Pământul şi luna

7

Hrana şi rotaţia Pământului

De vreme ce Pământul este – cum s-ar spune – un corp animal organic, chiar dacă imens, el trebuie să se hrănească pentru a supravieţui. De aceea, el are nevoie de o gură, de o trompă sau de un cioc, la fel ca orice animal. Anumite animale, precum polipii şi caracatiţele, au mai multe asemenea trompe capabile să sugă hrana. Diferenţa dintre trompa unui animal mai mare şi cea a unei insecte constă în faptul că prima poate absorbi o hrană solidă, în timp ce cea de-a doua nu poate absorbi decât o hrană lichidă.

Rădăcinile plantelor, copacilor şi arbuştilor nu sunt altceva decât asemenea trompe alimentare. La fel se petrec lucrurile şi cu pistilele florilor, care pot absorbi polenul³, pe care îl pisează, după care îl folosesc pentru a da viaţă sevei fructelor, el fiind prima hrană de care beneficiază acestea pentru a se putea forma. În plus, orice corp animal şi vegetal este înzestrat cu o sumedenie de pori mici, necesari pentru absorbţia substanţei vitale electrice şi eterice din aer.

De vreme ce toate animalele şi toate plantele sunt produse de corpul Pământului, este evident că acelaşi principiu trebuie să se aplice şi corpului terestru care le-a generat, deşi la o scară mult mai mare. Astfel, Pământul este înzestrat, la fel ca orice animal, cu o gură mare, prin care primeşte hrana sa principală. În plus, el dispune de un mare număr de tuburi mai mari sau mai mici, folosite de asemenea pentru absorbţia hranei, precum şi de un canal eliminatoriu principal şi de o multitudine de canale eliminatorii mai mici (tuburile şi canalele mai mici sunt asemănătoare cu porii organismului animal). În ceea ce ne priveşte, vom analiza mai întâi gura principală, apoi canalul eliminatoriu principal, întrucât cele două exercită cea mai importantă influenţă asupra mişcării de rotaţie a Pământului. Canalele mai mici pentru hrană şi eliminare nu vor fi amintite decât în treacăt.

Polul Nord este locul în care se află gura principală a Pământului, iar Polul Sud este locul în care se află principalul canal de eliminare al acestuia. Măsurând de la limita exterioară, acolo unde gura are o formă de pâlnie, diametrul acesteia este de circa 150-225 kilometri, îngustându-se treptat până la mai puţin de un kilometru. Gura continuă cu gâtul Pământului, care face legătura cu stomacul terestru. Pereţii acestui tub nu sunt drepţi, şi pe o porţiune destul de mare sunt acoperiţi cu ţepi, la fel ca pielea unui proces ţepos gigantic.

Stomacul Pământului este localizat direct sub inimă, aproximativ la jumătatea corpului terestru. Suprafaţa sa este de circa 500 de kilometri pătraţi, fiind parţial extins şi parţial susţinut de nişte piloni transversali, mai mari sau mai mici; de pildă, unii dintre aceştia au diametrul de 1.312 iarzi (1.200 metri). Acest stomac şi susţinătorii săi transversali nu sunt alcătuiţi dintr-o substanţă solidă; el seamănă mai degrabă cu un sac elastic uriaş. Pereţii săi interiori sunt susţinuţi de aceeaşi substanţă elastică, asemănătoare cu cauciucul vostru, astfel încât nu pot fi comprimaţi de forţa exterioară a gravitaţiei. Un canal principal iese din stomac şi urmează un traseu spiralat prin întregul corp al Pământului, având capătul la Polul Sud. Acest canal principal este alcătuit şi el din substanţa elastică care stă la baza stomacului, dar la nivelul gurii devine mai ferm. Numeroase alte canale se varsă în canalul alimentar principal al Pământului, la fel ca şi în canalul de eliminare.

Se pune acum întrebarea: cu ce anume se hrăneşte Pământul prin uriaşa sa gură? Care este hrana sa, şi de unde provine ea?

Cine are posibilitatea să viziteze nordul îndepărtat, în regiunile polare, va experimenta fenomene pe care nu le poate întâlni în nici o altă parte a Pământului. Mai întâi, aici se află o regiune de aer foarte rece. Acest aer rece, care este şi foarte greu, se uneşte cu o masă din ce în ce mai densă de vapori care este atrasă către Polul Nord, în special iarna, de numeroasele lumini asemănătoare stelelor căzătoare care există aici. Mai departe, călătorul va descoperi, în jurul cercului polar exterior, banchize imense de zăpadă întărită, şi din când în când gheţari. Iată, aceasta este hrana! Aceste mase imense de zăpadă şi de gheaţă sunt atrase în gura uriaşă a Pământului de o forţă magnetică foarte mare, fiind transportate apoi în marele stomac, unde hrana cristalină este depozitată de-a lungul pereţilor, a bârnelor transversale şi a pilonilor.

Când stomacul este plin, inima Pământului emite o mare cantitate de căldură, care pune în mişcare pereţii stomacului. Bârnele transversale dilată şi contractă alternativ stomacul, iar aceste mişcări zdrobesc şi macină hrana, generând un curent electric pozitiv care separă elementele nutritive, împingându-le apoi către canalele colectoare.

În continuare, un curent electric negativ preia elementele rămase nedigerate şi le împinge cu o mare forţă către canalul spiralat de eliminare. În acest fel, rămăşiţele alimentare sunt transformate în excremente, nu înainte de a stoarce din ele şi ultimele substanţe nutritive, care urmare a puternicei mişcări de fricţiune.

Aşa se explică de ce partea nordică a Pământului dispune de ţinuturi mult mai mari decât cea sudică, întrucât aceasta din urmă primeşte o cantitate mai mică de materie, după ce din ea au fost extrase substanţele nutritive.

Mişcarea de rotaţie a Pământului este cauzată de expulzarea acestei cantităţi uriaşe de deşeuri, care generează un impuls în spirală. Fenomenul poate fi comparat cu prinderea unei rachete de marginea unei roţi. Dacă racheta este aprinsă, roata se pune într-o mişcare circulară, întrucât aerul care scapă din rachetă exercită o presiune atât de mare încât aerul exterior nu-i poate opune o forţă egală şi de semn contrar. Se creează astfel un punct de presiune continuă, care învârte roata pe care este montată racheta, din cauza diferenţei dintre aerul care iese din rachetă şi aerul exterior. Acest exemplu vă permite să înţelegeţi cum se realizează mişcarea zilnică de rotaţie a Pământului şi cum este susţinută aceasta.