Pompiliu tudoran în slujba domniei

SLUJBĂ CU PRIMEJDIE
MARE JALE A CUPRINS ÎNTREAGA ŢARĂ A ARDEALULUI, cînd s-a răspîndit vestea trecerii în lumea celor drepţi a craiului Bethlen Gabor. S-a întîmplat să moară în ziua de 13 noiembrie 1629, chiar atunci cînd ar fi trebuit să-şi serbeze al cincizeci şi unulea an de viaţă. „Semn dumnezeiesc!” spuneau babele pe şoptite, şi mulţi erau temătorii de vremuri de urgie ce se vesteau după moartea prinţului. Aveau şi dreptate cei temători, căci ţara ajunse acum în stăpînirea doamnei Catarina de Brandemburg, o femeie slabă, măcar că făgăduise că va ţine cu sfinţenie adiata răposatului ei soţ.

Sfătuise fostul crai, cu limbă de moarte, să nu se bizuie nimeni pe mincinoasele făgăduieli ale nemţilor, ci întreaga ţară să ţină prietenia strînsă cu Moldova şi Muntenia, fiind calea cea mai firească. Numai aşa aveau să rămînă urmaşii slobozi şi stăpîni în casa lor. Dar sfetnicii craiului aflară că nici nu-şi îngropaseră stăpînul cînd cei doi „prieteni de inimă” ai principesei îşi şi luaseră nasul la purtare. Era vorba de un neamţ, un anume Scultetus, care o întovărăşise ca mireasă atunci cînd fusese adusă de la Berlin, şi de un conte ungur, pe nume Csaky Istvan, ce nu se îndoia că ajungînd stăpînul femeii ar fi avut şi ţara la picioarele lui. Cel dintîi avea muiere şi copii în Sibiu, dar se ţinea mereu în preajma fustelor doamnei Catarina, stîrnind furia contelui. De aici ura şi vrajba neîmpăcată între cei doi, spre marea pagubă a ţării, căci principesa nu avea gîndul decît la cei doi iubiţi ai ei, iar treburile ţării mergeau anapoda. Aşa s-a stîrnit nemulţumire nu numai din partea celor care diriguiau sfatul dietei, ci şi în rîndurile prostimii, care scosese fel şi fel de vorbe de ocară, ce se vînturau pretutindeni.

Acum, că se isprăvise cu înmormîntarea şi-l plînsese pe răposat în văzul lumii, nemîngîiata văduvă îşi căuta alinarea în braţele celor doi, căci nu se hotăra cu uşurinţă de care să se lepede. Nu-i prea dădea prin cap ce să facă, mai cu seamă că fratele fostului ei bărbat, Bethlen Istvan o tot sîcîia să-i alunge pe amîndoi şi să se ţină de cîrmuirea ţării, că altminteri n-ar fi fost cu putinţă.

Se lăsase şi o iarnă grea, încît apa Mureşului îngheţase de la un mal la altul, iar troienele făcuseră tot una întreaga vale, de nu mai puteai şti cînd păşeşti deasupra apei şi cînd pe pămînt. De n-ar fi fost mîndra cetate a Bălgradului să-şi ridice zidurile dintre nămeţi, nici nu ţi-ai fi dat seama cînd rîul o coteşte la vale către Deva. Asprimea vremii se arătase cam din preajma Crăciunului, dar o ţinea mereu, încremenind ţurţurii argintii pe ramurile copacilor, iar o pîclă, noroc că nu prea deasă, se aşternuse pe întreaga fire. Stoluri de corbi zburau croncănind parcă prevestiri de moarte, în vreme ce haitele de lupi flămînzi bîntuiau chiar şi aşezările, dîndu-se la om. Primejdie de pierderea vieţii era pe atunci la tot pasul, dacă te-ai fi încumetat la drum de unul singur ori fără a fi bine înarmat.

Pe asemenea vreme, trei călăreţi luptau cu troienele ce ajungeau nu arareori pînă la pieptul cailor, dar în alte locuri pămîntul dezgolit şi îngheţat trosnea sub copite. Deasupra satului Sîntimbru se ridica o pîclă deasă de fum învăluindu-i şi pe drumeţi, care mergeau cam la voia întîmplării, nefiind nici urmă de drumeag. Nădejdea lor era că isteţimea cailor avea să-i scoată la liman.

— Să nu ne fi rătăcit, zise îngrijorat unul dintre ei, bătîndu-şi braţele peste piept spre a se încălzi.

— Parcă tot mai bine fusese la monastire, făcu cel mai din faţă întorcîndu-şi capul. Nu-i aşa?

— Atunci să ne întoarcem! răspunse al treilea.

— Nici gînd, Laszlo dragă, urmă cel dintîi. Acuşi pătrundem pe poarta cetăţii şi ne-om încălzi cu vreo palincă.

— Ba, să fiu drept, mi-ar place mai curînd un foc zdravăn, fiindcă mă cam saturai de băutura popilor, bolborosi Laszlo.

Vorbeau ungureşte, cu toate că doi dintre ei erau români, numai că Bardassy Laszlo nu le cunoştea limba şi, de cînd erau în slujba domniei, aşa obişnuiau cu toţii să se înţeleagă.

— Socot că mare bucurie avem să-i facem principesei, după cum spunea domnul căpitan Ovary, zise cel din mijloc, care nu era altul decît Florea Nicoară de la Ciunga.

Se făcuse bărbat spătos şi zdravăn, acum în cel de-al treizecilea an al vieţii, dar tot scund rămăsese şi ochii săi jucăuşi îşi mai păstrau limpezimea copilăriei. Se alăturase cu dragă inimă căpitanului Ovary, care ţinea la el ca la un frate, dar nu se bucurase de acele lupte pline de glorie, cum le visase el odinioară. De cînd se făcuse cătană numai de muştru avusese parte, şi se gîndea cu părere de rău că nu se înfruntase pînă acuma cu păgînii, asemenea fratelui său mai mare, Amosie

Ungurul Bardassy se pripăşise pe la Aiud, venind tocmai din pusta Tisei, unde avusese nişte necazuri cu un stăpîn hăpăreţ pe care, la mînie, îl trimisese pe lumea cealaltă. Dar în afara celor doi buni prieteni, cu care era şi acuma, nimeni nu-i ştia povestea. Nu-i vorbă că nici nu fusese întrebat vreodată de careva.

Cel de-al treilea, Tănase Pop, era de pe valea Gurghiului şi se băgase la oaste fără a fi silit decît de sărăcie, căci acasă erau copii mulţi şi pămînt deloc. Era o fire paşnică, dar dacă îl scotea careva din sărite nu şovăia să tragă hangerul.

Se legase o mare prietenie între ei şi mai întotdeauna îndeplineau anumite slujbe ostăşeşti împreună, dar cu atîta destoinicie încît căpitanul Ovary Elemer avea încredere desăvîrşită în ei. Aşa se face că şi de astă-dată, fiind vorba de o sarcină, de mare taină şi primejdie pentru unii, tot lor le ceruse s-o aducă la îndeplinire, ştiindu-le vrednicia.

Se întîmplase că un drumeţ străin fusese sfârtecat de lupi, chiar în preajma Aiudului, şi nişte ţărani aduseseră cizmele mortului, chimirul şi o tolbă cu scrisori. De va fi avut şi bani asupra lui, nu se mai putea şti, fiindcă aducătorii se juraseră pe sfînta cruce că nu găsiseră nimic altceva. Poate că nici încălţările şi celelalte n-ar mai fi fost găsite, căci haita îşi încercase colţii prin tot ce a fost de piele, dacă nu s-ar fi întîmplat să treacă tocmai ei şi să alunge lupii. Izbutiseră să mai adune şi cîteva rămăşiţe omeneşti, pe care le-au dus în sat pentru îngropăciune, dar aflînd scrisorile s-au temut să nu fie de-ale stăpînirii şi să cadă asupra lor cine ştie ce bănuială nedreaptă. Socotiră cu cale că ar fi fost mai bine să le aducă la oraş, ceea ce şi făcură.

