Pompiliu tudoran în slujba domniei

CUM POŢI SĂ AJUNGI OŞTEAN
ÎNTÎRZIATĂ O VREME PE VALEA MUREŞULUI, vara îşi revărsa căldura asupra leneşei ape ce şerpuia pe lîngă castelul contelui Teleki. Nici chiar pe dealurile care străjuiau de o parte şi de cealaltă a bătrînului rîu, nimic nu prevestea apropierea toamnei. Cei cîţiva norişori ce pluteau în jurul Pietrei Craivei ori pîcla ce se înălţa deasupra Cheilor Tătarului nu puteau îngrijora pe harnicii locuitori ai acestor meleaguri. Berzele însă, tinere şi bătrîne, nelăsîndu-se amăgite de înşelătoarea căldură, se roteau în albăstrimea cerului, pregătindu-se de plecare.

Întorcîndu-se spre casă, Florea Nicoară din Ciunga se abătu pe lîngă stîncile de sare ce străjuiau gurile de ocnă de la Uioara, multe dintre ele părăsite din pricina vechimii. De acolo se scotea preţioasa pulbere încă din vremuri de demult, şi din astă pricină se adînciseră şi fuseseră lăsate în plata domnului. Mai lesne era de săpat alte puţuri, căci oriunde dădeai cu hîrleţul găseai acelaşi lucru, din belşug. De fapt nu era calea obişnuită a localnicilor, dar tînărul simţea o mare plăcere ori de cîte ori avea prilejul să se minuneze de tăria stîncilor, care nu se topeau decît cu greu sub biciuirea ploilor şi suflarea cea aspră a vîntului.

Nu departe de acolo, cocoţat pe un pinten de deal, se afla castelul grofului Teleki, al cărui stăpîn îşi găsise hodina cea veşnică tot pe o coastă, dar neştiută decît de puţini oameni şi de unde nu mai auzea clipocitul Mureşului pe la poalele colinei, cum fusese acasă. Nimeni n-a mai întrebat de cel ce trebuia să se însoare cu grofoaica de la Micoşlaca, şi nici chiar neamurile contelui. Cît despre baroana Iulia Mikeş, se aflase că „bolunzise”, fără a cunoaşte careva pricina. Fuseseră chemate cele mai iscusite babe vrăjitoare, ba şi doftori vestiţi din ţara nemţească, dar zadarnic. Cînd ţi-era lumea mai dragă, tînăra baroană cădea în genunchi şi cerea iertare de la cineva nevăzut. De aici şi zvonul cum ea ar fi aceea care i-ar fi făcut felul viitorului ei soţ, dar Florea ştia bine că nu era adevărat ce se spunea. Alta era pricina!

Nici despre contesa Rozsnyai de la Galda, prietena cea bună a Mikeşoaiei nu se mai auzise nimic de la o bucată de vreme. Parcă ar fi înghiţit-o pămîntul! Unii ziceau că s-ar fi pripăşit pe undeva prin părţile asfinţitului, alţii că au şi văzut-o prin Stambul ori cine mai ştie pe unde, şi de astă-dată nici tînărul ciungan nu putea pricepe ce să se fi petrecut cu dînsa.

Aceste amintiri îi răscoleau lui Florea dorinţe neîmplinite, mai cu seamă de cînd se întorsese acasă Amosie, fratele său mai mare. Îl asculta ceasuri întregi povestind despre nemaipomenitele întîmplări prin care trecuse, şi ardea de nerăbdare să-i calce pe urme. Tare îi mai părea rău că nu-i însoţise pe Marcu şi Mihai în oastea lui Gaşpar-vodă. Pe atunci nu se auzise de acest voievod, dar acuma se ştia pretutindeni că domnul Moldovei chemase pe toţi românii, din întreaga ţară, la înfruntarea cu pagînii.

Trecuse amiaza de vreo două ceasuri cînd se avîntase feciorul printre puţurile ocnelor. Mergea agale, lăsîndu-se mîngîiat de razele molcome ale soarelui, iar cu glas scăzut lălăia un cîntec ştiut numai de el şi nu se îndemna deloc să ajungă prea devreme acasă, căci tare-i mai plăcea răcoarea locului acestuia, pe unde se simţea boarea de beci umed ce venea din măruntaiele pămîntului. De obicei mai dădeai peste cîte un băieş ori vreo muiere venită cu mîncare în straiţă după omul ei ce trudea din greu, dar azi, fiind duminică, nimeni nu lucra şi liniştea se înscăunase pretutindeni. Trecînd pe lîngă o groapă, deodată i se păru că aude vaiete omeneşti. „Nu cumva să fi căzut careva şi să-şi fi rupt ciolanele...” gîndi îngrijorat Florea. Îi veniră însă în minte poveştile copilăriei, căci nu era ţînc de pe valea aceea să nu fi fost speriat că dacă s-ar fi avîntat pe la streii de sare avea să dea peste gurile iadului. Oameni în toată firea şi se jurau, nu o dată, că văzuseră cu ochii lor draci jucînd în lumina lunii. Fiind bărbat în toată puterea, ciunganul s-ar fi luat la trîntă cu însuşi Scaraoţki, dacă ar fi trebuit, mai ales ziua în amiaza-mare, dar o temere oarecare simţi prin inimă, aşa că se apropie cu băgare de seamă. Se vedea cît-colo că era un puţ părăsit de ani de zile, fiindcă bălăriile îi năpădiseră intrarea, dar cum unele erau rupte proaspăt, nu mai încăpea îndoială că cineva căzuse acolo.

— Eşti careva înăuntru? strigă el la gura gropii, punînd mîinile pîlnie la gură.

De astă-dată nu se mai putea înşela. Auzise desluşit gemete înăbuşite, ce răzbeau pînă la el.

— Eşti rănit? Ai căzut? Răspunde, omule!

Din nou aceleaşi tânguiri, de parcă ar fi avut căluş la gură, ori era vreun mut din născare. Florea se ridică, uitîndu-se primprejur, doar de-ar vedea pe careva să-i sară în ajutor. Era lesne să te fi prăvălit în puţ, căci buruienile acoperiseră groapa, prefăcînd-o într-o capcană pentru neprevăzători. Steiurile de sare, de asemenea, ar fi încurcat pe un necunoscător al locurilor.

Deodată i se păru că zăreşte o umbră omenească ce parcă s-ar fi pitit după o stîncă, şi Florea îi strigă:

— Hei, om bun! Hai o ţîră-ncoace.

Nu-i răspunse nimeni şi nu se mai îndoi că nu fusese decît o nălucire, dar pentru cel de jos trebuia să facă ceva. Rupse mai întîi toate buruienile ce împrejmuiau gura gropii şi cu toate că era în straie de sărbătoare, se lăsă pe burtă, căutînd să desluşească ceva în beznă. Voia să-i dea de ştire că fusese auzit şi să nu-şi piardă nădejdea, dar el singur nu-l putea ajuta, ci avea să meargă după alţii, lipsind o vreme.

— Omule! Dacă mă auzi, răspunde! Iacă, eu mă duc...

Nu apucă să zică mai multe, căci fu apucat de amîndouă picioarele, săltat în sus şi împins cu putere în puţ.

Poate că acesta i-ar fi fost sfîrşitul, fiindcă o cădere cu capul în jos i-ar fi frînt grumazul, fără nici o îndoială. Norocul lui a fost că pe dată şi-a întins mîinile în lături şi astfel s-a mai putut sprijini de pereţi, încetinindu-şi căderea, însă dacă puţul ar fi fost mai larg, s-ar fi isprăvit şi cu el şi cu nefericitul asupra căruia căzuse. Mai auzise doar nişte hohote de rîs ce venea de undeva de deasupra, după care îşi pierdu simţirea.

Cînd îşi veni în fire, cea dintîi grijă îi fu să se tragă de pe bietul om peste care căzuse, deşi acesta părea să nu mai aibă suflare. Întunecimea era de nepătruns, dar izbuti să dea de capul necunoscutului şi atunci pricepu de ce nu răspunsese la întrebările sale decît prin gemete. Sărmanul avea un căluş cît toate zilele în gură, iar mîinile şi picioarele legate. Era limpede că fusese aruncat anume în puţ şi de bună-seamă că celaşi l-a împins şi pe el, sortindu-i pe amîndoi morţii.

Îşi apropie obrazul de gura străinului şi se bucură simţindu-i abureala călduţă a răsuflării. Era cam slabă, dar bine că omul încă se mai afla viu. Se uită în sus şi zări un petec de cer înstelat, deşi cînd fusese îmbrîncit era ziuă. Auzind şi ţîrîitul greierilor, căpătă un nou imbold de viaţă. Trebuia să scape, şi să-l scoată şi pe nenorocitul de lîngă el!

— Trăieşti? îl scutură grijuliu Florea.

Se chinui o vreme să-i desfacă legăturile, îi frecă apoi mîinile ca să-şi iasă din amorţeală, îi mîngîie fruntea şi acum ar fi dat orice pe un strop de apă. Trebuia să-l scape, fiindcă de nu era spinarea lui nici el n-ar mai fi fost în viaţă.

— Te doare ceva? întrebă flăcăul, cînd nefericitul păru a se fi mişcat.

— Viz!... gemu rănitul, cerîndu-i apă.

— Eşti ungur?! se miră feciorul căci el încă mai credea, că prin aceste părţi de ţară toate necazurile se abăteau numai supra neamului său. Pricep ce doreşti, dar n-am de unde să-ţi dau. Vom ieşi însă noi cumva de aici, şi atunci ai să bei pe săturate.

După o vreme, celălalt păru a se mai întrema şi o încropi destul de prost pe româneşte:

— Eu, slujbă la prinţ.

— Atunci cum de-ai ajuns domnia-ta aici?

— Nume la mine este Ovary Elemer, căpitan...

— Am înţeles domnule. Iacă, eu îs Florea lui Nicoară din Ciunga, numai că tot n-ai spus cum de-ai ajuns aici...

— Spun la tine, dar acum nu estem vreme la poveste. Mai un spune tu cum facem cu ieşire!

— Păi, răcnim din toţi bojocii, şi poate ne aude vreun trecător, dar asta numai mîine-dimineaţă…

— Pînă mîine eu mort de sete. Trebuie acum, dar aude duşman la noi…

— Aşa-i că uitasem de ei!

