reţinând incidenţa dispoziţiilor art.2 alin.(1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ. Rejudecând cauza, Tribunalul Comercial Cluj, prin sentinţa civilă nr.6299 din 4 decembrie 2006, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta SC A.I. SRL împotriva pârâtei SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că nu se poate considera că sunt nule absolut clauzele din secţiunea A, cap. III, lit. v) a condiţiilor generale ale contractului de asigurare nr.2987431 din 25 iulie 2005, deoarece prin semnarea contractului înseamnă că au fost însuşite de către ambele părţi. S-a considerat că nici prevederile art.4 alin.(1) şi (2) din Legea nr.193/2000 nu sunt aplicabile în speţă. Contractul încheiat între părţi nu poate fi considerat ca fiind unul standard, preformulat, el nefiind identic cu cel practicat de către toţi asigurătorii pe piaţa asigurărilor de daune auto. Totodată, s-a mai reţinut că este normal ca să condiţioneze pârâta acordarea despăgubirilor de prezentarea actelor originale ale autovehiculului, întrucât în alte condiţii se prezumă grava neglijenţă a asiguratului, care nu a dat dovadă de o minimă diligenţă în a avea grijă de acele acte şi a nu le păstra în autovehiculul în care nu se afla. Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta SC A. SRL şi prin decizia civilă nr.85 din 06 aprilie 2007 Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin clauzele din secţiunea A, cap. III, lit. v) a condiţiilor generale ale contractului de asigurare nr.2987/431 din 25 iulie 2005 asigurătorul încearcă să se protejeze împotriva unei eventuale fraude a asiguratului, care să fie împiedicat a simula furtul autovehiculului sau a-l înstrăina succesiv. Ca atare şi din această perspectivă, clauza în sine nu denotă nici un element de rea-credinţă din partea asiguratorului, ci simpla nevoie de protecţie. S-a considerat că deţinătorul autovehiculului are obligaţia să aibă asupra sa actul de identitate, permisul de conducere, certificatul de înmatriculare sau de înregistrare şi după caz, atestatul profesional, precum şi celelalte documente prevăzute de legislaţia în vigoare în conformitate cu art.180 alin.(1) din O.G. nr.195/2002, numai atunci când acţionează în calitate de conducător auto, iar nu şi atunci când îşi ţine autoturismul în parcare, când nu îl conduce. Prima facie Curtea a considerat că nu este o clauză nenegociată, asiguratul putând respinge contractul în această formă sau solicita adaptarea sa. S-a concluzionat că chiar dacă se stabileşte caracterul nenegociat al clauzelor, acestea tot ar fi rămas licite prin lipsa dezechilibrului semnificativ şi a relei credinţe. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., reclamanta SC A.I. SRL DEJ invocând dispoziţiile art.304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi în consecinţă constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în secţiunea A pct. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat cu societatea pârâtă, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 13.200 euro din dosarul de daune nr.06/225/429/AAF deschis la SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj şi a cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, în apel şi în recurs. În dezvoltarea în fapt a motivelor de recurs s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art.4 alin.(1) şi (2), art.6 din Legea nr.193/2000, art.1202 C. civ. şi art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995 în sensul că s-a apreciat greşit ca fiind inoperantă sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în secţiunea A, pct. III, lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare încheiat între părţi, care au un vădit caracter abuziv, fapt ce decurge din stipularea acestora în cuprinsul unui contract de asigurare standard şi preformulat, fără a oferi părţii lezate prin dispoziţiile contractuale abuzive posibilitatea negocierii acestora, că reclamanta nu trebuia să facă dovada caracterului abuziv al clauzelor fiind exonerată de această obligaţie conform art.1202 C. civ. şi că asiguratul are obligaţia de a plăti despăgubirea cuvenită recurentei pe baza documentelor prezentate de aceasta. Intimata SC A.Ţ.A. SA, sucursala Cluj a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În cauză nu se constată existenţa cerinţelor necesare pentru reţinerea motivului de recurs prevăzute de art.304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel cuprinzând în considerente motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia dată, iar acestea nu sunt contradictorii, oferind posibilitatea verificării temeiniciei şi legalităţii ei. Instanţa de apel s-a referit la probelor dosarului făcând o apreciere proprie asupra acestora, a concludentei şi utilităţii lor în lămurirea faptelor deduse judecăţii, respectând astfel prevederile art.261 alin.(1) pct. 5 C. proc. civ. Motivarea hotărârii este clară, precisă, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt corectă în cauză pe baza probelor administrate şi a făcut o interpretare şi aplicare legală a dispoziţiilor art.4 alin.(1) şi (2), art.6 din Legea nr.193/2000, art.1202 C. civ., 966 C. civ., art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995. Potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă. În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, acest dezechilibru s-ar crea însă, în detrimentul asigurătorului prin anularea clauzelor, iar din punct de vedere subiectiv asigurătorul nu a procedat cu rea credinţă, dimpotrivă asiguratul îşi invocă propria culpă prin nerespectarea unei reguli prudenţiale îndeobşte admisă şi pe care echitatea şi obiceiul o adaugă legii. Amplu motivat şi bine argumentat instanţa de apel dând o corectă interpretare dispoziţiilor legale a apreciat că, clauzele cuprinse în secţiunea A cap. III lit. v) din condiţiile generale ale contractului de asigurare nr.2987431 din 25 iulie 2005 sunt licite, prin lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, a relei-credinţe şi nu a dat eficienţă prevederilor art.6 din Legea 193/2000, art.2, 9 şi 24 din Legea nr.136/1995. În consecinţă, pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art.312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta SC A.I. SRL DEJ, ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2007. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 31 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa comercială nr.647 din 21 februarie 2006 pronunţată în dosar nr.2630/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC B. SA Ploieşti împotriva pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului cu obligarea acestuia la 374,42 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că solicitarea reclamantei de a se constata nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art.8 noiembrie 2 alin.(3) din contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr.18 din 21 decembrie 2001, ca fiind abuzivă deoarece prevede posibilitatea rezolvării de drept a contractului fără punere în întârziere şi fără nici o altă formalitate este nefondată. Nulitatea absolută, ca sancţiune intervine doar pentru nerespectarea la încheierea actelor juridice, a normelor imperative ce ocrotesc un interes public, iar pe de altă parte faptul că Legea nr.469/2002 nu prevede expres sancţiunea desfiinţării contractului pentru neexecutarea obligaţiilor asumate, nu este de natură a demonstra caracterul abuziv al clauzei. De asemenea, nu sunt încălcate nici prevederile art.1 din Legea 80/2002 de modificare a art.2 alin.(4) din O.U.G. nr.50/2001, ci dimpotrivă reprezintă o inserare a acestora în convenţia părţilor. Apelul declarat de reclamantă a fost respins, ca nefondat, prin decizia comercială nr.160 din 21 martie 2007 pronunţată în dosar nr.2630/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială. Instanţa de control judiciar, reţinând justeţea argumentelor tribunalului în pronunţarea hotărârii, a reţinut în plus faptul că dispoziţiile legale cuprinse în Legea nr.469/2002 şi Legea nr.80/2002 au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului din litigiu şi prin urmare nu sunt incidente în cauză. De asemenea, susţinerea apelantei referitoare la vicierea acordului său de voinţă prin încheierea unui contract de adeziune, nefiind invocată în faţa primei instanţe, constituie o critică nouă în apel motiv pentru care nu a fost analizată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SA Ploieşti criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din aplicarea greşită a prevederilor art.294 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, motivul de nulitate a clauzei cuprinse în art.8 noiembrie 2 din contractul părţilor determinată de impunerea abuzivă a acesteia nu a fost invocat pentru prima oară în apel ci dimpotrivă a fost indicat în cererea de chemare în judecată. Astfel, arată recurenta motivul de nulitate invocat în acţiunea introductivă a fost impunerea în contractul de privatizare încheiat cu pârâta a unei clauze apreciate ca fiind abuzivă în raport cu Legea nr.469/2002 şi Legea nr.80/2002. Or, impunerea unei clauze abuzive, exclude posibilitatea negocierii şi prin urmare exprimarea liberă a consimţământului. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la prevederile art.304 pct. 9 C. proc. civ., curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse. Temeiul de drept invocat de reclamantă în acţiunea introductivă a fost art.112 C. proc. civ., Legea nr.80/2002 şi Legea nr.469/2002 iar prin motivarea acestei cereri reclamanta a avut în vedere caracterul abuziv al clauzei contractuale în raport de prevederile legilor invocate, şi care spre deosebire de contract nu prevăd posibilitatea desfiinţării de drept a convenţiei pentru ipoteza nerespectării oricăreia dintre obligaţiile asumate. Acest temei de drept nu a fost precizat ulterior, motiv pentru care tribunalul a examinat cauza cu care a fost investit şi conform încadrării făcute de reclamantă arătând în mod corect în motivare că părţile au deplina libertate ca prin acordul lor să prevadă condiţii mai riguroase de îndeplinire a obligaţiilor şi posibilitatea desfiinţării contractului şi în alte situaţii decât cele prevăzute expres de lege, o atare clauză având în realitate valoarea unui pact comisoriu expres. În acest context, instanţa de apel, justificat a respins, conform art.294 C. proc. civ., criticile referitoare la vicierea consimţământului reclamantei la încheierea contractului, având în vedere că o atare susţinere a fost invocată pentru prima oară în apel. Cu alte cuvinte, motivul de nulitate invocat la fond a constat în contrarietatea clauzei pretins nulă cu dispoziţiile Legii nr.80/2002 şi 469/2002 iar critica nou formulată în apel se referea la existenţa unui viciu de consimţământ cu prilejul încheierii contractului, aspect care nu a făcut obiectul analizei tribunalului. Din această perspectivă dispoziţiile art.294 alin.(1) C. proc. civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi” a fost corect aplicat de instanţă deoarece chiar şi în considerarea caracterului devolutiv al acestei căi de atac nu este posibilă analizarea unor elemente noi, cu excepţia celor prevăzute de alin.(2) al aceluiaşi articol, dar care nu este incident în speţă. De altfel, instanţa de apel analizând celelalte critici pe care întemeiat le-a respins a arătat că dispoziţiile cuprinse în Legea nr.80/2002 şi 469/2002 fiind ulterioare încheierii contractului din litigiu nu sunt aplicabile având în vedere principiul neretroactivităţii legii civile. În concluzie, reţinând că decizia recurată este legală, aceasta, va fi menţinută, ca atare, ca efect al respingerii recursului declarat de reclamantă, conform art.312 alin.(1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC B. SA Ploieşti împotriva deciziei nr.160 din 21 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2008. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 29 februarie 2008