Domnul căpitan scotocise printre ele şi văzînd despre ce era vorba uită să-i mai întrebe şi altceva, ba le mai dărui şi cîţiva bănuţi de argint drept mulţumită. Acele hîrtii erau potrivnice răposatului prinţ şi fuseseră scrise de domnul Moldovei, care se afla în mare prietenie cu nemţii. Cum toată lumea cunoştea ura ce i-o purtaseră cei din Viena lui Bethlen, ba Ovary ştia şi despre o pîră a lui Miron Barnovschi-vodă al Moldovei, făcută la Poartă, socoti că şi principesei are să-i pară bine să pună mîna pe asemenea răvaşe. În acest fel se dădea iveală faţa mincinoasă a moldoveanului. „Nu care cumva s-o pierdeţi, ori să v-o fure careva, că atîta Dumnezeu e al vostru!” îi ameninţase căpitanul la plecare întinzîndu-le taşca ce avea pe ea urmele colţilor.

Nu prea vedeau ei cum să fie prădaţi în plină zi, cu toată vremea potrivnică, fiindcă erau trei vlăjgani ce nu se temeau de nimic. Altceva însă nu le mai spusese, decît numai ca să nu dea tolba altcuiva în afara alteţei-sale principesa Catarina, şi Ovary ştia prea bine că oştenii nu-i vor ieşi din poruncă. Pe vreme bună, vara mai ales, de la Aiud la Bălgrad mai ai fi putut-o ţine în galopul cailor, dar acuma nici vorbă mai ajungă pînă-n seară, iar cum noaptea era primejdie de a se rătăci, au hotărît popas la monastirea din Teiuş. De altfel nici nu erau zoriţi la drum, porunca fiind să ajungă cînd or putea, aşa că bătură la poarta călugărilor şi fură primiţi pe dată, întrucît ospitalitatea era canonul sfinţilor părinţi de acolo.

Stareţul, sau priorul, după cum i se mai spunea, pater Ambrosius, i-a lăsat mai întîi să se dezmorţească, după care i-a poftit la taclale, pînă avea să fie isprăvită cina.

„Puteţi a-mi spune, dragii mei, cît mai multe întîmplări, căci noi, sărmanii călugări, nu avem ştire despre ceea ce se petrece prin lume decît numai prin drumeţi ca voi”, îi îndemnase el cu voce blajină.

Laszlo, ca unul ce vorbea mai bine dintre toţi, se lăsă tras de limbă şi astfel stareţul află unde se duceau şi mai ales ce trebuia să ducă negreşit numai alteţei-sale Catarina.

Pater Ambrosius tresărire la vederea tolbei, dar ei nu băgară de seamă. Spusese apoi, cu multă nepăsare:

„De nu mă-nşel, mai văzut-am aşa ceva la un pribeag ce abătuse mai zilele trecute pe sub acoperişul nostru, dar n-a zăbovit mult, căci era în drum spre… Moldova, dacă îmi aduc eu bine aminte”.

„De bună-seamă că ăsta va fi fost omul nostru!” sărise atunci Tănase, de parcă s-ar fi bucurat aflînd asemenea veste.

„N-auzişi că acela mergea spre Moldova?” îl mustrase Laszlo. „Stăpînul tolbei a fost mîncat de lupi după Aiud, deci se pare că venea din Moldova, de vreme ce a trecut pe aici!”

„Noi, n-avem de unde şti”, urmase liniştit priorul. „Nu ne este în obicei a iscodi pe oaspeţii noştri încotro se îndreaptă ori de unde vin. Dacă ne spun, bine, dacă nu, tot una-i. Mi-ar fi părut însă rău să se fi rătăcit, sărmanul, căci părea un om bun. De fapt îl şi povăţuisem să mai aştepte domolirea viforniţei, dar el nici nu vrusese să audă de aşa ceva. Eu vă cer iertare, nu cumva să credeţi că vă iscodesc, numai că văzînd o tolbă asemănătoare... intrasem chiar la bănuială.”

Vorbele acestea îl scoaseră pe Florea din sărite:

„Să nu-ţi fie cu supărare dom’ părinte, dar noi nu suferim asemenea ocară. Nu sîntem lotri şi, dacă vrei să ştii, află că acel drumeţ al sfinţiei-tale a fost mîncat de lupi. Pentru aceea, îi ducem alteţei-sale ceea ce a mai rămas de la el.”

Amîndoi tovarăşii încuviinţară din cap, dar nici unul nu înţelesese rostul ciudatului zîmbet al stareţului.

„Jesus-Maria!” făcuse el sfielnic, cu ochii în tavan. „Aveţi tot dreptul să vă mîniaţi pe mine, păcătosul, care nu mi-am dat seama de vorbele mele cele proaste şi de bănuiala mea nedreaptă. Sărmanul călător a suferit cumplită moarte, dar asta o fi fost voia Domnului, odihnească-l în pace!”

Vorbele blînde ale călugărului, precum şi căinţa lui îi potolise atunci pe dată, ba Laszlo mai şi adăugase:

„Pricepem că sfinţia-ta n-ai vrut să zici de noi că am fi hoţi, dar cum sîntem în slujba domniei nu se cade să dăm totul în vileag…”

„Apoi şi tolbe ca aceasta vor fi fiind cu sutele şi pe toate drumurile” mai zise şi Tănase. „Asta însă are urma colţilor de lup.”

„Se poate, se poate!” încuviinţase pe loc priorul. „Dar hai să lăsăm la o parte supărarea şi vorba pripită şi să gustăm ceva mai înainte de cină, spre a putea ciocni un păhărel, spre împăcare.”

Poruncise apoi unui călugăr să aducă mîncare şi băutură ca pentru oaspeţi de seamă, spre a-i fi iertată nesăbuita bănuială. Ospeţia însă se dovedise atît de îmbelşugată, încît nici nu şi-au mai dat seama cînd au început şi cînd au sfîrşit cina. Buimaci de cap, au fost treziţi de dimineaţă, cînd pater Ambrosius i-a sfătuit să plece la drum devreme, ca să ajungă la Bălgrad pe amiază. Au mulţumit pentru găzduire şi priorul şi-a mai cerut încă o dată iertare, fiind astfel cu toţii mulţumiţi.

Abia cînd s-a văzut în şa, Florea s-a frecat la ochi nedumerit:

„Parcă nu-i aceeaşi tolbă!”

„Ţi se pare!” îi răspunsese Laszlo. „Tu nu vezi urmele dinţilor pe ea?”

„Ce să mai vadă după rachiul de chimen?” rîsese Tănase.

Florea s-a pipăit însă la piept şi n-a mai zis nimic. Acuma, după ce petrecuseră o vreme în gerul de afară, mahmureala încă nu le trecuse, iar Tănase fu primul care se văită:

— Măi fraţilor, mie îmi cam vîjîie capul şi mi-i tare cald. Parcă aş zice că nu mi-a căzut bine vinarsul popilor.

— Băuşi lacom! îl linişti Laszlo. Şi pe mine mă doare.

— Dar ştiu bine că dormirăm, nu glumă, urmă Tănase. Socot că puteai tăia lemne pe noi. Oricum, fain a fost şi eu zic să mai trecem şi la înapoiere.

— Ne-a omenit spre a-şi spăla vorbele cele proaste, zise Florea, dar de acuma are să ne închidă poarta în nas, ca să nu-i mai facem pagubă.

— Da’ ştiu că te ocoşiseşi la el, rîse Laszlo amintindu-şi de furia tovarăşului său.

— Păi ce-şi închipuia el? se împăuna Florea. Avem noi feţe de tîlhari?

— Ba bine că nu! Încă din cei bătrîni, că uite, promoroaca ne-a albit şi barba şi sprîncenele…

Mai povestiră apoi de una, de alta, ca să le treacă vremea, şi aşa lăsaseră în stînga casele din Sîntimbru, semn că pînă la cetatea de scaun nu mai aveau mult de mers. Zăpada scîrţîia sub copite, iar caii scoteau aburi pe nări. Promoroaca li se aşternuse şi lor pe firele din jurul boturilor, făcîndu-i să semene cu nişte moşnegi din altă lume.