— Asta-i puţ oblu...

— Norocul nostru că nu-i şi larg, îl întrerupse Florea. Ştii ce mi-a dat prin cap?

— Ce?

— Ne aşezăm spate-n spate şi, proptindu-ne de pereţi, ne împingem binişor în sus.

— Foarte bun. Legăm la noi unu de alt şi facem patru mîini şi patru picior.

Brăcinarul lui Florea a fost îndeajuns ca să se înfăşoare unul lîngă celălalt, însă era primejdia ca să cadă amîndoi deodată. Totuşi, neavînd încotro, începură aburcatul, cu toată osteneala şi zdreliturile de la mîini. Erau vînjoşi amîndoi, dar mai cu seamă dornici să scape cît mai curînd la aer curat, căci sărătura le ustura gîtlejul.

— Stai! făcu deodată Ovary.

— Ce-i?

— Sst! Auzit voce?

Trăgînd cu urechea, Florea era gata să-i răspundă că în afara lătratului unui cîine nu se auzea nimic, cînd desluşi şi el două voci care se apropiau.

— Or fi băieşi, şopti el.

— Nu. Duşman. Vorbit nemţeşte...

— Ei te-au aruncat pe domnia-ta?

— Da.

— Înţelegi ce-şi spun?

— Îhî!

Urcaseră mai bine de jumătate calea şi nu se îndurau să se întoarcă, aşa că-şi încordau puterile, proptindu-şi picioarele de pereţi şi rămaseră în aşteptare.

— Nu se mai aud, zise unul dintre cei de deasupra.

— Cred şi eu, mai cu seamă după ce l-am împins şi pe celălalt peste el, rîse mulţumit.

Nu mai încăpea îndoială că ei erau vrăjmaşii, dar n-aveau ce le face, în starea în care se aflau. Rămaseră neputincioşi ascultînd mai departe, cu toate că ciunganul nu prea înţelegea ce-şi spuneau.

— Să nu aibă altă ieşire, îşi dădu cu părerea cel care părea venit mai pe urmă.

— Să ştii că romanii nu-şi pierdeau vremea cu aerisirea puţurilor, cînd le-au făcut, căci le lucrau cu sclavii. Acolo au să putrezească…

— Cine să fi fost celălalt?

— Vreun oştean de-al lui.

— Părea mai curînd ţăran, după cîte mi-ai spus la început.

— Să-l ia dracu! Dacă nu l-o fi luat pînă acum. Cine l-a adus pe coclaurile astea, în calea mea?

— Nu cumva să mai fie şi alţii…

— Am fi dat de ei pînă acum. Fii liniştit, că numai ăla a fost, şi poate întîmplător, în trecere.

— Dar dacă încă mai trăiesc, şi cînd s-o lumina de ziuă încep să strige după ajutor?

— Noi ce grijă avem?! Către miezul nopţii trebuie să vină şi omul nostru, după care vom pleca împreună. Dar pînă atunci...

Îşi desfăcu nădragii şi se uşura deasupra gropii. Erau atît de încordaţi şi la capătul puterilor, încît cu greu s-ar mai fi putut ţine, dacă nemţii, rîzînd, nu s-ar fi îndepărtat îndată. Atunci începură şi ei din nou urcuşul şi izbutiră să atingă cu mîinile marginile gropii, însă nădejdea era tot în picioarele cu care se împingeau. Dar cît pe ce să se rostogolească înapoi, căci, legaţi fiind unul de altul, n-aveau cum să se despartă. A trebuit să-şi dea toată silinţa Florea şi l-a ridicat în spate pe Ovary, ca să se tolănească istoviţi la pămînt.

— Priveşte, căpitane, ce lună faină!

— Musai plecăm, răspunse şoptit căpitanul. Lună nu bun la noi, că vede neamţul…

— Ai dreptate, încuviinţă Florea. Plecăm tiptil şi mergem la mine acasă, apoi n-au decît să ne ia urma, că or vedea ei pe dracu dacă apucăm să intrăm în sat.

— Nu! Acuma trebuie prindem noi la ei şi aşteptăm celălalt.

Apoi îi povesti pe scurt ce vorbiseră nemţii şi că avusese o tăşcuţă cu scrisori de care îl jefuiră şi negreşit trebuia să le-o ia înapoi, înainte de venirea celuilalt. Cum luna strălucea în înaltul cerului, se furişară printre steiurile din preajmă, pe care cu uşurinţă le-ai fi putut lua drept umbre omeneşti. Florea îi zări pe nemţi aşezaţi fără grijă pe iarba uscată, cu mîinile sub cap. De bună-seamă că se uitau şi ei cu încîntare la minunăţia cerească.

— Uite colo! şopti Florea, trăgîndu-şi tovarăşul de mînecă. Se hodinesc, ticăloşii!

Se tîrîră ca şerpii si dintr-un salt s-ar fi putut arunca asupra lor, dar îi auziră vorbind şi căpitanul ar fi vrut să afle cît mai multe de la ei, aşa că făcu un semn şi îl opri pe Florea.

— Dieter, ce-ar fi să aruncăm nişte bolovani în puţ? N-am eu astîmpăr pînă nu ştiu bine că n-ar mai putea ieşi de acolo şi să ne ia urma pînă la Sătmar. Aşa zic!

— Socot că sînt morţi de mult, dar, dacă ţii cu tot dinadinsul, hai, că tot n-avem ce face. Astfel ne trece şi vremea mai repede.

Ovary îşi dădu seama că dacă ar mai fi rămas în groapă acolo le-ar fi fost mormîntul, dar şi că era clipa cea mai potrivită să le sară în gît. Făcu semn lui Florea şi amîndoi se năpustiră asupra nemţilor cu cîte o bucată de stei numai bună de zdrobit capete.

Pălindu-i pe negîndite, cei doi izbutiră curînd să-şi lase vrăjmaşii fără nici o putinţă de împotrivire.

— Ce facem cu ei? întrebă ciunganul.

— Ducem unde fost noi.

— Să-i tîrîm pînă acolo?

— Da, dar întîi iau straiţă de la ei. Iacă, al meu este.

Se aplecă deasupra neamţului la şoldul căruia atîrna taşca şi şi-o trecu bucuros pe după gît, apoi dădu să-l apuce de picioare, însă Florea se împotrivi.

— Apăi, nu aşa!

— Nu înţeleg…

— Mai înainte să mă uşurez şi eu, batăr pe unul din ei, că tare mai put şi acum.

Ovary rîse şi-i făgădui să-l lase după ce i-or arunca în puţ, fiindcă zăbovind ar fi putut da peste ei cel de-al treilea. Florea se învoi şi dădu să-l apuce şi el pe celălalt neamţ, dar acesta deschide brusc ochii şi cu un scrîşnet de fiară încolţită îi înfipse mîinile în beregată. Căpitanul sări pe dată călcînd cu toată talpa obrazul duşmanului, apoi îi mai cără şi cîteva picioare în burtă, în cap şi pe unde se nimerea, încît în cele din urmă îşi pierdu simţirea cu adevărat de astă dată.

— No, pe ăsta îl spurc! făcu Florea frecîndu-şi grumazul. Mai, mai să mă-năbuş. Mulţumesc domniei-tale că m-ai scăpat.

Îi tîrîră pînă la groapă şi-i aruncară de unde abia scăpaseră ei, iar deasupra lor prăvăliră bolovanii ce-i găsiră în preajmă.

— Aşa au vrut să facă şi ei cu noi, zise Florea, ca şi cum ar fi vrut să arate că nu din capul lui făcuse moarte de om. Numai că-mi pare rău că n-am apucat să-i „spălăm”, ca să fim chit.

— Nu trecut la mine, rîse Ovary.

— Dreptu-i că nici mie nu mi-a venit, dar m-aş fi căznit.

— Apoi nici nu ştiut care din ei făcut ruşine la noi...

— N-avea decît să se tragă deoparte ăl de nu era vinovat, răspunse tot rîzînd ciunganul.

Căpitanului ungur îi plăcu acest fecior de olah, vesel şi cinstit, şi-l bătea gîndul să-l facă să vină cu el, barem pînă avea să ducă scrisorile unde trebuiau. Erau acum amîndoi voioşi, de parcă ar fi stat sub lumina stelelor la vreo şezătoare şi nu fuseseră la un pas de moarte, ucigînd la rîndul lor doi oameni. Cruntă era viaţa! Ca să trăieşti, trebuia să ucizi.

— De-ar veni o dată şi cel de al treilea, că mi s-a făcut somn, căscă Florea.

Ovary tocmai se pregătea să-i răspundă, cînd o şuierătură scurtă străbătu văzduhul. De bună-seamă că era un semn anume la care ar fi trebuit să răspundă, dar cei doi nu ştiau cum.

— Lăsăm vine la noi şi haţ! şopti Ovary la urechea tovarăşului său.

— Mai bine să-l învăluim...

Tăcură însă pe dată, căci se auziră alte trei fluierături scurte. Cum numai ţîrîitul greierilor mai tulbura liniştea nopţii, necunoscutul nu s-a mai apropiat şi, după o vreme, galopul unui cal ce se îndepărta nu mai lăsă nici o îndoială că cel de-al treilea neamţ n-avea să mai vină.

— La el nu mai prindem noi, zise Ovary cu glas tare şi trase o înjurătură pe limba lui.

— Nu-i bai, dădu din mînă Florea. Oricum n-ar mai fi încăput peste ceilalţi şi ne-ar fi dat bătaie de cap să-i căutăm altă groapă.

— Eu cap prost! se plesni căpitanul cu palma peste frunte. Nu trebuit ucis unul din ei. Eu crezut pus mîna pe celălalt care mai mare, şi na, pierdut tot.

— De unde să fi ştiut că ăla era un fricos? îl mîngîie ciunganul. Zii şi domnia-ta că nu s-o întîmplat nimica, fiindcă ţi-ai dobîndit din nou straiţa, şi hai să mergem la mine acasă, că ne apucă ziua printre gropile de sare.