Asupra recursului de faţă: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 8 decembrie 2003 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost înregistrată acţiunea reclamantelor P.D. şi P.G. prin care au chemat în judecată pârâţii: SC A.I. SRL Bucureşti, C.E. şi T.I. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 456.854,4 dolari S.U.A. din care 366.854,4 dolari S.U.A. contravaloare prejudiciu suferit urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi şi 90.000 dolari S.U.A. daune morale. În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că au comercializat produse din blană şi piele de ovine prin SC R.P. SRL Orăştie într-un spaţiu cu chirie în Bucureşti, pentru că în 1998 SC F.V. SA Orăştie nu avea magazin de reprezentare. Pentru a realiza cele menţionate reclamantele au garantat cu bunuri imobiliare din moştenire iar P.G. a depus garanţie 9.200 mp teren intravilan la SC F.V. SA Orăştie în data de 22 septembrie 1998 pentru contractul de reprezentare din 1998 care se trece în contractul din 1999. Reclamantele au mai susţinut că pentru contractarea unui spaţiu comercial cu chirie în Bucureşti în noiembrie 1999 au închiriat contractul de credit din 1999 şi un contract de garanţie imobiliară de ipotecă din 1999 a imobilului din Orăştie, proprietar P.D. S-a încheiat cu societatea pârâtă un contract de închiriere în 15 noiembrie 1999 ce conţine clauze abuzive pentru chiriaşi, art.19 pct. 2 din contract şi pentru că s-au înregistrat debite la plata chiriei, chiriaşul a fost evacuat iar marfa reţinută în valoare de 12.857,744 dolari S.U.A. În drept, reclamantele au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.999, art.998, art.1000, art.1156, art.977 - art.980, art.982, art.983, art.1429 C. civ., art.7 din Legea nr.193/2000, art.35, art.36, art.39, art.54 din Decretul nr.31/1954. Prin încheierea din 20 mai 2004 reclamantele au fost scutite de plata taxei de timbru. Reclamantele au chemat în garanţie SC F.V. SA Orăştie solicitând obligarea în solidar a sumelor solicitate şi precizate ulterior precum şi restituirea bunurilor ce reprezintă contravaloarea avizului de expediţie din 1999. Prin întâmpinare pârâtul C.E. a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti întrucât acţiunea are ca obiect pretenţii. S-a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive întrucât nu a existat un raport contractual sau de altă natură cu reclamanta. Pârâta T.I. a ridicat aceiaşi excepţie cu aceleaşi argumente şi a invocat lipsa calităţii procesuale pasive pentru că între părţi nu au existat raporturi juridice. Pârâta SC A.I. SRL a ridicat excepţia necompetenţei teritoriale faţă de dispoziţiile art.5 C. proc. civ. Prin sentinţa nr.2156/CA/2004 din 28 septembrie 2004 Tribunalul Hunedoara, secţia comercială, contencios administrativ, a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti. Pârâta SC F.V. SA Orăştie prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată deoarece a încheiat cu SC R.P. SRL un contract de mandat comercial prin care aceasta, mandatar, a fost de acord cu suma datorată pentru marfa preluată fără plată are atributele unei creanţe certe, lichide şi exigibile la scadenţă şi a fost de acord cu constituirea unei ipoteci în favoarea SC F.V. SA Orăştie. Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr.5901 din 29 iunie 2006 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pentru cererea privind contractul din 1999 şi a respins cererea privind rezilierea contractului din 1999 ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. A respins acţiunea precizată formulată de reclamantele P.D. şi P.G. în contradictoriu cu pârâţii: SC A.I. SRL Bucureşti, C.E. şi T.I. ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că: Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor pentru cererea privind rezilierea contractului din 1999 este întemeiată deoarece acest contract s-a încheiat între două societăţi SC A.I. SRL şi SC R.P. SRL - societate radiată aşa cum rezultă din adresa O.R.C. de pe lângă Tribunalul Hunedoara. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. este întemeiată pentru aceleaşi considerente. Acţiunea reclamantelor având ca obiect pretenţii este neîntemeiată deoarece reclamantele nu au depus la dosarul cauzei acte privind pretenţiile solicitate de la pârâţi. În ceea ce priveşte cererea reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata de daune este neîntemeiată deoarece reclamantele nu au respectat prevederile art.1169 C. civ. şi nu au indicat cuantumul, modalitatea de calcul, ce reprezintă aceste daune conform art.1084 C. civ. În cauză nu s-a probat îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de art.998 C. civ. şi nici o neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de pârâte de natură a atrage rezilierea contractului potrivit art.1020 - art.1021 C. civ. or încălcarea unor prevederi legale imperative care să justifice constatarea nulităţii absolute a contractului. Apelurile declarate de reclamantele P.D. şi P.G. au fost respinse ca nefondate şi au fost respinse şi cererile reclamantelor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr.20 din 17 iulie 2007. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut în esenţă că în mod greşit a reţinut prima instanţă că reclamanta P.D. nu are calitate procesuală activă deoarece ea a preluat drepturile şi obligaţiile SC R.P. SRL dizolvate, inclusiv pe cele ce decurg din contractul de închiriere din 1999. Acest aspect nu impune schimbarea hotărârii primei instanţe de respingere a cererii de reziliere a contractului de închiriere din 1999 întrucât este întemeiată concluzia instanţei cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.E. şi T.I. în cadrul acestei acţiuni. Pârâţii C.E. şi T.I. nu sunt părţi în contractul încheiat între SC A.I. SRL. în calitate de locator şi SC R.P. SRL în calitate de locatar, deci nu pot dobândi drepturi şi obligaţii ce ar decurge din contract. Cererea de reziliere a contractului de închiriere din 1999 formulată de reclamanta P.D., care are calitate procesuală activă, în contradictoriu cu SC A.I. SRL a fost în mod întemeiat şi legal respinsă de către prima instanţă. Clauzele invocate de reclamantă ca fiind clauze abuzive nu au acest caracter deoarece contractul de închiriere din 1999 este un contract negociabil între locator şi locatar deci nu cuprinde clauze care să nu fie negociate direct cu consumatorul în speţă cu locatarul SC R.P. SRL. Referitor la nerespectarea contractului de închiriere prin evacuarea locatarului de către pârâţii C.E. şi T.I. instanţa de apel a reţinut că aceasta s-a realizat de către locator în conformitate cu prevederile contractuale, respectiv cu cele ale art.19 din contract, ca urmare a nerespectării de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei. Instanţa de apel a reţinut în esenţă că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat reclamantele P.D. şi P.G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că prin hotărârea dată instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C. proc. civ., actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale au adus vătămări ce nu pot fi înlocuite