— De nu mă-nşel am şi aiuns, arătă Laszlo spre focul de vreascuri ce se zărea înaintea lor.

— Norocul nostru cu bieţii cai, căci altminteri nu ştiu cum am mai fi nimerit calea! zise Florea, scuturîndu-şi iar mustaţa.

— Ziua-bună vă poftim! zise Laszlo apropiindu-se.

— Bună să dea Dumnezeu! răspunseră oştenii-străjeri ce se încălzeau la foc.

— Numai că vreme prea bună nu-i, urmă unul dintre ei. Pentru ce nu staţi la casele voastre şi bateţi coclaurile?

— Apăi, avem treabă la măria-sa Doamna, răspunse Florea suflîndu-şi în palme.

— No, că doar nu chiar acolo! făcu unul mirat.

— Ba întocmai! se împotrivi ciunganul.

Se uitară cu toţii unii la alţii, paznicilor nevenindu-le a crede că nişte oameni de rînd s-ar fi putut înfăţişa principesei. A trebuit să mai treacă o vreme, pînă cînd să ajungă la urechile curtenilor ce voiau cei trei oşteni străini.

— Să nu fie cumva vreo năpîrcă în tolbă! se îngrijoră Scultetus, auzind despre ce era vorba.

— Pe gerul ăsta ar fi ţeapănă! rîse batjocoritor contele Csaky. De altfel, am să deschid eu însumi afurisita aia de taşcă.

Poate că s-ar mai fi sfădit, cu toate că se aflau în faţa stăpînei ţării, dacă nu erau aduşi cei trei.

— Ei, voinicilor, le zise prinţesa. Aţi ţinut cu tot dinadinsul să mă vedeţi. Spuneţi care vi-i necazul!

Oştenii plecară genunchiul la podea, după cum îi învăţase Ovary, şi numai Laszlo începu să vorbească:

— Măria-ta, a poruncit domnul căpitan să vă înmînăm această tolbă, iar domnia-lui a scris despre ce este vorba. Noi nu ştim nimica…

— Prea-bine. Daţi-o pajului! zise ea scurt.

Acesta dădu s-o apuce, dar contele Csaky nu-i dădu răgaz ci o înşfacă el, cu toate că în afară de Scultetus mai erau de faţă şi cancelarul Bethlen Istvan, contele Sencei şi încă vreo cîţiva, curteni. Apoi începu a scormoni, scoase mai multe scrisori şi le întinse principesei, după cum se cuvenea.

Aceasta însă i le înapoie:

— Citeşte-le domnia-ta, domnule conte, şi dacă socoţi nimerit poţi să spui cu glas tare.

Contele ridică semeţ capul, sfidînd pe ceilalţi, şi luînd scrisorile încercă să le citească, dar se opri pe dată înroşindu-se de furie.

— Este o sfruntare neruşinată, alteţă, şi nu-mi închipui cum de au cutezat aceşti nemernici…

— Dar citeşte, să auzim cu toţii! zise Catarina.

— Nu… nu-i cu putinţă! bolborosi contele.

— Cu îngăduinţa alteţei-voastre, o voi face-o eu însumi, se oferi cancelarul.

Se poate ca Bethlen Istvan să fi bănuit ceva neplăcut urechilor lui Csaky şi pentru aceea ceruse el scrisorile, iar Scultetus i se alătură. Contele însă dădu nepăsător din umeri şi i le întinse.

Cancelarul tuşi spre a-şi drege glasul şi începu:

„Te amăgeşti tu însuţi, o, doamnă Catarina,

Alungă-ţi drăguţul...”

Dar se opri iute, prefăcîndu-se că s-a înecat, şi întinse hîrtiile lui Scultetus. Erau mai multe şi se pare că pe fiecare din ele erau scrise versuri neruşinate la adresa principesei.

— Cine a cutezat neobrăzarea asta? tună deodată Csaky, încruntîndu-se la bieţii oşteni.

— Vorbiţi! îi îmboldi şi cancelarul, împingîndu-l cu piciorul pe Tănase, care rămăsese în genunchi, ca şi ceilalţi.

— Noi… noi nu ştim carte, se bîlbîi Laszlo. Aşa a fost porunca... noi…

— Cine a poruncit? se băgă în vorbă şi Scultetus.

— Domnu... căpitan Ovary, bîigui Tănase.

Florea amuţise de tot şi se uita fîstîcit cînd la curteni, cînd la principesă, clipind des din ochi.

— Te pomeneşti că nici nu sînt din roata lui Ovary, se auzi deodată vocea unui curtean.

— Or fi iscoade nemţeşti, zise cancelarul, sfredelindu-l cu privirea pe Scultetus, care însă îl înfruntă cu un zîmbet rece.

— Să fie daţi pe mîna călăului! hotărî Csaky, de parcă el ar fi fost stăpînul. După ce vom afla totul, să-i spînzure. Nu-i aşa, alteţă? adăugă el, văzînd ura neputincioasă de pe feţele celorlalţi.

— Da, da! încuviinţă prinţesa, cu toate că nu înţelesese mai nimic din cele ce se petreceau sub ochii ei.

Ca şi celorlalţi din încăpere, şi ei îi părea rău că nu auzise ce se spunea despre ea pînă la capăt, dar nu cuteza să-i ceară lui Csaky să mai citească.

Cerul dacă ar fi căzut asupra bieţilor oşteni, n-ar fi fost mai uluiţi! Se aşteptaseră la o răsplată, înfruntînd troienele şi gerul, dar nici prin cap nu le-ar fi dat că însuşi domnul căpitan să fi scris asemenea neobrăzări şi să le mai şi trimită principesei. De altfel, nici unul nu mai era în stare să scoată vreun cuvînt.

Abia cînd se pomeniră în odaia caznelor, un fior îi trecu prin şira spinării şi Florea păru a se dezmetici. Băgă mîinile în sîn, de unde scoase vreo cîteva scrisori pe care i le întinse călăului, spunînd cu voce tremurată:

— Acestea sînt, domnule. Taşca a fost schimbată. Eu m-am temut de asta şi am luat hîrtiile cele bune în cămaşă la mine. Fă bine şi dă-i-le măriei-sale mai înainte de a ne rupe ciolanele, că noi alta nu ştim.

Gîdele întinse o mînă păroasă şi le luă, rînjind cu toată gura:

— Am auzit că aţi mai dat voi şi alte scrisori măritei stăpîne, iar dacă şi astea sînt la fel... apăi bine n-are să vă fie.

— Cum ne-o fi soarta, domnule călău! răspunse Florea. Dar eu socot că astea sînt cele bune, căci cu mîna mea le-am dosit.

Ultimele cuvinte fură auzite şi de Csaky, întrucît se zorise spre a fi cel dintîi la cazne. Aruncîndu-şi ochii pe scrisori, porunci gîdelui să-i sloboadă pe oşteni şi ieşi grabnic din încăpere.

Contele se repezi de-a dreptul la prinţesă şi, găsind-o singură, îi spuse dintr-o suflare:

— Dobitocii de oşteni au fost traşi pe sfoară de cineva, schimbîndu-le tolba cu alta, în care a pus porcăriile alea. Trebuie să dăm îndată peste făptaş. Mira-m-aş să nu fie amestecat cu ceva şi Scultetus, că tare mai zîmbea.

— Cred însă că ar trebui să ştiu şi eu ce scria în acelea...

— Nu acuma, draga mea! i-o reteză contele. Uită-te mai bine la astea! adăugă el răvăşindu-i scrisorile cu pricină.

— De unde le ai?

— Unul dintre oşteni a avut mai multă minte să le dosească peste noapte, şi astfel l-a păcălit fără să vrea pe uneltitor. Cred că m-am cam pripit lăsîndu-i slobozi. Prin cazne ar fi trebuit aflat cine a făcut mîrşăvia asta.

— Poate că ei într-adevăr habar n-au, zise prinţesa, căreia nu-i prea plăceau schingiuirile.

— Văd eu! îşi dădu aere de stăpîn Csaky. Vru să iasă, dar se răzgîndi, fiindcă se lovi nas în nas Scultetus.