Pe drum, Ovary îi povesti lui Florea tot ce pătimise pînă la întîlnirea lor. Trebuia să meargă la Kosso, în Slovacia, unde se afla alteţa-sa Bethlen Gabor, ducînd nişte scrisori de mare preţ pentru austriecii cu care se războia principele. Plecase anume de unul singur şi totuşi iscoadele aflaseră ce ducea asupra lui şi fu atacat ziua în amiaza-mare, tocmai cînd să iasă din Uioara şi să treacă Mureşul, în drum spre Turda. Ocnele părăsite nefiind prea departe l-au tîrît pînă acolo, legat-cobză, iar cînd au ajuns l-au pălit în cap, prăvălindu-l în puţul în care fusese găsit de ciungan. Îi părea nespus de rău că nu lăsase în viaţă barem pe unul şi să-l iscodească pe îndelete în slujba cui erau, dar prea se încrezuse că-l vor prinde lesne pe celălalt, şi iată că s-a înşelat.

Luna plecase la culcare şi ziurelul de ziuă pălise la ivirea zorilor pe dealul de către Hopîrta, cînd trecuseră de dîmbul Hagăului. Abia acum îşi puteau privi înfăţişarea, şi se vede treaba că nu arătau prea bine, de vreme ce izbucniră amîndoi în rîs.

— Ascultă, Flore, zise deodată căpitanul oprindu-se. Cei doi bătut la mine şi eu nu vreau ştie careva.

— D-apăi cine a văzut asta? Nici că am auzit vreodată ca domnia-ta să fi fost înfrînt, mai mult chiar, i-ai doborît pe cei ce ţi-au vrut răul şi acum zac în fundul pămîntului. Nu-i adevărat?

— Fain fecior! îl bătu Ovary pe umăr. Prieten bun fim noi! Aşa?

— Altminteri nici că se poate, căci domnia-ta m-ai scăpat să nu mă gîtuie neamţul.

— Dar şi tu ai scos la mine din groapă.

Îşi strînseră mîinile şi porniră mai departe în trîmbiţele cocoşilor din sat.

Cînd să pătrundă în ogradă îl zăriră pe badea Nicoară, care se şi sculase să dea nutreţ la vite.

— Da pe cine ai mai adus, măi copile? se miră el, văzîndu-şi odrasla cu un alt străin.

Gîndul îi zbură la răposatul Teleki şi se îngrijoră ca nu cumva să fie siliţi să facă iarăşi moarte de om, căci după straie necunoscutul era un ofiţer ungur.

— N-ai grijă, tată! rîse Florea bănuindu-i temerea. Acesta îi domnul căpitan Ovary, care m-a scăpat de la moarte şi-i bun prieten cu mine.

— No, dacă-i aşa, se lumină la faţă bătrînul, poftiţi în casă de vă hodiniţi. După cîte văd eu, umblat-aţi toată noaptea.

— De umblat, nu, dar am trudit mai mult decît am fi mers pe jos la Bălgrad, răspunse Florea îmbiindu-şi oaspetele să intre.

În răstimp se trezise şi Amosie, cu un mare chef de vorbă, după cum se vedea, căci poftea să afle ce se petrecuse de erau atît de însîngeraţi şi colbăiţi. Zadarnică dorinţă, căci cei doi se tolăniră pe cîte o laviţă şi în scurt timp începură a sforăi în lege. Către seară însă n-au mai scăpat de Amosie, care voia să afle de la căpitan şi cum mai mergeau treburile războiului prin Europa. Acesta îi povesti tot ce ştia şi tare se mai fuduli că oştile ardelene împresuraseră Viena, alături de ale contelui Thurn din Boemia.

— Ce-aţi păţit azi-noapte se leagă, făcu Amosie cu tîlc.

— Nemţii turbat împotriva la noi.

Amosie dădu din cap a încuviinţare şi, văzînd că oaspetele se descurcă destul de greu româneşte, începu a-i vorbi pe limba lui:

— Mă rog de iertare, dar eu socot că nu facem o treabă bună mergînd la dracu-n praznic. Noi, ardelenii, nu avem ce căuta altundeva decît peste munţi, ca să ne scăpăm de turci şi nu să luptăm împotriva creştinilor.

Ovary nici nu băgă de seamă că schimbaseră vorbirea în ungureşte, dar se aprinse şi răspunse pe dată:

— Alteţa-sa va înfrînge pe austrieci, care vor să se întindă şi asupra noastră. Va libera Ungaria Mare şi, ca rege, altfel va sta de vorbă cu turcii.

— Cinstite căpitan, spuse Amosie tărăgănat. Eu nu am mintea domniei-tale, dar judec ca nu vechi oştean ce m-am bătut pentru ţara asta a noastră. Şi să mai ştii domnia-ta că şi ceilalţi principi ai noştri care şi-au uitat locul de baştină s-au pierdut prin străinătăţi…

— Vrei să spui că alteţa-sa nu are să se mai întoarcă acasă?

— Departe de mine acest gînd şi nici n-aş vrea aşa ceva, că-i un principe bun, precum pare, dar bătrînii noştri mai povestesc de răposatul Bathory Istvăn. De cum a ajuns crai în Lehia, a uitat Ardealul. Şi chiar dacă o izbuti să facă „Ungaria Mare”, cum ai zis domnia-ta, tot într-acolo s-o trage, lăsîndu-ne pe noi de izbelişte în calea turcului.

— Cum aşa?!

— Ardealul îi ţara noastră, iar întinderea ei cea mare nu trebuie căutată în altă parte decît peste munte.

Tocmai cînd se încinseseră la vorbă se ivi şi Florea, cu ochii cîrpiţi de somn. Cîte ceva ungureşte mai înţelegea şi flăcăul, dar cei doi îşi urmară gîndurile fără a ţine seama de el.

— Nu zic că n-ai dreptate, întrucâtva, se mai înduplecă Ovary. Oricum, vrăjmaşii sînt austriecii, şi-s mai de temut decît otomanii, căci noi am văzut cum lovesc ei pe la spate. Aminteşte-ţi de prinţul Mihai!

— Parcă turcul îi altfel?

— Mai cinstit, zic eu. Cînd eşti alături de el, nu te păleşte, ca neamţul. Uitat-ai de cîmpia Turzii? Prinţul era olah de-al vostru, dar mie, ca oştean ungur, ce sînt, mi-a plăcut şi pot spune că greu se va mai găsi altul la fel.

— Eu atît am vrut a-ţi spune domniei-tale, că mai întîi şi întîi, ţara noastră trebuie apărată.

— Aşa-i! se băgă şi Florea în vorbă, mîndru că pricepuse şi el tîlcurile celor doi vechi oşteni.

— În privinţa asta sîntem cu toţii de-o părere, rîse Ovary luîndu-l pe fecior pe după gît. De oşteni ca tine are nevoie Ardealul, dragul meu.

— Dacă nu mă luaţi, eu ce să fac?!

— Bată-te să te bată de mînz, o schimbă Amosie iarăşi pe româneşte. Fă bine, căpitane, şi ia-l cu domnia-ta. Numai la asta gîndeşte întruna, cum să ajungă în slujba domniei.

— Vrei? întrebă oaspetele.

— Cu dragă inimă, dar nu ştiu dacă mă-ngăduie tata, se codi Florea.

— No, lasă că l-oi lămuri eu, zîmbi frate-său. Însă, rogu-te, căpitane Ovary, nu-l purta pe unde şi-o dus mutu’ iapa, pe alte meleaguri, că eu îs păţit.

— Ţin eu la mine. Oştean şi pretin fie. Nu departe de aici, la Turda. Primeşti?

— Da, răspunse Amosie în locul lui. Tata va fi bucuros să-şi ştie feciorul în slujba domniei, că şi aşa nu se prea îndemna la munca pe ogor.

— Mă-nvoiesc, spuse domol şi Florea, dar să nu mă dai sub porunca altcuiva, că pe dată fug şi mă-ntorc la ai mei.

— Ba, să-ţi bagi minţile în cap, că a fi slujbaş domnesc nu-i după cum ţi-i voia, ci cum îs trebuinţele ţării, îi zise Amosie.

ŢUŢORA – PRĂBUŞIREA
ÎN CETATEA HOTINULUI veniseră trimişii lehilor şi îl poftiseră pe voievod la înfăţişare cu marele hatman al coroanei, dar acesta se împotrivise, că doar nu se ducea ca supus, ci ca un prieten, domn şi neatîrnat. La rîndu-i, ceruse să vină leahul în Moldova, cu oaste cu tot, căci era firesc ca el să-i fie gazdă, dar de astă-dată Zolkiewski fu acela care nu vru să audă. Spre a nu fi cu supărare, s-au înţeles pînă la urmă să se întîmpine la calea jumătate dintre Kameniţa şi Hotin, la marginea Nistrului, în dreptul satului ce-i zice Căinări. Trebuia să se vadă cît mai curînd, şi marele hatman hotărî ziua de 3 septembrie 1620.

Ştia voievodul că leşii erau tare făloşi, şi de nu s-ar fi arătat pe potriva lor n-ar fi cătat cu cinste la el. Pentru aceea a poruncit un alai cu mult mai bogat şi mai măreţ decît cel avut la înscăunarea sa de an-ţărţ, la Istanbul. Mai întîi s-a înveşmântat într-o haină de brocart albastru ţesută cu fir de argint, iar pe deasupra o mantie de urşinic vişiniu, îmblănită cu samur. Cizmele erau de postav vineţiu, cu pinteni de aur, iar pe cap o frumoasă căciulă din jder împodobită cu surguci cu pene de struţ. Armăsarul lui cel şarg, căpătat în dar de la însuşi sultanul Osman Gene, fusese acoperit cu valtrap de postav roşu, iar şaua din piele galbenă bătută cu nestemate avea scăriţe, late ca de o palmă, din argint aurit, iscusit lucrate de meşteri persieni, cum nu se mai văzuseră pînă atunci prin preajma locului. Frîiele şi căpăstrul frumosului cal sticleau aşijderea, din pricina nenumăratelor pietre preţioase şi a cataramelor de argint aurit.