decât prin anularea deciziei nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a comercială, şi a hotărârii nr.5901 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială. I. Au invocat excepţia de litispendenţă prevăzută de art.163 C. proc. civ. „nu pot sta în instanţă pentru aceiaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi” excepţie ce a fost invocată oral şi la instanţa de fond, arătând că pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 s-a aflat dosar penal nr.3863/300/2006 iar în cadrul acestuia fiind aceleaşi părţi fiind solicitate aceleaşi pretenţii şi pentru aceleaşi motive. II. Hotărârea nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, nu cuprinde toate motivele pe care s-a sprijinit cauza, îndreptarea erorilor materiale din hotărârea nr.5901 din 29 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, calitate procesuală activă a reclamantei P.D. de a rezilia contractul din 1990 cu SC A.I. SRL Bucureşti reprezentată de administrator/director general C.E., suspendarea cauzei din martie 2005, redeschiderea judecăţii din 29 septembrie 2005 cererea de chemare în judecată din 29 septembrie 2005 unde dovedeşte săvârşirea faptelor de furt şi fals şi cererea din 26, 28 septembrie 2006. III. Nicio instanţă nu a efectuat cercetarea judecătorească a acţiunii iar în decizia comercială nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în mod greşit se arată că cererile formulate potrivit art.84 şi art.184 C. proc. civ. se fac în procesul penal şi nu în acest litigiu deoarece cererea a fost făcută în zona în care s-a primit comunicarea din 7 august 2006. În consecinţă în temeiul art.304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. reclamantele P.D. şi P.G. au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris. Casarea deciziei atacate şi judecarea cauzei sub toate aspectele în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că instanţa de fond şi instanţa de apel în mod corect au apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză. În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au respins excepţia de litispendenţă prevăzută de art.163 C. proc. civ., au efectuat cercetarea judecătorească iar hotărârea instanţei de apel cuprinde toate motivele pe care s-a sprijinit cauza. Instanţa de apel în mod corect a stabilit că reclamanta P.D. are calitate procesuală activă deoarece aceasta a preluat drepturile şi obligaţiile SC R.P. SRL dizolvate inclusiv cele ce decurg din contractul de închiriere din 1999. Cererea de reziliere a contractului de închiriere din 1991 formulată de reclamanta P.D. care are calitate procesuală activă în contradictoriu cu SC A.I. SRL a fost în mod întemeiat şi legal respinsă de instanţa de fond şi instanţa de apel deoarece potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. În cauză s-a constatat că acele clauze invocate de reclamantă ca fiind clauze abuzive, nu au acest caracter deoarece contractul de închiriere din 1999 este un contract negociat între locator şi locatar, deci nu cuprinde clauze care să nu fi fost negociate cu consumatorul, în speţă cu locatarul SC R.P. SRL. În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel referitor la nerespectarea contractului de închiriere prin evacuarea locatarului de către pârâţii C.E. şi T.I. au reţinut că aceştia nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte rezilierea contractului de închiriere, întrucât nu sunt părţi în cadrul contractului. Evacuarea locatarului din spaţiul închiriat s-a realizat de către locator în conformitate cu prevederile contractuale, respectiv cu cele ale art.19 din contract, ca urmare a nerespectării de către locatar a obligaţiei de plată a chiriei. În mod corect instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că motivele invocate de reclamante în susţinerea cererii de îndreptare a erorilor materiale, lămurire şi completare a sentinţei comerciale nr.5901 din 29 iunie 2006 nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.281 şi art.2811 C. proc. civ. deoarece nu se invocă erori materiale şi nu se solicită lămurirea şi completarea sentinţei în sensul prevederilor art.281, art.2811 şi art.2812 C. proc. civ., ci se invocă critici de fond a hotărârii prin care se tinde chiar modificarea hotărârii instanţei. Faţă de cele ce preced, nefiind incidente dispoziţiile art.304 pct. 5, 7, 8, 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul conform art.312 alin.(1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantele P.D., P.G. împotriva deciziei comerciale nr.20 din 17 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 29 februarie 2008
Asupra recursului de faţă: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa civilă nr.2438 din 19 aprilie 2007, pronunţată în dosarul nr.1627/1285/2007, Tribunalul Comercial Cluj a anulat modificarea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului G.L.M. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D.B. în contradictoriu cu pârâta SC I. SRL Dej. Totodată, a fost respinsă şi cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a constatat că obligaţiile pârâtei asumate prin contractul de prestări servicii şi bună execuţie din 17 iunie 2005 sunt obligaţii de diligenţă şi nu obligaţii de rezultat şi că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract. În ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond analizând dispoziţiile Legii nr.193/2000 republicată împreună cu anexa acesteia care cuprinde, exemplificativ, lista cu clauzele considerate ca fiind abuzive, a constatat că nu sunt incidente faţă de art.4 din contract prin care reclamanta s-a obligat la plata unor penalităţi de întârziere în cazul în care nu va achita la termenul stabilit contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă. Referitor la caracterul abuziv al art.10 teza finală din contract care priveşte rezilierea contractului, instanţa de fond a constatat că aceasta nu contravine dispoziţiilor Codului Civil, principalele deosebiri între reziliere şi rezoluţiune se referă la efectele celor două sancţiuni, în sensul că prima afectează actul juridic numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că pretenţiile deja executate nu se mai restituie, iar cea de-a doua desfiinţează actul şi pentru trecut, părţile fiind obligate la restituirea prestaţiilor şi o altă deosebire se referă la faptul că, deşi se