— Mă iartă, scumpe domn! zise acesta batjocoritor, după care se duse de-a dreptul la scrisori.

Csaky îşi încrucişa braţele pe piept, uitîndu-se mînios să vadă pînă unde avea să meargă obrăznicia duşmanului său, dar acesta, neluîndu-l în seamă, începu a citi:

— Ce spui de ele? întrebă prinţesa fără să se uite la conte, care-şi muşca mustaţa de ciudă.

— Sînt scrise de Miron Barnovschi, domnul Moldovei, răspunse el în locul neamţului.

— Da, aşa se pare, încuviinţă şi Scultetus.

— A prins scrisorile răposatului Bethlen către craiul Lehiei şi le-a trimis Porţii! urmă Csaky fără a ţine seama de celălalt.

— Dar Gabor se avea bine cu turcii!? se miră prinţesa.

— Întocmai, luminată doamnă, spuse cam batjocoritor Csaky. Numai că prin această scrisoare, arătă el spre una, iubitul soţ al alteţei-tale ar fi voit să se împace cu austriecii, iar dacă aflau turcii despre ea, bine nu i-ar fi căzut. Trebuie să fie vreo amestecătură nemţească la mijloc! se uită el tăios la Scultetus.

Catarina nu-i dădu răgaz celuilalt să răspundă.

— Dar se ştie că prinţul e mort! spuse ea.

— A scris în toamna anului trecut, cînd încă mai era în viaţă şi...

— Cîtă neobrăzare! pufni Scultetus, făcîndu-l pe conte să ducă mîna la sabie. Nici nu l-au îngropat bine pe fostul nostru stăpîn şi au şi început uneltirile, însoţindu-l şi după moarte! urmă el netulburat, ca şi cum nici n-ar fi văzut ce făcuse contele.

Acesta, dezamăgit îşi lăsă mîna în jos şi zise:

— Vedeţi însă, alteţă, că domnul Moldovei cere împăratului austriac să intre cu oastea în Ardeal, că pe dată ar trece şi el de partea nemţilor, iar pe noi ne-ar prinde la mijloc.

— Rău îmi pare că n-a izbutit bietul Gabor să-şi înfăptuiască visul acela cu Dacia. O ţară mare şi puternică altfel ar fi stat în calea neprietenilor.

— Poate că e mai bine aşa, se împotrivi Csaky. Prea ar fi fost mulţi olahi laolaltă şi…

— I-am fi adus la legea noastră creştinească, îi luă vorba Scultetus. Altfel pînă la urmă tot au să se unească, şi fără noi.

— Aş vrea s-o văd şi pe asta! pufni Csaky. N-a încercat olahul Mihai, cu ani în urmă?... praful s-a ales de ţara încropită de el. Tot nemţii i-au venit de hac!

— A fost înşelat de austrieci, dragă prietene! încercă principesa a-i lămuri deosebirea faţă de germani, ca să nu-l supere pe Scultetus. Dar să lăsăm politica, domnilor! Porunciţi slobozirea proştilor acelora de oşteni. Aş vrea chiar să-i şi răsplătesc, dacă nu pentru drumul făcut, barem pentru spaima ce-au tras...

— Dar mai întîi să aflăm unde ar fi putut să le fure taşca. Aşa dăm de urma unui mare ticălos, zise Csaky.

— Vezi tu, prietene, de asta, făcu mieros prinţesa. Nimeni nu se pricepe mai bine decît tine.

Cu toate că nu-i făcea plăcere să-i lase singuri pe cei doi, contele sărută mîna prinţesei şi aruncă o privire ameninţătoare lui Scultetus, după care ieşi.

După două zile, cei trei călăreţi ieşeau fericiţi pe poarta cetăţii, jurîndu-şi fiecare în gînd să nu se mai amestece nicicînd în asemenea slujbă cu primejdie. Numai caii lor se bucuraseră de adăpost şi hrană în răstimpul în care ei fuseseră cercetaţi, şi nici vorbă de răsplată, măcar că principesa ar fi voit-o.

— Bine că n-a apucat să ne zobească mădularele, gîndi cu glas tare Laszlo, dar nimeni nu-i răspunse.

Calea de întoarcere li se păru mai scurtă, cu toate că vremea nu se muiase deloc. Aşa se face că dintr-o dată se pomeniră în dreptul monastirii din Teiuş.

— Ia priviţi, fraţilor! arătă Laszlo către crengile stejarului de la intrare. Acela nu-i pater Ambrosius?

— Ba chiar el îi, mînca-l-ar ciorile cu oase cu tot! înjură şi blestemă Tănase. Cît pe ce să ajungem şi noi ca el.

— A căpătat plata pentru nemernicia lui, căci ne-a dat de băut ca să ne adoarmă cu ceva prafuri şi pe urmă ne-a schimbat taşca, adăugă Laszlo. Numai el ne-a făcut-o!

— Bine că-mi veni în minte. Tu, Floreo, ce cap ai avut de n-ai spus pe dată că aveai scrisorile în sîn? Cît pe ce s-o păţim, dacă nu-ţi deschideai gura şi la călău.

— Am uitat! răspunse acesta zîmbind cu toată faţa.

UNELTIRI
PE DEALURILE DIN PREAJMA DUNĂRII, cele mai de pe urmă petece de zăpadă se topeau văzînd cu ochii în căldura soarelui de primăvară şi numai către munţii cei din zare iarna încă nu se îndura să părăsească plaiurile mehedinţene. Dar aceste lucruri nu erau băgate în seamă de către dumnealui Gorgan spătaru, stăpînul Balotei, căci era furios nevoie-mare. E drept că se mai „răcorise” în răstimp, întrucît chiar acuma se întorcea de la sălaşurile robilor, unde împărţise cu dărnicie harapnice şi-n stînga şi-n dreapta, fără alegere că erau muieri, copii, ori cîini care-l lătrau de pe margine. Turba că nu dăduse peste Chirică-fierarul, adevăratul vinovat al necazului pătimit.

Ticălosul de ţigan nu-i prinsese ca lumea potcoavele lui Vîrtej, cel mai îndrăgit armăsar al domniei-sale, şi la un hop s-a poticnit, iar în cădere şi-a scrîntit piciorul drept din faţă. Văzîndu-i potcoava atîrnînd, nu mai avu nici o îndoială cine se făcuse vinovat de betegirea calului. Furia cea mai mare l-a cuprins apoi cînd a trebuit să vină pe jos, ducîndu-şi de dîrlogi calul şchiop. Era hotărît să-i bată cu mîna lui o potcoavă în talpa ţiganului, spre învăţătură de minte, dar pe acesta îl înghiţise pămîntul, de nu-l mai putuse găsi nicicum. Cică ar fi fost trimis de vătaful Cîrstea tocmai la Vînju Mare, unde mai avea boierul un petec de moşie, dar de fapt se afla ascuns pe la Strehaia, al cărei stăpîn nu se prea avea bine cu vecinul său, boierul Gorgan.

Robul era vestit ca meşter în toată ţara Olteniei şi spătarul tare se mai fudulea cu iscusinţa lui, aşa că-l dădea cu dragă inimă oricui, dar numai la prieteni şi nicidecum Strehaianului. Pentru aceea îl şi minţise vătaful, ca să-l facă să-şi mai domolească mînia, mai ales dacă în răstimp avea să i-l mai ceară careva pentru vreo iscusită meştereală. Aşa, bunăoară, cînd îşi făcuse casă Marcu Borlovan din Bozovici, prieten bun cu dumnealui spătarul de la Balota, îl trimisese pe Chirică şi tare se mai rugase bănăţeanul să i-l vîndă lui, dar nici nu vru să audă de aşa ceva. Ţiganul s-ar fi bucurat, căci fostul dregător al domniei moldovene l-ar fi slobozit, însă boierul Gorgan se împotrivise. „Robu-i bun cît e rob!” obişnuia să spună dumnealui.