Cînd a ieşit pe porţile cetăţii, Vodă călărea ţanţoş în fruntea alaiului, avînd de o parte şi de alta şase armăşei care de asemenea uluiau prin frumuseţea veşmintelor: hainele de culoarea sîngelui, încinse cu cingătoare de argint, desfăcute în faţă, anume ca să lase la vedere cizmele de piele galbenă şi pantalonii de postav verde, tichiile ca lămîia de Chipru, trase pe o ureche şi împodobite cu steluţe argintii. Pe umărul stîng duceau cîte un topuz ferecat în argint, iar pe cel drept cîte un arc de lungimea unui om. Tolbele argintate ce le atîrnau la brîu erau doldora de săgeţi.

Dar şi mai osebiţi ca înfăţişare erau cei şaptesprezece satîrgii, cu ale lor coifuri şi pieptare de alamă ce sclipeau în lumina soarelui tomnatec de-ţi luau ochii, putînd să juri că erau din aur curat. Bărbile lor lungi pînă la brîu acopereau în parte strălucirea platoşelor, şi nici asemenea podoabă bărbătească nu mai fusese văzută pe aici.

N-avea boieri în suită, căci pe vel-vornicul Bucioc şi pe vel-postelnicul Goia îi trimisese mai înainte în întîmpinarea leşilor, şi acum îl aşteptau, iar ceilalţi credincioşi rămăseseră împrăştiaţi prin ţară din poruncă domnească. Erau însă şi din aceia care se dăduseră betegi, spre a nu se amesteca în încăierarea cu turcul, căci aşa le era multora în obicei. Alţii făgăduiseră că se vor înfăţişa cu oaste, de îndată ce ar fi pătruns duşmanul în ţară, dar parcă te puteai bizui pe vorba lor?! Sprijinul de nădejde rămîneau tot în lefegii.

La rîndul lor, ca să-l cinstească pe domnitor cum se cuvenea, leşii au trimis în întîmpinarea lui pe pan Tadeus Thyskievicz, cu patru sute de cazaci călări şi două sute de pedestraşi, în acest fel, cam la vreo două leghe depărtare de tabără, se mai mări alaiul domnesc. De cum se apropiară calea jumătate, sosiră înşişi hatmanii Zolkiewski şi Koniecpolski, însoţiţi de luptători de faimă ca Potocki, Kallinowski, Liubomirski, Rogavski şi mulţi alţii, printre care chiar şi pan Korecki, cu toată bănuiala ce căzuse asupra lui.

Întîmpinîndu-se, cele două alaiuri, s-au oprit spre a se saluta, după care pan Zolkiewski l-a poftit pe domnitor de-a stînga sa şi s-au îndreptat spre tabără. De cum au fost zăriţi, toate steagurile fură desfăşurate, iar tunurile prinseră a trosni în cinstea oaspetelui din Moldova. Descălecînd, au pătruns într-un loc anume rînduit ca să asculte cu toţii slujba religioasă făcută de însuşi episcopul Cracoviei, aflat şi el acolo. După aceea s-au dus în cortul lui pan Zolkiewski, unde fuseseră poftite chiar şi căpeteniile de mai mică însemnătate, dar tuturora trebuia să li se ceară părerea asupra felului cum aveau să sa lupte cu păgînii.

Cei doi boieri moldoveni aflaţi acolo înainte de sosirea voievodului lor nu prea se arătară mulţumiţi de puţinătatea leşilor şi Vodă le dădu dreptate, dar nu avea puterea să mai schimbe nimic. Totuşi el fu cel dintîi care vorbi, socotind o pierdere de timp dacă nu ar fi fost cu toţii una cu cele ce avea să le spună, după judecata lui.

— Preacinstiţi hatmani şi viteji şleahtici! începu el, după ce-şi drese glasul. Ca unul ce cunosc sama oştirii lui Iskender-paşa, zic să-l pălim acuma, pe negîndite, la cetăţile lui cele mai întărite, ca Bender, Cetatea Albă şi Chilia. Alungîndu-l, am putea lăsa în locul turcilor cîte două sute de valoni...

— Am împuţina oastea noastră! sări Kallinowski.

— Nu zic ba! răspunse voievodul. Să ştiţi însă că, atîta timp cît Iskender-paşa nu capătă sprijin de la Poartă, toată oştirea lui abia dacă se ridică la vreo opt mii de oameni, şi pe aceia îi cam ştiu eu cît preţuiesc.

— În răstimp i-ar putea sosi ajutoare!... îl întrerupse pan Koniecpolski, dar Gaşpar-vodă nu-i dădu răgaz să continuie.,

— Nici gînd! făcu el zîmbind. Trimiţîndu-le haraciul şi descotorosindu-mă totodată pe cale paşnică de lefegiii turci, dregătorii stambulioţi nu vor mai crede în veştile pe care le vor primi de la serasker, o bună bucată de vreme. Tocmai potrivită ca să putem izbi noi, acolo unde nici nu se aşteaptă.

— Spusele măriei-tale se leagă, intră în vorbă şi marele hatman. Ba chiar sînt ademenitoare, dar îndoielnice. Vor fi şi tătarii alături de Iskender-paşa, iar de ne pripim ne-om pomeni cu ei asupra noastră, şi sînt mulţi cît frunza şi iarba.

— Să rămînem lîngă Nistru! zise scurt pan Liubomirski.

— Şi eu îi împărtăşesc părerea! încuviinţă pan Koniecpolski.

— Atunci turcul are să pustiiască toată Moldova! sări şi dumnealui vel-vornicul Bucioc. Moşiile lui se aflau, de altfel, printre cele dintîi în calea năvălitorilor.

— Am putea trece Nistrul ca să fim în Moldova, dar să nu ne îndepărtăm de mal, fiindu-ne astfel la îndemînă a ne întoarce acasă la noi dacă vom avea necaz, răspunse pan Koniecpolski. Pe urmă cazacii ar păli pe la spate ordiile tătăreşti, răstimp în care poate o să ne mai vină şi alţi oşteni în rîndurile noastre.

— Chiar nădăjduiţi? întrebă zîmbind voievodul Moldovei. Fusese vorba de vreo optzeci de mii…

— Dar măria-ta cîţi ai adus? sări pan Zolkiewski.

— Mă bizui pe vreo douăzeci de mii, dacă nu chiar mai mulţi, răspunse cam stingherit Gaşpar-vodă, căci îl însoţiseră la Hotin numai cei şase sute de lefegii străini.

— De bună-seamă că majestatea sa regele Zygmund are să ne trimită şi altă oaste şi tocmai pentru aceea nu trebuie să ne zorim, mai spuse marele hatman.

— Dar în acest răgaz şi Iskender-paşa va strînge de două sau trei ori mai mulţi oameni, şi nu va mai fi chiar atît de lesne de biruit! se înciudă Gaşpar-vodă.

Multe ceasuri s-au mai încontrat în acel sfat, fiecare apărîndu-şi părerea, însă pînă la urmă tot hatmanul a hotărît:

— Trecem în Moldova ca s-o ferim de jaf, dar vom face tabără tot în locul acela de lîngă Iaşi, unde a fost şi răposatul hatman Zamoyski. Cum îi zice?

— Ţuţora, îi răspunse pe dată vel-postelnicul Goia.

— Aşa! încuviinţă pan Zolkiewski. În acest fel sîntem şi aproape de Nistru, putînd aştepta întărituri. Cum spuneai domnia-ta, pan Koniecpolski, că vrei să-i pui pe cazaci să lovească tătarii pe malul Nistrului, ar fi o irosire zadarnică de forţe, de vreme ce grosul oştirii ar rămîne în Kameniţa. Dar nici cele plănuite de măria-ta, zise el către Gaşpar-vodă, nu pot prinde viaţă. Deocamdată nu sîntem decît vreo opt mii de oameni şi, împrăştiindu-ne în toată Moldova ori lăsînd valoni prin cetăţile turceşti, am rămîne numai o mînă de oaste, uşor de înfrînt.

Domnitorul înghiţi în sec de ciudă. Nu era oştean de meserie, însă era la mintea oricui că zăbava nu putea să-i prindă bine decît lui Iskender-paşa, care cu o lună înainte nici nu se gîndea la vreo luptă. Aşteptînd, îi vor sosi şi lui alte ajutoare, şi fără îndoială că şi tătarii i se vor alătura. Atîta îngustime de minte îl scîrbi pe domn, făcîndu-l să fie tare dezamăgit. Aceasta era şi părerea celor doi boieri care-l însoţiseră, iar acum în mintea lor începură a încolţi gînduri de părăsire a unei domnii ce părea sortită înfrîngerii. Cît despre oştenii de rînd, aceştia n-aveau cum şti ce se va întîmpla, dar se bucurau că se vor înfrunta cu păgînii.

Cu mare greutate se urniră din loc şi după aproape o săptămînă de drum abia dacă atinseră malurile Răutului. După alte două zile, în faţa dealurilor de lîngă Delidolina hatmanii au poftit să vadă cam care este puterea de luptă a oştirii şi pentru aceasta husarii lui Rogawski au făcut o probă, de parcă ar fi fost la muştru şi nu în drum către un duşman adevărat. Gaşpar-vodă turba, nu alta, însă n-avea ce face, şi astfel se pierdea o groază de vreme de pomană.

Abia în cea de-a douăsprezecea zi a lui septembrie, oştirea ajunse pe malul Prutului, la Ţuţora, unde aşteptau vreo cinci sute de lefegii în frunte cu ser Marino Resti, precum şi pîrcălabul Marcu Iancovici cu feciorii strînşi de el peste munte. Se mai aflau şi cîţiva boieri ce nu dăduseră bir cu fugiţii, veniţi împreună cu vreo mie de oameni, răzeşi, tîrgoveţi şi boieraşi.

— Dar unde ţi-i oastea, măria-ta? întrebă cam în batjocură pan Zolkievski, văzînd puţinătatea moldovenilor.

— Se vede că o aşteaptă pe a luminăţiei-voastre, răspunse dîrz voievodul.

Pe la mijlocul lui septembrie, pe plaiurile moldovene vara abia dacă se mai face simţită şi, dacă nu ploua, ca să desfunde toate drumurile, plecarea păsărilor călătoare către miazăzi vestea ivirea toamnei. Era vremea culesului şi gospodarii se gîndeau cum să facă să-şi strîngă holdele, spre a putea ieşi cu zile din iarna grea şi viforoasă. De aceea, puţini fură cei care se încumetară a veni la oaste, fie siliţi, fie ademeniţi de plata ce ar fi putut-o dobîndi. Tocmai lor uitase a le vorbi domnitorul despre ţara cea mare şi mult visată a tuturor românilor, aşa că poporenii îşi închipuiau că nu putea fi vorba decît de o nouă încleştare dintre lehi şi turci, în care ei n-aveau a se amesteca.