aplică ca sancţiune a contractelor sinalagmatice, prima afectează actul cu executare succesivă, iar cea de-a doua afectează actul cu exercitare uno ictu sau dintr-o dată. Considerentele expuse au stat şi la baza respingerii petitului 2 al cererii de chemare în judecată şi implicit a petitului 3 a cărui admisibilitate depindea de anularea unora din clauzele contractuale, solicitată prin petitul 1 al acţiunii. În ceea ce priveşte cererea formulată în subsidiar, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a invocat şi existenţa unui caz de forţă majoră, ci a făcut doar vorbire, într-un alt context, despre atentatele de la metroul londonez; că acest caz poate fi calificat ca fiind de forţă majoră şi ar fi putut constitui o cauză de neexecutare a contractului însă, dat fiind faptul că atentatele au avut loc la data de 7 iulie 2005, iar reclamantei i-au fost predate actele necesare plecării în Marea Britanie doar la data de 29 iulie 2006, precum şi împrejurarea că nu s-a făcut dovada vreunui refuz de acordare a vizei pentru cetăţenii români, o astfel de cauză nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii. Modificarea cererii de chemare în judecată nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond dat fiind faptul că, faţă de aceasta a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, respectiv avocat L.M.G. pentru redactarea şi susţinerea acesteia. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art.274 C. proc. civ., instanţa de fond a respins şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, nefiind făcută dovada vreunor cheltuieli avansate de pârâtă. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta D.B., în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., iar prin decizia civilă nr.149 din 2 iulie 2007 Curta de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelul ca nefondat. Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea modificării cererii de chemare în judecată, care de altfel era facultativ, iar amânarea soluţionării cauzei pentru depunere de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art.161 alin.(2) C. proc. civ., nu poate fi primită. S-a reţinut că obligaţiile enumerate prin contract nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, că apelanta nu afirmă în mod explicit că obligaţiile ar fi unele de rezultat, ci doar critică împrejurarea că prima instanţă a analizat în principal obligaţia de a informa şi consilia clienţii privind programul omiţând o altă obligaţie, respectiv aceea de facilitare a întocmirii dosarului de prezentare şi a diligenţelor obţinerii vizei U.K., ori această critică nu poate fi primită, analiza realizându-se în ceea ce priveşte toate clauzele şi acestea primind calificarea de obligaţii de mijloace. Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, în cuprinsul clauzei menţinându-se în mod expres faptul că este o obligaţie de a depune diligenţe, deci obligaţie de mijloace şi nu de rezultat. Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr.193/2000 şi anexa acesteia care defineşte şi determină clauzele ce pot fi calificate astfel, iar caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la aceasta. Referitor la încetarea contractului, instanţa de apel a reţinut că deşi evenimentele care au avut loc la data de 7 iulie 2005 pot primi calificarea de forţă majoră, având în vedere că subsecvent acestui moment, respectiv la 29 iulie 2006 au fost predate documentele necesare plecării, acest caz nu poate constitui un motiv întemeiat pentru constatarea încetării contractului de prestări servicii. Împotriva acestei decizii în termenul legal prevăzut de art.301 C. proc. civ., a declarat recurs reclamanta D.B. invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată. În dezvoltarea, în fapt, a recursului, reclamanta a susţinut în esenţă că instanţa de fond în mod eronat a aplicat dispoziţiile art.68 alin.(1) C. proc. civ. şi art.161 C. proc. civ., în argumentarea admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului titular, că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art.129 alin.(4) C. proc. civ. şi, a omis dispoziţiile alin.(3) ale art.68 C. proc. civ., care arată că mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii şi că instanţa de apel a omis că s-a depus contractul de asistenţă judiciară în apel, care demonstrează calitatea de reprezentant. În privinţa respingerii cererii iniţiale de chemare în judecată, s-a susţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract de a ajuta clienţii, deci inclusiv pe reclamantă să întocmească un dosar pe baza căruia să se poată obţine viza, aspect care trebuia să conducă la rezoluţiunea contractului de prestări servicii, că instanţa de apel în mod eronat a reinterpretat natura obligaţiei contractuale şi anume aceea de a facilita întocmirea dosarului de prezentare şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei U.K., fără a avea în vedere şi informaţiile extrase de reclamantă de pe site-ul oficial al Ambasadei Britanice la Bucureşti şi depuse la dosarul cauzei. În ceea ce priveşte problema penalităţilor, s-a susţinut că Legea nr.193/2000 [(art.4 alin.(1) şi (2)] este foarte clară în ceea ce priveşte clauzele abuzive, că art.4, respectiv art.10 din contractul de prestări servicii încalcă aceste dispoziţii legislative, că penalităţile stabilite în cuantum de 0,5 % au în mod cert caracter abuziv şi trebuie pretinse raportat la obiectul şi la natura contractului pentru a nu crea un dezechilibru contractual în lumina art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000. Recursul este nefondat şi se va respinge pentru cele ce se vor arăta în continuare. Examinând criticile invocate de reclamantă din perspectiva dispoziţiilor art.304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect starea de fapt pe baza probelor administrate, a interpretat şi calificat obligaţiile contractuale în raport de conţinutul acestora şi a aplicat dispoziţiile art.68 C. proc. civ., art.161 C. proc. civ., art.4 alin.(1) şi (2) din Legea nr.193/2000 şi anexa acesteia în mod corespunzător. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a fost corect admisă de instanţa de fond în condiţiile în care deşi s-a acordat termenul necesar în vederea depunerii mandatului pentru redactarea şi susţinerea cererii de chemare în judecată, o asemenea dovadă nu s-a făcut. Contractul de asistenţă judiciară depus în apel şi declaraţia autentificată sub nr.2164 din 6 noiembrie 2007 de Biroul Notarului Public – D.C.L. Bistriţa nu sunt de natură a schimba soluţia de anulare a modificării cererii de chemare în judecată întrucât acestea nu au fost prezentate în termenul stabilit de art.161 C. proc. civ. În temeiul dispoziţiilor art.129 alin.(4) C. proc. civ., instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ prin acordarea termenului, care de altfel era facultativ. Amânarea soluţionării cauzei pentru depunerea de concluzii scrise asupra unei excepţii care urma să fie soluţionată în baza înscrisurilor prezentate în termenul stabilit de lege şi cu luarea în considerare a dispoziţiilor exprese din textul legal, respectiv art.161 alin.(2) C. proc. civ., nu poate fi primită, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel. Calificarea obligaţiilor asumate de către părţi în cuprinsul contractului se realizează exclusiv prin raportare la clauzele contractului şi la obiectul astfel cum a fost acesta determinat de către părţi. Obligaţiile enumerate prin contractul de prestări servicii, pentru prestator nu pot fi calificate altfel decât obligaţii de mijloace, neexistând o clauză din cuprinsul căreia să reiasă că acestea sunt obligaţii de rezultat, informarea şi consilierea, facilitarea ori intermedierea unui acord sau monitorizarea neputând fi privite ca obligaţii de rezultat. Facilitarea întocmirii dosarului şi depunerea diligenţelor pentru obţinerea vizei, nu poate fi echivalentă cu întocmirea dosarului şi obţinerea vizei, astfel că instanţa de apel a interpretat corect natura acestei obligaţii contractuale ca fiind de mijloace şi nu de rezultat. Constatând că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile, stare de fapt necenzurabilă în recurs, se apreciază că soluţia de respingere a cererii iniţiale de chemare în judecată s-a făcut cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale şi clauzelor contractuale. Potrivit prevederilor art.4 alin.(1) din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori clauze abuzive sunt acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.(2) al articolului precizează când o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, respectiv când aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei. Din analiza textului de lege rezultă că o clauză nu este considerată abuzivă decât dacă prin ea însăşi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel trebuie stabilit un rezultat obiectiv al clauzei, acela de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar subiectiv trebuie încălcată buna credinţă. În cauză se constată că acele clauze invocate de reclamantă nu pot fi considerate abuzive întrucât din punct de vedere obiectiv nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, iar din punct de vedere subiectiv pârâta nu a procedat cu rea credinţă. De altfel, în cauză nu există indicii că s-ar fi procedat la încheierea convenţiei fără o negociere prealabilă. Caracterul abuziv al penalităţilor stabilite în raport cu cuantumul acestora nu poate fi primit, clauza penală fiind stabilită de comun acord de ambele părţi şi luând în considerare sumele care ar fi constituit contravaloarea contraprestaţiei şi se raportează la acestea, astfel că un just echilibru apare ca fiind stabilit în raport de obiectul şi natura contractului şi proporţional cu contraprestaţia părţii încât nu pot fi apreciate ca fiind disproporţionat de mari. Pentru considerentele expuse în temeiul dispoziţiilor art.312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2008. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 22 mai 2008
Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa civilă nr.650 din 21 decembrie 2005, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta SC N.E. SRL şi a obligat pârâta P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani să plătească, în solidar, reclamantei 171.784 lei (Ron) despăgubiri civile şi la 5619 lei (Ron) cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin hotărârea nr.26 din 24 februarie 2000 a C.L.M. Focşani s-a aprobat asocierea dintre P.M. Focşani şi SC N.E.P. SRL Focşani, concretizată prin încheierea contractului nr.5990 din 10 mai 2000 al cărui obiect l-a constituit asocierea părţilor în vederea amplasării şi exploatării unor chioşcuri cu activitate de difuzare a presei pe terenul aparţinând domeniului privat al municipiului Focşani. La data de 3 aprilie 2002 prin adresa nr.6417 pârâta P.M. Focşani a comunicat reclamantei că odată cu revocarea hotărârii Consiliului local nr.26 din 24 februarie 2000 prin hotărârea nr.84 din 26 martie 2002 a fost reziliat de drept contractul nr.5990 din 10 mai 2000. În speţă, contractul în litigiu nu a fost reziliat în condiţiile legii, astfel că instanţa constată îndreptăţite condiţiile răspunderii civile contractuale. Pretinsa notificare a concediului contractului pe un temei înlăturat a fost apreciată ca excedând clauzelor contractului care nu este unul de locaţiune, ci un contract de asociere a cărui reziliere trebuie să urmeze regulile convenite (art.VII contract) şi dispoziţiile legale. S-a apreciat astfel, că cererea de prelungire a contractului a operat în condiţiile art.XI contract, neexecutare obligaţiilor asumate fiind imputabilă pârâtelor. Împotriva sentinţei civile nr.650 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului Vrancea au declarat apel pârâtele C.L.M. Focşani şi P.M. Focşani criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin decizia civilă nr.313/ A din 25 septembrie 2006, a respins atât excepţia tardivităţii invocată de reclamanta SC N.E. SRL Focşani cât şi apelul pârâtelor constatând că în mod corect instanţa de fond a reţinut că durata contractului de asociere intervenit între reclamantă şi pârâtă s-a prelungit ca urmare a manifestării de voinţă exprimată în acest sens de către societatea reclamantă şi, în aceste condiţii pretenţiile reclamantei sunt pe deplin justificate. Cum contractul a fost prelungit în mod legal instanţa de fond a obligat pe pârâte să-i plătească reclamantei suma de 171.784 lei cu titlu de despăgubiri civile, sumă stabilită prin expertiza efectuată în cauză, expertiza ale cărei concluzii nu au fost contestate de părţi. Faţă de cererea formulată de parte de a se deduce din suma mai sus menţionată procentul de 10 % din profitul anual net rezultat din asociere, Curtea a constatat că cererea este o cerere nouă formulată cu încălcarea dispoziţiilor art.294 şi 295 C. proc. civ. şi nu poate fi primită. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele P.M. Focşani şi C.L.M. Focşani întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., recurs ce a fost înregistrat pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin încheierea de şedinţă din data de 16 octombrie 2007, secţia civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre judecare secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constatând că secţia civilă nu este competentă să soluţioneze recursul în situaţia în care acesta vizează despăgubiri decurgând dintr-un contract comercial. În recursul declarat pârâtele C.L.M. Focşani invocând dispoziţiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pentru greşita interpretare a clauzelor contractuale privind durata contractului de asociere intervenit între reclamantă şi pârâte, considerând că „În opinia sa, prelungirea contractului de asociere se face la cererea reclamantei, dar cu acordul expres al P.M. Focşani, acord consemnat într-un act adiţional şi nu era nicidecum lăsată la dispoziţia exclusivă a societăţii reclamante, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel. La termenul de astăzi, Înalta Curte, în temeiul art.306 alin.(2) C. proc. civ., a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei instanţelor civile în soluţionarea cauzei, excepţie ce urmează a fi analizată cu prioritate, fiind de ordine publică, în conformitate cu dispoziţiile art.136 şi art.137 C. proc. civ. Potrivit art.4 C. com., în afara faptelor de comerţ enumerate în art.3 C. com., se socotesc ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul respectiv. În speţă, obiectul litigiului de faţă îl constituie acordarea de despăgubiri decurgând dintr-un contract comercial încheiat între persoane juridice părţi în proces şi anume SC N.E. SRL Focşani intrată în procedura falimentului, potrivit sentinţei civile nr.246 din 14 septembrie 2006 a Tribunalului Vrancea urmând a fi reprezentantă prin lichidator SC C. SRL Focşani pe de o parte şi de cealaltă parte primăria şi C.L.M. Focşani. Cum acţiunea are ca obiect acordarea de despăgubiri cu o valoare mai mare de 100.000 lei decurgând dintr-un contract comercial ce implică acte şi fapte de natură comercială, astfel cum sunt definite de art.4 C. com., iar titularii dreptului pretins au înţeles să se comporte ca subiecte de drept comercial, Înalta Curte apreciază că acţiunea de faţă are caracterul unei acţiuni comerciale şi nu civile aşa încât instanţele civile greşit s-au pronunţat în cauză. În consecinţă, Înalta Curte va admite excepţia cu consecinţa admiterii recursului în conformitate de dispoziţiile art.312 C. proc. civ., coroborat cu art.304 pct. 3 C. proc. civ. şi art.306 alin.(2) C. proc. civ., şi va casa atât decizia din apel cât şi sentinţa de fond, cauza urmând a fi trimisă spre competentă soluţionare instanţei comerciale. Întrucât dispoziţiile art.2 C. proc. civ., reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea proceselor şi cererilor în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabile în bani, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art.313 C. proc. civ., va trimite dosarul spre competentă soluţionare Tribunalului Vrancea ca instanţă comercială competentă să judece fondul acestui litigiu. În atare situaţie criticile invocate de recurente nu mai pot fi analizate ele urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pricinii.
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Casează decizia civilă nr.313/ A şi sentinţa civilă nr.650 din 21 decembrie 2005 a Tribunalului Vrancea. Trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalului Vrancea, secţia comercială. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 22 mai 2008. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 20 iunie 2008
Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 11 octombrie 2005, reclamanta SC S.C. SRL societate aflată în lichidare prin lichidatorul judiciar SC V.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC B.T. SA Timişoara să-i restituie un număr de 9 utilaje proprietatea sa bunuri aflate în custodia pârâtei şi pe care aceasta refuză să i le predea. Judecătoria Râmnicu Vâlcea, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, calificată de natură comercială, în favoarea Tribunalului Vâlcea. Tribunalul Vâlcea, astfel investit, şi-a declinat la rândul său competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei. Tribunalul Timiş, s-a considerat necompetent teritorial în raport de dispoziţiile art.5 şi art.10 C. proc. civ. şi de faptul că reclamantul are alegerea între două instanţe deopotrivă competente teritorial şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia comercială nr.997 din 6 martie 2007 a statuat asupra regulatorului de competenţă în cauză, stabilind competenţa teritorială de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiş. Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.1203 din data de 7 septembrie 2007 a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâta şi pe fond a admis acţiunea formulată de reclamanta şi a obligat-o pe pârâta să-i restituie reclamantei cele 9 utilaje proprietatea acesteia sau contravaloarea lor de 66.199,81 lei reactualizată la data plăţii. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat în ce priveşte excepţia de necompetenţă materială că, obiectul litigiului, constând într-o obligaţie de a face, determină competenţa materială a tribunalului ca primă instanţă. Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut din probele administrate că cele nouă utilaje sunt proprietatea reclamantei, fiind lăsate în custodia pârâtei vânzătoarea bunurilor până la îmbunătăţirea condiţiilor climaterice, la nivelul care să permită transportul lor în siguranţă, fără perceperea de taxe de depozitare. Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr.284 din 10 decembrie 2007, în sensul anulării sentinţei fondului şi trimiterii cauzei spre competentă soluţionare la Judecătoria Timişoara. Instanţa de control judiciar a constatat că soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului invocată de pârâtă în faţa Tribunalului Timiş, este greşită, faţă de prevederile art.1 C. proc. civ. şi obiectul cererii de chemare în judecată evaluabil în bani, respectiv restituirea bunurilor mobile identificate prin acţiune sau contravaloarea lor care se situează sub pragul de un miliard lei vechi. Împotriva acestei decizii reclamanta prin lichidatorul judiciar desemnat, a declarat în termen legal recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel. Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate vizând încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art.304 pct. 9 C. proc. civ.) susţinând în dezvoltarea criticilor formulate că acţiunea introductivă are două capete de cerere, respectiv un capăt principal constând în obligaţia pârâtei la restituirea utilajelor şi un capăt subsidiar privind plata contravalorii utilajelor, competenţa materială de soluţionare a cauzei fiind determinată de capătul principal de cerere „neevaluabil în bani”, care impune aplicarea dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 1. Dispoziţiile legale care reglementează competente după materie sunt cuprinse în cartea I, Competenţa instanţelor judecătoriei titlul I C. proc. civ. Potrivit art.2 pct. 1 din titlul sus menţionat tribunalul judecă în primă instanţă, în materie comercială procesele şi cererile ale căror obiect are o valoare de peste un miliard lei vechi, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani. Prin urmare, stabilirea competenţei materiale trebuie apreciată în raport de obiectul cererii, de caracterul evaluabil sau neevaluabil şi cuantumul pretenţiilor în ipoteza cererilor evaluabile în bani. Or, recurenta - reclamantă a solicitat prin acţiunea introductivă restituirea unor bunuri mobile a căror contravaloare a estimat-o la 66.199.881.000 lei vechi. Rezultă aşadar, din preţuirea pe care însăşi recurenta - reclamantă a indicat-o în acţiune ca obiectul cererii este evaluabil în bani şi aceasta, distinct de capătul subsidiar prin care solicită în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei - intimate la contravaloarea bunurilor. Altfel spus, caracterul patrimonial al acţiunii rezultă din valoarea interesului litigios, din preţuirea pe care recurenta reclamantă o indică în cererea sa. Cum, în cauză valoarea bunurilor a căror restituire se solicită este sub un miliard de lei vechi, rezultă că judecătoriei îi revine competenţa de atribuţiune potrivit art.1 pct. 1 C. proc. civ., respectiv Judecătoriei Timişoara, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel. Constatând aşadar, că hotărârea atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectul invocat, Înalta Curte în temeiul art.312 alin.(1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Irevocabilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2008. R O M Â N I A ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE SECŢIA COMERCIALĂ
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa nr.7679 din 27 octombrie 2008, Judecătoria Arad a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad. În argumentarea soluţiei pronunţate, Judecătoria Arad a reţinut că în raport de cuantumul pretenţiilor reclamantei, respectiv 238.552,81 lei, potrivit dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei, revine Tribunalului Arad. Prin sentinţa nr.21 din 14 ianuarie 2009, Tribunalul Arad, secţia comercială, a declinat la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi a trimis cauza Curţii de Apel Timişoara, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă. Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut că obiectul prezentei cauze este obligaţia de a face, respectiv obligaţia pârâtei de predare a unor bunuri mobile, ca efect al contractului încheiat între părţi la 6 noiembrie 2007, având ca obiect vânzarea unei cantităţi de buştean de furnir până la limita sumei de 238.552,81 lei. Faţă de împrejurarea că din creanţa trecută în contractul de vânzare-cumpărare, de 238.552,81 lei, s-a achitat suma de 150.000 lei, rămânând de achitat 88.552,81 lei, în temeiul dispoziţiilor art.1 pct. 1 C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei revine judecătoriei. Prin sentinţa nr.6/ COM din 12 martie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, reţinând în esenţă, că litigiul este de natură comercială, evaluabil în bani, valoarea fiind sub 100.000 lei, astfel încât competenţa revine Judecătoriei Arad, potrivit dispoziţiilor art.1 pct. 1 C. proc. civ. Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs reclamanta SC A.F. SRL VLADIMIRESCU, arătând că în mod greşit curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad, având în vedere că valoarea prezentului litigiu îl constituie valoarea bunurilor, respectiv 238.552,81 lei. A mai susţinut recurenta că potrivit clauzelor contractuale, părţile au stabilit ca în cazul neexecutării chiar şi parţiale a obligaţiilor pârâtei, reclamanta urmează să devină de drept şi fără plata vreunei sume de bani, proprietara bunurilor indicate prin acţiunea introductivă de instanţă. Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială, al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei. Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la predarea bunurilor mobile, trei autotractoare şi trei semiremorci, intrate în proprietatea reclamantei, ca efect al contractului încheiat la data de 6 noiembrie 2007, valoarea bunurilor fiind de 238.552,81 lei. Prin acelaşi contract, părţile au convenit ca în cazul neexecutării, chiar şi parţiale a obligaţiilor pârâtei, bunurile sus menţionate vor intra în proprietatea reclamantei. Prin urmare, obiectul cauzei îl constituie revendicare mobiliară, valoarea obiectului prezentului litigiu îl constituie valoarea bunurilor, respectiv 238.552,81 lei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea achitării vreunei sume de bani de către pârâtă, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art.2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Arad. Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.(2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica hotărârea atacată şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC A.F. SRL VLADIMIRESCU, împotriva sentinţei nr.6/ COM din 12 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială. Modifică sentinţa recurată, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Arad, secţia comercială. Irevocabilă. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 15 octombrie 2009.
|