Îl cunoscuse Gorgan pe Marcu la un tîrg de la Orşova, şi cum amîndoi fuseseră oşteni se împrieteniră pe dată, mărturisindu-şi aceeaşi ură împotriva păgînilor, dar mai ales dorul după „ţara cea mare a tuturor românilor”. De atunci mai fuseseră în ospeţie unul la celălalt, căci munţii nu-i despărţeau şi nici stăpînirea diferită sub care se afla fiecare dintre ei. Bănăţeanul îşi durase casă mare de piatră şi tare mai era ascultat şi iubit de toate satele dimprejur, măcar că nu se sumeţea ca un boier, ce era de drept. Asta nu putea fi pe placul boierului Gorgan, dar n-avea ce-i face.

De cum intră boscorodind şi înjurînd pe poarta cea mare, stăpînul din Balota fu întîmpinat pe dată de cîţiva rîndaşi.

— Săru’ dreapta boierule, da’ ce păţişi? întrebă unul.

— Pe dracu păţii! Ce, nu vezi? se răsti el la argat. Vîrtej şi-a scrîntit piciorul drept din faţă. Fă ce-i ştii să-l vindeci! Cîrstea unde-i?

— Aici sînt, stăpîne! răspunse vătaful care venise tot o fugă, văzîndu-l pe boier descălecat.

— Mă Cîrsteo, să mi-l aduci îndată pe afurisitul de Chirică, să-i fac pielea bici.

— Da’ ce-ţi făcu, stăpîne?

— Nu văzuşi?

— Scrînteala lui Vîrtej? Las-o păcatelor, că se face sănătos în două zile. I-o fi căzut vreo potcoavă.

— Păi eu ce-ţi spuneam? Ticălosul de Chirică i-a bătut-o...

— N-ai grijă că mă ţin eu de capul lui, boierule. Acuma fă bine de te du în casă, fiindcă a sosit un sol de la Gherghiţa.

— De la călăraşi?

— Îhî!

— Cine?

— După veşminte ai zice să-i oştean de rînd, dar mie tare mi se păru a fi boier de neam. Zice că are vorbe cu domnia-ta şi mie nu vru să-mi spună nimic.

— Unde-i?

— În casă.

Boierul uită pe dată de potcovar şi se năpusti val-vîrtej în conac, urmîndu-l vătaful, ca un cîine credincios. De cum îl zări pe străin, holbă ochii de uimire:

— Bine, dar domnia-ta eşti chiar…

— Cu plecăciune, boierule, făcu solul aruncîndu-i o privire plină de tîlc, încît spătarul îşi înghiţi vorbele.

Pricepu că oaspetele poftea să rămîie necunoscut, aşa că se întoarse către vătaf:

— Te du, Cîrsteo, şi vezi de armăsar. M-oi descurca eu cu dumnealui, măcar că-l asemuisem cu un cunoscut. Şezi, străine! îl îmbie apoi pe oştean.

La rîndul său, Cîrstea înţelese că era de prisos şi orice ar fi făcut n-ar mai fi putut să rămînă, cu toate că ardea de dorinţa să afle cine era solul.

— Ce-i cu tine, Hrizeo, de te îmbrăcaşi aşa? sări gazda de cum rămaseră singuri.

— Am venit pe ascuns, dar tot într-o goană. Pe nevastă-mea am trimis-o la Braşov cu ai lui Pană Filipescu şi eu dădui fuga să-ti dau de veste şi ţie.

— Ce?

— Vodă-Coconu i-a bătut măr pe călăraşi la Gherghiţa. Capii răsculaţilor au căzut de vii în mîna lui şi au fost bătuţi la tălpi ca hoţii de cai.

— Au dat ceva în vileag?

— Îhî! Mi-a spus iuzbaşa Duţescu, care ne este credincios, şi tot de la el aflai că osîndiţii mai înainte de a-şi da duhul au mărturisit de unde aveau banii şi imboldul la răzvrătire.

— Au pomenit de noi?

— Întocmai! Ba chiar şi de...

— De cuviosul Paisie? îi luă vorba Gorgan.

— Asta-i!

— S-a dus pe rîpă totul! bătu cu pumnul în masă spătarul. Se duc dracului şi căpăţînele noastre! se înciuda el.

— Hm! Dar va trebui să ne învoim şi noi să ni le reteze...

— Şi ce să facem?

— Ceea ce am făcut şi eu. Ţi-am spus doar că mi-am trimis muierea la Braşov. Şi am venit pe la tine ca să trecem munţii împreună.

O licărire de nădejde se ivi în ochii gazdei.

— Să mergem atunci la Marcu...

— Cine-i ăsta şi de unde-i?

— Un prieten bun de-al meu. Stă la Bozovici şi nu-i prea departe de aici. Acolo nu dă nimeni de noi.

— Hai s-o ştergem, că n-avem vreme de pierdut!

— Uşurel, frate Hrizeo, îl domoli Gorgan, care începuse a-şi mai veni în fire din spaima cea dintîi. N-or ajunge ei, zbirii stăpînirii, prea curînd. Apoi nu uita că trebuie să-l aducem de la Tismana şi pe măria-sa… pe „Cuviosul”. Nu-l putem lăsa de izbelişte în urma noastră.

— Nu ştiu, zău, de ce ne legăm noi la cap cu ăsta…

— Păi nu ne trebuie „os domnesc”? Şi nu e el fecior de-al lui Radu Şerban?

— Ba, eu zic să punem mîna pe putere, că domn s-o găsi el, i-o întoarse Hrizea. Dar, dacă tu aşa vrei, aşa să fie, se învoi el în cele din urmă.

— Vom merge numai pe sub munte, căci în tot plaiul Cloşanilor, pînă la Bratilovo, sînt numai oameni înţeleşi cu noi. Trimit vorbă să fie adus Cuviosul, apoi trecem pe la Izverna şi de acolo cu toţii mai departe.

— Facem cum zici, numai dă zor, că mai mult de o zi ori două n-avem răgaz.

— Să dau poruncă vătafului...

— Ba te-aş pofti să nu mai spui la nimeni ce ai de gînd!

— De Cîrstea nu mă feresc.

— Faci cum crezi, dar nu-i spune unde mergem. E mai bine.

În mai puţin de un ceas un olăcar gonea spre Tismana, cu răvaş către egumenul de acolo, iar o dată cu amurgul şi spătarul plecă împreună cu solul, sub ochii iscoditori ai vătafului.

I se păruse vătafului a fi mai curînd o fugă, fiindcă luaseră cu ei încă doi cai încărcaţi cu merinde, dar şi cu bănet, fără îndoială. Nici scrisoarea către monastire nu trecuse prin mîinile lui, ca de obicei, şi asta îl înciuda nespus, dar îi şi dădea de gîndit, căci stăpînul se ferise de el numai după ce vorbise cu străinul. „Să fi aflat ceva?” se întrebă el cu îngrijorare. Era limpede că solul nu putea fi oştean de rînd şi era cît pe ce să-i afle numele, dacă nu i-ar fi făcut semn din ochi stăpînului să tacă. „Afurisită întîmplare!” îşi mai zise el şi scuipă în lături. Dar n-avea nici putinţă să-l anunţe pe boierul Strehăianu de cele petrecute, aşa că se hotărî să mai aştepte. Oricum nu plecaseră în Banat, după cum îl lăsase să creadă la plecare stăpînul, căci altul era drumul Orşovei. „Dar dacă a zis anume aşa, iar pe la Izverna tot într-acolo se îndreaptă?” îi dădu lui prin cap. Îşi plesni nuieluşa de carîmbul cizmei şi porni agale prin ogradă, gînditor.

Boierul Stroe Strehăianu, neam cu Vodă, dar şi cu credinţă faţă de domnie, avea de multă vreme o pricină de gîlceavâ cu vecinul său Gorgan şi-i purta sîmbetele. Ştiindu-l pe spătar cam iute la mînie şi slobod la gură, neţinînd seama nici de slugi cînd era să-şi descarce năduful, nu cuteza Strehăianu să-l cheme la judecata divanului, ştiind bine că dreptatea nu era de partea lui. Pentru aceea căutase să-l atragă pe Cîrstea, om lacom şi bicisnic, spre a iscodi ce se petrecea la moşia vecinului, iar cînd i-ar fi venit la socoteală, l-ar fi dat în gît.