— Gîndeam că nu mai ajungeţi, măria-ta, cuteză Marcu să-şi spună păsul, cînd i se înfăţişă stăpînului său.

— Decît aşa, mai bine nu veneam deloc, răspunse mîhnit voievodul. Lîncezim de mai bine de două săptămîni, parcă anume spre a-i da răgaz turcului să se gătească de luptă.

— Să ne fi repezit noi, doamne! Să fi chemat oastea ţării...

— Prea tîrziu, prietene, dădu din cap Vodă şi numai că nu-i dădură lacrimile cît era de cătrănit. De bine, de rău, lefegiii leşilor se pricep la meşteşugul bătăliilor, dar pe români cînd să-i mai deprindem cu arme de foc? Aşadar să facem ca prietenii noştri, care, chipurile, au venit să ne apere, şi să ne încredem în noroc.

Începuse a se strica prieteşugul cu făloşii vecini de la miazănoapte şi mai cu seamă Gaşpar-vodă nu-l mai avea la inimă pe pan Zolkiewski, din care pricină se gîlceveau mai în fiecare zi. Îi venea să-şi dea cu pumnii în cap pentru prostia ce făcuse, bizuindu-se mai mult pe lehi şi nu pe oamenii ţării. Văzuse limpede că cei de dincolo de munte şi din toate părţile româneşti îl urmează şi fără plată, cum era Marcu şi ai lui, dar el se lăsase îmbătat de puterea sîneţelor şi a plumbilor secerători de vieţi omeneşti, şi nu se încrezuse în voinţa de veacuri a neamului românesc.

Un licăr de speranţă îi mai rămăsese pe undeva, şi pentru aceea porunci ca Marcu şi feciorii lui să plece în grabă spre Hotin, dar acesta se împotrivi din răsputeri şi rămase lîngă domnul şi stăpînul său, trimiţîndu-şi numai o parte din oşteni. Ceilalţi începură a săpa gropi şi şanţuri după pilda leşilor, spre a se adăposti ca şoarecii în pămînt, dacă ar năvăli duşmanul.

— Avem să sfîrşim ca nişte popîndăi! zise Mihai, care era ca un fel de umbră a bănăţeanului.

În inima lui începuse a se îndoi de acele vise pe care le crezuse aievea, şi o mare tristeţe îl cuprinse. Îl apucase şi dorul de Ciunga, de sărmana Sîneftă pe care n-avea s-o mai vadă niciodată, şi numai zel de luptă nu mai avea. Poate că după bătălie, dacă va mai scăpa cu viaţă, avea să se întoarcă prin părţile ardelene şi, de ce nu, chiar la Ciunga?…

— Nu-mi închipui cum avem să-i batem pe turci de vreme ce ne lăsăm împresuraţi de bună-voie, în loc să-i întîmpinăm?! zise el nemulţumit.

— Apoi să ştii că nici eu nu văd pentru ce facem asta, dar aşa-i porunca. Totuşi, nici măria-sa nu-i prea încîntat de ceea ce facem! oftă bănăţeanul.

Vremea s-a stricat, mai apoi şi cerul a rămas zile întregi acoperit de nori plumburii. De cînd s-au aşezat în tabără, oştenii creştini au tot săpat şanţuri şi au rînduit carele cele mari cu merinde tot o roată, adăpostindu-se la mijloc, după mormanele de pămînt bătătorit.

— Ce treabă o mai fi şi asta? întrebă acelaşi Mihai. Mai bine ne-am fi tras după zidurile unei cetăţi, care sînt cu mult mai tari decît ce avem noi aici.

— Ca să putem fugi mai repede după turci!… rîse Marcu, dar se vedea pe faţa lui că-i împărtăşea gîndurile.

— Mi-e să nu trebuiască să-i rugăm să se înfricoşeze şi să plece, ca să ne putem lua după ei…

Dar în vreme ce ostaşii creştini îşi mărturiseau sau nu temerile, Iskender-paşa căuta zadarnic să lămurească pe dregătorii Porţii de primejdia ce o aducea hainirea lui Gaşpar Grazziani, căci aceştia nu puteau să creadă că beiul de la Yaş n-ar fi fost credincios supus al padişahului, după cum se dovedise adeseori. Însă cînd îşi dădură seama că spusele seraskerului nu erau decît adevărul gol-goluţ, se hotărîră să-l sprijine. Marele vizir porunci pe dată să se ducă la Ţuţora Yusuf-paşa, beylerbeyul Rumeliei, Tiryaki Mehmed-paşa, sangeac-beyul de Nicboli, Koca Hizir-paşa de la Vidin (cel care era din neamul lui Mihaloglu), dar de mare nădejde rămînea tot Cânibek Giray, hanul de la Crîm. Acesta însă l-a trimis pe fratele său Devlet Giray-kalgay-soltan, cunoscut de moldoveni sub numele de „Galga-sultan”. Fireşte că nu s-ar fi putut să lipsească nici Arslanoglu Kantemir-mîrza cu nogaii lui, iar pînă la jumătatea lui septembrie, Iskender-paşa, aşa după cum prevăzuse domnul Moldovei, adunase vreo şaizeci de mii de oameni cu totul.

Numai că marele hatman al coroanei n-avea ştire despre aceasta şi nici barem să trimită iscoade nu s-a îngrijit la vreme, pricinuind astfel şi mai mare mînie lui Gaşpar-vodă.

Zorii zilei de vineri 18 septembrie 1620 se arătau mohorîţi din pricina vremii de ploaie, dar chiar atunci se iviră şi călăreţii lui Kantemir-mîrza. Dădură ocol taberii răcnind şi aruncând o ploaie de săgeţi, însă nu cutezară să se apropie, de frica sîneţelor şi archebuzelor. Către amiază începură şi hărţuielile între cele două părţi, mai cu seamă că cei din afară se înmulţeau văzînd cu ochii.

— Înălţimea-ta, zise pan Potocki către hatman. Dacă ne-am repezi asupra lor, nu i-am ajunge pînă în Dunăre.

— Dar alţii ne-ar putea sări în spate! i-o reteză pan Zolkiewski.

— Oare să fie mulţi? întrebă şi pan Iacowski din Beltz.

— Va trebui să-i numărăm în luptă, cum spuneau spartanii, zîmbi încurajator hatmanul de cîmp Koniecpolski. Altă putinţă nu avem!

— Barem de-am prinde „o limbă” de la ei... tot ne-am mai dumeri întrucîtva, oftă marele hatman.

Abia acum îşi dădea seama că ar fi trebuit s-o facă mai din timp şi nu în ceasul de pe urmă.

— Plătesc eu o sută de ducaţi celui care va aduce un turc! se băgă şi Gaşpar-vodă, făcîndu-i pe toţi să se întoarcă spre el a mirare.

Văzînd că nu fusese o vorbă aruncată în vînt, pan Zolkiewski încuviinţă şi se dădu veste printre oşteni, care nu mai pregetară şi unii se şi năpustiră peste întărituri, năzuind să cîştige banii. Din păcate însă, cei ce nu se prăvăliră săgetaţi fură prinşi cu arcanul şi tîrîţi ca nişte saci pînă în rîndurile tătăreşti, care săriseră cele dintîi la bătaie. Turcii rămăseseră în aşteptare, fiind şi mai în spatele lor. Obişnuiţi în încăierările cu călăreţii pustiurilor de iarbă, husarii lui Rogawski se repeziră asupra lor, dar, copleşiţi de mulţimea păgînilor, iute începură a da înapoi.

Cazacii lui Ujadowski, din polcul lui Balaban, starostele de Winiţa, săriră atunci în ajutorul husarilor şi răcnetele lor sălbatice înspăimîntară pe tătari, care cumpăniră şi începură a da înapoi. Se năpustiră şi alţii, de-a valma, din spatele întăriturilor, şi în acest fel îi puseră pe fugă pe duşmani, dînd putinţă husarilor să se aşeze pe locurile avute la începutul iureşului. Amurgul zilei îi potoli pe luptători, dar lehii nu fură în stare să înfăţişeze decît căpăţîna unui turc, asta însă nu putea fi „o limbă” şi nici răsplată nu i s-a dat aducătorului.

Peste noaptea ce s-a lăsat curînd înflori în jurul taberei puzderia de focuri ale păgînilor şi abia atunci împresuraţii putură să-şi dea seama de mulţimea lor, chiar dacă aprinseseră într-adins mai multe, după cum era obiceiul, spre a-şi înspăimînta vrăjmaşul. La sfatul de seară, ţinut în cortul marelui hatman, s-a hotărît să se repeadă cu toţii a doua zi şi să-i izgonească măcar pe tătari.

Astfel, în uruitul tobelor şi cu steagurile fîlfîind în vînt, lehii s-au pornit cu toată furia răzbind pînă în apropierea corturilor turceşti, însă plumbii le tăiară avîntul şi mulţi se prăbuşiră pe vecie. Ienicerii săpaseră un şanţ în care se băgaseră şi de unde împroşcau moartea fără vreo pierdere din partea lor, şi cum trăgeau pe rînd, la poruncă, nu se mai putea trece de ei. Acuma s-ar fi simţit nevoia unei căpetenii destoinice, dar hatmanii nu erau de faţă, şi chiar dacă ar fi fost... De aceea lehii se opriră cu toţii, fără să îndrăznească nici măcar să fugă din calea plumbilor ucigători.

Numai bine se potrivise că pîrcălabul Şeptilici spuse domtorului:

— Să mă fi repezit eu cu oamenii mei asupra tătarilor din dreapta, ar fi putut fi înconjuraţi turcii.

— Dă-i zor! Ce mai stai? fu răspunsul lui Vodă, măcar s-ar fi cuvenit ca leahul să fi făcut aceasta.