Aşa află despre nişte daraveli ale spătarului cu călăraşii de la Măneşti şi Ruşii de Vede, care de curînd se ridicaseră împotriva domniei. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, nu mai încăpea îndoială că nesăbuitul spătar avea să-şi piardă capul, iar Vodă trebuia să-i fie mulţumitor, prin rotunjirea pămînturilor cu cele ale lui Gorgan. Această veste i-o adusese, fără să ştie, chiar potcovarul Chirică, fiindcă altcum vătaful de la Balota cu greu ar fi putut trimite pe altcineva fără a da de bănuit. Robul avea îngăduinţa să plece oriunde, iar de astă-dată, chipurile, ca să-l scape de pedeapsă „îl ascunsese” la Strehaia, dîndu-i şi un răvaş către boier, că doar ţiganul nu ştia citi. Stăpînului îi minţise că-l trimisese la Vînju Mare, însă dacă ar fi aflat adevărul bine n-ar fi fost nici pentru el şi nici pentru potcovar.

Spătarul călărea liniştit alături de prietenul său, fără să-i treacă prin cap necredinţa vătafului. Mai vorbind ei de una, de altam se pomeniră la un han din preajma Cloşanilor, locul unde urmau a-l întîlni pe coconul domnesc.

Paisie era cu adevărat monah, călugărit cu sila de către însuşi Radu-vodă Mihnea, încă de pe cînd fusese domn întîia oară la Tirgovişte. Aflase domnitorul că tînărul acela voinic şi frumos ca o fată mare n-ar fi un om de rînd, iar după multă cercetare îl dibui a fi chiar fecior din flori al lui Radu-vodă Şerban, deci cam primejdios pentru scaunul domnesc. Fiindu-i milă să-i cresteze nasul, s-a mulţumit numai să-l „cunune” cu biserica lui Christos, nădăjduind să fie astfel închis pe viaţă.

Vlăstarul domnesc, asemuindu-se lui tătîne-său, nu se împăcase cu gîndul să-şi petreacă toată viaţa cu post şi rugăciune în chilia hărăzită lui din voinţă domnească. Şi auzind el de Gorgan-spătarul, ca unul ce fusese slugă credincioasă răposatului său părinte, îşi făcuse drum pînă la Balota. Acolo însă îl află numai pe feciorul răposatului spătar, dar care nu se împotrivi să-l ajute pe „domnişor”, acum bărbat în lege, căci „avea un dinte” împotriva lui Alexandru-vodă Coconul, din pricina vecinului său de moşie. Aşa începură amîndoi a strînge în jurul lor tot felul de boiernaşi nemulţumiţi, dar mai cu seamă călăraşi, ajungînd în acest fel pînă la Ruşii de Vedea, unde dădură de Hrizea-vornic. Acesta era la fel de zvăpăiat ca şi ei, dar mai cu seamă dornic de mărire.

Erau cu toţii oameni voinici si zdraveni, abia ieşiţi din tinereţe, şi năzuiau să apuce pe urmele viteazului Mihai-vodă, cel care unise pentru scurtă vreme întreaga ţară. Prin astfel de gînduri, spătarul îl cîştigase de partea sa şi pe bănăţeanul Marcu din Bozovici, plănuind împreună o răscoală ce avea să ridice toată Oltenia şi o parte a Banatului, împotriva domnitorului de la Tîrgovişte. Din păcate, nerăbdătorii călăraşi, certîndu-se cu vistieria pentru puţinătatea lefurilor, apucară armele înainte de vreme, cei din Mehedinţi şi Banat nefiind încă pregătiţi de luptă. Aşa că vestea adusă de Hrizea era cum nu se putea mai proastă, de vreme ce voievodul aflase uneltirea şi capetele lor stăteau să cadă.

— Frate Hrizeo, mie nu-mi miroase a bine astă zăbavă aici la cîrciumă! zise Gorgan, golind ulcica din faţa lui.

Vornicul îşi ţinea capul între palme, ca unul care gîndea adînc, şi nici nu-i răspunse.

— Ar fi fost vremea să fi sosit pînă acum, nu se lăsă Gorgan, dînd cu pumnul în masă. Ce dracu o face?

— Mai rău ar li să ne fi luat careva urma, catadixi să-i răspundă celălalt.

— Ce vrei să zici?

— Că nu trebuia să fi venit încoace, după cum îţi spusei. De mult am fi fost peste munte, dacă nu ne abăteam.

— Fără…

— Fără!

Deodată se auzi galopul unui cal şi amîndoi săriră în picioare, nădăjduind să fie cel aşteptat. Totuşi îşi traseră spadele şi se duseră la cai, spre a se arunca la vreme în şa, dacă ar fi fost nevoie să fugă.

— El îi!

— De unde ştii? întrebă neîncrezător Hrizea.

— Este numai unul.

— Vom vedea, mormăi vornicul ca pentru sine şi încalecă dintr-un salt.

Spătarul făcu la fel şi amîndoi porniră în întîmpinarea călăreţului, a cărui sutană neagră începu a se desluşi.

— Ţi-am spus doar că nu poate fi decît el?! se sumeţi Gorgan.

— De mirare că nu i-a căzut potcapul în goana calului, căci pare mai curînd fugărit...

De cum se întîlniră, călugărul îşi aruncă pe dată acoperămîntul capului şi îşi desfăcu pletele, semănînd a mirean.

— Să fugim! spuse el, fără a mai da bună-ziua. Se vedea că era îngrijorat, dar nu speriat

— Să răsufli niţel, măria-ta, îl îmbie spătarul arătîndu-i crîşma.

— Nu-i vreme! Sînt pe urmele mele. Îi lăsai în tîrg la Cărbuneşti, răspunse Paisie.

— Pe cine? întrebă Hrizea.

— Zbirii lui Coconu!

— Atunci nu-i de zăbavă. Îs mulţi?

— Vreo douăzeci.

— La drum! strigă Gorgan şi apucând dîrlogii cailor de povară o apucă înaintea celorlalţi.

Avuseseră noroc de o zi senină şi călduroasă pentru acea lună a anului, iar către seară hotărîră să poposească sub cerul liber, printre nişte stînci de pe malul Izvernei. Aprinseră totuşi un focuşor şi înfulecară ceva pe fugă. Apoi şi-au căutat fiecare cîte un culcuş mai ferit pentru noapte, căci erau frînţi de osteneală şi n-ar fi putut merge mai departe.

Deodată Hrizea săltă capul, părîndu-i-se a auzi o călcătură peste vreascuri uscate.

— Vreo jivină, zise Paisie.

— Nu cumva să fie cu două picioare! se îngrijoră Gorgan. Se ridicară cu toţii, căci de astă-dată se auzea desluşit un pas omenesc, şi Hrizea stinse bruma de foc ce mai pîlpîia, dîndu-i de gol. S-au pitit fiecare după cîte un stei şi au rămas încordaţi în aşteptare, hotărîţi să-şi vîndă cît mai scump pielea. Curînd zăriră şi o mogîldeaţă, care nu putea fi decît om. Se furişa aplecat şi căuta să-şi facă pe cît mai puţin auziţi paşii.

— L-aţi văzut? şopti călugărul. Nu-i decît unul.

— Lăsaţi-l în seama mea! scrîşni spătarul.

Se trase binişor mai într-o parte spre a-l învălui pe necunoscut şi îşi băgă spada în teacă, rămînînd numai cu jungherul, ca să fie mai uşor în mişcare. Ceilalţi doi rămaseră cu ochii străbătând întunecimea nopţii spre a zări şi pe alţi duşmani ce ar fi putut să fie împreună cu iscoada din faţa lor.

O săritură măiastră, un ţipăt scurt înăbuşit pe loc şi Gorgan se prăvăli asupra necunoscutului, punîndu-i cuţitul în beregată.

— Să nu strigi, că te ucid! se răsti la el în şoaptă. Străinul nu făcu nici o mişcare, părînd mai curînd mort de spaimă, aşa că nici gînd de împotrivire.

— Nu-l omorî! zise Paisie, venind lîngă ei.

— Tîrîie-l la dos ca să-l tragem de limbă şi să vedem cîţi o fi cu toţii! adăugă şi Hrizea.

Gorgan nici nu avea de gînd să-l omoare, căci îl simţea tremurînd de frică şi era cu mult mai slab decît el.

— Cîţi sînteţi şi cine-i capul vostru? se răsti spătarul proptindu-l pe prins de o stîncă alăturată.

— Haoleu, pupa-ţi-aşi tălpile, stăpîne, ce, nu mă mai cunoşti? Eu sînt!

— Chirică?! se cruci boierul auzind binecunoscuta voce a robului său. Ce cauţi aici? Te ţii pe urmele mele, ticălosule? M-ai vîndut, Iudo!

— Stai bre, măria-ta, să nu dai, că eu venii să te scap.

— Tu pe mine, cioropină spurcată?

— Aşa-s, săru’ mîna, da’ să nu dai cu cuţitu…

Ţiganu era tare înfricoşat şi îşi acoperise faţa cu amîndouă mîinile. Văzîndu-i-le, lui Gorgan îi veni în minte păţania armăsarului său şi, fără să se mai gîndească, îi trase o crestătură, făcînd să-i ţîşnească sîngele dintre degete.

— Haoleu, stăpîne, iartă-mă, că nu-ţi vrusei decît binele? începu a se tăvăli sărmanul rob, de parcă ar fi fost înjunghiat nu alta.

— Ce faci? sări Hrizea. Vrei să zbiere şi să ne dea de gol?

— Lasă că l-am pedepsit numai pentru potcoava aia prost ţintuită. Ştie el prea bine! Acum însă m-am răcorit. Ia taci din gură şi spune mă, balaure, pentru ce te-ai ţinut după mine!?

— Mă omorîşi boierule, scînci potcovarul, şi eu fugii tot într-un suflet ca să-ţi spun că aici, în trecătoare, te pîndeşte boierul Cîrstea cu săimani domneşti.

— Ce tot spui? Cîrstea?!… Ori te-ai ţăcănit la cap?

— Mă jur că spui numai adevăru, gol-goluţ! şi nenorocitul încercă să-şi facă semnul crucii, cu mîna schilodită. Haoleu, că nu-mi mai simt degetele! se văicări el din nou.

— Lasă că n-ai nici pe dracu! O tăietură acolo… zi-i mai bine ce ai de zis!

Chirică se mai tîngui, dar izbuti să le spună cum fusese el trimis cu scrisori viclene la boierul Strehăianu, fără ca să aibă habar ce ducea cu sine. Acolo însă boierul se dădu în vileag în faţa seimenilor domneşti, spunîndu-le că au să plece să-l prindă pe spătarul de la Balota, care se hainise faţă de domnie. S-a întors şi el cu călăreţii, dar la conac nu mai dăduseră decît peste vătaf, care nu prea era în apele lui, neputînd face ca stăpînu-său să fie prins. Văzîndu-l pe rob îl luă împreună cu ceilalţi hăitaşi pe urmele fugarului, ştiind că ţiganul n-avea de ce să-l îndrăgească pe stăpînul care voia să-l schilodească, dar el altfel gîndea. Vătaful spusese în gura mare că de bună-seamă vor fi apucat calea Banatului.

— Dădurăm de urma domniei-tale la han şi atunci boierul Cîrstea şi-a adus oamenii aici la pîndă. Văzînd focul, eu mă furişai pînă aici, şi iată ce păţii! îşi arătă el mîinile năclăite de sînge.

Un val de milă îi învălui atunci inima asprului spătar şi numai că nu-i dădură lacrimile văzînd credinţa robului.

— Mă, Chiricuţă, tată, de ce nu spuseşi mai din vreme, pînă să apuc să te crestez?

— Vrusei, măria-ta, dar nu-mi îngăduişi.

— Lasă că te oblojesc eu, na!

Zicînd aceasta îşi sfîşie cămaşa spre a putea lega rănile fierarului. Apoi îl mîngîie pe frunte ca pe un copil, neştiind ce să-i mai făgăduiască pentru binele făcut.

— Atunci, n-o să mai putem trece pe unde am vrut! spuse deodată Hrizea.

— Altă trecere nu mai este? întrebă Paisie.

— Năpîrca! şuieră Gorgan aducîndu-şi aminte de vătaful lui. Bănuia că am să trec în Banat şi altă cale mai dreaptă nu-i pe aici. Ei bine, ne întoarcem la Balota!

— Eşti nebun? Vrei să dea peste noi?! se împotrivi Hrizea.

— Cunosc eu pe acolo, prin preajmă, un alt drum, numai că are cam multe prăpăstii, dar ne descurcăm noi. Chiricuţă, băiete, saltă pe cal în spatele meu. Haidem!

— Nu se cade, boierule, răspunse robul fîstîcit.

— Doar nu te-oi lăsa pe mîinile lui Cîrstea, şi nici pe jos nu te pot tîrî după mine. Vino!

Trase calul lîngă o stîncă de unde putură amîndoi să încalece şi, fără să mai ţină seama că venea o noapte lungă, porniră pe ocolite către miazăzi.

Cerul înstelat, dar fără lună, le aducea din cînd în cînd cîte un strigăt al unor păsări călătoare ce se întorceau din ţările calde. Era numai linişte şi pace în întreaga fire, pe care o tulbura numai trecerea celor patru fugari. Abia la răsăritul soarelui se opriră pentru a pune geană pe geană, frînţi de osteneală, căci scăpaseră ca prin minune de capcana întinsă de netrebnica slugă a spătarului. Ei n-aveau să ştie niciodată că un pîlc de poteraşi trimis în urmărirea lor trecuse numai la doi stînjeni de stîncile unde se adăpostiseră... Numai un cal să fi nechezat, şi ar fi fost daţi în vileag! Norocul însă îi protegui pe mai departe, şi fără să mai întîmpine vreun necaz trecură cu multă caznă muntele în partea cealaltă, ocolind cetatea Mehadiei, în drum spre Bozovici.

Se scurseseră mai bine de două săptămîni de cînd spătarul Gorgan îşi părăsise moşia, ducînd în celălalt ţinut românesc, al Banatului, pe domnişorul Paisie, care hotărîse să-şi spună iarăşi ca mai înainte, Radu, aşa cum îl chemase şi pe răposatul său părinte. Marcu Borlovan (căci aşa ceruse el însuşi să i se zică, în loc de Iancovici) îi primi cu braţele deschise şi cu masă întinsă, cum se spune. Îl cinsti cum se cuvine pe feciorul voievodului pe care-l cunoscuse cîndva la Sătmar, şi la rîndu-i povesti cele întîmplate atunci.

— Va trebui să izbîndim, zise cu hotărîre gazda, aflînd ce plănuiau oaspeţii. Cîţiva feciori vom strînge şi de prin satele noastre, pentru început. Apoi, dacă vei izbuti să-ţi capeţi scaunul, întreg Banatul are să se închine măriei-tale.

În scurtă vreme se răspîndi vestea că un voievod pribeag chema la oaste pe toţi aceia care voiau să lupte împotriva stăpînirii străine şi pentru scuturarea jugului întregii ţări româneşti. Ba se zvonea că era vorba de însuşi feciorul răposatului voievod Mihai cel viteaz, care moştenise de la tătîne-său poruncă să facă iarăşi ţara cea mare.

Auzind asemenea lucruri, căpitanul Sîvu din Prigor veni tot într-o fugă la Marcu, să se sfătuiască împreună ce şi cum. Aflînd despre ce era vorba, îşi puse pe dată spada în lupta domnişorului Radu, zis Paisie.

— Numai să calci pe urmele lui Mihai-vodă cel viteaz, îi zise Sîvu, şi ai să vezi cîtă oştire se va strînge mai apoi.

— Jur ca acesta să-mi fie ţelul vieţii mele! răspunse vlăstarul basarab.