Călărimea moldovenească de sub porunca lui Şeptilici se năpusti asupra tătarilor cu răcnete de „ucide!… ucide!” dar cum se apropiară, călăreţii îşi săltară cuşmele în vîrful suliţelor şi trecură cu toţii de partea duşmanului. Pe dată au şi întors armele împotriva aripei stîngi a husarilor, în vreme ce puşcaşii valoni se străduiau să astupe golul lăsat prin fuga moldovenilor.

— Nemernicul! tună furios voievodul. Ticălosul! Cu mîna mea am să-i sucesc gîtul! spumegă el. Dau zece mii de ţechini celui ce mi-l aduce viu pe vînzător.

Marcu şi ser Resti, aflaţi în preajmă, încercară să-l potolească, fiind în stare să se repeadă el însuşi asupra trădătorului.

— Ruşinea mă va mînca, dragii mei! se căina domnitorul.

— Pe el, ilustrisime, şi nu pe alteţa-voastră, îi răspunse raguzanul aţinîndu-i calea.

— Ba pe noi toţi, că şi aşa se uită Zolkiewski cu ochi haini la mine, de parcă eu l-aş fi vîrît în capcana asta prostească.

Se opriră în loc fiindcă larma bătăliei încetă ca prin farmec, şi atunci îl zăriră pe Mihai venind către ei purtîndu-şi calul de căpăstru, căci de-a curmezişul şeii se afla un om legat-cobză.

— Cine-i? întrebă Marcu.

— Dumnealui, pîrcălabul Şeptilici.

— Unde-i? sări Vodă de cum îi auzi numele. L-ai prins?

— Aici, măria-ta, răspunse tînărul căpitan. L-am găsit pe jos, călcat în copitele cailor chiar de oştenii lui.

Domnitorul se lumină la faţă:

— Asta înseamnă că s-a împotrivit vînzării!

— Aşa se vede, fu de părere şi Marcu.

— Atunci pentru ce l-ai legat?

— Ca să nu cadă! răspunse Mihai.

— Sărmanul! se îmblînzi Vodă mîngîindu-i creştetul ca unui copil. Şi eu îl blestemam pe nedrept. Să fie dus la mine în cort şi să-i îngrijiţi rănile.

— Măria-ta... gemu rănitul. Eu n-am putut...

— Am aflat, credinciosul meu slujitor. Stai liniştit şi du-te să te oblojeşti! Nu te mai gîndi la cei care te-au părăsit, căci aşa-i cînd se vîntură pleava, zboară aiurea dacă sufli peste ea. Mai bine!

În semn de iertare şi de împăcare îi puse în deget un inel cu smarald şi porunci să fie dus neîntîrziat în tabără. De fapt însă pîrcălabul nu era într-atît de greu lovit pe cît se prefăcea. Nu se împotrivise fugii celorlalţi, căci el o pusese la cale, dar cum se afla în frunte şi pînă să-i afle gîndurile tătarii i-au săgetat calul şi oştenii lui cu greu l-au putut feri să nu-l zobească. S-a ales cu vreo cîteva vînătăi, dar spaima i-a fost mai mare cînd fu adus în faţa fostului său stăpîn. Făcînd pe mortul a tras cu urechea la cele ce se vorbeau, şi aşa i-a venit gîndul dezvinovăţirii.

În dimineaţa zilei de duminică, un gornist turc dădu de veste împresuraţilor:

— Ascultaţi, ghiauri necredincioşi! Marele serasker de Karamania, Iskender-paşa, făgăduieşte să vă lase slobozi a vă întruna pe la casele voastre, de unde aţi venit. Înălţimea-sa nu are treabă cu lehii, dar porunceşte să-i fie dat pe dată robul cel hain, pe nume Grazziani, care a fost bey la Bogdan ili. Altcum să nu faceţi, căci pieirea vă aşteaptă!

Murmure surde se auziră prin toate colţurile taberei creştinilor, după plecarea solului.

— Aşa ceva nu-i cu putinţă! tună pan Kallinowski, cînd se înfăţişă marelui hatman al coroanei la sfat. Ce vă uitaţi aşa la mine? se răsti el spre cei de faţă. Cinstea noastră ar fi pe veci terfelită, dacă am da păgînului pe fratele nostru de arme

— O mare mîrşăvie! adăugă tăios şi pan Rogawski.

— Oricum, zise mai potolit pan Balaban, măcar că din pricina lui ne aflăm la strîmtoare, nu se cade să-l dăm turcilor.

— De n-ar fi fost el, n-ar fi pierit atîţia viteji de-ai noştri, şuieră printre dinţi pan Korecki, care-l duşmănea pe voievod.

Pan Zolkiewski îi ascultă pe toţi, pe rînd, mulţi împotrivindu-se unei asemenea vînzări, dar el nu dădu un răspuns hotărît.

— Vom mai chibzui! zise el cu voce joasă.

Mai tîrziu trimise un sol spre a le cere turcilor pe cineva care să se întîlnească şi să discute cu pan Korecki, trimisul lui, acesta avînd să le dea şi răspunsul.

Nimeni însă nu ştia ce gînduri avea şleahticul şi nici cele poruncite de marele hatman atunci cînd s-a întîlnit sub un copac din lunca Prutului cu Veli-şah, o căpetenie de-a lui Kalgay-soltan.

— Am făgăduit bani! răspundea Zolkiewski celor care-l întrebau. Cît despre hospodarul moldav, le-am spus că nu mai este printre noi, mai adăuga el pentru cei care voiau să ştie anume ce se va întîmpla cu prietenul lor de arme.

Toată duminica a trecut fără nici o hărţuială, dar cu tot felul de sfaturi tainice şi şuşoteli pe la dos. Din astă pricină Gaşpar-Vodă socoti că nici nu se mai cădea să se ducă pe la sfaturile lui pan Zolkiewski, cîtă vreme acesta nu se împotrivise cu tărie şi de la bun început cererii lui Iskender-paşa. Avea pe lîngă el, în afară de boierii pomeniţi mai sus, şi pe hatmanii Borisi şi Duca, pe vel-vornicul Ţării de Jos, dumnealui Coste Nicoriţă, şi alţii mai mărunţi.

Cel de pe urmă se dovedise nespus de cutezător, căutîndu-şi pierzania în luptă, dar moartea îl ocolea, cu toate că se băga unde era primejdia mai mare. Scăpase întotdeauna teafăr şi nevătămat.

Pe toţi aceştia i-a chemat voievodul în cortul lui, lăsînd paza în seama căpitanului Mihai, şi aşa îi găsiră panii Potocki şi Kallinowski.

— Principe! Am venit, ca oameni cinstiţi ce sîntem, să-ţi spunem că hatmanul nostru vrea să te vîndă, spuse pe faţă pan Kallinowski.

— Noi însă şi mulţi alţii ne împotrivim unei asemenea mîrşăvii şi îţi cerem să vii cu noi.

— Unde?! se miră Gaşpar-vodă.

— Fugim la noapte, care cum om putea. Daca izbutim să trecem Prutul, sîntem scăpaţi.

— Noaptea-i întunecoasă şi n-are să se bage de seamă, că tătarii dorm de obicei şi nici nu au să-şi închipuie cum ar încerca cineva să fugă pe o astfel de vreme, adăugă pan Potocki.

Voievodul rămase pe gînduri. Îi veniră lacrimi amare în ochi, dar nu vru să-şi arate slăbiciunea în faţa şleahticilor.

— Vă mulţumesc, dragi prieteni, răspunse el încet. Mă mai gîndesc şi, de-o fi, mă alătur vouă din toată inima.

— Atunci rămîi cu bine, principe! îşi luă rămas bun pan Kallinowski.

— Şi mult noroc la gîndul cel bun! adăugă zîmbind celălalt şleahtic.

Dar după plecarea celor doi străini domnitorul abia de mai putu vorbi, cu glas tremurat, ca pentru sine:

— Să fug?… aşa am ajuns?… şi toate visurile mele?... ale neamului acesta urgisit de soartă, cui să i le las?... Nici n-am apucat a ne bate, şi gata vînzarea!

— Măria-ta, zise vel-vornicul Bucioc. Să nu ne lăsăm, pentru nimic în lume. Iacă să fugim, că nu-i rea povaţă, dar om strînge iarăşi oaste şi ne-om întoarce.

— Venim cu mai multă putere, doamne, zise şi boierul Goia. Îi spulberăm, nu alta!

Prin mintea lui Gaşpar-vodă goneau tot felul de gînduri, dar cel mai de luat în seamă rămînea tot acela de a strînge o nouă oaste. „Avea dreptate Marcu! Numai oastea ţării ne mai poate scăpa”, îşi aminti el de povaţa bănăţeanului. Chibzuiră în fel şi chip, iar pînă la urmă hotărîră fuga, împreună, chiar în aceeaşi noapte.

De cum se aşternu întunericul, cei doi şleahtici se iviră iarăşi în cortul voievodului, îmbiindu-l să-i însoţească. Dădură însă peste un om tare cătrănit, căci toţi sfetnicii lui trecuseră la duşman, rămînînd numai cu Bucioc, Goia, Nicoriţă şi Şeptilici, care încă mai şchiopăta după păţania din ziua trecută.

— Cu cît mai puţini vânzători în jurul tău, cu atît mai bine, îl mîngîie, pan Kallinowski.

Atunci Vodă îşi întoarse faţa întristată către însoţitorii care-i mai rămăseseră:

— Eu nu pot să fug la Iskender-paşa, dar care dintre voi doreşte este slobod s-o facă, fiindcă din clipa asta vă dezleg de jurămîntul ce mi-aţi făcut.

— Rămînem cu măria-ta, ori ce o fi! răspunse Marcu, iar ceilalţi încuviinţară din cap.

— Ei, bine, să ne tragem din faţa duşmanului mai puternic decît noi, dar să ne întoarcem să-l răzbim cu oastea ţării! Să nu se zică vreodată că am fugit de frică!

— Aşa vom face, doamne! răspunseră mai toţi într-un glas. Se apropia miezul nopţii şi vremea se răcorise binişor.

Multe dintre focurile vrăjmaşului începură a se stinge, fie că erau mincinoase, fie că cei din preajmă adormiseră. Cînd socotiră timpul cel mai potrivit, se strecurară pînă la malul apei, de unde o apucară prin stufăriş şi mlaştină în susul rîului, pînă ce aveau să dea peste vadul ce ieşea în satul Branişte. Vel-vornicul Bucioc se lăudase că ştia bine locurile, şi le slujea acum de călăuză.