— Atunci, toată ţara va fi cu noi! adăugă Marcu. Răposatul Gaşpar-vodă ştiuse, sărmanul, să răscolească sufletele tuturor românilor, de pretutindeni. Fie-i ţărîna uşoară!

Dar pînă plecară din Bozovici nu izbutiră să adune mai mult de douăzeci de feciori şi hotârîră ca Marcu să rămînă pe loc spre a-i mai atrage şi pe alţii, care însă nu se încumetaseră a pune mîna pe armă. Sîvu trebuia să plece cu bănăţenii lui, aşa că se alătură pribegilor, cu toate că Hrizea nu se arăta deloc încîntat de puţinătatea oştenilor.

— Nu te mîhni, frate Hrizeo, căută să-l liniştească Gorgan. Băieţii au să aducă şi pe alţii, iar în Oltenia avem să găsim mehedinţenii mei, cu care sînt înţeles, numai vorbă să le trimit. Nici Marcu n-are să se lase mai prejos, numai că timpul a fost prea din scurt.

Dar nici gîndurile spătarului nu se împliniră întocmai, căci la chemarea răsculaţilor se îmbulziră mai mulţi ţărani, cu furci şi cu topoare, ca la o răzmeriţă, şi prea puţini tîrgoveţi ori moşneni cu arme de foc. Nici boiernaşii nu se dădeau în grabă de partea lor, aşteptînd să vadă care va fi mai tare dintre cei ce se vor încăiera.

Cam dezamăgit, Hrizea porni spre părţile Romanaţilor, cu nădejdea că va mai putea aduna vreo cîţiva călăraşi, scăpaţi din măcelul de la Gherghiţa şi care fără îndoială că erau îndîrjiţi împotriva domniei. Nici n-a mai trecut pe la Balota, lăsîndu-şi tovarăşul să se descurce cum va şti cu fostul său vătaf şi cu boierul Strehăianu, care se şi înstăpînise în locul lui Gorgan. La rîndul său, şi Cîrstea avea gînduri de mărire, socotind că el ar fi îndreptăţit să-l moştenească pe boierul hain, ba poate că ar dobîndi şi un caftan de slujbaş domnesc, aşa că de astă-dată îl pizmuia pe veneticul din Strehaia.

Fior de moarte simţi ticălosul cînd se pomeni pe neaşteptate chiar cu dumnealui, spătarul.

— Cîine, scrîşni Gorgan şi fură singurele cuvinte pe care le mai auzi sluga cea vînzătoare, căci pe dată îi zbură căpăţîna în ţărînă.

Cei ce fuseseră de faţă rămaseră uluiţi de scurta judecată a spătarului, ba însuşi Radu-domnişorul se cam supărase că nu fusese întrebat, măcar de formă, căci se ţinea că el ar fi căpetenia răsculaţilor. Boierul Gorgan însă nu-l băgă în seamă. Întorcîndu-se către robul său, Chirică, de care nu se mai despărţea nici o clipă, îi zise:

— Măi Chirică, tu ai să ţii locul vătafului! De acum eşti un om liber, cu tot neamul tău şi cu urmaşii urmaşilor tăi. Aşa am hotărît şi am să poruncesc hrisov, după ce s-or mai potoli vremurile.

Ţiganul nu pricepuse de la început, dar cînd îşi dădu seama ce noroc căzuse pe capul său izbucni în plîns şi acoperi cu sărutări picioarele stăpînului.

— Scoală, bre! îl dojeni Gorgan. Nu mai eşti rob! Poartă-te ca un vătaf credincios ce-mi eşti şi nu te mai tîrî la pămînt în faţa nimănui!

Dar nu apucă bietul Chirică să-şi ducă slujba vreme prea îndelungată, căci nu trecu săptămîna şi aga Matei din Brîncoveni sosi cu poruncă domnească să-i certe pe răzvrătiţi. O zi şi o noapte s-au apărat, în conacul de la Balota, căpeteniile din preajma domnişorului Paisie, unde Sîvu şi bănăţenii lui făcură dovada unei vitejii fără seamăn. De n-ar fi fost ei poate s-ar fi închinat cu toţii pe dată, dar prigoreanul nu s-a lăsat pînă cînd aga Matei s-a hotărît să-i scoată din bîrlog cu ajutorul focului.

Cîţi nu căzură sub plumbii sîneţelor izbutiră să fugă în păduricea din preajmă, printre ei aflîndu-se şi Sîvu cu încă patru feciori ce mai scăpaseră cu viaţă. Paisie însă fu cuprins de spaimă şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu a se ruga cu glas tare, pînă îl mistuiră flăcările pe de-a-ntregul. La rîndul său se prăvăli şi spătarul Gorgan, cît era el de voinic, cînd un plumb îi pătrunse drept în inimă, fulgerîndu-l pe loc.

Văzîndu-l că nu sîngerează Chirică se repezi şi cu o putere la care nu te-ai fi aşteptat îl ridică în braţe, străbătînd cu el vîlvătaia. Îl aşeză grijuliu la pămînt şi apucînd un drug de fier se hotărî să-şi apere stăpînul pînă la ultima suflare. Era hidos la înfăţişare, căci flăcările îi pîrjoliseră sprîncenele şi îi arseseră faţa, dar el nu simţea durerea. Ochii înroşiţi i se învîrteau fioros, cătînd la oricine s-ar fi apropiat, iar printre buze i se prelingea o şuviţă de spumă roşietică. Părea turbat, nu alta!

— Prindeţi-l viu pe ţigan! porunci aga Matei.

Cu toată înfăţişarea de nerecunoscut a lui Chirică, aga îl ştia prea bine, căci şi lui îi muncise cu măiestrie şi fusese mulţumit. Acum tare ar fi poftit să-l ia cu sine, scăpîndu-l din măcel, măcar că se arăta atît de îndîrjit în apărarea leşului stăpînului său. El, sărmanul, nici nu băgase de seamă că spătarul nu mai era în viaţă.

— Lasă-l, mă, Chirică! strigă aga. Tu nu vezi că aperi un mort?

Acesta însă fie că nu pricepuse, fie că nu voia, îl doborî pe cel dintîi oştean ce cutezase să se apropie de el. Mai căzură încă doi şi atunci fură nevoiţi să arunce cu arcanul după el. Nu izbutiră să-l agate, căci făcînd un pas îndărăt se băgă sub pervazul unei uşi ce ardea cu flacără mare şi care se prăbuşi asupra lui, strivindu-l, fără ca el să scoată vreun strigăt.

— Al naibii, baragladina, zise un oştean. A vrut mai curînd să moară, decît să se dea prins.

— Măcar de ai fi şi tu atît de credincios, răspunse aga Matei, care venise să se uite cum se mistuia trupul celui mai bun meşteşugar din vremea aceea. Înduioşat, făcu semnul crucii şi murmură ca pentru sine: „Dumnezeu să te ierte, omule!”

O dată cu moartea ţiganului nimeni nu se mai împotrivi şi prinşii fură puşi în obezi, iar oştenilor li se îngădui să jefuiască ce ar mai fi putut din avutul hainului spătar. Aga însă porunci cîtorva seimeni să scoată trupul ars al lui Chirică şi să-l îngroape în livada din spatele casei.

— Dar cu leşul spătarului, ce facem? îl întrebă un iuzbaşa. După o clipă de gîndire, aga Matei hotărî:

— Îngropaţi-i laolaltă, aşa după cum au murit. Acum nu ne mai sînt duşmani...

Porunci apoi plecarea pe drumul Craiovei, unde avea să vină însuşi măria-sa domnul, pentru dreaptă judecată. Acesta însă tare se mai mîhni văzînd că prinşii nu erau decît vreo treizeci de rumâni jerpeliţi, şi nici unul mai de soi. Se uită cu nemulţumire la ei şi-l întrebă pe agă:

— Dar Hrizea?! Nu-l văd, iar din cîte mi-ai spus, nici mort nu este. Ştiam că şi el a fost, alături de nişte bănăţeni... dar unde sînt?

— Clevetiri, măria-ta! dădu din umeri aga Matei.