Cu toate poveţele celorlalţi, Gaşpar-vodă nu vruse cu nici un chip să-şi părăsească frumosul lui armăsar şarg, aşa că Mihai îl ducea de căpăstru. Înainte de plecare îşi înfăşuraseră capetele în turbane şi chibzuiră să vorbească numai cei care ştiau turceşte, ca să fie luaţi drept urmăritori ai fugarilor leşi, dar mai mult se mergea în tăcere.

Pătrunseră printre frunzele tăioase ale trestiilor care le şfichiuiau obrajii şi deodată se pomeniră în mîl, pînă mai sus de genunchi. Din nefericire, şargul fiind mai greu, se afundă şi mai adînc, fără putinţă să mai fie urnit din loc.

— Lasă-l, măria-ta! îi şopti Marcu la ureche, văzîndu-l pe Mihai cum se canonea să tragă de armăsar.

Apucară şi ceilalţi, dar zadarnic. Nu izbutiră decît să se facă auziţi de cîţiva tătari rătăcitori prin noapte pentru a despuia şi jefui morţii. Noroc însă că n-au cutezat să se apropie prea mult.

— Cine-i acolo? auziră ei o voce cam îngrijorată.

— Turci! răspunse pe dată Marcu.

— Ce căutaţi atunci prin preajma noastră?

— Am găsit un cal împotmolit şi acum ne uităm să nu fie şi stăpînul lui prin apropiere.

— Ba să faceţi bine şi să vă căraţi în partea voastră, că prada de aici ni se cuvine nouă! se răsti tătarul.

— Dar noi am dat mai întîi peste el, se împotrivi de formă bănăţeanul.

— Plecaţi cît vă spun cu binele, că de nu...

— Bine! Iacă ne ducem! răspunse Marcu şi toţi răsuflări uşuraţi, căci nici nu voiau altceva.

Cu multă părere de rău îşi părăsi voievodul armăsarul, dar nu mai înainte de a-i cuprinde grumazul şi a-l săruta drăgăstos, ca pe un copil iubit. La rîndul lui şi dobitocul parcă înţelesese ce soartă îl aştepta şi scoase un nechezat dureros, care sfîşie inima fugarului domn. În acest fel se lămuriră însă şi tătarii că era vorba de un cal adevărat.

— Nu cumva să-l ucideţi! strigă iar un tătar.

— Vouă vă rămîne, lacomilor! răspunse Marcu spre a-i linişti oarecum.

— Rămîn eu să-l apăr, doamne! zise Mihai, văzînd ce grea era despărţirea.

— Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, zise Vodă. Îţi mulţumesc pentru inima ta cea bună, dar mai de folos îmi eşti dacă mă însoţeşti.

— Dacă ar da peste tine tătarii ar fi şi mai rău, căci ar vedea că nu sîntem turci şi ne-ar lua urma, adăugă Marcu. Hai cu noi!

Bîjbîind pe întuneric, abia izbutiră să-şi tragă picioarele din mîl şi se ţineau cu greutate pe urmele boierului Bucioc. Ba şi dumnealui, boierul Şeptilici, parcă se mai înzdrăvenise, ori uitase că fusese şchiop, că păşea zdravăn în rînd cu ceilalţi. Cei doi lehi, cu pîrcălabul Amati şi vel-postelnicul Goia, se aflau în preajma domnitorului, păşind unul lîngă celălalt, îngreunîndu-şi mersul. La urmă de tot rămăseseră Marcu, Mihai şi Resti, căci alţii nu se mai încumetaseră să fugă.

Apropiindu-se de malul apei ce clipocea la vale, la un semn al lui Bucioc se opriră cu toţii spre a-şi mai trage suflarea. Pe undeva, la deal, se auzea zgomotul ce nu putea fi decît al vadului mult dorit. Malul dimpotrivă însă părea foarte apropiat, încît lui Potocki îi trăzni prin cap să se repeadă în apă, nădăjduind ca din cîteva salturi să ajungă dincolo. Spuse aceasta şi celorlalţi, dar, în afară de Amati şi Kallinovski, nu găsi ascultare. Toţi trei se avîntară voiniceşte, dar amarnic s-au mai înşelat, căci puterea apei se dovedi a fi cu mult mai mare decît o bănuiseră, tîrîndu-i la vale. Nici măcar un strigăt de ajutor n-au mai putut scoate, pierind cu toţii.

— Amati! se căina Vodă. Pentru ce ai făcut asta?

Un şuierat de săgeţi le zbîrnîi pe la urechi, fiind trase de tătarii care ajunseseră la armăsarul împotmolit şi îşi dăduseră seama că fuseseră amăgiţi cînd li s-a spus că fugarii ar fi turci.

— La vad! strigă vel-vornicul Bucioc, apucînd-o la fugă chiar pe malul apei.

Împroşca apa cu picioarele tot aşa ca odinioară, în copilăria lui îndepărtată, cînd se ducea la scăldat în miez de vară. Fu urmat pe dată de voievod şi de cei trei boieri, în vreme ce Marcu şi Mihai rămaseră pe loc spre a se împotrivi tătarilor cu spada în mină, acoperind fuga domnitorului.

Izbutiră să se îndepărteze şi din pricină că tătarii, la rîndul lor, se înmocirliră, abia mai putînd să se mişte. Prundişul mărunt al vadului li s-a părut cea mai bătătorită cale, iar cînd s-au văzut pe malul celălalt cu toţii au răsuflat uşuraţi, aducând mulţămită cerului că i-a scăpat. În urmă, Marcu şi Mihai se luptau cu urmăritorii, izbutind să şi doboare doi dintre ei. Ceilalţi se opriră şi începură a striga după ajutoare, aşa că în curînd aveau să trezească întreaga tabără, iar cîte unul se şi ivea cînd şi cînd, pe malul celălalt, salutîndu-i cu cîte o săgeată pe la urechi.

— Vom intra iarăşi în stufăriş, zise Marcu. Nici gînd să mai răzbim prin vad, dar cel puţin l-am scăpat pe măria-sa. Noi o să apucăm către vale.

Pătrunseră în mîlul rece şi cleios, dar răcnetele se auzeau acuma peste tot.

— Pînă aici ne-a fost! şopti Mihai înfrigurat.

— Ia taci! Parcă au apucat-o la deal?

— Îhî!

— Ştii să înoţi?

— Da.

— Atunci să ne lăsăm în apă pe lîngă mal, aşa cum făceam cîndva la prinsul racilor. Socot că şi tu ştii.

— De bună-seamă. Asta era plăcerea copilăriei, vara, numai că iar o să ajungem în tabără.

— Altfel aici ne lăsăm ciolanele. Haide, şi cum ne-o fi norocul.

Tătarii socotiră că fugarii aveau să apuce calea spre miazănoapte, aşa că goniră cu toţii spre a le ieşi în cale unde nu se aşteptau, malurile fiind fără stufăriş şi smîrcuri, dar la vale era o mare vînzoleală şi de o parte şi de alta a apei.

Gaşpar-vodă fu încredinţat că cei doi credincioşi slujitori se prăpădiseră, nemaiajungîndu-i din urmă, şi stoarse o lacrimă pentru bunul său prieten Marcu şi tînărul căpitan. Era cea mai grea lovitură ce o primea, şi un nod îi îngheţa graiul în gîtlej.

— Măria-ta! rupse tăcerea boierul Bucioc. Pe aici, prin apropiere, trebuie să fie satul Branişte, un cătun prăpădit, uitat de lume. Am însă un fin, botezat de răposatul taică-meu, şi e cel mai înstărit om din sat. Socot că ne-ar putea adăposti o zi-două, ori de nu, măcar să ne uscam la vatra lui şi să ne ajute să fugim mai departe.

— Să-ncercăm, răspunse domnitorul mai mult în şoaptă, căci gîndul îi era tot la sărmanul Marcu.

— Nu cumva să fie tătari pe acolo şi am nimeri chiar în gura lupului, cum s-ar zice, se îngrijoră boierul Goia.

— Am să mă strecor pe furiş, spuse Bucioc, şi dacă nu-i nici o primejdie vă dau semn.

— Şi dacă sînt, doar n-ai să te baţi cu ei de unul singur?! Merg şi eu cu tine! sări boierul Nicoriţă.

— Eu zic, boieri dumneavoastră, începu smerit Şeptilici, să ne vedem de calea noastră pe lîngă mal, pînă ce ne-or pierde urma.

— Ba, eu unul tot am să încerc la finu-meu Ştefan, că n-am decît de cîştigat, se împotrivi vel-vornicul. Rămîneţi pe loc şi aşteptaţi după cum am zis. Doamne ajută! îşi făcu el cruce şi se pierdu în pîcla care începuse a se ivi prin lunca Prutului.

— Nici drumul nu ştiu dacă are să-l nimerească pe asemenea vreme, necum să ne mai dea şi semn, murmură postelnicul Goia, uitîndu-se după Bucioc.

Totuşi rămaseră pe loc şi dînd peste scorbura uriaşă a unei sălcii bătrîne se băgară în ea, atît pentru a se încălzi unul de la celălalt, cît şi pentru a se feri de priviri iscoditoare.

Vel-vornicul Coste Bucioc nu călca pentru întîia dată pe aceste meleaguri, aşa că orbecăi la început, dar curînd dădu peste o potecă bătută ce trecea chiar prin poarta finului său. Nu-i vorbă că avea vedere bună chiar şi pe întuneric, lăudîndu-se adesea că are ochi de mîţă, ori de viezure. Îl trezi pe gospodar în puterea nopţii, ciocănindu-i la uşă:

— Scoală, Ştefane! strigă el pe şoptite.

— Care eşti acolo, măi? întrebă morocănos ţăranul.

— Iacă eu, naşu-tău. Hai, deschide o dată!

Se auzi ivărul zdrăngănind şi stăpînul se ivi în prag, numai în cămaşă şi izmene.

— Matale eşti, năşicule? Săru’ mîna!

Nu părea chiar aşa de bucuros, după cum se lăudase boierul la plecare. Ba, dacă ar fi fost lumină, se vedea că nu prea arăta prea multă dragoste unui asemenea oaspete.

— Eşti singur? îl iscodi boierul intrînd în casă nepoftit.

— Precum vezi.

— Dar ai tăi unde-s?

— Apăi, i-am dus peste Prut, la nişte neamuri, că doar nu era să-i ţin în calea tătarilor. Se aude că sînt o puzderie mai la vale, la Ţuţora.

— Tocmai de acolo vin şi eu, finule, şi mă bizui pe tine că ai să-mi dai o mînă de ajutor să fug mai departe.

— Să fugi, năşicule?! Nu cumva aţi mîncat bătaie?!

— Cam aşa ceva! Trebuie să ajung la Iaşi, că de mă prind păgînii, harcea-parcea mă fac.

— Aşaaa? făcu gospodarul mormăind ciudat.

Se gîndise la început că naşu-său venise ca şi în alte daţi, căci se cam ţinea cu nevastă-sa Măria, cu toate că o dată cu anii se mai lăsase de acest drumeag şi nu-i mai călcase pragul cam demultişor, dar aşa ceva nu se uită. Nu-i vorbă că-i înmuiase ciolanele nevestei de fiecare dată, de parcă ea ar fi fost vinovata, dar acuma i se păru un prilej şi mai nimerit ca să se scape de un asemenea naş.

— Şi chiar te urmăresc liftele? mai întrebă el o dată.

— Aşa precum ţi-am zis. Dă-mi un cal bun, şi mîine în zori aş fi departe, pe drumul Herţei.

— Da’ nu-i bine, năşicule, se îndulci pe dată glasul gazdei. Mai stai oleacă să tragi un pui de somn, iar eu în răstimp m-oi duce să-ţi prind un armăsar, că i-am lăsat pe toţi la păşune. Pe urmă, te pomeneşti că-i fi şi flămînd? Să-ţi dau să-mbuci ceva!

— Parcă ţi-a ieşit un sfînt din gură, finuţule, îşi frecă palmele boierul. Nu cumva ai şi niscai rachiu?

— Cum să nu?

— Atunci îi şi mai bine. Hai să te ascult.

Gospodarul dădu să iasă din odaie, dar se opri întorcîndu-se către Bucioc.

— Da’ numai singur ai scăpat din bătaie?

— Îhî! răspunse acesta fără preget.

De cum se despărţise de tovarăşii lui, se gîndise că fără „coadă” după el ar fi fost mai lesne să scape, şi apoi nici n-avea poftă să-şi lege viaţa de un voievod mazil. Pentru aceea îi şi dete asemenea răspuns, fără a-i mai păsa de cei care îl aşteptau zgribuliţi în lunca Prutului.

Ştefan se ivi din nou, îmbiindu-l cu un clondir.

— Ia de bea, năşicule, să te mai încălzeşti, şi dă-ţi straiele jos de pe domnia-ta. Pune-le să se usuce, pînă mă întorc eu.

— Să trăieşti, finule, şi să-ţi dea Dumnezeu după inima ta cea bună. Lasă că şi eu te-oi răsplăti, numai să mă văd acasă la mine.

Ţăranul mormăi ceva ce putea semăna a mulţumire, la fel de bine ca şi a blestem, dar vel-vornicul nu-l mai auzi, căci gîlgîia cu sete. Cuprins apoi de moleşeală, se trase mai lîngă foc, începînd să se dezbrace.

Rămas numai cu cei trei boieri, pe care nu-i simţea prea apropiaţi de inima lui, Gaşpar-vodă era cam stingherit. Alta ar fi fost treaba să fi fost cu Marcu ori cu Resti, bunii lui prieteni! O veşnicie li s-a părut sărmanilor fugari pînă cînd zorile cenuşii se îndurară să se arate pe creasta delurilor din apropiere. Cerul însă rămase acoperit şi, din cînd în cînd, cîte o pală de vînt ce tăia pînă la os îi învăluia pe înfriguraţii din scorbură.

— Să pornim la drum, dragii mei, spuse voievodul. Se pare că am rămas numai noi, căci bietul Bucioc ar fi avut destulă vreme să ne facă semnul făgăduit ori să trimită pe careva după noi.

— Or fi apucat tătarii în sat, măria-ta, fu de părere postelnicul Goia.

— Să mergem cu mare fereală, îi povăţui şi boierul Şeptilici, clănţănind din dinţi. Dacă ne simt liftele, ne-am ars.

Păşiră deci cu mare grijă să nu cumva să trosnească vreun vreasc sub tălpi, şi încercară a se urni către susul apei.

— Acolo o fi cătunul? întrebă deodată boierul Nicoriţă, arătînd cu degetul către nişte mogîldeţe ce păreau a fi case.

— Da! Chiar aşa! încuviinţă Goia.

— Neapărat vom trece prin faţa lui? se îngrijoră Şeptilici.

— N-avem încotro! îi răspunse Goia.

— Ar fi bună acuma o cană de rachiu, zise Vodă strîngîndu-şi dolmanul la piept. Nu credeţi că am putea cumpăra de la vreun sătean?

— Nici vorbă, măria-ta! Cîtă vreme nu s-a întors Coste Bucioc, nu mai încape îndoială că acolo-s tătarii! îl încredinţa boierul Nicoriţă.

— Ia uitaţi-vă la casa ceea mai răsărită! arătă Şeptilici. Nu zicea boierul Bucioc că finu-său îi cel mai înstărit om de aici?

— Ba da! încuviinţă Goia. Dar... ce-mi văd ochii?… Uite, prăjina ceia din gard…

Un fior de gheaţă le străbătu spinarea, căci în ţepuşa înfiptă în nuielele împrejmuirii se zbătea în chinurile morţii un om. Şi acela era... Bucioc!

— Tătarii! murmurară cu toţii deodată şi se traseră pe burtă către tufişurile de lîngă mal.

— Dumnezeu să-l ierte! glăsui rar boierul Nicoriţă, ştiind că el însuşi avea nevoie de o asemenea iertare.

Rămaseră o vreme în aşteptare, dar văzînd că nu se mai întîmpla nimic o porniră iar la drum.

Mai bine de o săptămînă bătură coclaurile ţării, ferindu-se de căile mai umblate şi căutînd adăpost în sate mai dosnice. Apucaseră mai întîi spre miazănoapte, ca să ajungă în Lehia, dar se răzgîndiră, după ce aflară că slujbaşii domniei cercetau pretutindeni pe fugarii de la Ţuţora. Se străduia măria-sa Alexandru-vodă Iliaş să prindă cît mai mulţi, spre a-i da în mîna lui Iskender-paşa, după cum primise poruncă.

Descumpăniţi, cei patru pribegi rămaseră o vreme într-un cătun de prin ţinutul Hîrlăului, neştiind încotro s-o mai pornească.

— Să ne tragem către moşiile mele din Horincea. Ţinutul îi împădurit şi fără îmbulzeală de oameni. Să adăstăm acolo pînă s-o potoli viitoarea urmăririlor...

— Poftesc să mergem la Braşov! zise deodată fostul domn, neluînd seamă cine anume vorbise. Am bani mulţi de căpătat de la un cămătar de acolo, după care putem să ne ducem la Praga, la împăratul, şi ne-om întoarce cu oştile lui. Atunci vom face dreptate în ţara asta!

Din obişnuinţă boierii i se supuseră pe faţă, dar nu cu inimă bună îl mai însoţiră de acum încolo. Ba, Nicoriţă îi spuse verde în faţă că, de vreme ce aveau sa treacă prin pasul Oituzului, el îi va părăsi de cum vor ajunge în valea Trotuşului. Se va ascunde la vreo moşie de-a lui, după cum spusese, dar printre străini nu-l va însoţi pe domn. Ceilalţi tăcură mîlc...

Cerşeau cîte un codru de pîine de pe la oamenii săraci, care nici ei nu erau prea îndestulaţi dar nu voiau să primească plată, socotind că fac pomană de sufletul celor morţi. Nu se apropiară de nici o curte boierească, han ori cîrciumă, ca să nu fie daţi în vileag. Straiele de pe ei se cam ponosiseră, iar inelele şi giuvaericalele erau dosite, laolaltă cu banii.

Abia în preajma tîrgului Trotuş, de pe apa cu acelaşi nume, aflară că leşii scăpaseră de la Ţuţora dar că mulţi rămăseseră acolo pentru totdeauna.

— În cel mult trei zile ajungem la Braşov, boieri dumneavoastră, zise Gaşpar-vodă cînd poposiră într-o colibă părăsită din marginea unei păduri. De cum ne vedem acolo, avem să cumpărăm haine noi şi cîte un cal, să nu ne mai chinuim picioarele pe jos. Ne vom da drept neguţători, ca să străbatem Ardealul, iar de Crăciun ne veselim în Sătmar. Pînă atunci să ne hodinim, că n-am închis ochii de două nopţi.

Aşa şi era de fapt, căci, speriaţi de a nu fi prinşi, merseseră zi şi noapte, mirîndu-se ei înşişi de unde mai aveau putere. Aprinseră focul la gura colibei, iar voievodul, frînt de oboseală, numai că nu se prăvăli pe mormanul de frunze uscate ce slujise de aşternut altora mai înainte. În scurtă vreme i se auzi sforăitul.

— Dar noi ce facem? întrebă biv-vel-postelnicul Goia.

— Eu am zis că mă duc la vreo moşie de-a mea, răspunse boierul Nicoriţă, şi chiar cînd s-o deştepta Vodă am să-mi iau rămas bun. Dacă vreţi, haideţi şi voi cu mine!

— Aşa, cu mîna goală? murmură gînditor Şeptilici.

— Ce vrei să zici? se miră Nicoriţă.

— Socot că are dreptate, se băgă şi Goia în vorbă. Dacă ne înfăţişăm la noua domnie fără nimic, nu are să se bucure măria-sa Alexandru-vodă.

— Voi aţi înebunit? Doar nu veţi fi vrînd să-l daţi prins pe domnul nostru?! holbă ochii Nicoriţă.

— Numai... căpăţîna! Îi şi mai lesne de cărat! rînji boierul Şeptilici, făcînd cu ochiul spre celălalt tovarăş.